REVOLUŢII NAŢIONALE sI CONSTITUIRI STATALE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
O buna parte din popoarele bastinase în spatiul sud-est european, dupa etnogenezele lor, în cursul vremurilor medievale si-au constituit propriile lor formatiuni statale, unele depasind limitele etnice ale respectivelor popoare, ceea ce în vremuri mai noi a generat tendinte imperial-nationaliste, constituindu-se astfel în factori de tensionare si destabilizare a relatiilor din zona.
Pe rând bizantinii, revendicati ulterior de greci ca stramosi ai lor, bulgarii, sârbii, ca factori din zona, precum si unii factori din afara, maghiarii sau venetienii, au stapânit importante zone ale balcanilor în care populatia, în proportii diferite nu 454c23e era de aceeasi origine etnica cu cei apartinând clasei politice conducatoare. Au fost si exceptii din acest punct de vedere întrucât unele etnii din zona, precum albanezii sau românii balcanici nu au reusit sa ajunga la crearea unor forme statale proprii, durabile.
Cucerirea otomana, realitate politico-istorica a veacurilor XIV-XV a uniformizat, treptat, regimul politic din dreapta Dunarii. S-a produs o generalizare a sistemului otoman atât din punct de vedere politic, deci juridic, administrativ etc., cât si din punct de vedere social. Pentru diversele popoare din zona o astfel de situatie a durat mai multa vreme din Evul Mediu si pâna în plina modernitate europeana. în astfel de conditii s-a produs începând cu veacul al XVIII-lea si în drepta Dunarii, la fel ca si la românii din stânga Dunarii, o ampla miscare cu caracter national, denumita în mod obisnuit la flecare din popoarele respective "renastere", fenomen care a generat, în conditii extrem de diverse, state nationale moderne ale popoarelor respective.
O asemenea noua realitate a fost generata, între altele, la începutul secolului al XLX-lea, de doua actiuni revolutionare desfasurate în dreapta Dunarii carora li s-a adaugat si actiunea revolutionara din spatiul românesc desfasurata sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.
O prima actiune nationala si revolutionara în spatiul balcanic la începutul secolului al XLX-lea a fost aceea a sârbilor, declansata în primavara anului
în cursul secolelor XIV si XV sârbii, aflati atunci în cadrul mai multor formatiuni statale, au fost cuceriti de catre otomani în cea mai mare parte. O mica parte dintre ei, aflati în apropierea litoralului Marii Adriatice au ramas între limitele stapânirilor venetiene. Dupa asediul
Vienei din înainte si dupa pacea de la Karlovitz din o parte a sârbilor a intrat în componenta imperiului habsburgic, situatie care a durat pentru ei pâna în anul Din acest punct de vedere situatia sârbilor s-a asemanat cu cea a românilor ce s-au aflat si ei în decursul veacurilor trecute sub mai multe stapâniri straine.
Cucerirea otomana ce a înglobat cea mai mare parte a poporului sârb între granitele supuse sultanului, a avut o serie de consecinte negative pentru acest popor, similare de altfel cu cazul altor popoare balcanice. în afara desfiintarii unei vieti statale proprii a fost lichidata clasa politica conducatoare, s-a produs o masiva deposedare de bunuri, s-a impus un apasator regim de obligatii în munca, produse si bani fata de cuceritor. Au avut sansa de a-si putea pastra, contra cost, credinta religioasa, ortodoxia. Intr-un anume fel, biserica ortodoxa a suplinit rolul fostelor organisme statale fiind cea care, la nivel local, reglementa multiplele probleme ale comunitatii lor.
în cazul unei zone, relativ restrânse teritorial la câteva mii de kilometrii patrati, în partile muntoase din vestul Peninsulei, acolo unde în vremurile medievale existase statul Zeta sau Dicloeea spre sfârsitul secolului al XVII-lea s-a creat o realitate istorica cu totul originala. Ramânând formal supusi ai sultanului, putinii locuitori de acolo cunoscând pâna în secolul XX puternice realitati tribale, au devenit practic o prima oaza de libertate în spatiul balcanic. în Danilo Petrovici Niegos întemeiaza o dinastie cu totul originala de cnezi care erau în acelasi timp si mitropoliti. Astfel s-au pus bazele statului Muntenegru, practic independent înca din secolul al XVIII-lea, dar, cuprins în tratate internationale abia în veacul urmator multa vreme în regim de vasalitate si autonomie, recunosându-i-se juridic independenta absoluta abia prin tratatele de la San Stefano si Berlin din anul
La începuturile modernitatii, asemenea românilor, sârbii erau si ei împartiti între mai multe stapâniri. Cea mai mare parte dintre ei erau cuprinsi între frontierele otoman. O parte a sârbilor, dupa asediul Vienei, au fost încorporati în imperiul habsburgic, în timp ce un numar restrâns au continuat sa traiasca în cadrul posesiunilor coloniale ale Venetiei. în spatiul habsburgic în secolul al XVIII-lea atât la sârbi, cât si la croati s-au cristalizat elemente ale constiintei nationale si ale ideologiei nationale. Acestea existându-se apoi si în spatiul otoman. Multa vreme a predominat ideea alcatuirii unui stat care sa încorporeze în totalitate diferitele popoare subslave. Procesul a debutat cu formarea unui stat sârb încorporând o parte din conationalii traitori
în Imperiul otoman. Criza Imperiului Otoman a provocat o amplificare a nemultumirilor în egala masura nationale si sociale, si au dus la generalizarea unei miscari de rezistenta materializata într-o revolta populara ce a devenit în fapt o revolutie nationala. Aceasta a debutat în anul când fruntasii locali ai populatiei au decis declansarea unei ample rascoale si l-au ales în frunte pe Gheorghe Petrovici (Caragheorghe), întemeietorul uneia dintre cele doua dinastii nationale ale Serbiei. în scurta vreme rasculatii si-au stabilit controlul asupra celei mai mari parti a pasalâcului de la Belgrad, inclusiv asupra capitalei acesteia. A început organizarea unui aparat de stat propriu. Au stabilit legaturi si au primit sprijin din partea Austriei si mai cu seama a Rusiei care pentru a veni în sprijinul fratilor slavi au dezlantuit razboiul ruso-turc din anii stabilind prin Oltenia si Craina contacte directe cu rasculatii, carora le-au furnizat un important sprijin, inclusiv garnizoane. Practic s-a ajuns la organizarea unui stat cu strânse legaturi cu Petersburgul. Prin tratatul de pace semnat între Rusia si Poarta la Bucuresti la mai se prevedea autonomia statului nou aparut, urmând a fi negociate ulterior o serie de aspecte concrete ale raporturilor sârbo-otomane. Atunci nici Poarta si nici conducatorii sârbi nu au fost multumiti de decizia luata, astfel ca ostilitatile au continuat. Profitând de antrenarea Rusiei în faza finala a campaniilor antinapoleoniene, în vara anului armatele otomane, net superioare, au dezlantuit o ofensiva generalizata soldata cu înfrângerea sârbilor si vremelnica mai mult aparenta, restabilire a regimului otoman asa cum existase înainte de Tentativele sârbilor de a obtine sprijin european (de exemplu, cu ocazia congresului de la Viena) au esuat. în aceste conditii, în aprilie fruntasii sârbilor sub conducerea lui Milos Obrenovici decid declansarea celei de-a doua rascoale. Dupa prime succese o mare interventie turca a fost oprita de catre Rusia ce a amenintat Imperiul Otoman cu un nou razboi caruia sultanul nu se simtea în stare a face fata. Astfel, în s-a încheiat lupta armata si relativ pasnic, pe cale diplomatica, a avut loc un proces de reglementare a raporturilor cu suzeranul de la Istambul în paralel cu organizarea interna, institutionala, sociala, culturala etc. Pe plan international prin tratatele de la Akerman si Adrianopol a fost recunoscuta existenta autonoma a noului stat (cu un regim juridic asemanator întru totul celor doua state românesti vecine, situatie care de altfel s-a repetat apoi cu ocazia tratatului de la Paris din si a tratatelor de la San Stefano si Berlin din Astfel, timp de aproape un veac avea sa se prelungeasca actiunea nationala de creare a
unui stat sârbesc ca rezultat al unei duble emancipari, atât de sub stapânire otomana (proces încheiat cu ocazia razboaielor balcanice din anii cât si de sub stapânirea habsburgica (realitate înfaptuita în conditiile complexe de la sfârsitul primului razboi mondial când a aparut Iugoslavia).
Partile sudice ale Peninsulei Balcanice erau locuite masiv de catre greci intrati si ei sub stapânire otomana în veacurile XIV-XV. La începuturile epocii moderne exista si o importanta diaspora greceasca raspândita din Levand pâna în Rusia, centrul si chiar occidentul Europei. în cursul secolului al XVIII-lea, la greci s-au afirmat cu prioritate o serie de elemente ale modernitatii, precum formarea relatiilor burgheze, dezvoltare culturala etc. S-au raspândit idei liberale si revolutionare, s-au redescoperit traditiile antichitatii ce au fost grefate si pe ideea ortodoxismului. S-a desfasurat astfel o adevarata "renastere" neoelenica ilustrata si de figuri emblematice, precum Rigas, A. Corais etc. în aceste conditii a început si organizarea în vederea dobândirii libertatii si crearii unui stat propriu. între diversele organizatii s-a remarcat Eteria, înfiintata în Era o organizatie de elita, putin numeroasa cuprinzând negustori, intelectuali, clerici, militari etc. (în avea cea de membrii). Aceasta organizatie a avut, sub conducerea lui A. Ipsilanti, un rol hotarâtor în declansarea unei miscari nationale grecesti dorita de multi a fi una general-balcanica împotriva dominatiei otomane. Pornind din Basarabia unde îsi organizase unitati militare cu sprijinul Rusiei, Ipsilanti, cu cea de oameni, declanseaza în februarie actiunea revolutionara patrunzând în Moldova si ajungând apoi în Ţara Româneasca unde în paralel, timp de câteva luni s-a desfasurat revolutia lui Tudor Vladimirescu. Ipsilanti si cei din jurul lui nu au înteles aspiratiile legitime ale românilor si ale conducatorului lor de atunci astfel ca s-a ajuns de la colaborare la ruptura între A. Ipsilanti, si Tudor Vladimirescu, la asasinarea acestuia si în final, la esecul total al actiunii eteriste în stânga Dunarii. în paralel, fortele otomane în spatiul grecesc au dezlantuit actiuni represive, ample, împotriva populatiei, inclusiv împotriva clerului. Aceasta a dus la declansarea în vara anului a unui amplu razboi popular desfasurat atât pe apa în bazinul Marii Egee, cât si în Peloponez, Epir etc. în ianuarie la Epidaur o adunare reprezentativa a proclamat constituirea si independenta statului grec adoptându-se si o constitutie de tip republican bazata pe ideile lui Rigas, dar si pe documente americane sau franceze. Desfasurându-se în mai multe etape, razboiul national al Greciei a durat aproape un deceniu. în lupta lor, grecii au cunoscut
succese, dar si severe înfrângeri, mai ales în anii Practic, salvarea lor a venit din partea Marilor Puteri. Pe rând, acestea au renuntat la spiritul si programul sfintei aliante, trecând de la considerarea grecilor drept rasculati împotriva suveranului lor legitim, la recunoasterea calitatii lor de cobeligeranti si la acordarea unui amplu sprijin atât de catre societatea civila, cât si de catre guverne. Ca urmare a colaborarii flotelor engleza, franceza si rusa a fost lichidata flota de razboi otomana-egipteana. Actiunea militara a Rusiei din cursul razboiului din a influentat direct, în mod pozitiv, situatia grecilor. Practic, otomanii au recunoscut existenta noului stat a carui regim juridic a fost reglementat de Imperiul Otoman, Anglia Franta si Rusia prin acte speciale semnate la Londra si Paris. Astfel, în anul a aparut primul stat intependent, crestin, modern, în spatiul balcanic. Acesta însuma însa mai putin de o treime din teritoriul si populatie greceasca. si în acest caz a urmat o actiune de aproape un secol de cuprindere în limitele unui stat propriu a tuturor conationalilor din spatiul insular sau cel terestru, realitate atinsa abia cu ocazia actiunilor militare de la începuturile secolului XX.
Asadar, în conditii complexe, în prima jumatate a secolului al XIX-lea au început sa fiinteze cu regimuri, respectiv realitati distincte foarte diferite, cele trei state balcanice Serbia, Muntenegru, Grecia. O însemnatate aparte a spatiului balcanic era cuprinsa în cadrul Imperiului habsburgic (nordul Serbiei, Croatia, Slovenia, Dalmatia, carora li s-a adaugat la Bosnia-Hertegovina). Cea mai mare parte a spatiului balcanic a ramas în cadrul statului otoman. Turcia ramânea în buna masura tot mai în urma în raport cu societatea civilizata moderna, starea de înapoiere provocând între altele suferinte si rezistente ale popoarelor ce alcatuiau un adevarat mozaic multietnic în acest imperiu. Ca atare si în statul otoman s-au facut simtite în cursul secolului al XEX-lea o serie de actiuni de reformare a Imperiului ce au debutat în timpul lui Selim III continuând apoi sub Mahmud II (1808-1839), Abdul Medjid (1839-1861), Abdul Aziz întreaga actiune reformatoare a intrat în istorie sub denumirea de tanzimat (ce se leaga mai cu seama de actiunea sultanului Abdul Medgid). Reformele au vizat realitati din cele mai diferite, de la regimul juridic al supusilor la institutiile fundamentale, precum administratia, finantele, justitia, armata, cultura. Pe ansamblu actiunile pornite de sus s-au lovit de puternicul traditionalism de opozitia conservatorilor, au fost partiale si tardive si nu au reusit sa împiedice, nici chiar sa frâneze declinul tot mai accentuat al Imperiului ce spre sfârsitul veacului se va transforma de fapt într-o prabusire.
în astfel de conditii, în a doua jumatate a secolului al XLX-lea, s-au intensificat miscarile nationale ale celorlalte popoare din zona, precum bulgarii, albanezii, românii balcanici, ceea ce avea sa dea în mare masura o noua fizionomie realitatilor din zona la sfârsitul secolului al XEX-lea si începutul secolului XX.
|
