ROATA REINCARNARILOR. MITUL CIRCEI

ROATA REÎNCARNĂRILOR. MITUL CIRCEI

Numarul sufletelor nu este nelimitat. De fiecare data cînd este conceput un om, sufletul care vine sa-l locuiasca nu este neaparat un suflet virgin, nou. Poate sa fie un suflet care a cunoscut deja una sau mai multe existente anterioare.

De obicei acesta nu îsi aminteste, caci a baut uitarea în apa Lethe-i sau a fluviului Ameles, sau din cupa lui Dionysos. Pitagora avea privilegiul amintirii: pentru ceilalti, carora le amintea cu cea mai mare precizie faptele din vietile anteri­oare ; pentru el însusi, care avea certitudinea absoluta de a fi fost odinioara unul din eroii lui Homer, Eupliorbos frigianul, fiul lui Panthoos, învingatorul lui Patrocle *, "Iar printre versurile lui Homer, pe care le cînta cu cea mai mare placere, pe care lira sa le interpreta atît de armonios, care le declama cel mai des", se afla propriul sau discurs funebru:

Parul ce-i asemenea cositelor împletite ale mîndrelor Gratii, iar la spate e strîns cu aur si argint, este acum udat de sîngele cel negru. Dupa cum vedem, într-un loc singuratic, crescînd prin grija o-mului rasaduri de maslin ce-nflor 15215e415p esc minunat cînd apa îmbel­sugata tîsneste în jurul lor, si mladios se-apleaca în bataia vîn-tului într-o parte si-n alta înalbitele crengi cu buchete de flori, dar pe neasteptate, napraznica furtuna le culca la pamînt, tot astfel Euphorbos, fiul lui Panthoos, cu lancea de frasin, zace în tarina, ucis de Menelau, care-i prada armele².

Pitagoreii cred ca natura întreaga este o vasta comuni­tate: animalele sînt fratii nostri, iar plantele nu sînt ele însele decît animale imobilizate, fixate în pamînt. Moartea unui maslin smuls de furtuna si moartea unui razboinic doborît de lancea dusmana sînt doua lucruri de acelasi ordin. Homer le-a apropiat, în aceste versuri somptuoase si pentru care Pitagora ar fi avut o predilectie: daca exista

un motiv rational pentru aceasta predilectie, ar putea fi

acesta. _w

între oameni si animale nu este o diferenta esentiala³: aceleasi suflete sînt chemate, cum va spune Porphirius, sa locuiasca" rînd p3 rînd, în trupul unui rege sau razboinic, în trupul unui vultur sau al unei maimute: este o eroare sa ne închipuim ca unele sînt rationale si celelalte nu; este doar o chestiune de gradatie ⁴.

I. Suîlet uman si suîlet animal

Or Homer stia ca animalele împart cu oamenii ratiunea si sufletul" ⁵. Viata si Poezia lui Homer ne da cîteva exemple: discursurile pa care Hector sau Antiloh le tin cailor lor, dialogul lui Ahile cu calul sau Xanthos, clinele lui Ulise.

Iata într-adevar, cum Antiloh, în timpul alergarii de care din cîntul XXIII, stimuleaza amorul propriu al armasarilor sai: ce rusine! îndurati sa fiti învinsi de o iapa! (Ethe, iapa lui Agamemnon, pe care Menelau o împrumutase pentru cursa)... si îi sperie: daca nu ajungeti pe locul cel bun, stiti ce va asteapta de la tatal meu, Nestor: va va trece prin sabie!⁶.

Parca l-am auzi pe însusi Pitagora, aducînd-o la ratiune pa ursoaica din Apulia, care se va întoarce în muntii sai convertita la vegetarianism, sau convingînd p3 boul din Tarent sa se îndeparteze de cîmpul de bob verde, murmurîn-du-i la ureche un lung discurs în limba boilor. ⁷ Pitagora, bineînteles, întrebuinteaza blîndetea p3 cînd asprii eroi ai lui Homer mînuiesc cu mai mare usurinta amenintarea. Animalele le înteleg însa p3 amîndoua.

Caii lui Ahile nu numai ca înteleg, dar cum le daruieste Hera o clipa posibilitatea sa se exprime în limbaj omenesc, ei si raspund: Xanthos îi prezice trist, plecîndu-si coama pîna la pamînt: "si de asta data, vînjosule Ahile, te vom feri de moarte. Totusi ziua fatala e aproape pentru tine" ⁸. Odata tirada terminata, Erinyile îl vor opri; el nu va mai vorbi. Dar va continua sa gîndeasca. Ceea ce lipseste animalelor, este puterea de a forma cuvintele: vocea lor nu e articulata. Este acelasi suflet ca al nostru, însa trupul care-l serveste este un instrument mai rudimentar ⁹.

I

Dar clinele lui Ulise! fiumeu porcarul nu si-a recunoscut stapînul, pe care totusi îl iubea. Nici chiar Penelopa nu-si recunoaste sotul, ea va avea nevoie de semne; doica Eurycleea nu-l recunoaste decît dupa cicatrice.

însa dinele Argos, întins pe o gramada de gunoi în fata portii palatului, ridica capul cînd aude vocea eroului: "el l-a recunoscut pe Ulise în omul care venea si, miscîndu-si coada, si-a aplecat urechile..."¹⁰.

Minune de fidelitate, minune de memorie... Fie ca-l numim instinct, fler sau oricum vrem sa-i spunem: faptul ramîne, cîinele a fost mai perspicace decît omul.

Acest exemplu trebuie sa fi fost citat de nenumarate ori, în discutiile dintre platonicieni, stoici, epicurei, asupra inteligentei animalelor.

în operele morale ale lui Plutarli se afla un dialog plin de vivacitate si umor -l¹ între Circe, Ulise si Gryllos: Ulise vrea sa o oblige pe Circe sa redea victimelor sale forma umana: "Esti destept! raspunde pe scurt vrajitoarea, întreaba-i însa daca asta le face placere!" Ulise discuta cu Gryllos, unul din metamorfozati si acesta îi dovedeste cu prisosinta cum conditia animalelor este de departe superioara celei umane; ca animalele îi întrec pe oameni în curaj, sinceritate, fideli­tate, inteligenta... O simpla proba în treacat: poetii vostri, aminteste Gryllos, spun despre un om ca este curajos în lupta ca un leu, un lup, un mistret. Le-ar veni ideea sa inver­seze raporturile si sa declare un leu "curajos ca un om" ¹²?

Alt tratat al lui Plularh examineaza care sînt cele mai inteligente dintre animale ¹³, cele de pe uscat, sau cele marine. El da mii de exemple despre finetea animalelor: printre altele, cel al boilor din Susa, raportat de catre Ctesias din Cnidos. Acesti boi întrebuintati pentru stropirea parcului regal trebuiau sa scoata în fiecare zi o suta de galeti de apa din fîntîna: ei se opreau exact la cea de-a o suta si nimic pe lume nu i-ar fi putut hotarî sa mai scoata macar o galeata în plus ^u.

Ar fi de altfel cu putinta ca animalele sa aiba senzatii fara a avea inteligenta ? Straton fizicianul a dovedit ca toate operatiile simturilor presupun un act de inteligenta (altfel, senzatia nu este constienta) ¹⁵; "Inteligenta (nous) este cea care vede si aude restul este surd si orb" spunea Epicharm¹⁶

în tratatul sau despre Abstinenta, Porphirius insista asupra dovezilor de inteligenta la animale. Oare animalele nu au ratiune ? Dar vedeti-le agitate ca si noi de aceste dis­pute între ratiune si imperioasa atractie a dorintei. Ele stiu, înteleg ca momeala care li se întinde ascunde propria lor moarte. Unele rezista si se îndeparteza cu întelepciune, uneori dupa un gest de dispret suveran ¹⁷. Altele se învirt primprejur, pleaca, revin, în cele din urma cedeaza propriei lacomii, stiind ca le va costa viata. Nu este rational, desigur: dar sînt oare oamenii mai mult? Degeaba le spui "Daca mîncati, o sa muriti", ei tot nu tin seama. Dovada tovarasii lui Ulise si lamentabila istorie a vacilor soarelui ¹⁸.

Aceasta este o dovada în plus ca Homer credea ca ani­malele au un suflet rational si sînt fratii oamenilor.

Dupa Carybda si Skylla, Ulise si tovarasii sai ajung în insula soarelui, unda ramîn imobilizati o luna întreaga. Ulise le recomanda tovarasilor sai sa nu se atinga de animale: "Ca nu cumva sa o patim, ca boii si oile de aici sînt ale unui puternic zeu, al Soarelui ce vede si aude tot" ¹⁹.

Trece o luna. Rezervele se sfîrsesc. într-o zi Ulise se duce în insula pentru a se ruga... Adoarme. si urmeaza sfatul funest al lui Euriloh: daca tot e sa mori, mai bine sa te înghita valul" ca urmare a razbunarii divine, decît sa mori de foame într-un ostrov pustiu. .. Iar tovarasii urma­resc si înjunghie "vacile cu fruntea mare, cu coarnele lor frumoase".

La întoarcerea sa, Ulise constata nenorocirea fara leac. Victimele nu mai pot fi înviate!

si iata un semn îngrozitor: pieile încep sa se tîrasca; "carnurile fripte si crude mugeau în frigari; s-ar fi zis ca sînt chiar mugetele vacilor" ²°.

Este protestul zeilor împotriva crimei omului care nesoco-titul ucide si devoreaza. Sa-l ascultam pe Plutarh:

întrebati care este ratiunea pentru care PHagora se abtinea de la carne: eu ma întreb, mai degraba, care au fost sentimentele, starea de spirit, ratiunile primului om care si-a apropiat gura de im cadavru, care a atins cu buzele sale carnea unui animal mort... facîndu-si hrana si placere din aceste bucati de carne care cu putin timp înainte mugeau, strigau, se agitau, priveau. Cum au avut curajul sa vada cum sînt înjunghiate, fripte, taiate

în bucati victimele, sa simta mirosul? Cum a îndraznit gura sâ se spurce la atingerea carnurilor sîngerînde, sa aspire sucul si sîngele mortalelor rani?

"Pieile mergeau: carnurile.fripte si crude mugeau în frigari; s-ar fi zis ca sînt chiar mugetele vacilor" Aceasta este doar o fictiune, o poveste: însa ospatul însusi este cu adevarat o monstruozitate! Sa-ti fie foame de vitele care mugesc înca, sa precizezi care sînt comestibile dintre aceste fiinte care au înca viata si glas 1²¹.

Daca n-am avea imaginatia atît de saraca, am auzi la fiecare înghititura de carne aceasta plîngere atroce a vietii pe care, în inconstienta noastra am stins-o.

si este cu cît mai atroce, daca na gîndim împreuna cu Empedocle, ca sufletul unui fiu, al unui frate, al unei mame s-ar fi putut încarna într-unui dintre aceste animale, pe care le sacrificam atît de usor, formulînd doar o rugaciune! Nenorocit tata, surd la rugamintile disperate ale unui copil-victima pe care o ridica, pe care se pregateste sa o gîtuie... Va fi mîncat la masa familiala: un adevarat ospat de cani­bali! ²². întelegem strigatul pasionat al vizionarului din Agrigentum:

Vai, ca nu m-a distrus mai devreme ziua fatala, mai înainte de-a ma gîndi ca buzele mele au atins oribile nelegiuiri prin mîncare! ^a.

Divinitatea ne parmite, în cel mai rau caz, distrugerea vegetalelor, întrebuintarea apei si a focului; ea ne autorizeaza sa despuiem oile de lina lor, sa luam vacilor laptele si mierea albinelor. Dar nu sa omorîm animalele si sa le mîncam carnea ²⁴.

Primii pitagorei par sa fi practicat un vegetarianism integral; si în timpul lui Porphirius, odata cu marea renastere religioasa, s-a revenit la el. Insa Aristoxenos din Tarent, care voia sa curete pitagorismul de superstitiile sale si sa-i largeasca spiritul ²⁵, a pretins ca Pitagora "îngaduia sa se manînce carnea tuturor animalelor, cu exceptia boului de jug si a berbecului" ²⁶.

Interdictia de a omorî boul de jug nu are nimic particular. O lege din Atena, ne spune Elian, prescria aceasta masura: "sa nu sacrifici boul de jug, care a muncit atîta sa traga

plugul sau carul". Aceasta, pentru ca acest brav animal este în definitiv, adauga autorul, "un plugar si el, si tovarasul de munca al omului" ²⁷.

O scolie relativa la episodul vacilor soarelui reamintea interdictia de a înjunghia boii de jug: "cînd ajung la batrînete, trebuie pusi în libertate pîna la moarte" ²⁸. Boii înjunghiati de tovarasii lui Ulise erau boi de arat, care în amurgul vietii lor, rataceau în libertate într-o insula pustie; fiindca i-a omorît, echipajul a suferit cea mai grozava pedeapsa cereasca.

Primii greci, dupa Plutarh, erau nevinovati vegetarieni: ei aveau ca lege credintele lui Pitagora si Empedocle: "cei care au turnat primii în bronz pumnalul raufacator au fost si primii care au mîncat boii plugarului" ²⁹. Masacrarea animalelor si omuciderea trebuie sa fi început deodata, pentru autorul necunoscut al celor doua versuri pe care le citeaza Plutarh. în epoca de aur nu se varsa sîngele ^?>0.

II. Circe si tovarasii lui Ulise sau mitul metempsihozei

Homer cunoaste, deci, fratia care-i uneste pe oameni cu animalele si stie ca sufletele sînt intersanjabile, de la unii la altii. însa probele pe care le-am adus pîna acum sînt probe minore. Trebuie sa studiem acum marele mit care ilustreaza dogma metempsihozei: mitul Gircei, care îi preschimba în animale pa tovarasii lui Ulise.

Avem o exegeza perfect detaliata a episodului: un lung fragment din Porphirius, transcris de Stobacus în Eglogele sale.

Pitagora si Empedocle sînt si ei numiti în treacat de catre Porphirius: dar toata doctrina care serveste de suport exegezei este platoniciana. Astfel, Platon. în acest domeniu, este puternic impregnat de pitagorism. Iar pa acest teren, mai mult deeît po oricare altul, neoplatonician si neopita-gorician sînt sinonime.

Tovarasii lui Ulise au gasit într-o vale casa Circei, "si de jur împrejur, preschimbati în lei si lupi" ³¹ ps oamenii pe care zeita îi vrajise. O voce fermecatoare de femeie, zgomotul unui razboi de tesut îi îndeamna sa-si faca cunoscuta prezenta.

I

Circe îi baga în casa, îi drogheaza, îi loveste cu bagheta sa si îi închide "într-o cocina":

si porci erau cu fata si cu glasul, cu parul si cu trupul, dar la minte erau întregi întocmai ca înainte³².

Acest mit, ne anunta Porphirius, este un misterios sipet care contine doctrinele lui Pitagora si Platon asupra destine­lor sufletelor: "Daca sufletul este indestructibil si etern, el este la adapost de schimbari si vicisitudini. Ceea ce numim disparitie si moarte este pentru el o schimbare de vas, o trecere în alte forme corporale: si dorinta îl împinge catre corpul potrivit, adaptat noului sau chip, obisnuintelor pe care i le-a dat genul sau de viata" ³³.

Recunoastem una din ideile familiare a lui Platon: sufletul care în timpul vietii se coboara pîna la nivelul animalului, devine dupa moarte animalul însusi cu care s-a asemanat.

Trebuie mai ales sa ne referim la Phaidon, unde Platon se explica cu mai multa profunzime asupra metempsihozei.

Daca sufletul paraseste curat trupul, fara sa ia nimic din el, fiindca în viata a fugit de el, s-a separat pe cît a putut, repliindu-se asupra lui însusi, la moarte ajunge, fericit, în lumea nevazuta si divina. Eliberat de toate relele se instaleaza printre zei³⁴.

însa daca în timpul existentei a iubit trupul si placerile si dorintele sale, daca a trait doar pentru el, neglijînd Invizibi­lul si Gîndirea, obiectul filosofiei, atunci, la separare, ramîne patruns de trup: si materia corporala este grea, pamînteasca, aparenta. Prin aceasta greutate el este tras catre lumea sensibila. Vedem astfel de suflete sub forma de spectre, rata­cind în jurul mormintelor. Ele sînt amestecate cu materie corporala, ceea ce le face vizibile. Ele sînt nevoite sa rata­ceasca pîna în momentul cînd se vor atasa de un nou trup ³⁵.

Acest tovaras si-l aleg, bineînteles, în asa fel, încît sa se potriveasca mentalitatii pe care au capatat-o în viata lor anterioara³⁸. Sufletele obisnuite cu placerile grosolane ale pîntecului, cu betia, cu violentele, vor intra, natural, în corpuri de magari sau de animale asemanatoare ³⁷. Cele care au practicat nedreptatea, tirania, jaful, merg în trupuri de lupi, de soimi, de gaie ³⁸. Cele care au practicat virtutile socia­le, din obisnuinta si rutina mai degraba decît din ratiune,

devin animale sociale: albine, viespi, furnici sau intra din nou în specia umana si devin oameni cumsecade ³⁹.

Aceasta lege a reîncarnarilor poate fi vazuta actionînd în mitul lui Er, în cartea a X-a a Republicii. Sufletele care aleg un anume mod de viata iau ca trup instrumentul potri­vit pasiunii pe care au cultivat-o în cursul ultimei lor vieti. Orfeu va dori sa devina lebada; Aias Telamonianul, leu; Agamemnon, vultur. Epeios, conducatorul calului de la Troia, va fi atras de sortul unei femei harnice, iubind tesutul si munca de interior; bufonul Thersites va alege existenta unei maimute, iar Ulise instruit de toate nenorocirile sale, va cauta o viata linistita de om obisnuit, particular, fara aventuri ⁴°.

Astfel este marele principiu al reîncarnarilor: scarii vicii­lor umane, a degradarilor umane, îi corespunde o scara a animalelor. Timaios le claseaza altfel pe acestea, dupa gradul lor de îndobitocire. în frunte neamul usor al pasarilor, care corespunde la oameni, cu neamul astronomilor, mereu cu capul în nori sau în stele. Apoi patrupedele: ele nu se ocupa de lucrurile spiritului, îsi ignora capul, nu privesc decît la thymos-ul sau la pîntecele lor. Ele s-au aplecat asupra pamîn-tului, craniul lor s-a lungit, s-a deformat, comprimînd si oprind circuitele gîndirii. Unele s-au culcat complet pe pamînt si zeul le-a spus: "sa se tîrasca, daca asta vor!": acestea sînt reptilele. în josul scarii, pestii si molustele, cele mai stupide. si dupa cum cîstiga sau pierd din inteligenta, A^rietuitoarele se transforma unele într-altele ⁴¹.

Este, desigur, aici o oarecare ironie, dar cît de fina! Neoplatonicienii nu prea au stiut ce sa creada. Unii au crezut ca totul trebuie luat aidoma, altii ca erau simple imagini, simboluri... Dar sa revenim mai întîi la Porphirius si la mitul Circei, în care Homer a stiut dinainte sa închida toate ideile lui Platon.

Porphirius extrage mai întîi morala istoriei si subliniaza "utilitatea filosofiei si a educatiei, pentru a trezi în suflet amintirile frumoase, pentru a îndeparta placerile rusinoase si ilicite, pentru a-i da puterea de a se domina, de a se replia asupra lui însusi". Gratie filosofiei, sufletul va sti "sa se opreasca sa devina inconstient un animal, sa iubeasca un trup impur, impropriu virtutii, un corp care alimenteaza si dezvolta o natura irationala si inapta pentru frumoasele

I

lucruri ale spiritului, un trup care hraneste si sporeste sec­torul dorintelor si pe cel al mîniei, mai degraba decît pe cel al inteligentei" ⁴².

Numele Circei contine radacina cercului. Or metempsihoza (platonicienii au un cuvînt mai fericit⁴⁴, "palingenesia" sau renastere) este un cerc, o hora a sufletelor, care trec periodic din trup în trup. Homer a ales, deci, de minune acest nume pentru a desemna marea Natura, care prezideaza ciclul reîncarnarilor, Natura care îmbraca sufletele, care ^"înva­luie", dupa imaginea lui Empsdocle, "cu o tunica straina de carne" ^4r>.

Circe este fiica soarelui - zeita cu frumoase bucle - si fratele ei, Aietes îsi datoreaza amîndoi zilele "soarelui celor vii" ⁴⁶ - "soarele care leaga fara încetare o distrugere de o nastere, o nastere de o distrugere" ⁴⁷. El însusi, soarele, care dispare în fiecare scara si renaste în fiecare dimineata, este simbolul alternantei vietii si a mortii. Fara îndoiala însa, trebuie sa ne gîndim aici la Heraclit din Efes: viata unui om, moartea xmui suflet, moartea unui om, viata unui suflet. Nasterea si moartea sînt corelative. O fiinta care piere da nastere altei fiinte. Fara încetare, sub lumina soarelui, se fac si sa desfac aceste înlantuiri de forme.

Aiaie, numele insulei locuite de vrajitoare, este ca un stri­gat de spaima si disperare: strigatul sufletului care, dupa moarte, cade în locuri necunoscute. "Insula Aiaie este partea din atmosfera care primeste pa morti" ⁴⁸.

Sa no reamintim, pentru a întelege, descumpanirea lui Ulise si a tovarasilor sai, care simbolizeaza sufletele, la sosirea în insula Circei: doua zile si doua nopti ramîn "întinsi, sleiti de oboseala si durere" ⁴⁹. în a treia zi, Ulise se catara în vîrful unei stînci si zareste în departare un fum, care iese din pamînt. . . Se va duce sa se informeze? Nu stie la ce sa se hotarasca! în cele din urma se reîntoarce la corabie, dupa ce a doborît un cerb mare "care cobora din pijistea padurii ca sa se adapa în vale" ⁵°.

în zorii zilei urmatoare, Uiise le spune tovarasilor sai: "Prieteni, din acest loc nu putem vedea nimic, noi nu stim unde se afla întunericul, unde sînt zorile, unde soarele, lumina­torul muritorilor, coboara sub pamînt, nici unde rasare..." ⁵¹. El ar vrea sa-i conduca spre fumul pe care îl zarise cu o zi înainte, "în desisul din padure".

Ei îsi amintesc însa de Antipates lestrygonul.. . de Ciclop..'. Se tem de o noua nenorocire, în aceasta insula misterioasa. "începura a plînge cu bocire si a varsa din ochi un rîu de lacrimi" ⁵².

Imagine a dispirarii sufletelor cînd si-au parasit trupuri­le si se trezesc "aruncate" în atmosfera, în plin necunoscut. Ele încep sa rataceasca, sînt dezorientate, se lamenteaza, nu stiu unde este întunericul (nordul-N.T.)... nici...

'unda soarele, luminatorul muritorilor coboara sub pamînt" ⁵³ .

Aiaie, insula vaietelor, îsi merita cu prisosinta numele: sufletele pe care le primeste sînt descumpanite.

Sufletele resimt nostalgia Vietii în trup, dorinta de a re­gasi acest tovaras de carne cu care erau atît de obisnuite. Ele sînt gata psntru o noua calatorie pe pamînt. "Ele recad în Kykeon-u\ nasterilor", ne spune Porphirius ^M.

Kykeon este numele mixturii pe care Circe o ofera tovarasi­lor lui Ulise: în vinul de Pramnos, ea a amestecat brînza, faina, miere si a varsat pe deasupra un drog funest "pentru ca sa uite tara lor cu totul" ⁵⁵.

Nasterea, sosirea unui suflet în trup, este cu adevarat o mixtura, în care sînt amestecate eternul si pieritorul, inteligi­bilul si sensibilul, lucrurile cerului si ale pamîntului" ^m.

Asa cum tovarasii lui Uiise înghit cu bucurie drogul ma­gic, "sufletele se lasa fermecate, vrajite de atractia placerilor, care le aduc înapoi în generatiune" ⁵⁷.

Euriloh a avut sansa sa scape de metamorfoza: simtind capcana a ramas afara, prudent, el c cei carc-l previne pe Ulise.

Ulise va scapa si el gratie buruienii moly primita de la Hermes, gratie ratiunii. "Aceasta înseamna ca sufletele, mai ales în acest moment, au nevoie de mult noroc, de multa întelepciune, pentru a nu se lasa antrenate si înlantuite de catre elementele lor cele mai rele, de catre pasiuni în asa fel îneît sa îmbratiseze o viata mizerabila de animale" ^5S - ceea ce au facut tovarasii lui Ulise.

Aceste elemente sau parti ale sufletului sînt cele pa care le-a determinat Platon: ratiunea, mîinia, dorintele. Piaspintia mistica a Hadesului, de unde pleaca trei drumuri, se afla chiar în suflet, care se împarte în trei parti. ⁵⁹

Or, fiecare din aceste trei elemente trage sufletul catre genul de viata care îi convine. Aici, ne previne autorul, nu este vorba de mit, nici de fictiune, ci de o realitate obiectiva si sigura ⁶°.

La sufletele care s-au abandonat poftelor celor mai josnice, cînd vine momentul reîncarnarii, sectorul "dorinte" este cel mai dezvoltat si stapînul locului. Epithymelikon-ul va alege, deci, noul trup si va lua forma animala cea mai capa­bila sa-i satisfaca pofta de mîncare, de bautura, de desfrîu. Sufletele cu epithymctikon predominant intra, dupa Platon, în trupuri de magari. Hcmer însa îi trimite în trupuri de porc:

"si porci erau cu fata si cu glasul, cu parul si cu trupul" Porcii mai mult chiar decît magarii, sînt tipul voracitatii; ei traiesc în noroi, sînt mizerabili si arata desavîrsit triumful cpithymelikon-uhn. ⁶¹.

Lupi de munte, lei dau tîrcoale locuintei Circei⁶². Euriloh refuza sa intre la vrajitoare cxplicînd tovarasilor sai: "Pe toti ne va preface în porci, în lupi si lei".

Iata un suflet care a fost supus "unor cruzimi sîngeroase, unor teribile certuri, ascultînd de discordie sau de ura. Thy-mos-v\ sau este total salbaticit atunci cînd ajunge în pragul reîncarnarii. Plin de uitare si alte resentimente el se repede asupra unei forme de lup sau de leu: el da pasiunii sale domi­nante acest trup ca un instrument protector bine potrivit" ⁶⁴.

Nu ne este prea greu sa descoperim eroul care a servit de model pentru acest portet: Aias pe care Platon îl trimite în Republica⁶⁵ sa locuiasca într-un trup de leu. "Teribilele cer­turi" sînt disputa cu Ulise pentru armele lui Ahile; "cruzimile sîngeroase", masacrul turmelor; iritarea, greul resentiment", reamintesc scena Nekyei în care umbra lui Aias sta deoparte, îmbufnata, "plina de mînie" contra lui Ulise ⁶⁶.

"Trebuie deci sa cautam, continua Porphirius, mai ales aproape de moarte, puritatea, asa cum se face în ceremoniile de initiere; trebuie sa ne tinem sufletul departe de orice influente rele. Trebuie sa calmam, sa adormim toate poftele rele, sa îndepartam mînia, ura, invidia (toate exacerbari ale thymos-ului). si corpul din care vom iesi va fi cel al unui om întelept"⁶⁷. TJÎise pastrîndu-si umanitatea cu toate vrajile zeitei, este modelul nostru. Iarba pe care Hermes i-o da ca sa combata drogul - moly, antidotul Kykeon-ului - o

avem si noi: este ratiunea, cu ajutorul careia distingem binele.

Aceasta ratiune, conchide Porphirius, poate feri cu totul sufletul de amestec, îl poate sustrage de tot (este vorba aici, fara îndoiala, de sufletul înteleptului, filosofului, care scapa pentru totdeauna de ciclul reîncarnarilor); sau daca sufletul a baut, ratiunea îl mentine cît mai mult în conditie umana"⁶⁸: multe suflete la moarte, nu revin dafinitiv în lacasul divin; ele sînt condamnate sa se amestece din nou cu materia: însa acestea, cel putin, nu vor cadea în viata animala, daca ratiunea ramîns ghidul lor.

Circe si drogul sau, Uliss, tovarasii lui Ulise, porcii, lupii si leii, Hermes... Bogata fresca a lui Homer desfasoara sub ochii nostri întregul mister al vietilor succesive. Porphirius mistagogul ne-a dezvaluit sensul tuturor acestor imagini colorate si fantastice⁶⁹.

Se simte din maniera lui Porphirius, grija sa de a da fieca­rui detaliu simbolismul sau. si este acelasi elan mistic ca si în ultimile pagini din Pestera Nimfelor.

III. O alta exegeza a mitului Circei

Ca si pentru Pestera Nimfelor, Porphirius gaseste aici o materie deja elaborata. Viata si poezia lui Homer, aparent anterioara lui Porphirius cu mai bine de un secol ⁷°, da pen­tru mitul Circei o schema de exegeza. La prima vedere sea­mana mult cu dezvoltarile lui Porphirius, în asa masura, încît s-ar putea crede ca este rezultatul (anticipat) al aces­tora. In realitate exista serioase divergente.

Sensul general al mitului este acelasi: "Transformarea tovarasilor lui Ulise în porci si animale de acest fel, scrie Pseudo-Plutarh, semnifica faptul ca sufletele celor necugetati trec în trupuri de animale." ⁷¹

Dar Circe în Viata si poezia lui Homer, reprezinta "revo­lutia circulara a universului, ceea ce explica de ce este fiica soarelui" ⁷², Soarele, într-adevar, antreneaza universul, cel putin cercurile planetare, în cursa sa cereasca. Ne amintim ca Porphirius vede în Circe, nu rotatia universului material, ci roata renasterilor.⁷³

în ceea ce priveste numele de Aiaie, Pseudo-Plutarh îl deriva tot de la aiazein (a geme) însa precizeaza ca Homer

a ales acest nume gîndindu-se la "vaietele si lamentatiile oamenilor în legatura cu moartea" ⁷⁴. La Porphirius nu este vorba de cei vii care-i regreta pa cei morti ci do sufletele separate care plîng de spaima la sosirea în noua lor locuinta.

Exegeza lui Pseudo-Plutarh este mai ales "fizica: numai ideea trecerii sufletelor în trupuri de animale aminteste de pitagorism. Restul este neutru, si interpretarea data Aiaie-i, în special, este foarte apropiata de exegeza fluviilor infernale, pe care o citim în Alegoriile Homerice ale lui Heraclit: Cocyt-ul este lamentatia oamenilor plîngîndu-si defunctii, Phlegeton-ul, este flacara rugului; Aheron-ul, întristarea profunda a ru­delor ; Styxul, caracterul moliorît al mortii⁷⁵. Prin virtutea acestor etimologii asemanatoare cu niste calambururi, reali­tatile lumii celeilalte îsi pierd orice consistenta, devin senti­mente sau imaginatii ale acestei lumi.

Fata de aceasta exegeza, care se apropie de rationalism, accentele lui Porphirius redau cu totul alt sunet. Plecînd de la prima explicatie ca de la o trambulina, el transpune si subliniaza, insufla mitului homeric credinta platoniciana.

IV. Lupii si leii, imagine sau realitate %

Lupi, lei, magari... Acestea ar fi, dupa Platon, viitoarele locuinte ale sufletelor care au ascultat prea mult, în aceasta viata, chemarea instinctelor josnice.

Aceste lucruri n-au tulburat doar un platonician. Trebuie sa-l întelegem ad litteram pg acest ironist blînd care e Pla­ton ? Nu a vorbit ia figurat si nu a vrut doar sa spuna ca unele suflete se coboara la nivelul bestiilor crude ?⁷⁶

Asupra acestei chestiuni, discipolii nu sînt de acord. Nu­mele cele mai mari ramîn, totusi favorabile sensului literal, începînd cu Plotin ⁷⁷, Harpocration, Amelios, Boetius, Nu­menius (pentru a-i enumera în ordinea în care-i cita Enea din Gaza, în al sau Theophrastos) luau lupul drept lup, ma­garul drept magar. Ei cred ca sufletul înainte de patrun­derea sa în trup, s-a putut umple de rautate si devine ase­menea cu brutele. De aceea ele patrund în trupul unui ani­mal cu care seamana.⁷⁸

Ce gîndeste asupra acestui subiect interpretul nostru al Circei, Porphirius? El insista asupra sensului propriu, cu

ve

liementa: "si aici nu este vorba de un mit, nici de o fictiune poetica, este adevarul, este expresia unei realitati materia­le.⁷⁹

Totusi sfîntul Augustin, care a citit De regressu animac al lui Porphirius îi atribuie un punot de vedere foarte diferit. Porphirius, ne spuna ci, a corectat gîndirea lui Platon: "el crede ca sufletele omenesti nu pot merge decît în corpuri omenesti" si nu ezita sa "suprime (pantru ele) închisorile animale" ⁸⁰ (ratiunea atribuita lui Porphirius pentru justi­ficarea acestei afirmatii: "poate pantru ca sa nu se vada o mama preschimbata în magarita carîndu-si fiul" ⁸¹ este de­sigur o trasatura de spirit augustiniana).

Daca Porphirius ar fi gîndit întotdeauna astfel, am avea unele scrupule sa-i atribuim în continuare exegeza "circeana",⁸² însa Nemesius în tratatul sau Despre natura omului, atribuie lui Porphirius (ca si platonicianului Theodoros) aceeasi pozitie ca a lui Cronius. si Cronius, autorul tratatului Despre palingenesie, socotea ca "toate sufletele sînt rationale" ⁸³. Nu exista deci diferente esentiale între un suflet de animal si un suflet de om: nu exista separatie riguroasa între cele doua spacii: trupurile sînt intersanjabile. Sufletul rational este doar paralizat da corpul animal, asa cum este uneori, la oameni, da catre organisme prost constituite.

în tabara celor care cred cu adevarat în trecerea sufletelor umane în trupuri da animale, îi avem deci pe Numenius, Cronius, Porphirius. si aceasta trinitate este sugestiva: ea aminteste de Pestera Nimfelor pa care toti trei, unul dupa altul, au comentat-o. Este foarte putin probabil ca, mai ales Cronius, sa fi scris o carte întreaga asupra metempsihozei fara sa introduca istoria exemplara a Circei.

Cît despre Porphirius, întelegem foarte bine ca a putut sa aiba pozitii diferite asupra acestei chestiuni, în diverse epoci ale vietii sale.

Pe cînd redacta Eneadele, el trebuie sa fi îmbratisat gîn­direa lui Plotin si sa fi crezut ca maestrul, Platon, trimitea sufletele omenesti în trupuri de animale si chiar de plante: la fel si cînd se afla sub influenta lui Numenius si a lui Cro­nius si recapitula, în mitul Circei, doctrina platoniciana a renasterilor.

In timp ce scria De regressu el aducea unele retusuri doctrinei si lua o pozitie care va fi si mai radicala la discipo-

Iul sau Iamblichos. Acesta va scrie un tratat pentru a de­monstra "ca sufletele oamenilor nu se pot reîncarna în ani­male fara ratiune, nici cele ale animalelor în oameni'' ⁸⁴. Fragment dintr-un vast sistem de exegeza pitagoreica, spunea Delatte ^S5 despre paginile lui Porphirius despre Circe. De fapt, sub forma în care na-a parvenit explicatia mitului, ar trebui sa zicem exegeza neoplato'nieiana: caci Platon este cel care, asa cum am aratat cu prisosinta, serveste mereu de referinta.

Cînd apare pentru prima data exegeza mitului lui Circe? Nu stim nimic. Ni se parc cu totul improbabil sa credem ca pitagoreicii din secolul V î.c.n. aflasera deja aceasta exegeza. Este straniu, în acest caz, ca Platon nu spune niciodata nici un cuvînt de-a lungul paginilor pe care le-a consacrat pro­blemei "renasterilor". Informat cum era asupra pozitiilor pitagoreicilor, ar fi stiut ca Circe simboliza pentru scoala ciclul palingenesiilor: întelegem greu de ce nu a facut nici cea mai mica aluzie la mitul lui Iîomer, el, caruia îi place atît de mult sa citeze - fie pe un ton serios, fie pentru a-l ironiza amabil - ps acest dusman pentru care nutreste o secreta simpatie.

Argumentul tacerii îsi are valoarea sa. Sa-i adaugam înca unul: legenda lui Pitagora coborît în infern si martor al supliciului aplicat lui Iîomer pentru povestile sale nele­giuite.⁸³ Acest pasaj face parte din romanul pitagoreic inven­tat de Heraclit din Pont si reprezinta deci una din cele mai vechi traditii asupra primului pitagorism, atît de putin cu­noscut, de altfel ⁸⁷. Or, legenda spune destul care trebuie sa fi fost starea de spirit a sectei în timpul lui Platon: fata de Homer, ea trebuie sa fi aratat aceeasi neîncredere, aceeasi ostilitate ca si autorul Republicii (poate ca de aici provine "anti-homerismuî" sau). Aceasta ar dovedi ca pitagoreicii nu se gîndisera înca sa-l analizeze p-3 Homer pentru a-si exhuma propria doctrina: altminteri nu l-ar fi biciuit în infern. . .

Alegoristii pe care Platon îi condamna sînt partizanii interpretarii fizice si nu pitagoreicii⁸³: acestia din urma au intrat înca în jocul alegoric.

Sistemul exegezei mistice din care Circe este doar un fragment nu s-a dezvoltat decît cîteva secole dupa Platon, cu Numenius, Cronius, Porphirius. între Platon si Numenius se întinde un vast fcîmp pustiu, unde abia se pot zari - odata cu prima versiuna exegetica a Circei sau a pssterii nimfelor - cîtiva germeni timizi anuntînd marea înflorire!