RITURI FUNEBRE SI LACASURILE DIN LUMEA CEALALTA

RITURI FUNEBRE sI LĂCAsURILE DIN LUMEA CEALALTĂ

llomer rie-a revelat djja multe secrete despre suflete. Mai întîi uimitoarea lor calatorie, de la stele la pamînt, prin tropicul Cancerului, de la pamînt la stele, prin tropicul Capricornului: pestera nimfelor ascundea aceste minuni. El no vorbeste despre trista conditie a sufletului aici pe pamînt, prizonier în trup ca Ulise în insula lui Caîypso, 949h77j legat de corp, grosolanul sau tovaras, ca Af rodi ta de brutalul Ares. Prin mitul Sirenelor ne-a învatat puterea muzicii pentru smulgerea sufletului din aceasta lume a materiei si antrenarea sa dupa moarte în miscarea sferelor.

însa toate aceste povesti nu pareau de la bun început destinate descrierii soartei sufletului. Din contra, Homer a expus pe larg credintele sale despre viata umbrelor în cînturile XI si XXIV ale Odiseei si chiar în cîntul IV. Miturile sale propriu-zis eshatologice nu aveau nici o valoare ?

Pentru pitagoreici si platonicieni este sigur ca revela­tiile lui llomer despre lumea cealalta prezinta mai putin interes daca ele sînt exprimate direct: pentru acestia pestera nimfelor pare ca traduce mai bino gîndurile lui Homer despre lumea cealalta decît descrierea Hadesului vizitat de Ulise. Ei nu sînt prea înclinati sa caute credintele poetului despre viata de dincolo de mormînt, acolo unde am crede ca a vrut sa ni le ofere. Ei se acomodeaza mai bine cu obscuri­tatea simbolurilor decît cu claritatea limbajului direct.

Totusi ai au scos un profit chiar si din eshatologia lui Homer. stim deja ca sufletul lui Heracles, din pricina dedu­blarii sale, sau cel al lui Tiresias, "purtator" al sceptrului de aur, revelau sagacitatea lui Homer ^l. Versurile Odiseei care descriau chinurile Hadesului sau fericirea din Cimpiile Elizee, contin si ele mistere demne de atentie: Homer are, în definitiv, aceleasi idei ca Plutarh, Porphirius si Proclus,

asupra "sufletelor care dorm în moarte". Nu ramîne decît sa se demonstreze acest lucru.

I. Riturile funebre în cinstea lui Patrocle

Sa începem prin a-l întreba pe poetul Iliade.i asupra riturilor funebre: cele în cinstea lui Patrocîe, cel mai celebru mort al poemelor. Nici unul dintre eroii ahei nu a fost îngro­pat cu mai multa pompa. Funeraliile lui Ahiie însusi, poves­tite în infern de catre Agamemnon, în cînlul XXIV al Odiseei, nu sînt decît o palida copie a celor ale lui Patrocle. Pentru uriasul rug, oameni din toate baracile s-au dus sa taie busteni de stejar pe muntele Ida². Myrmidonii înarmati, pe carele lor, escorteaza trupul pîna la locul mor-v mîntului: Patrocle este "acoperit cu totul de pletele alor sai, taiate de pe frunte". Divinul Ahile sustine capul prietenu­lui sau. Apoi îsi taie balaiele plete si le pune în inimile mor­tului ³.

Se înalta rugul (o suta de picioare în lungime, tot atîta în largime), lesul este depus deasupra. Sînt înjunghiati si jupuiti boi si oi (grasimea lor va acoperi trupul lui Patrocle); carnurile lor sînt îngramadite jur împrejur. .. Pe rug, Ahile , arunca patru iepe semete si doi din cîinii lui Patrocle. Sacri- v fica apoi doisprezece prizonieri troieni... (Patrocle va avea cu sine, în moarte, carul sau, animalele pe care le îndragea, slujitori, hrana).

Ahile "dezlantuie apoi salbatica putere a vîlvataii focu­lui".

Dar rugul nu se aprinde ⁴. Trebuie sa faca o rugaciune, legaminte si libatii p-:ntru Boreas si Zefir, care alearga^v pentru a "biciui focul" cu "suflarea lor aprinsa" ⁵.

în vrema ce Ahile scoate vin din cratere, într-o cupa ce are doua toarte, si-l varsa pe pamînt chemînd în asta vreme sufletul^ lui Patrocle, viteaz nefericit⁶.

Aceste rituri presupuneau, asa cum a subliniat cu putere Rhode ⁷, credinte în supravietuirea sufletului, mai vechi si mai vii ca în restul Iliadci. Ele nu sînt lipsite de analogii cu obiceiurile barbare ale sumerienilor pe care le cunoastem

gratie sapaturilor de la Ur: mormintele suveranilor din Chal-deea contineau numeroase schelete de razboinici conduca­tori de care, însotitoare, harpiste care l-au însotit în moarte pe regele lor ⁸.

Grecii din epoca clasica întelegeau cu greutate salbatica putere a riturilor în cinstea lui Patrocle: scoliile si Eusta-thius pun accentul pe cruzimea lui Ahile sacrificîndu-i pe cei doisprezece tineri prizonieri si asupra blamului discret pe care Homer îl adreseaza eroului sau al carui suflet "este preocupat doar de faptele Mortii" ⁹.

Insa Produs ne va arata sensul ritualului ¹⁰, pe care l-a aflat de la maestrul sau Syrianus.

Gesturile lui Ahile au ca scop de a face sufletul lui Patrocle <j sa urce în noua sa existenta, unde va trai "separat" de trup ¹¹. Teurgii îndeplineau echivalentul acestor ceremonii pentru a asigura nemurirea sufletului ¹².

Cei doisprezece troieni care trebuiau sa însoteasca sufletul lui Patrocle în lumea suprasensibila aratau caracterul "hege­monie" al acestui suflet: cei doisprezece captivi pe care Ahile pare sa-i trimita prietenului sau în lumea cealalta sînt un fel de a-i recunoaste autoritatea de sef ¹³.

Zefir si Boreas sînt invocati de catre Ahile, nu atît pentru ^a înteti flacarile, cît pentru a aduce mortului, în timpul ascensiunii sale, onorurile ce i se cuvin. Pe de alta parte sufletul este înca învelit "de elementele cu care s-a încarcat coborînd aici jos prin soare, luna si aer" ¹⁴: vînturile îi vor purifica esenta divina, antrenîndu-l catre locuinta care convine naturii sale.

Rugul care consuma corpul este simbolul puritatii nealte­rate care poarta sufletele djn lumea corporala _în lumea celesta. Cît priveste craterul din care Ahile scoate vin pentru a-l varsa pe pamînt, este craterul din Timaios, izvor al sufletelor ¹⁵. Iesind din acest crater, ca si cupele de vin pe care Ahile le varsa în afara pretiosului vas, sufletele se dife­rentiaza de sufletul universal, sînt chemate la o viata deose­bita si mai înalta ¹⁶.

Iata cum sufletul lui Patrocle, aratat în alta parte ca fiind prea legat de trupul sau si gata sajsej^îm^jTie^e, este ajutat de Ahile sa ajunga în patria sa. Daca Ulise nu a vazut sufletul lui Patrocle linga sufletul marelui sau prieten în cîmpul cu crini, în cîntul XI al Odiseei, autorul celei de a

doua Nekyia a completat aceasta lacuna si a plasat alaturi cele doua umbre, a lui Patrocle si a fiului lui Peku ¹⁷.

II. Hadesul si cei trei mari osînditi

Descrierea pa care o da Odiseea Hadesului (în cîntul XI si XXIV) pare facuta din bucati adaugate, adesea prost cusute. Din aceasta galerie de portrete, trei mai ales, izbesc imaginatia: sînt cele ale celor trei mari osînditi, Tarii al, Sisif si Tityos.

Aceasta este una din bijuteriile Nekyiei, cu toate ca acest "catalog al damnatilor" era deja considerat de criticii alexandrini ca evident interpolat (cum ar fi putut Tantal sa-si aduca, din fundul Erebului, lacul si copacii aproape de groapa unde Uiise astepta pa mortii evocati? Cum îsi putuse aduce Sisif slînca P)

Dar acestea nu au importanta: figurile celor trei psnitenti sînt dintre cele caro nu se pot uita: uriasul Tityos întins pe sol si doi vulturi sfîsiindu-i ficatul; batrînul Tantal în picioare în lacul sau: vrea sa bea si apa se retrage; vrea sa manînce si crengile se-ndeparteaza cu fructele lor aurii cu tot; Sisif în fine, rostogolind pîna în vîrfuî movilei gigantica

sa piatra ¹⁸.

în mitul din Gorgias, Platou evoca amintirea celor trei penitenti din Ereb pentru a ilustra pericolele puterii. Socrate îi explica lui Gaîlicîes ca cei ce devin cei mai rai sînl cei care au puterea sa faca rau; martori sînl "regii si cîrmuitorii ca Tantal, Sisif si Tityos pe care Homer îi arata supusi caznelor vesnice în Hades" ¹⁹,

Hadesul va înceta totusi repede, dupa epoca ini Platon, sa mai fie plasat sub pamînt sau în maruntaiele soiului. Noul Hades, aerian, le îngaduia cu greu lui Sisif si Tantal pastrarea instrumentelor supliciului. Ele deveneau simboluri, întrebuintate de catre moralisti, ale viciilor sau pasiunilor umane ²°.

Dupa opinia lui Macrobius, "infernul nu este altceva decît însesi trupurile în care sînt închise sufletele, condamnate la aceasta închisoare îngrozitor de întunecata, patata de mur­darii si de sînge..." ²¹. In acest trup trebuie plasat tot ceea ce legenda asaza în infern.

Lethe, este uitarea sufletului care a pierdut orice constiinta a vietii sale anterioare; Phlegeton-ul, focul mîniilor noastre, flacara pasiunilor; Aheronul, este durerea remuscarilor; Cocytul - durerile si lacrimile noastre; Styxul este tot ceea ce împinge pe oameni sa se urasca (putem recunoaste, strabatînd traducerea latina, jocul de cuvinte al textului grec pe care îl traduce Macrobius) ²².

Ghinurile celor trei osînditi simbolizau de asemenea mizeriile sufletului uman în aceasta lume.

Vulturul care devoreaza ficatul refacut mereu al lui Tityos, sînt chinurile unei constiinte rele, care patrund pîna în colturile cele mai secrete ale sufletului pentru a-l sfîsia: remuscarile nu lasa nici o clipa de liniste nenorocitului pe care îl devoreaza.

Tantal este ambitia de nesaturat, bogatul care moare de

foame în mijlocul abundentei: dorinta pentru ceea ce nu are îl face sa nu vada ceea ce poseda.

Sisif rostogolindu-si piatra, este omul care îsi risipeste timpul si eforturile în lucruri pe cît de lipsite de importanta _v pe atît de epuizante ²³.

Infernul se afla deci p3 pamînt, sau cel putin începe pe pamînt: noi sîntem mortii! Cît priveste sufletele care au zburat departe de trupul lor, suflete pure sau suflete sfîsiate de cicatricile pacatelor, le vom regasi undeva în spatiu, îndata, între pamînt si bolta stelelor.

înainte de a-i lasa sa se transforme în simple alegorii pe penitentii din Tartar, sau mai degraba din Hades, sa mai aruncam o privire asupra celui mai uimitor dintre toti, batrînul Tantal.

Pitagoreicii vedeau în el, ne spune Armând Delatte, "imaginea tristei conditii a profanilor care nu pot, din pricina nimicniciei lor, sa primeasca revelatia pitagoreica si sa se bucure de binefacerile doctrinei sacre" ²⁴.

Aceasta înseamna sa fortezi textul lui Iamblichos care serveste de suport acestei afirmatii. Este vorba, în acest text, de învatatura lui Pitagora, care era o învatatura secreta, uzînd de formule incomprehensibile pentru cei care nu aveau cheia: initiatii puteau întelege; ceilalti puteau sa asculte vorbele, nu le prindeau întelesul; ei erau supusi "chinului lui Tantal din Homer: akousmata erau acolo, la îndemîna lor si nu le puteau gusta" ²⁵.

Simpla comparatie, cum se vede, mai degraba decît un adevarat simbolism.

O pagina din Produs, totusi, da asupra mitului lui Tantal o exegeza cu pare rezonante neoplatoniciene.

Produs comenteaza pasajul din Cratylos în care Socrate, în cautare de etimologii, ajunge la numele lui Tantal. El nu este de acord cu Homer asupra supliciului aplicat nenorocitu­lui: pentru el Tantal se afla sub amenintarea vesnica a unei mari pietre "suspendate" deasupra capului sau: de aici se trage numele sau de Tantal care înseamna aproximativ "în cumpana", "în echilibru" ²⁶.

Produs abandoneaza aceasta varianta platoniciana pen­tru a-l lua ps adevaratul, pa autenticul Tantal, cel al lui Homer. Tantal este istoria unui suflet: a originii sale si a destinului sau ceresc, a caderii si a pedepsirii sale.

Este important, pentru a-l putea urmari pe Produs, sa cunoastem antecedentele lui Tantal, greseala care l-a condus la acest supliciu vesnic. Homer nu a socotit util sa ne-o spuna, însa Eustathius precizeaza: invitat la masa zeilor, a revelat apoi tovarasilor sai umani secretele zeilor, le-a povestit despre ambrozie si nectar...²⁷.

Acest comesean al zeilor, cazut din cer în infern, închipuie sufletul care, gratie contemplatiei, s-a putut hrani cu Gindirea, adevaratul aliment al nemuritorilor. Sa ne amintim de procesiunea din Phaidros: cînd vizitiul conduce cu fermitate si întelepciune cei doi cai ai carului înaripat, sufletele se înalta pîna în locul supraceresc si pot, pentru un timp mai mult sau mai putin îndelungat, sa se bucure de vederea Ideilor pure.- însa sufletul, apoi, s-a lasat atras spre pamînt, s-a întrupat. El a încetat sa traiasca viata de spirit pur: înecat în materie, iata-l închis într-un trup irational^2S.

Ca si Tantal, sufletul acesta este copilul lui Zeus.' Era un suflet nou, caro iesea din locuinta Tatalui - din casa lui Zeus, tatal comun al oamenilor si al zeilor. în viata sa terestra, în_ loc sa se ataseze adevarului gîndirii, s-a lasat atras de mirajul aparentelor, s-a umplut de urîteniile acestei lumi. El va trebui, în Hades, sa sufere pedeapsa ²⁹.

Care este pedeapsa lui Tantal în Infern? Sa-l citim p₃ Homer: "Vazui si pe Tantal care-n picioare statea în iaz cu unda pîna la barba si suferea cumplit. Murea de sete, dar n-avea de baut nimic sa-mpumne, caci cum se apleca sa bea

batiinuî pierea-ngiiitita apa si sub dînsul uscat si negru s-ale­gea pamîntul" ³°.

Locul în care se afla scufundat Tantal, solul negru si noroios ps care îl are sub picioare arata starea impura a sufletului dupa trecerea sa prin trup: el pastreaza, legat de el "pamîntescul, greul, materialul"; inteligenta sa este ca îngropata în aceasta materie ps care o t'rîie dupa el³¹.

si iata a doua parte a dipticului chinurilor lui Tantal: "deasupra-i atîrnau frunzoase ramuri de pomi înalti si-ndol-durati de poame, ba peri si rodii, meri cu mere dalbe, ba dulci smochini si verzi maslini în floare. Dar cum dedea mosneagul sa le-ajunga, le vîntuia spre nori deodata vîntul" ³².

Asemenea cu batrînul comesean al zeilor, p3 care foamea îl chinuie acum în Hades, sufletul prea material se afla în "lipsa roadelor divine": el nu îmbratisaza decît imaginea lor si nu le poate sesiza limpcdea realitate ³³.

III. Cîmpiile Elizee si Hadesul aerian

în cîntul al IV-lea al Odiseei Menelau reaminteste pro­fetia pe care i-a facut-o Proteu asupra sfîrsitului sau: Menelau nu va muri "în Argos, în pasunile sale" caci zeii rezerva sotului Elenei si ginerelui lui Zeus o soarta exceptio­nala :

Trimis vei fi de zei la capul lumii, pe Cîmpiile Elizee, pe unde sade batrînul Rhadamantis, unde omul traieste mai ferice, ca nu-i ploaie si nici ninsoare, nu-i nici iarna lunga, ci pururea su­flare lina adie din Ocean si mîngîie pe oameni³⁴.

In gîndirea poetului, Cîmpiile Elizee sînt un pamînt de vis, unde sînt dusi, vii, cîtiva privilegiati, înruditi cu Zeii: în acest tinut inaccesibil oamenilor, ei duc o viata paradi-siaca ^?A**.

Era normal ca acest paradis al lui Homer sa devina lacasul tuturor sufletelor dreptilor, dupa moarte. Insa întrucît acest lacas al prea fericitilor variaza odata cu credintele, Cîmpiile Elizee se deplaseaza si ele în functie de autori. Plutarh si Porphirius, mai ales, au aratat, prin dovezi în felul lor, ca Homer descriind Cîmpiile Elizee, are în vedere... luna.

Sa Începem cu Porphirius, care trateaza problema rapid, dar direct. Pasajul a fost pastrat de catre Stobaios: el este continuarea directa a unui fragment mai întins despre Circe si metempsihoza, pe care îl vom studia în capitolul urmator. Iata textul lui Porphirius:

De altfel Homer, vrînd sa ne faca sa ghicim ca sufletele celor care au trait pios au ca locuinta dupa moarte împrejurimile lunii, a lasat-o sa se înteleaga în acesti termeni: "însa înCimpiile Elizee, la capatul pamîntului, zeii te vor duce la balanul Rhadamantis..."

Ilomer a numit pe buna dreptate "cîmpie însorita" fata lunii luminata de soare.

"Cînd creste în razele soarelui" cum zice Timotheus. ..³⁵

Etimologia este o prima dovada: Elysee vine de la Helios, sau mai degraba de la hdiosis, expus la soare³⁶. Or luna - cel putin fata lunii care priveste cerul - beneficiaza de o în-sorire exceptionala.

Homer a situat paradisul sau "la marginiea pamîntului". Aici trebuie sa admiram fara rezerve pe acest artist în enigme: niciodata vreo ghicitoare nu a fost mai obscura pentru cine nu stie, mai explicita pentru cins stie. Sa-l ascultam pa Povphirius: "Marginile pamîntului sînt punctele extreme ale noptii. Noaptea, spun matematicienii, nu este altceva decît umbra pamîntului, care adesea atinge luna. Luna este cu adevarat limita extrema a pamîntului, deoarece umbra acestuia nu poate trece dincolo de luna" ³⁷.

Ne amintim, din fericire, de demonstratia lui Heraclit asupra umbrelor în forma de con,..³⁸. Este adevarat ca planeta noastra pi-oiecteaza în spatiu conul de umbra al noptii si-si pune pe luna neagra pensula. "Matematicienii", elucidind acest fenomen stiintific, au oferit dovezi stralucite credintei: ei au îngaduit sa se demonstreze ca Homer, com-punînd faimoasa descriere a Cîmpiilor Elizee, avea în minte, fara îndoiala posibila, cimpiile lunare.

Daca vrem sa cunoastem cu mai multa precizie calatoria sufletelor pe luna si soarta lor odata ajunse acolo, trebuie sa deschidem unul din dialogurile lui Plutarh: Despre fata care se vede în sfera lunii. Unul dintre personajele dialogului,

I

Sylla, povesteste revelatiile pe care le-a avut de la un misterios strain, el însusi iluminat de lectura pergamentelor secrete descoperite la Cartagina.

Persephona, care primeste sufletele dupa moarte, nu este regina unui regat subteran, ci pur si simplu luna. Ea este intr-adevar fiica Demetrei, dupa mitul elen, si este adevarat ca pamîntul pare sa caute luna pe drumurile cerului. Este dimpotriva fals ca Persephona sau Core, petrece sase luni în locuintele obscure ale sotului sau Hades si sase luni lînga Demetra. Hades este, de fapt, atmosfera în care se scalda fara încetare astrul lunii: Persephona face parte din Hades si nu-l paraseste niciodata. însa fiica si mama par sa se apropie periodic si sa-si amestece umbrele în spatiu ³⁹.

> Aici intervine Homer. Nu a asezat el oare, cu precizia

sa minunata dar mereu voalata, Cîmpiile Elizee, "la extremi­tatile pamîntului" ? Dar ce a vrut el sa spuna prin "extremi­tatile pamîntuhii" ? Pur si simplu locul pîna la care se întinde si unde se opreste umbra globului nostru ⁴°.

_v Accesul la astru nu este usor. Nu toate sufletele ajung

pîna acolo sus. Spatiul între pamînt si luna este un adevarat purgatoriu pe care trebuie sa-l traverseze sufletele insuficient de pure, un infern în care sînt pedepsite sufletele celor rai ⁴¹. Cînd sufletele scufundate în aceasta prapastie atmosferica sînt spalate de petele lor si usurate de greseli, ele reusesc sa se prinda, la trecerea lunii, de discul sau luminos si-si gasesc în fine pacea ⁴².

Acolo ele vor cunoaste o a doua moarte, care nu are nimic violent ⁴³. Spiritul se separa usor de psyche si se reîntoarce la principiul sau, soarele ^u. Psyche, sufletul în stare pura, pastreaza forma exterioara a trupului (e firesc, deoarece pe pamînt trupul era cel care-i imprima forma) ⁴⁵ si i se potriveste bine numele de eidolon, imagine, fantoma. El continua un timp sa traiasca pe luna o viata atenuata, încetinita: viata ireala a visurilor ⁴⁶, viata, ne spune Plutarh, atît de bine descrisa de Homer:

"Sufletul îsi ia zborul si dispare ca un vis" ⁴⁷.

Viata sufletelor despartite, pe luna, seamana deci cu cea pe care Homer o atribuie umbrelor sale în Hades, si pe care

Anticleea o descrie fiului sau Ulise, atunci cînd acesta încearca în zadar sa-si strînga mama în brate:

Asta-i a oamenilor stare dupa moarte, caci oasele si carnea se destrama si praf s-alegc de ca fopita-n focul puternic arzator, de cum se duce din oase albe viata, si ca visul se-naripeaza su­fletul si zboara.. .".

Se întelege ca umbrele homerice, mergînd cu pasi mari în cîmpia cit crini, au evocat pentru antici un peisaj lunar... Cele doua fete ale lunii, continua personajul lui Plutarh, comunica prin lungi culoare interioare. Sufletele pot merge de la unul la altul. "Cîmpia elizee" a lui Homer este fata superioara a astrului, cea care priveste spre cer. Cealalta fata, întoarsa spre pamînt, se numeste antichton-u\ Perso-phonei: sînt, într-o oarecare masura, antipozii lunii ⁴⁹.

Trupul s-a risipit în pamînt: sufletul se va resorbi cu în­cetul în luna ⁵°.

Caci sufletul este alcatuit din luna, asa cum trupul este alcatuit din pamînt, asa cum inteligenta este alcatuita din soare, adica din foc si lumina ⁵¹. si cele trei parti ale omului trebuie sa se reîntoarca la sursele lor respective. Este oare curios ca sufletul, intermediar între corp si spirit, îsi trage originea si esenta din luna, termen mediu între soare si pamînt, amestec de pamînt si astru, de foc pur si de grea materie ? ⁵²

Viata vegetativa, viata animala sînt asigurate în fiecare din noi prin prezenta sufletului nostru particular: însa luna, din înaltul atmosferei, prezideaza la desfasurarea vietii pe tot cuprinsul pamîntului. Acesta era un adevar de care toti anticii erau profund convinsi. Mai mult chiar, luna, asa cum aminteste Lydus, a fost modelata de catre demiurg dupa chipul acestei lumi sensibile supuse cresterii si descresterii: "astfel apele si animalele acvatice cresc odata cu luna, se contracta, se repliaza cînd ea descreste" ⁵³. Noi însine con­statam, fara sa ne explicam prea bine, obscura influenta a lunii asupra circulatiei sevei, cresterii vegetalelor, acordul lui dintre ciclul sau si cel al organismului feminin.

Luna, sursa a vietii, deci sursa a sufletelor. Ar trebui sa spunem mai degraba mama a sufletelor. Ea le produce dupa ce a cunoscut divina îmbratisare a soarelui, care toarna în

ea inteligenta, ca o samînta care o fecundeaza ⁵⁴. Asa se naste viata din spirit, sufletul este fiica inteligentei⁵⁵.

Ne-am îndepartat oare de Homer? Deloc. EÎ stia ca sufletul si spiritul nu au acelasi destin dupa moarte. Sa ne gîndim la disjunei ia, la prima vedere stranie, dar la o privire mai atenta admirabila si inspirata, între cidolon-u\ iui Hera-cles, întîlnit de Ulise în Hades, si eroul însusi care se afla printre nemuritori: cidolon-ul stim, este psijche (de fapt Homer întrebuinteaza cele doua vorbe una pentru alta); el se afla în Hades, adica Ia Persephone, în luna; "el însusi" este spiritul eroului, caci personalitatea este esentialmente constituita din gîndire; el se afla în tovarasia zeilor, altfel zis cufundat în divina esenta a soarelui^5e.

IV. Variatii platoniciene asupra Hadesului si a Cîmpiilor

Elizee

Eshatologia mitului amintit din De facle se deosebeste sensibil de cel pa care îl expune Pestera Nimfelor. Numenius, Cronius si Porphirius pa urmele lor, conduc sufletele pure în zodiac, legînd aceasta doctrina de dubla deschidere a pesterii si de portile soarelui. Aici sufletele pure se duc în luna pentru a se dizolva cu încetul, iar spiritul, desprins de ele, se lanseaza spre soare. Este greu, în mitul lui Plutarh, sa discernem originalitatea personala de cea a geniului grec, de cea a aporturilor orientale. El însusi pare a atribui ideilor sale o sursa feniciana: pergamentul care continea aceste revelatii nu fusese descoperit la Cartagina ? Dar se poate ca toate acestea sa nu fie decît fictiuni⁵⁷.

Totusi, asupra punctului precis care ne intereseaza, numele de Cîmpii Elizee dat lunii, gasim o identificare asemanatoare la pitagoreici. Catehismul acusmaticilor, fratii minori ai ordinului, cum îi numeste Carcopino ⁵⁸. continea si între­barea: "Ce sînt Insulele Preafericitilor?" cu acest raspuns: "Soarele si luna" ⁵⁹. însa Insulele Preafericitilor cîntate de Hesiod⁶⁰ se confundau în ochii anticilor cu cîmpia elize-eana a lui Homer⁶¹: asezarea este aceeasi, dincolo de ocean, la "extremitatile pamîntului".

Pe de alta parte, în fragmentul lui Porphirius citat de catre Stobaios ⁵² se face apel la "matematicieni" pantru a

demonstra ca Cîmpiile Elizee desemneaza luna: se stie ca acest nume se aplica de obicei pitagoricienilor din ramura savanta⁶³.

Sîntem deci adusi, pe doua drumuri diferite catre pita­goreici : este greu de altfel, sa nu-i întâlnim ori de cîte ori este vorba de destinul sufletelor dupa moarte.

Pentru Plutarh, Hades-ul este aerul atmosferic care scalda pamîntul si spatiul situat între pamînt si luna. Noi stim ca identificarea este veche si provine de la prima scoala alegorica, cea care înainte de Platon, practica exegeza fizica. Cuvîntul aer la Homer, avea mai degraba sensul de bruma, ceata, cer deschis si de aceea a fost de timpuriu pus în relatie cu Ilades-ul tenebros al poetului. Avem oarecare dificultate sa realizam acest lucru: cuvintele ne împiedica. Dar trebuie sa ne lasam convinsi de acest lucru: aerul identificat cu Hades nu reprezinta profunzimile luminoase ale azurului (acesta era eterul, pentru antici), ci stratul tern si opac care reuseste sa voaleze soarele⁶³**.

Aceasta asimilare a lui Hades cu aerul, care trebuie sa dateze din vremea primilor fizicieni °⁴, trebuie sa fi avut oarecare rasunet în domeniul religios: primii alegoristi afir­mau ca Hades era numele cu care Homer desemnase aerul: cînd salasul sufletelor a fost mutat din emisfera inferioara sau din interiorul pamîntului în aerul care ne înconjoara, ecuatia Hades-aer era deja un dat familiar.

Totusi platonicienii, ne spune Macrobius, desi erau de acord pentru a aseza infernul sau salasurile lui Hades în spatiu, nu erau de acord asupra limitelor sale. Printre ei erau trei scoli.

Primii împarteau lumea în doua, cercul lunii fiind limita dintre cele doua parti: deasupra lunii pîna la sfera stelelor fixe era lumea imuabila, locul unde sufletele înfloresc în plinatatea vietii; dedesubtul lunii si pîna la pamînt, este lumea patimilor schimbatoare; sufletele cînd ajung aici mor. Luna se afla deci la granita vietii si a mortii.

Aceasta maniera de a vedea pare destul de apropiata de cea a lui Plutarh: totusi în mitul din De fade sufletele se dizolva în luna si nu traiesc mai din plin. Este adevarat ca spiritul pe care-l putem considera ca partea cea mai înalta a sufletului în sens larg, urca si se duce în soare.

A doua scoala împartea universul în trei parti. Prima cuprindea pamîntul (în centru), o zona de apa, una de aer, una de foc. Al doilea etaj cuprindea de asemenea cele patru elemente: luna sau pamîntul eterului, este urmata de plane­tele VentiB si Marte, unde domina respectiv apa si aerul, si de soare, cercul focului. In a treia parte elementele se regasesc în ordine inversa: focul, reprezentat de Marte; acrul de Jupiter; apa de Saturn; iar pamîntul de sfera stelelor fixe, numita pe buna dreptate "pamîntul elizeean". Ei plasau acolo Cîmpiile Elizee promise sufletelor pure ⁶⁶.

Sa lasam acest al doilea grup preocuparilor sale astrologice si sa trecem la al treilea, caruia Macrobius îi acorda laurii adevarului. Aceasta a treia scoala, ca si prima, împarte lumea în doua. Insa partile sînt aparent inegale: de o parte sfera astrelor fixe, cerul înstelat; de cealalta, cele sapte sfere planetare, spatiul care le separa de pamînt si pamîntul însusi. Sufletele nu traiesc cu adevarat decît în sfera stelelor; atunci cînd, aplecîndu-se spre pamînt, l-au dorit în secret, ele cad din sfera în sfera, îmbracînd în fiecare planeta o tunica de materie, pîna cînd vor ajunge în sfîrsit în grosolanul în­velis trupesc ⁶⁷.

Aici îl recunoastem pe Numenius si ne reîntîlnim cu exegeza Pesterii Nimfelor. Numenius, Cronius, Porphirius din Pestera Nimfelor sînt dintre cei care stabilesc începutul Hadesului chiar la iesirea din sfera înstelata: sufletele care au strabatut, pentru a coborî, poarta Cancerului, se afla deja în împaratia mortii; ele nu regasesc adevarata viata decît întorcîndu-se la roata zodiacului prin poarta Capricornu­lui ^6S.

Asadar platonicienii si pitagoreii erau de acord pentru a proiecta Hadesul si Cîmpiile Elizee în spatiile ceresti: nu erau însa de acord asupra limitelor Hadesului si asezarii Cîmpiilor Elizee.

Ţinutul fericirii pentru suflete, locul unde se bucura de plenitudinea vietii - aceasta cîmpie elizee promisa lui Menelau si situata la marginile pamîntului - este luna pentru unii; si cei care au reusit sa se ridice pîna pe tarmurile sale senine au scapat pentru totdeauna de agitatiile si furtunile Hadesului atmosferic. Pentru ceilalti, atingerea Cîmpiilor tslizee si a luminii vesnice nu se realiza decît în cerul con-

stelatiilor: sferele planetelor ramîn in domeniul Hadesului, unde sufletele se zbat în ghearele mortii.

Asadar Hadesul cînd se reduce si se limiteaza la lumea sublunara, cînd se extinde pîna acolo încît sa cuprinda toate cercurile planetare, chiar si pe cel al soarelui.

Numenius si Porphirius, cel putin Porphirios al Pesterii Nimfelor, sînt printre cei care au înaltat Cîmpiile Elizee pîna la ultimul etaj al lumii; Plutarh (cel putin Plutarh din De fade) si Porphirius pe care îl citeaza Stobaeus scoboara aceleasi Cîmpii Elizee pîna la luna: acestia restrîng profunzi­mile spatiului în care sufletele sufera si mor, pe cîta vreme Numenius extinda acest spatiu pîna în fundul cerului.

îl aflam pa Porphirius în cele doua tabere: Unga Numenius atunci cînd explica Pestera Nimfelor; linga Plutarh atunci cînd face exegeza Cîmpiilor Elizee. Dincolo de faptul ca acest ultim fragment ar putea avea caracterul unei doxografii, nu ar fi de mirare ca Porphirius, aici ca si în problema metem­psihozei °⁹, a variat în credintele sale.

în ce-l priveste pa Plutarh, mitul din De fade nu este decît un aspact, poate un moment, una din ipotezele plauzi­bile asupra lumii de dincolo. Sa nu uitam ca Platon, în fiecare din miturile sale eshatologice, propune o viziune sau o localizare diferita a lacasului sufletelor.

Acestea sînt problemele în care controlul experientei nu deranjeaza îndrazneala supozitiilor.

Oricare ar fi solutia adoptata, sînb cel putin pastrati termenii vechii credinte cuprinse în biblia homerica: Hades si Cîmpiile Elizee îsi schimba locul si întinderea, dar legaturile care le leaga de lîomer nu sînt întrerupte ⁷°.