REVOLUTIA SENTIMENTALA ANGLIA

REVOLUŢIA SENTIMENTALĂ

I. "Spiritul secolului al XVIII-lea consta în ordine si unitate; era desavârsit; era simplu. Literatura si arta sa constituie limbajul unei societati de barbati si femei care se miscau înauntrul unui singur sis­tem de idei, care se întelegeau unii pe altii si care nu erau chinuiti de nici o problema angoasanta sau tulburatoare... Clasicii alcatuiau francmasoneria lor". S-a vazut la timpul sau ca aceasta descriere, destul de acceptata în general, nu dezvaluie decât superficial ideile si moravurile. Nu pare verosimil ca spiritele umane sa nu fi fost tulburate de nici o problema angoasanta. Desi Gibbon si Johnson sunt adevarate spir 515h710f ite ale secolului al XVIII-lea, pasiu­nile lor profunde sunt foarte violente; este adevarat ca ei se straduie sa justifice aceste pasiuni prin explicatii rationale si sa dea ideilor lor o forma clasica. Dar echilibrul intelectual pe care cei mai întelepti dintre aristocrati si burghezi îl cautau atunci, întocmai ca scriitorii, nu putea satisface cla­sele, mult mai numeroase, carora revolutia agricola si industriala le distrusese echilibrul economic si care aveau nevoie de o credinta religioasa sau poli­tica pentru a se sustrage insuportabilei realitati.

II. Biserica anglicana era ea însasi prea rationalista pentru a satisface sufletele înfocate si sufe­rinde. Teologii anglicani ai secolului al XVIII-lea se straduiau înainte de toate sa demonstreze ca nu exista nici un motiv de conflict între religie si ratiune. Providenta a vrut ca morala lui Hristos sa fie si calea cea mai sigura de mântuire lumeasca. William Paley (1743-1803), atât de iubit de parin­tele lui Shelley si de atâtea spirite avide de certitu­dini linistitoare si simple, este tipul acelor filozofi optimisti care demonstreaza existenta lui Dumnezeu asa cum ar demonstra orice teorema de geometrie. Biserica anglicana devenise atunci o biserica "de clasa". Episcopii apartineau aproape toti familiilor aristocratice, whig sau tory, dupa partidul care se afla la putere. Clerul subaltern era ales când de rege, când de squire-ul local. Din unsprezece mii de paro­hii, cinci mii sapte sute erau la dispozitia "patroni­lor". Fireste ca acestia propuneau oameni din mediul lor social si adesea din familia lor: fii, nepoti, veri. Pastorii anglicani nu aveau nevoie sa treaca printr-un seminar spre a fi hirotonisiti. Cea mai umila diploma din Oxford sau Cambridge ajungea. Cultura lor, daca aveau vreuna, era mai mult clasica decât crestina. Erau gentlemeni, cu gusturile si defectele - ca, de altfel, si cu virtutile - clasei lor. Nimeni nu era surprins daca întâlnea un pastor vânator pasionat. Deseori era judecator de pace si se afla pe banca magistratilor alaturi de unchiul si verii sai. Astfel armatura religioasa a tarii sublinia si dubla armatura politica. În una ca si în cealalta, clasa mosierilor forma principalul element. Biserica Angliei se gasea astfel asociata cu puterea locala a claselor stapânitoare, dar pierdea orice contact cu clasele populare. Multi rectori[1] bogati nu se aflau la resedinta lor: erau "pluralist!", adica titu­lari ai mai multor venituri ecleziastice si înlocuiti pretutindeni de vicari saraci. În 1812, din unspre­zece mii de titulari, sase mii nu erau rezidenti. Chiar si vicarul se straduia sa duca un trai de gentlemen si sa intre în gratiile squire-ului, ca sa-l aleaga într-o zi titular.

III. Daca religia "blânda si rationala" a anglica­nilor din secolul al XVIII-lea convenea de minune partii celei mai fericite a natiunii, ea nu aducea nici o hrana spirituala muncitorilor si taranilor, înacriti si framântati de saracia lor. Revolutia agri­cola si revolutia industriala creau un sentiment de nedreptate si de nesiguranta. Unor suflete ranite si nefericite, argumentele rationale cu privire la existenta unui Dumnezeu abstract nu le puteau ajunge. Sectele disidente si non-conformiste, mai egalitare, cucerisera odinioara masele. Dar, la înce­putul secolului al XVIII-lea, cele trei vechi denu­miri (presbiterieni, independenti, papisti) nu mai spuneau prea mult. Prigoana atâta credinta; tole­ranta o adoarme. Desi mai existau legi împotriva disidentilor, ele nu mai erau aplicate. "Conformism ocazional" era tot ce li se cerea pentru a le îngadui sa faca parte din corporatii si municipalitati. Dogma calvinista a predestinatiei, religie înspaimântatoare care-i marcase atât de profund pe scotieni, se ate­nuase în tara aceasta a compromisurilor. Mai exis­tau, fara îndoiala, calvinisti convinsi în Anglia, dar acestia, fiind siguri ca ei erau "alesii", nu faceau nici un fel de prozelitism.

IV. "Posibilul este aproape de necesar". Deoarece existau numeroase suflete în rândurile claselor mij­locii si sarace care aveau nevoie de o religie mai înflacarata si deoarece disidentii si anglicanii se dovedisera la fel de neputinciosi ca sa satisfaca aceasta nevoie, trebuia sa se gaseasca un om care sa dea maselor populare o astfel de religie. Acest om a fost John Wesley. La începutul vietii sale fu­sese, la Oxford, un anglican tolerant, care con­sidera credinta un consimtamânt rational. Dar aceasta doctrina nu-l satisfacea pe deplin. "Ratiunea înceteaza oare vreodata sa rationeze? - se întreba el. - Cum poti fi sigur ca ai gasit în sfârsit adeva­rul si mântuirea? Oare n-am putea simti harul? Pentru a-l dobândi, nu trebuie sa-l cautam cu mai multa ardoare?" În 1726 Oxfordul a vazut cu sur­prindere câtiva tineri înfiintând un Holy Club (Club al sfinteniei), ai carui membri posteau, se rugau, îi vizitau pe saraci, predicau în plina strada si îsi marturiseau unul altuia pacatele. Lumea si-a batut joc de Wesley si de prietenii sai, care au fost bote­zati "metodisti". Porecla aceasta avea sa devina denumirea unei biserici care numara astazi milioane de credinciosi. În zadar parintele lui Wesley, rec­tor anglican, l-a rugat pe fiul sau sa renunte la nebuniile lui si sa fie urmasul sau la parohie, John Wesley se simtea chemat pentru o misiune mai înalta: aceea de a converti la crestinism o lume cuprinsa de moleseala.

V. Timp de câtiva ani a avut o viata agitata. Mai întâi a plecat cu fratele sau în coloniile americane. Ascultându-i povestirile despre nenorocirile prin care a trecut, se poate ghici ca a fost un tempe­rament violent si senzual. Ardoarea pe care John Wesley o punea în convertirea unor femei tinere si dragute tinea de cel mai sincer zel religios, dar si de dorinti fizice, de care, poate, nici el nu-si dadea seama. Crestinilor din colonii nu le placea aceasta religie agresiva, predicile acestea personale si aprige. Respins de ei, Wesley trebui sa se întoarca în Anglia. Înca nu-si gasise calea. "Am fost în America ca sa-i convertesc pe indieni, dar cine ma va converti pe mine?" Pe vas intra pentru prima oara în contact cu membrii unei secte germane, "fratii moravi"[2], si crezu ca a gasit la ei ceea ce cauta. A plecat în Germania sa viziteze comuni­tatile morave, dar a socotit credinta lor prea senina. Sufletul lui Wesley avea nevoie de ceva mai înfo­cat. Într-o zi (24 mai 1738), într-un fel de reve­latie, întrevazu adevarata credinta, care este o legatura vie, si nu o operatie a ratiunii. Atunci si-a dat seama ca adevarata sa misiune era de a-i aduce pe oameni în starea de transa si de comuniune totala cu Dumnezeu. El a încercat mai întâi sa pre­dice în biserica, dar violenta sa nu le placu episcopilor, care-l alungara de la amvoanele consacrate. Unul dintre prietenii sai, Whitefield, l-a adus la Bristol si acolo, pentru prima oara, a predicat în aer liber, în fata unui auditoriu popular si a avut un extraordinar succes.

VI. Atunci a început pentru el o viata de adeva­rat predicator. Cei doi prieteni, Wesley si White­field, vorbeau oamenilor pe câmp, în hambare, în mahalalele muncitoresti. John Wesley singur a tinut patruzeci de mii de predici si a parcurs doua sute cincizeci de mii de mile. La început a fost une­ori prost primit de multimea ostila; dar foarte curând s-a raspândit zvonul despre uimitoarele con­vertiri pe care le facea. Influenta sa fizica era sur­prinzatoare. Barbati si femei tremurau, lesinau, apoi se trezeau patrunsi de sfântul duh. Cât despre Wesley, calatorind pe orice vreme, dormind pe apu­cate, ducând o viata care pe oricine altul l-ar fi ucis, îsi putea, în sfârsit, stapâni un temperament mai mult decât omenesc. Cum îsi concepea el misi­unea? Ar fi vrut sa ramâna în cadrul bisericii angli­cane si sa-i injecteze mai multa vigoare. Se credea un anglican perfect, dar care-si îndeplinea datoria ceva mai bine decât ceilalti. Dar episcopii rezona­bili si aristocrati din 1750 nu puteau sa vada decât cu dispret si plictiseala acele mitinguri în aer liber si acele multimi nervoase. Nu numai ca i-au închis lui Wesley usile bisericilor, dar au refuzat sa-si asume predicile lui si sa-i hirotoniseasca pe predi­catorii sai. Abia spre sfârsitul vietii, Wesley, pierzându-si speranta sa se mai împace cu biserica sta­tornicita, s-a resemnat sa hirotoniseasca el însusi pe preoti, si prin aceasta a fondat, fara voia lui, secta disidenta a metodistilor wesleyeni, care în 1810 numara doua sute treizeci de mii de membri.

VII. Influenta metodismului asupra atitudinii religioase a poporului englez a fost imensa. Pentru mii de suflete si pentru cei care aveau cea mai acuta nevoie, religia a recapatat viata. Ca si primii puritani, cei dintâi wesleyeni condamnau filozofia indulgenta si voluptoasa a epocii lor. Ei au contri­buit la mentinerea traditiei duminicii engleze. Pen­tru a lupta împotriva unei concurente sentimentale care-i înspaimânta, ei au întârziat emanciparea cato­licilor. În biserica anglicana însasi, aceasta miscare "evanghelica" a invadat toata Biserica de jos. Pas­torii anglicani evanghelici, ca si predicatorii lui Wesley, au pornit în popor. Sectele disidente, înfri­cosate de progresele wesleyenilor, au renuntat la pioasa lor anarhie si s-au grupat în biserici. Toate religiile au devenit mai emotionale. Deoarece cres­tinismul absorbea prin aceasta "trezire" fortele vii ale celor sarmani, acestia au fost mai putin ispi­titi decât plebea de pe continent de doctrinele revolutionare. Saracia si inegalitatea au fost privite în Anglia, cel putin o vreme, ca niste plagi trimise de Dumnezeu, care aduceau în schimb fericirea inte­rioara si mântuirea. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, aristocratia si marea burghezie engleza au putut fi cinice, imorale si adesea atee; clasele popu­lare respectau Biblia.

VIII. Revolutia sentimentala n-a fost numai reli­gioasa. În Anglia, ca si în Franta, secolul al XVIII-lea a început prin cultul unei civilizatii rafinate, dar artificiale, apoi a descoperit complexitatea omu­lui, puterea sentimentului si a dorit întoarcerea la natura. Pe când Fielding a privit oamenii de pe pozitia unui mare romancier clasic, Richardson, ca si Rousseau, a zugravit nelinistile si pasiunile lor si a descoperit printre cei dintâi farmecul echivoc al unui amestec de moralitate si senzualitate. Goldsmith, apoi Sterne au introdus moda unei sen­sibilitati molcome, linistite, "un tremolo continuu", un umanitarism nou. Scott a permis cititorilor sai evadarea în trecut. Dupa poezia mondena a urmat o poezie intima si mistica; Cowper, Wordsworth, Blake, Coleridge au pregatit si au vestit romantis­mul. Ei sunt deja romantici, caci nu au existat fron­tiere precise între cele doua înfatisari ale secolului, iar doctorul Johnson era înca tânar în anul în care Richardson a publicat Pamela. Când a izbucnit revo­lutia franceza, daca ea i-a surprins pe unii filozofi politici ca Burke, i-a emotionat însa pe câtiva din­tre cei mai mari poeti englezi. Shelley a luat apa­rarea principiilor ei; Byron, aflând de victoria lui Wellington la Waterloo, a scris: Well, I am damned sorry for it[3]. În ambele tari tineretul a fost încercat de dorinta unei reînnoiri. Tineretul francez a transformat o societate prin actiunile sale si Europa prin razboaiele sale. Aceasta transformare reala l-a scutit de evaziunea literara. Tineretul englez, dimpotriva, s-a simtit oprimat într-o socie­tate al carei cadru devenise mai rigid de frica iaco­binismului. El a evadat în imaginatie; ba a eva­dat chiar de-a binelea, Italia primindu-i pe marii rebeli ai romantismului englez. G.K. Chesterton a remarcat ca acest sfârsit al secolului al XVIII-lea, care în Franta revolutionara a produs pictura atât de clasica a lui Boilly si David, a fost în Anglia epoca viziunilor romantice ale lui Blake, ca Keats si Coleridge l-ar fi surprins desigur pe Danton si ca, daca Comitetul Salvarii Publice nu l-ar fi exe­cutat pe Shelley ca aristocrat, l-ar fi închis ca nebun. Nici o epoca n-a îngaduit sa se observe mai bine caracterul "complimentar" al oricarei activitati artistice. Una din cele doua tari a facut o revolutie politica; cealalta o revolutie estetica. Scriitorii englezi "îl plâng pe prizonier, dar nu simt nici o dorinta sa darâme Bastilia".

IX. Diferitele revolutii din secolul al XVIII-lea - industriala, politica, sentimentala - îsi gasesc oglindirea în limbaj. Între 1700 si 1750 au aparut, ne relateaza Logan Pearsell Smith, cuvintele: bankruptcy (bancruta) banking, bulls and bears (spe­culant de bursa asupra actiunilor în urcare si spe­culant de bursa asupra actiunilor în scadere); dupa 1750, consols (consolidate), finance, bonus, capitalist. Cuvântul minister dateaza de pe vremea reginei Ana, budget de pe timpul lui George al II-lea. Revolutiei franceze, Anglia îi datoreaza cuvintele: aristocrat, democrat, royalism, terrorism, consription, guillotine. Sezonul londonez, club, magazin, presa sunt cuvinte din secolul al XVIII-lea. Inte-resting (interesant) apare pentru prima oara în înte­lesul lui actual în Calatoria sentimentala a lui Sterne (1768) si aproape în acelasi timp se naste cuvântul boring (plicticos). Vocabularul arata ca omul a devenit atunci mai constient de propriile sale emotii, si aceasta observatie se aplica cuvântului sentimental însusi, care s-a nascut în Anglia în mijlocul secolului al XVIII-lea. Wesley, în timpul uneia dintre peregrinarile lui ca predicator, citise Calatoria sentimentala si se întrebase: "Sentimen­tal? Ce-i asta? Nu-i pe englezeste. Ar fi putut sa spuna tot asa de bine: continental". Caci era greu atunci sa se prevada ca si cuvântul si atitudinea ("aceasta stare sufleteasca care face din tristete un lux si din simpatie un scop mai curând decât un mijloc") vor deveni atât de profund engleze.

CONCLUZII

I. Exista numeroase trasaturi asemanatoare între secolul al XVIII-lea englez si secolul al XVIII-lea francez. În ambele tari libertinajul si cinismul se amesteca cu sentimentalismul. Dar temperamentele celor doua popoare, modelate de climat si de istorie, ramân profund deosebite. E greu sa-si imagineze cineva în Franta anului 1760 un doctor Johnson, mare reactionar tory, care-si proclama pasiunea lui pentru ierarhii, ura sa fata de libertate, "notiune buna doar sa amageasca poporul", si care totusi este prietenul lui Burke, comeseanul lui Wilkes, admiratorul lui Fox. Protestantul puritan, specie rara în Franta si care nu exercita nici un fel de influenta, ramâne în structura Angliei unul dintre elementele cele mai importante. Religia lui coloreaza religia tuturor claselor, chiar si a acelora care în alte tari erau pe atunci cele mai putin reli­gioase. Sa se compare viata unei Adrienne Lecou-vreur sau aceea a unei Sophie Arnould cu aceea a unei Mrs. Siddons, actrita emotionanta, virtuoasa, respectata si totdeauna putin solemna. Daca în epoca lui Carol al II-lea si în betia Restauratiei s-a putut crede ca Anglia a fost convertita la cinism, pe vremea regentului[4], cu toate îndraznelile câtorva dandys, Anglia evanghelica si-a reluat întreaga sa suprematie. E ciudat sa observi în sufle­tul lui Byron, pe moarte, triumful simbolic al unui calvinism ereditar, care si-a înfipt adânc radacinile, asupra cinismului sau de esenta pur intelectuala.

II. Cele mai importante trei fenomene din peri­oada 1688-1815 sunt: a) trecerea de la o guver­nare monarhica, în care parlamentul nu avea decât un rol legislativ, la o guvernare oligarhica, în care parlamentul este, contrar parerilor lui Montesquieu, si izvorul puterii executive. Trecerea se face gratie inventarii (sau mai curând a aparitiei spontane) a cabinetului raspunzator în fata Camerelor, inventie care face posibila alternanta pasnica a partidelor; b) razboiul cu Franta, care are drept prim obiectiv sa împiedice formarea pe continent a unei hegemo­nii de temut pentru Anglia - fie din partea lui Ludovic al XlV-lea, fie din partea lui Napoleon - si, ca al doilea obiectiv, sa asigure Angliei supre­matia pe mare; în sfârsit, ca o consecinta indirecta, abia dorita, formarea unui nou imperiu colonial; c) revolutia agricola si industriala, care, atât prin fap­tul ca a ruinat pe micii proprietari, cât si prin fap­tul ca a masat în orase un proletariat, a facut inevitabila o revolutie politica. "Oricarei forme econo­mice îi corespunde un regim." Economia pastorala comporta o guvernare familiala sau tribala; eco­nomia agricola primitiva presupune un oarecare mod de feudalism, pentru ca agricultorii, fiind raspânditi, au nevoie sa fie aparati; epoca negustorilor este aceea a plutocratiei; epoca industriei va fi, cel putin în secolul ai XlX-lea, aceea a democratiei.

III. În secolul al XVIII-lea puterea apartinuse în Anglia unei clase mixte, formata din aristocratie (provenita din feudalitatea defuncta) si din plutocratie, abia nascuta. Aceasta clasa unica, divizându-se, a dat nastere la doua partide. În 1800, din 658 de membri ai Camerei Comunelor 487 erau numiti de aceasta. Am aratat ca regimul fusese acceptat pentru ca acei care-l reprezentau pastrau contact cu taranii, pentru ca institutiile locale ate­nuasera într-o oarecare masura nedreptatile si, în sfârsit, pentru ca acest grup de privilegiati era accesibil talentului sau cel putin succesului. Siste­mul avea avantajul ca determina clasele diriguitoare sa accepte autoritatea parlamentului. Daca în seco­lul al XlX-lea, parlamentul, devenit mai demo­cratic, nu se va iovi niciodata de vreo prejudecata a elitei engleze în defavoarea lui, aceasta se dato-reste faptului ca elita capatase obisnuinta înca în secolul al XVIII-lea sa-I considere drept casa ei. Aceasta este una din cauzele, poate cea mai impor­tanta, a succesului repurtat în Anglia de parlamen­tarism; care în alta parte a esuat complet din lipsa unor astfel de radacini. Dar acest monopol aristo­cratic a încetat sa mai fie viabil atunci când revo­lutia industriala, masând pe muncitori în orase, a comprimat în volume mici forte imense, care au tre­buit sa gaseasca vreo supapa deschisa, în lipsa careia ar fi facut sa sara regimul în aer. Squire-ii Camerei nu mai duc nici acelasi trai, nu mai au nici acelasi mod de gândire ca muncitorii din Birmingham sau din Leeds. Ce poate fi o "parohie" în ochii unui locuitor al slums-urilor? Populatia Angliei dublân-du-se în saizeci de ani, tineretul oare în 1815 popula marile orase n-a cunoscut niciodata viata rurala care a dat nastere constitutiei tarii si care o explica. E firesc ca tineretul acesta sa fie cuprins de neli­niste, de irascibilitate si sa pretinda reforme.

IV. Neliniste si irascibilitate cu atât mai vii cu cât temerile trezite de revolutia franceza au facut aristocratia engleza mai putin supla si mai putin înclinata spre compromisuri. Contagioasa, agresiva, revolutia a trezit în Anglia resentimente durabile. Razboaiele pe care le-a provocat au tulburat dez­voltarea normala a tarii. Orasele engleze s-au marit într-un moment în care guvernul, preocupat de raz­boi, nu a putut impune arhitectilor regulile de igiena care ar fi fost indispensabile. Orice perioada de transformari si de inventii atrage mai întâi dupa sine mari nenorociri, dar mizeria celor saraci, care a fost atunci insuportabila, ar fi putut în mare masura sa fie evitata, mai ales la tara. Astfel ca au existat vii nemultumiri. Monarhia însasi îsi pier­duse orice prestigiu. A doua zi dupa victoria din 1814, regentul a fost huiduit pe strazile Londrei. Loialismul national a sprijinit multa vreme partidul tory împotriva capcaunului corsican; pacea va da frâu liber constiintelor, si nemultumirile acumulate timp de douazeci si cinci de ani vor tâsni sub forma unor insurectii.

V. Guvernul nu avea forta necesara pentru a putea sa reziste unei presiuni populare. E adevarat ca dispunea de cea mai mare flota din lume, dar cu flota nu se poate mentine ordinea interna. Dupa razboi, armata va trebui partial lasata la vatra, iar partea mentinuta sub arme va fi de-a dreptul incapabila sa cuprinda toata tara. Yeomanry nu mai raspunde la apel; constables voluntari refuza sa presteze juramânt; magistratii sunt dezarmati. Se va vedea ca Anglia va scapa totusi de ciocnirile sângeroase si fara rost ale unei revolutii si ale unei reactii. Trei forte îi vor asigura aceasta imunitate: puterea opiniei, care, prin presa, jurii, asociatii, va impune unui parlament oligarhic reformele nece­sare; existenta în partidul whig (gratie influentei durabile a lui Charles James Fox) a unor elemente liberale destul de mândre de privilegiile nasterii pentru a ceda cu larghete privilegiile politice, des­tul de nobile pentru a fi populare; în sfârsit, curen­tul evanghelic, care a îmblânzit moravurile si a abatut patimile. Independenta judecatorilor, trufasul liberalism al whigilor si milostenia crestina vor în­gadui tarii sa treaca fara razboi civil prin perioada cea mai dificila a istoriei sale.