ROMANIA INTRE DEMOCRATIE SI TOTALITARISM IN SECOLUL XX

ROMANIA INTRE DEMOCRATIE SI TOTALITARISM IN SECOLUL xx

In perioada 1918-1938, Romania a avut un regim democratic. In anii 1938-1940 regimul a fost de autoritate monarhica, iar intre 1940-1944, unul de dictatura militara. Aceasta evolutie de la democratie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. In 1919 Romania se afla in randul celor 28 tari europene cu regim democratic, iar in 1940 se gasea in categoria celor 12 state cu regim dictatorial, alaturi de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial s-au inregistrat mutatii majore in privinta regimului politic. Statele din zona centrala si de sud-est-europeana, trecute sub dominatia sovietica, intre care si Romania, se supun unui regim totalitar, de extrema stanga, dupa modelul sovietic. Anul 1989 nu a gasit toate tarile foste comuniste la acelasi nivel de dezvoltare economica si sociala si nici la acelasi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic.

i. Ideologii si practici politice in Romania INTERBELICA

a) Ideologii si practici politice in Romania pana in anul 1918. Sis­temul politic romanesc de la inceputul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constitutiei Romaniei din anul 1866. Romania era o monarhie constitutionala, bazata pe principiul separarii puterilor in stat, iar regele Carol I (1866-1914) si-a indeplinit rolul de arbitru al vietii politice. In conditiile exercitarii votului cenzitar (doar de catre barbati), in primii ani ai secolului al XX-lea, cele doua formatiuni care au dominat viata politica, Partidul National Liberal si Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practica introdusa in 1895). Acestea erau exponentele a doua ideologii diferite cu privire la evolutia Romaniei. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C. Bratianu (presedinte al P.N.L. din 1909), se pronunta pentru dezvoltarea rapida a tarii, dupa model occidental, pe baza capitalului autohton. Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducator al Partidului Conservator intre anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organica, treptata, a statului, prin crearea institutiilor moderne pe masura ce societatea simtea nevoia aparitiei lor.

b) Ideologii si practici politice in perioada interbelica. Caracterizare generala. Secolul al XX-lea a mai fost numit si secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evolutie spectaculoasa, de la ex­trema dreapta la extrema stanga. Dupa 1918, sub influenta unor diversi factori (votul universal, schimbarile in plan economico-so­cial, integrarea provinciilor unite, noile mentalitati s.a.), regimul politic din Romania a cunoscut o importanta evolutie. In anii '30 in Europa se inregistreaza o criza a regimului democratic si o tendinta de crestere a gruparilor de extrema dreapta. Aceasta tendinta se manifesta si in Romania. Dinamica partidelor politice s-a inscris pe doua directii: o tendinta de fuziune, specifica primului deceniu dupa razboi; aparitia in anii '30 a multor partide mici, situatie alimentata de tendintele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist si de cresterea influentei miscarii legionare.

Factori care au contribuit la afirmarea democratiei romanesti: adoptarea votului universal pentru barbatii de la 21 de ani in sus, cu exceptia magistratilor si a cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constitutia din 1923, unde erau consfintite drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza separatia puterilor in stat (executiva, legislativa, judecatoreasca); dinamica sistemului pluripartidist; unele formatiuni au parasit scena politica (conser­vatorii), altele s-au mentinut (liberalii, socialistii), aparand si partide (grupari) noi, de diverse orientari. In aceste conditii, numarul partidelor parlamentare sau al celor care au reusit sa ajunga la guvernare a sporit. Viata politica a devenit mai complexa, ca urmare a integrarii in viata politica a partidelor din teritoriile unite in 1918, a confruntarii de idei si multiplicarii ofertelor politice adresate electoratului, a mutatiilor produse in mentalitatea colectiva si afirmarea spiritului civic, a diversificarii mijloacelor de informare (de la 16 periodice in 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice in 1935), a eliminarii rotativei guvernamentale si organizarii periodice a alegerilor parla­mentare.

In perioada interbelica, in viata politica romaneasca, adepti numerosi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, in esenta, de Partidul National Liberal, si taranismul, avand ca exponent principal Partidul National Taranesc. In conditiile afirmarii in Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stanga (comunismul) si de dreapta (legionarismul) s-au manifestat si in viata politica romaneasca, incepand din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a aparut ca urmare a evenimentelor din Italia fascista si ca reactie la ideologia comunista. Formatiunile politice de extrema-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob si antisemit.

Monarhia a reprezentat, si in perioada interbelica, centrul functionarii sistemului politic din Romania, bazat pe prevederile Constitutiei din 1923. Regele in timpul caruia a fost infaptuita Marea Unire, Ferdinand I (1914­-1927), nu a incalcat principiile vietii politice democratice. Evolutia mo­narhiei a marcat si practicile politice in stat. Criza dinastica din decem­brie 1925, cand printul Carol a renuntat la mostenirea tronului, a fost rezolvata de Parlament in ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca mostenitor al tronului. Dupa moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus tara tutelat de o Regenta, fiindca era minor. Dar, dupa ce a revenit in tara, in anul 1930, si a fost proclamat rege, de Parlament, in locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmarit reducerea rolului partidelor politice si instaurarea unui regim in care monarhul sa aiba puteri sporite. Astfel, in anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, in timpul caruia singura formatiune care a functionat a fost cea care il sustinea pe rege, Frontul Renasterii Nationale denumita, din 1940, Partidul Natiunii. In conditiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Carente ale democratiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile administratiei in timpul alegerilor parlamen­tare, judetene, comunale; in perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, inainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic; Legea electorala din 1926 stabilea ca partidul care obtinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor in Adunarea Deputatilor (prima electorala), cealalta jumatate se impartea proportional intre toate partidele, inclusiv cel castigator; sistemul "rasturnat" prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea admi­nistratiei locale si apoi se organizau alegeri generale; astfel, guver­nantii iti asigurau succesul electoral; exagerarile presei, indeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzura, starea de asediu, abuzuri ale administratiei; amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (dupa 1930) in activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhica (fapt realizat in februarie 1938); ascensiunea organizatiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici antidemocratice: amenintarea, santajul, violenta, crima (asasinarea lui I.G. Duca in 1933, a lui A. Calinescu in 1939, a lui N. Iorga in 1940).

c) Liberalismul punea in centrul societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Stefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu s.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei si au intrevazut o stransa legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice. Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind "protectionismul", concretizata in formula "prin noi insine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor nationale, in primul rand prin forte proprii. Deviza "prin noi insine" nu trebuie interpretata ca o atitudine exclusivista, de inlaturare a capitalului strain, ci ca o colaborare cu acesta in conditii mai avantajoase ca pana atunci.

Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a neoliberalismului romanesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se intemeia pe separatia puterilor in stat. El aprecia : "Pentru intaia oara acest act istoric pleaca de la urmatoarele puncte de vedere, care alcatuiesc esenta noului liberalism: a) interventia puterii de stat si b) conceptia libertatilor individuale ca "functii sociale". Democratia, idee de baza a gandirii liberale de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era virulent combatuta de gruparile extremiste de dreapta.

In Romania, liberalismul a fost promovat de Partidul National Liberal, care reprezenta interesele burgheziei industriale si financiare, precum si ale unor meseriasi si intelectuali. In perioada interbelica, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Bratianu (pana in 1927), Vintila Bratianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-­1933), C. I. C. Bratianu (1934-1947); organul cen­tral de presa era Viitorul. Partidul National Liberal, aureolat de infaptuirea Marii Uniri si adept al democratiei parlamentare, a dominat scena politica interbelica. Intre realizarile de marca ale guvernelor PNL se inscriu: Constitutia din 1923, legile de unificare (administrativa, judecatoreasca, a invatamantului etc.), stimularea dezvoltarii economiei nationale, mai ales a industriei etc.

d) Taranismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea romaneasca. Aceasta conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane s.a. Ei sustin ca Romania - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalista, intemeindu-se pe mica proprietate taraneasca. Reprezentantii sai puneau accent pe organizarea taranimii in cooperative si pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de pozitia proindustriala, puternic sustinuta in plan politic de Partidul National Liberal - care considera problema agrara rezolvata, in linii generale, prin aplicarea reformei agrare dupa primul razboi mondial - Partidul Taranesc si, apoi Partidul National Taranesc, au acordat o atentie sporita gospodariei taranesti si agriculturii. Taranismul sustinea primatul taranimii, ca o clasa omogena si independenta, cu un rol deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a "statului taranesc" - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali. Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru sustinerea dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise " fata de capitalul strain. Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul roman nu poate fi decat un stat taranesc, pentru ca poporul roman este un popor de tarani si pentru ca munca taraneasca conditiona toata viata economica si sociala. La inceput (1919-1924) taranistii au sustinut "lupta de clasa" a taranimii si muncitorimii impotriva "burgheziei oligarhice ", apoi (dupa 1924), au preconizat "apararea de clasa" impotriva agresiunii la care taranimea era supusa din partea burgheziei. In motiunea adoptata in 1935 la Congresul Partidului National Taranesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor fortelor sociale in cadrul statului national taranesc pe baza unei reale democratii.

Taranismul era sustinut de Partidul Taranesc, care s-a infiintat in 1918, reprezentand interesele lumii satelor: invatatori, preoti, tarani. La 10 octombrie 1926, dupa mai multe discutii pre­alabile, a avut loc fuziunea Partidului Taranesc, cu Partidul National Roman, constituindu-se Partidul National Taranesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democratiei parlamentare, a abandonat teza " luptei de clasa " sustinuta de taranisti; el isi intemeia doctrina pe principiul eco­nomic al "portilor deschise". Dupa o intensa campanie impotriva guvernului liberal, culminand cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, national-taranistii au fost chemati la guvernare in noiembrie 1928, obtinand, pe un val de entuziasm, cea mai categorica victorie electorala, cu 77,76% din voturi.

Guvernarile din 1928-1931 si 1932-1933 au coincis cu criza economica, fapt ce le-a erodat popularitatea. In practica de gu­vernare, national-taranistii nu si-au putut transpune doctrina; nu numai ca nu au infaptuit "statul taranesc", dar au si renuntat (in 1931) la politica portilor deschise. In anii de opozitie s-au pronuntat pentru apararea regimului democratic, luand atitudine impotriva fortelor predictatoriale.

e) Nationalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apararii National-Crestine, intemeiata de A.C. Cuza in 1923, si de Legiunea Arhanghelul Mihail, infiintata de Corneliu Zelea-Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apararii Nationale Crestine, iar in 1930 isi constituie o sectie politica - Garda de Fier. Nereusind sa se impuna pe scena politica, Liga Apararii National-Crestine a fuzionat in 1935 cu Partidul National Agrar, formand Partidul National Crestin; acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea in manevrele pentru instaurarea regimului autoritar. Membrii acestor organizatii erau recrutati din randul burgheziei romane aflate la concurenta cu cea evreiasca al intelectualilor, al studentilor, taranilor, al saracilor. Aceste formatiuni nu se bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul si misticismul; foloseau formatii paramilitare care de multe ari recurgeau la violente.

Cea mai importanta grupare extremista de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii aruncau responsabilitatea dificultatilor din tara pe seama sistemului democratic de guvernamant si a partidelor politice. Adepti ai regimului totalitar, ei propuneau solutii radicale: stergerea datoriilor facute la banci si camatari, starpirea hotiei, ameliorarea situatiei materiale a populatiei. Pentru atragerea cetatenilor foloseau diverse modalitati: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troite, organizarea taberelor de munca, a unor cantine si magazine pentru muncitori etc. Doctrina legionara se proclama, inainte de toate, crestina, element menit sa sublinieze atat orientarea antisemita, cat si condamnarea morala a oamenilor politici din partidele democratice acuzati de materialism, de lipsa de credinta in Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificarii prin moarte, exacerband misticismul, promovand ura, intoleranta si apologia mortii. In viziunea lor democratia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finante internationale evreiesti. In locul sistemului democratic de alegere a conducatorilor tarii, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii externe miscarea legionara a actionat pentru alianta Romaniei cu Germania si Italia afirmand ca seful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din Romania " o tara mandra ca soarele de pe cer". Interzisa de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat sa-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele "Totul pentru Tara".

In deceniul al patrulea, intr-un context favorabil (ingaduinta autoritatilor, dezamagirea unor largi categorii sociale fata de politica guvernamentala, disensiunile dintre liberali si national-taranisti), miscarea legionara s-a aflat in ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie 1938. Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial si au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

f) Extrema stanga din Romania este reprezentata de Partidul Comunist, infiintat in 1921 care a aderat la Internationala a III-a comunista (aflata in slujba Uniunii Sovietice). Conceptia comunista (marxist-leninista) aprecia ca oranduirea capitalista e perimata din punct de vedere istoric si trebuia lichidata pe calea revolutiei. Esenta doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca Romania era o "veriga slaba a lantului imperialist" si ca de aceea trebuia pregatita revolutia in vederea inlaturarii de la putere a burgheziei si mosierimii, instaurarii dictaturii proletariatului, nationalizarii principalelor mijloace de productie, in scopul edificarii societatii socialiste. In anul 1923 comunistii romani au adoptat si sustinut teza cominternista privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergand pana la despartirea de stat. Astfel Romania era considerata "stat multinational", creatie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrata. El a instigat la tulburari, mai ales in Basarabia. Orientarea antinationala a PCR a dus la scoaterea lui in afara legii, in anul 1924. Acest partid nu a gasit aderenta in Romania, din mai multe cauze: numarul mic de militanti, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific taranimii, numarul relativ redus de muncitori. In anii ilegalitatii (1924-1944) influenta sa a fost restransa, partidul avand circa 1.000 de membri, cei mai multi provenind din randul minoritatilor nationale. In august 1944, insa, in conditiile inlaturarii regimului antonescian si ale ocupatiei sovietice, PCR participa la guvernare si treptat reuseste sa preia treptat intreaga putere.

g) Evolutia politica a Romaniei in perioada interbelica. Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul, ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la carma tarii 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punand in aplicare politica "prin noi insine" au urmarit, prin masurile luate, valorificarea bogatiilor tarii si emanciparea economiei tarii de sub dependenta capitalului strain. A fost adoptata noua Constitutie in 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul intreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea cailor ferate (1925) etc. Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trasatura alternanta la guvernare a national-taranistilor si liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-­1931 si 1932-1933 punand in practica politica economica a "portilor deschise". Reveniti la guvernare, in 1933, liberalii au promovat masuri de incurajare a industriei nationale si de crestere a rolului statului in economie. Datorita unui complex de factori interni, dar si pe un fond international caracterizat prin ofensiva fortelor de extrema dreapta, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a inceput sa functioneze tot mai defectuos si a esuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

ii. Romania postbelica. Stalinism, national-comunism

si disidenta anticomunista

1. Impunerea modelului sovietic

1.1. Tranzitia spre comunism. Initial, actul de la 23 august 1944, prin care Romania a iesit din razboiul impotriva Natiunilor Unite, a reprezentat o speranta in perspectiva reinstaurarii vechiului regim democratic interbelic. Din pacate insa, urmarea imediata a evenimentelor a constituit-o ocuparea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii. Principalii artizani ai arestarii maresalului lon Antonescu, in frunte cu regele Mihai si generalul Constantin Sanatescu, maresalul Palatului, nu aveau cum sa ia in calcul o asemenea consecinta, cu atat mai mult cu cat doi dintre liderii comunisti, Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras, au fost la curent cu desfasurarea actiunii. Sistematic si organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea sa demareze, in toamna anului 1944, lupta pentru acapararea struc­turilor de putere ale tarii. Daca in primul guvern, format in seara zilei de 23 august 1944 si condus de generalul Constantin Sanatescu, era un singur comunist (Lucretiu Patrascanu), in cel de-al doilea guvern Sanatescu, Frontul National Democrat (o alianta de mici partide de stanga aflate sub controlul total al comunistilor) detinea mai multe portofolii, printre care si cel de vicepre­sedinte al Consiliului de Ministri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era insta­urat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Radescu, in fapt o ultima incercare, nereusita, de stavila impotriva tavalugului sovietic. Si in acest guvern, comunistii si aliatii lor erau bine reprezentati; mai mult chiar, detineau unele ministere cheie (ministerele justitiei, muncii, educatiei nationale, comunicatiilor) si vicepresedintia Consiliului de Ministri.

Drumul spre puterea executiva al PCR este jalonat de o conjunctura internationala favorizanta. La inceputul anului 1945, victoria Natiunilor Unite devenise inevitabila. In aceste conditii, liderii PCR au fost chemati la Moscova, unde li s-a cerut sa rastoarne guvernul Radescu. Desi conferinta de la Ialta adopta Declaratia cu privire la Europa eliberata, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai sa-i aduca la putere pe comunisti. PCR a trecut la indeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum inainte, au fost urmarite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni intre populatie si administratia locala (tensiuni legate de apropiata reforma funciara), inlaturarea prin forta a unor prefecti si primari considerati reactionari, organizarea unor "greve spontane" de catre sindicatele comuniste (ceferisti, tipografi), totul fiind dublat de o furibunda campanie de presa indreptata impotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. In urma interventiei directe a comisarului sovietic Andrei Visinski la regele Mihai, in fapt, un adevarat act de forta in relatiile internationale, s-a obtinut si rezultatul urmarit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat si proprietar care afisase in perioada interbelica idei nationaliste si democratice, Groza era si liderul unui minuscul partid taranesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet in care comunistii aveau majoritatea, dar nu detineau functia de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autoritati au preluat Transilvania de nord-vest (in fapt eliberata de armata romana inca din octombrie 1944) si au realizat reforma agrara promisa. Practic, din acest moment drumul comunizarii Romaniei era deschis. In toate judetele au fost numiti prefecti din randul comunistilor, fara reprezentanti ai PNT sau PNL. Cu ajutorul ministrului justitiei, Lucretiu Patrascanu, a fost elaborata o noua legislatie, in mare parte de inspiratie sovietica, pentru a epura din viata publica pe toti cei ce se opuneau acapararii puterii de catre PCR (la 30 martie 1945 a fost impusa legea epurarii institutiilor statului, prin care, sub pretextul inlaturarii celor care au colaborat cu regimul antonescian si cu Germania nazista, au fost excluse din institutiile de stat persoanele care se opuneau comunizarii tarii). Aceasta legislatie, aparuta inca din toamna anului 1944, a facilitat inlaturarea din viata publica a elitei intelectuale si a fost dublata abil de o agresiva campanie de demascare in presa a "elementelor reactionare". Este adevarat ca PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent si in Occident, privind inlaturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaborasera cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat initial de oameni de cultura cu vederi de stanga (nu neaparat comuniste), dispusi la diferite compromisuri cu puterea nou instalata.

Programul PCR de comunizare a tarii a avut de infruntat in plan politic doua mari obstacole: monarhia si partidele politice. In contextul nerecunoasterii guvernului Petru Groza de catre SUA si Marea Britanie si luand act de numeroasele incalcari ale prevederilor constitutionale, regele Mihai intra, in august 1945, in "greva regala", cerandu-i lui Petru Groza sa demisioneze. Acesta a refuzat, fiind incurajat de reprezentantii sovietici din Comisia Aliata, condusa de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viata politica, refuzand sa mai semneze actele emise de guvern, in speranta ca va determina astfel inlaturarea acestuia. Iluzorie speranta, deoarece Moscova sustinea guvernul Petru Groza si PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecinte majore, deoarece regimul instaurat a pus in vigoare, fara semnatura regelui, actele legislative emise. In sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestatie organizata de partidele politice istorice si de tineretul universitar. Singura consecinta concreta a grevei regale a fost conditionarea, de catre SUA si Marea Britanie, a includerii in cabinet, pana la desfasurarea alegerilor, a doi ministri din partea opozitiei (hotarare luata la Conferinta de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, asadar, desemnati doi ministri secretari de stat: Emil Hatieganu (PNT) si Mihail Romniceanu (PNL), a caror influenta in guvern era insa neinsemnata.

Urmatorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totala de pe esichierul politic a vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o noua lege electorala, prin care sporea numarul alegatorilor, adaugandu-le si pe femei, si desfiinta Senatul, reconstruind Reprezentanta Nationala in asa fel incat sa-i fie complet supusa. In acest context, prin diverse metode, comunistii au reusit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), castigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianta condusa de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunista, care de acum controla si puterea legislativa. Desi SUA si Marea Britanie au denuntat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. Dupa acest eveniment, influenta occidentala practic a incetat. In aceste conditii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la sedinta inaugurala a noului Parlament. Dominand de o maniera categorica legislativul si controland celelalte doua puteri in stat, puterea executiva si judecatoreasca, comunistii au trecut la eliminarea PNT, PNL si PSD. Aceasta actiune s-a desfasurat pe mai multe pla­nuri: interzicerea sistematica a organelor de presa taraniste si liberale pe diferite perioade, campanii agresive in oficioasele comuniste Scanteia si Romania libera impotriva vechilor lideri politici (nu insa si impotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru inceput) a unor membri PNT si PNL, declansarea unor incidente violente la diverse manifestatii.

Tot acest climat de teroare nu avea decat un singur scop: introducerea cat mai curand a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, in februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, in situatia in care Romaniei nu i se accepta beligeranta, iar guvernul comunist nu accepta sa participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. In acest context, a fost organizata, in iulie 1947, diversi­unea de la Tamadau, care a constituit pretextul interzicerii PNT. Incercarea esuata de a parasi tara a unor lideri ai PNT, in scopul informarii Occidentului despre adevarata stare de lucruri din tara, a fost urmata de arestarea intregii conduceri a partidului. Cum era si de asteptat in conditiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru taranisti. Unul dintre fauritorii Romaniei Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de tradare si conspiratie cu servicii secrete engleze sau americane pentru rasturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la inchisoare pe viata si si-a gasit sfarsitul in peni­tenciarul de la Sighet, in 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu inchisoare pe viata si a murit, in 1963, in puscaria de la Ramnicul Sarat. In fata furiei comuniste, PNL-Bratianu si-a suspendat activitatea in august 1947, clubul liberal a fost inchis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminati din guvern membrii gruparii Tatarescu, tovarasi de drum pastrati doar atata vreme cat aparentele unui guvern de coalitie trebuiau mentinute. Cateva luni mai tarziu, ultimul bastion al legalitatii interbelice, monarhia, era inlaturat - regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 si apoi sa paraseasca Romania. Chiar in seara inlaturarii fortate a regelui a fost data publicitatii Legea nr. 363, prin care era abolita monarhia si se proclama Republica Populara Romana. Congresul de absorbtie a PSD de catre PCR, desfasurat in februarie 1948 si in urma caruia s-a constituit PMR - Partidul Muncitoresc Roman, nu a reprezentat decat un simplu exercitiu de imagine si a confirmat actiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.

Odata incheiata distrugerea vechiului regim politic si a principalelor sale institutii, PCR a continuat sovietizarea Romaniei prin impunerea statului totalitar si a controlului complet asupra societatii. Constitutiile din 1948 si 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autoritati a fost aceea de a reprima orice forma de rezistenta, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS si cu cadre sovietice, a fost organizata, in august 1948, Directia Generala a Securitatii Poporului, care avea ca principala indatorire "apararea cuceririlor democratice ale poporului", adica a pozitiilor castigate in anii postbelici de comunisti. In decembrie 1948, Securitatea si-a constituit propriile sale trupe, iar in ianuarie 1949 ea se completa cu Directia Generala a Militiei, care inlocuia Politia si Jandarmeria. Aceeasi misiune a primit-o si justitia, complet subordonata autoritatii partidului si a statului. Stalinizarea s-a extins si in domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformitatii ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzati de "nationalism" sau "cosmopolitism", eliminarea din expozitii a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente si interzicerea compozitorilor care nu prezentau viata noua a tarii a devenit o norma curenta. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de stiinta unanim recunoscuti fiind indepartati de la catedra, unii dintre ei pierzandu-si chiar viata dupa ani grei de detentie.

1.2. Lupta pentru putere. Imediat dupa preluarea puterii, asistam la o acerba lupta pentru controlul absolut, purtata de Gheorghiu-Dej, in afara oricarei reguli democratice. Prima victima, in 1946, a constituit-o fostul conducator comunist din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Stefan Foris. A urmat fostul ministru de jus­titie, Lucretiu Patrascanu. Ideolog comunist scolit in Occident, acesta putea deveni oricand un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodata. Arestat din 1948, a fost tinut in izolare si anchetat dur pentru a recunoaste acuzatii fanteziste vizand tradarea sa. Dupa moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucretiu Patrascanu, executat in 1954, cu atat mai mult cu cat noul lider sovietic, Nikita Hrusciov, initiase un plan de destalinizare partiala, vizand, pentru inceput, debarcarea vechilor conducatori din tarile satelizate Moscovei. In 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej ii inlaturase pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teoharie Georgescu, in fapt o grupare formata la varful PCR, dupa 1944, care se afla in rivalitate cu liderul atotputernic. O alta etapa a luptei pentru putere s-a desfasurat in 1957, cand au fost indepartati doi dintre apropiatii lui Dej, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi. Demn de remarcat este faptul ca aceste eliminari, soldate cu arestari si executii (Lucretiu Patrascanu) sau condamnari pe viata (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vietii de partid.

Moartea lui Stalin, in 1953, si noua orientare a lui Hrusciov determina o schimbare si in Romania. Se incearca o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativa distantare fata de Moscova. In anul 1958 s-a obtinut retragerea trupelor sovietice din Romania. In cele din urma, insa, unda destalinizarii a ajuns si la Bucuresti. Problema lui Gheorghiu-Dej era sa continue programul stalinist, ceea ce a si decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oara, in anii 60 a inceput sa se vorbeasca de autonomie, independenta si neamestec in treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile nationale. La capatul unor negocieri care s-au purtat de la Bucuresti la Beijing si de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicitatii Declaratia din aprilie 1964, prin care se pronuntau impotriva hegemoniei sovietice, pentru independenta si egalitate, pentru neamestec si pentru cooperare in spiritul avantajului reciproc. Ca sa arate ca noua orientare nu este doar formala, autoritatile comuniste au eliberat mii de detinuti politici si a fost initiat un vast program de reconsiderare a valorilor nationale, fiind readusi in prim-plan mari oameni de cultura complet ignorati pana atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comunistilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit sa induca in eroare pe nimeni, deoarece nimic esential nu se schimbase in structura politica a sistemului.

1.3. National-comunismul ceausist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR si numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceausescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit actiunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucuresti i-a inlocuit treptat pe vechii apropiati ai predecesorului cu noii sai fideli (Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Stefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la Bucuresti pentru a se prezenta in ipostaza de mare reformator, afirmand raspicat independenta (intemeiata insa tot pe industrializare si resurse proprii), omogenizarea sociala si etnica a natiunii, neamestecul in treburile interne si deci neutralitatea activa in marile dispute ideologice, precum si unitatea de monolit in jurul partidului si a secretarului sau general. In anii care au urmat, gesturile de insubordonare fata de cerintele Moscovei au fost insotite de o larga deschidere spre Occident.

In aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucuresti, Nicolae Ceausescu (presedinte al Romaniei din 1974), aducea grave acuzatii lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa in cazurile Stefan Foris si Lucretiu Patrascanu, precum si in crimele savarsite de Securitate in timpul sau. Aceasta actiune facea parte dintr-o vendeta politica, menita sa duca la eliminarea lui Alexandru Draghici (fost ministru de interne), banuit ca vrea sa-i ia locul, si a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. In ciuda acestui exercitiu de imagine publica realizat de Nicolae Ceausescu, sistemul comunist si-a protejat vechile cadre, astfel incat cei inlocuiti si pensionati au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constitutie din 1965, statul primea denumirea de Republica Socialista Romania (R.S.R.). Pana in 1971, politica interna s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare si destalinizare incepute de Gheorghe Gheorghiu-Dej dupa 1958; promovarea unei culturi axate pe evidentierea trasaturilor nationale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populatiei prin exploatarea sentimentelor nationale; atenuarea politicii represive a Securitatii, eliberarea detinutilor politici. Toate aceste masuri nu au pus niciodata in discutie monopolul puterii detinut de P.C.R. si de condu­catorul statului.

La toate acestea s-a adaugat si o importanta relaxare in viata culturala, unde dogmele "realismului socialist" au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrand in atentie prin numeroase traduceri de opere fundamentale si prin contacte repetate in domeniul stiintific si artistic. Viata de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistenta fiind inlocuit treptat cu o viata ceva mai decenta, in care a devenit posibila cumpararea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacante in tara sau in strainatate etc. Bucurestiul a devenit un spatiu frecventat de liderii lumii: de la presedintele Frantei, Charles de Gaulle, la presedintii americani Nixon si Ford. Ceausescu, la randul lui, a beneficiat de vizite la cel mai inalt nivel in SUA si Europa Occidentala. La o privire mai atenta asupra lucrurilor, se putea constata ca toate aceste schimbari nu anulau controlul partidului asupra societatii si nu anuntau pluralismul si democratia. Avea sa fie o scurta deschidere, urmata imediat de intoarcerea la vechile practici, Ceausescu pronuntandu-se chiar si in momentul sau cel mai fast (condamnarea invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia in 1968) doar impotriva dreptului URSS de a-si subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic si nici inlocuirea economiei centralizate cu economia de piata nu s-au bucurat de sustinere din partea sa.

In acelasi timp are loc consolidarea puterii lui Ceausescu, care acumuleaza cele mai inalte functii de partid si de stat: in 1967 devine presedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controleaza si Consiliul Apararii. Din 1971, inspirata din realitatile din China si Coreea de Nord, tari pe care Ceausescu tocmai le vizitase, a inceput "revolutia culturala", manifestata in special prin exacerbarea propagandei comuniste si a cultului personalitatii lui N. Ceausescu. Directiile principale ale "revolutiei culturale" au fost cuprinse in "tezele din iulie", care semnifica, de fapt, reintoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. In 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul partidului ce viza faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintarea Romaniei spre comunism. In economie se revine la controlul total asupra intreprinderilor, investitiile si ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicatiilor personale ale lui Ceausescu. Tot in acest an debuteaza asa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea sotia lui Ceausescu, Elena, devenind al doilea om politic in stat. Paralel cu aceasta evolutie, a fost inlaturata vechea garda din timpul lui Dej si s-a trecut la metoda "rotirii cadrelor" si la fuziunea dintre responsabilitatile administrative si cele de partid. Astfel, regimul ceausist a putut controla si anihila orice rival sau nemultumire.

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv si abuziv, ducand, dupa 1980, la saracirea accentuata a populatiei si la deteriorarea fara precedent a conditiilor de viata ca urmare a efortului de a se plati marile datorii externe ale tarii. Incurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros si con­centrarea puterii), Ceausescu se considera suficient de popular ca sa-si insuseasca si functia de presedinte al Republicii (in 1974), oficializand si prin persoana sa autoritatea suprema a partidului-stat. La jumatatea anilor '70, regimul lui Ceausescu intrase deja pe o panta descendenta. Obsesia continua neabatuta a industrializarii fortate, careia ii era repartizat 30% din venitul national, a continuat sa dea nastere unor colosi care produceau in afara cerintelor pietei si cu enorme consumuri de energie marfuri de slaba calitate, abia inghitite de celelalte tari socialiste, care la randul lor vindeau marfa asemanatoare Romaniei. Nici agricultura nu se afla intr-o situatie mai buna. Lipsita de forta de munca (ani de zile canalizata spre orasele industriale), insuficient mecanizata, producea doar atat cat puteau sa stranga de pe camp soldatii, elevii si functionarii publici. Mai multe cala­mitati naturale (inundatiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seama cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit si ele la aceasta situatie.

In aceasta situatie, datoria externa s-a triplat (in 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar in 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) si au fost cerute reesalonari. In cele din urma, Ceausescu s-a angajat sa restituie integral sumele imprumutate si, la recomandarea Fondului Monetar International, sa limiteze importurile si sa sporeasca exporturile. Consecintele au devenit imediat evidente. De pe piata au dispa­rut produsele de prima necesitate (intre timp, in culisele propagan­dei de partid era pregatit un "program de alimentatie rationala", din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). In cativa ani, penuria a ajuns atat de mare, incat singura solutie a ramas cartelizarea alimentelor de baza si, implicit, rationalizarea lor. A urmat energia electrica, la randul ei economisita in primul rand in detrimentul consumatorilor casnici si al utilitatilor publice. In iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii si a caldurii se combatea in apar­tamentele de la bloc cu "o haina in plus", cum recomandase Ceausescu. Daca in Bucuresti nu vedeai pe unde calci odata cu lasarea intunericului, plecat in provincie cu trenul la orele serii nu te luminau pana acasa decat luna si stelele. Esecurile anilor '80 nu i-au facut mai intelepti pe conducatorii tarii. Foamea si frigul au continuat sa se asocieze si in acei ani cu lipsa celor mai elementare libertati cetatenesti, societatea fiind in continuare supravegheata si controlata: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea neclintita. O ade­varata plasa cu ochiurile din ce in ce mai stramte prinsese intrea­ga societate. O armata de informatori (nu putini atrasi de avanta­jele acestei situatii ignobile - un post mai bun, o calatorie in stra­inatate, un salariu preferential) zabovea ceasuri intregi ca sa umple sute de pagini cu descrierea amanuntita a tot ce faceau zilnic "obiectivele" incredintate. Pe masura ce situatia Romaniei devenea din ce in ce mai complicata, se dezvolta pana la proportii aberante cultul conducatorului. Chiar daca functionase inca din primii ani ai "epocii Ceausescu", proportiile cultului persoanei sale au crescut odata cu trecerea timpului, in completa contradictie cu starea tarii si ai locuitorilor ei si cu rolul politic real pe care Ceausescu il mai juca in lume in anii '80.

2. Transformarea societatii

2.1. Noile realitati social-economice. Politica de industrializare. O data cu inlaturarea monarhiei, Romania a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concentrarea puterii in mania unui singur partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economica impusa fortat de Moscova, cu sprijinul guvernului Groza, s-a bazat pe o intensa propaganda, dublata de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) in economie s-a bazat pe cateva componente importante: inlocuirea proprietatii private cu proprietatea de stat prin nationalizarea mijloacelor de productie, colectivizarea agriculturii si etatizarea bancara, centralizarea economica si planificarea cincinala (mai intai s-au impus doua planuri anuale, in 1949 si 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de dezvoltare centralizata si de control asupra economiei si societatii). Unele realizari au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste norma. Modalitatile prin care s-a pus in practica aceasta politica au fost santierele tineretului (Bumbesti-Live­zeni, Salva-Viseu etc.) si munca in echipa a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. In 1951 s-a instituit distinctia Erou al Muncii Socialiste.

Un prim pas in transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care se infiintau sovromurile. Intreprinderi mixte romano-sovietice, acestea erau in realitate forme mascate de spoliere a tarii, functionand exclusiv in favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind nationalizarea principalelor mijloace de productie, au fost confiscate, intr-o prima etapa, peste 1.000 de intreprinderi industriale si miniere, cu capital romanesc sau strain. Practic, de acum inainte, proprietatea privata in industrie era trecuta in administrarea statului, care schita, prin intermediul planurilor unice si al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de realizat. Odata cu racirea treptata a relatiilor romano-sovietice, dupa 1958, accen­tuata de incercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, in 1964, prin care Romania era menita sa fie doar o furnizoare de produse agrare pentru tarile CAER (organism de cooperare economica a tarilor comuniste infiintat in 1949, prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea devenea o necesitate organica a regimului. Acest fapt va avea consecinte dramatice dupa 1980, industrializarea avand un caracter voluntarist, care nu tinea cont de nevoile si resursele reale ale tarii. Investitiile au inceput sa fie orientate precumpanitor spre industria grea, infrastructura si petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investitii a fost dublata insa de rationalizari drastice ale consumului populatiei, astfel incat asistam lent, dar sigur, la conturarea unui decalaj evident, in ceea ce priveste nivelul de trai, intre Romania si alte state comuniste. Imprumuturile financiare contractate la diferite organisme internationale au fost rambursate cu mari eforturi, mai ales datorita ambitiei regimului national-comunist al lui Nicolae Ceausescu de a le finaliza in scurt timp. Desi Romania anuntase, ca pe o mare victorie, incheierea platii datoriei externe in martie 1989, criza la toate nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se gasea intr-o izolare diplomatica, chiar in cadrul blocului comunist.

2.2. Colectivizarea si lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reforma agrara, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafata agricola a tarii), cu care erau improprietarite 917.777 familii de tarani. Fostii proprietari isi puteau pastra, deocamdata, doar 50 ha de teren. Aceasta masura, cu care erau de acord toate partidele, a urmarit un scop mai curand politic decat economic: inlatu­rarea marilor proprietari de pamant, incercandu-se astfel o atragere a taranimii de partea comunistilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialista a agriculturii, altfel spus, lichidarea completa a micii proprietati rurale prin colectivizarea agriculturii dupa model sovietic. In rezolutia acestei plenare se afirma: "politica noastra fata de taranime trebuie sa fie clara: ne sprijinim pe taranimea saraca, strangem alianta cu taranimea mijlocasa si ducem o lupta neintrerupta impotriva chiaburimii". Acum au luat nastere, dupa modelul sovietic al colhozurilor, gospodariile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de productie (CAP), precum si "intovarasirile", ca forma intermediara, intre cele doua forme de proprietate. Cu toata campania de amenintari, intimidari si abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali sa-si cedeze pamanturile, rezistenta taranimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea colectivizarii, dupa anul 1953, autoritatile comuniste au facut apel la organele de represiune, justitie, administratie si la un urias aparat de propaganda, in scopul convingerii taranilor de "binefacerile" sistemului comunist in agricultura, metodele dure alternand cu diferite promisiuni. Aceasta politica, de brutalitate si concesii temporare, a fost dublata de o continua presiune fiscala, in privinta platii cotelor, din ce in ce mai mari, si de masuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunta oficial incheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind incadrate in structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafata agricola a tarii. Consecintele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinand un adevarat "exod rural" (migratia masiva a taranilor spre orase). In acelasi timp, concentrarea pamantului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

2.3. Economie si viata cotidiana in statul comunist. A doua jumatate a secolului al XX-lea a insemnat pentru societatea romaneasca perioada unui experiment esuat: comunismul. Acesta a marcat insa viata a milioane de oameni si a determinat inapoierea economica a tarii, distrugerea valorilor traditionale, mutatii profunde in plan psihologic si social in general. In economie, instaurarea controlului puterii comuniste a inceput cu nationalizarea intreprinderilor, bancilor, societatilor de asigurari, magazinelor, cabinetelor medicale si spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate fara despagubire. Locuintele, indeosebi cele apartinand categoriilor medii si instarite nu au facut, de asemenea, excep­tie de la masurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunista a urmarit vulnerabilizarea taranilor in fata noilor structuri politice, precum si exploatarea acestui domeniu in vederea asigurarii resurselor necesare sustinerii procesului de industrializare a tarii, Indus­trializarea fortata a creat adevarati "colosi" industriali (combinatele de la Galati, Slatina. Calarasi etc.), mari consumatori de materii prime si energie. Dezvoltarea platformelor industriale si mutatiile din lumea satului au provocat o miscare de amploare de reducere a populatiei rurale in favoarea celei urbane, ceea ce a afectat insa profund traditiile si valorile satului. Dupa 1970, continuarea industrializarii fortate in conditiile deteriorarii climatului economic mondial si initierea unor constructii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriase (Canalul Dunare-Marea Neagra, Transfagarasanul, Hidrocentrala Portile de Fier, Casa Poporului din Bucuresti), au determinat cresterea fara precedent a datoriei externe a tarii, achitata cu pretul rationalizarii drastice a tuturor produselor ce tineau de consumul populatiei (alimente, medicamente, energie electrica si termica, gaze naturale) si sacrificarii nivelului de trai al populatiei.

2.4. O societate controlata. Fiecare moment din viata unui locuitor al Romaniei era supravegheat de institutiile statului, iar inregimentarea politica era instituita de la varste fragede. Astfel copiii din gradinite erau cuprinsi intr-o organizatie politica specifica, numita "Soimii Patriei", prin care erau educati in spiritul devotamentului fata de partid si conducatorul acestuia. De la varsta de sapte ani, elevii deveneau, fara exceptie, membri ai Organizatiei Pionierilor, care urmarea aceleasi scopuri de manipulare si control. Costumele obligatorii ale organizatiilor de copii indicau, de asemenea, tendinta de anihilare a personalitatii si uniformizare a membrilor societatii. La 14 ani, pionierii treceau intr-o noua etapa sociala si politica, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregatindu-se pentru a deveni "oamenii noi" pe care regimul dorea sa ii creeze. Dupa varsta de 18 ani, adultii puteau fi membri ai Partidului Comunist Roman sau, in functie de locul de munca, erau incadrati in organizatiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viata privata era supravegheata indeaproape, prin masuri care lezau adeseori demnitatea umana, asa cum au fost cele privind controlul nasterilor. Alimentatia populatiei era stabilita prin masuri "rationale", instituite prin legi speciale. Munca "voluntara" sau "patriotica" in folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementata la un anumit numar de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuinte din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adapost pentru masele de muncitori, era si o forma de a tine sub supraveghere, in spatii limitate, un mare numar de persoane, in vreme ce distrugerea unor sate si comasarea fortata a locuitorilor in centre rurale, practicata in anii '80, a urmarit acelasi scop.

3. Represiune si disidenta anticomunista

3.1. Represiunea comunista. Inca din 1945, actiunile P.C.R. indreptate impotriva opozitiei democratice, de intimidare si manipulare a opiniei publice, anuntau politica represiva ce avea sa fie aplicata odata cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub acuzatiile de "colaborationism", "dusmani de clasa", "dusmani ai poporului", "fascisti", au fost arestati si inchisi membri ai P.N.L. si P.N.T., fosti demnitari din perioada interbelica, bancheri si industriasi.

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizata Directia Generala a Securitatii Poporului (dupa modelul politiei politice sovietice), in cadrul careia erau plasati in functii-cheie vechii agenti de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski si Vladimir Mazuru. Aceasta structura represiva a instaurat un regim de teroare interna. Ei i se vor adauga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) si Militia populara (ianuarie 1949). Din randul "dusmanilor poporului", anihilati fizic de catre organele de represiune comuniste, au facut parte membri marcanti ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, lon Mihalache, C.I.C. Bratianu, Gheorghe I. Bratianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupas, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultura (Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) si multi altii. Majoritatea celor care au avut o functie publica, in orice domeniu, pana in 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor si coloniilor de munca (constituite prin Decretul din 1950 privind infiintarea coloniilor de munca si administrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat masuri de tortura, executii, sau asa-numita "reeducare" (fenomenul Pitesti). Se poate vorbi, asadar, de existenta, pana in 1964, a unui adevarat gulag in Romania. Este cazul inchisorilor de la Sighet, Gherla, Galati, Ramnicul Sarat, Aiud, Pitesti si Miercurea Ciuc, al santierelor de la Canalul Dunare-Marea Neagra, precum si al coloniilor de munca fortata de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava si Salcia. O alta caracteristica a represiunii comuniste in perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportarii unor comunitati intregi (germanii din Transilvania, imediat dupa razboi, si sarbii din Banat, incepand cu 1951, pe fondul acutizarii conflictului dintre Stalin si Tito). Deportarile in zonele aride din Baragan au insemnat distrugerea a numeroase camine, familii si destine. Initial, deportarea in Baragan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Depor­tatilor li s-a permis sa-si ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumparat de comisii special constituite, care plateau mult mai putin decat pretul real. Mai mult, intreaga societate a fost trecuta sub un strict control, prin intermediul retelelor de informatori, pentru a fi preintampinata orice forma de opozitie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea detinutilor politici (proces care se incheie in 1964), fara a se renunta insa la supravegherea populatiei si la reprimarea opozantilor. Dupa 1964, represiunea comunista se adapteaza la noile realitati, utilizand instrumente mai rafinate de reprimare a opozantilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea fostilor detinuti politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea si anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.

Ultimul obstacol in calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor din 1948, statul cerea Bisericii sa se alature industrializarii si colectivizarii si sa promoveze politica sa externa. In 1948, 600 de preoti uniti au fost arestati iar Biserica greco-catolica a fost desfiintata. Biserica a fost deposedata de toate bunurile sale, devenind dependenta de stat. O victima a regimului comunist a fost si Academia Romana, transformata in Academia Republicii Populare Romane, in care au fost primite personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuta sau istoricul Mihai Roller. La baza invatamantului au fost puse manualele unice, de inspiratie marxist-leninista, adevarate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul dosarului si al originii sanatoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii intr-o unitate de invatamant superior.

3.2. Forme de rezistenta anticomunista. Miscarea de rezistenta armata impotriva regimului comunist, care a fost expresia unei nemultumiri generale si a avut un caracter national, constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane romanesti. Istoriografia occidentala nu-l abordeaza decat rar sau il ignora in raport cu celelalte state din fostul lagar socialist. Partizanii anticomunisti si-au facut aparitia in primavara lui 1944, in momentul in care trupele sovietice patrundeau in Bucovina si in nordul Moldovei. Dupa 23 august 1944, desi armata sovietica a preluat controlul unei mari parti din teritoriul Romaniei, miscarea de partizani s-a extins la nivel national. Grupuri compacte de fosti combatanti in Est au constituit nucleul acestei miscari. In noiembrie 1944 erau semnalate astfel de grupari in Gorj, Mehedinti si mai ales in Transilvania muntoasa, in sectorul Brasov-Hunedoara, dar si in Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, in Bucovina, zona in care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Patraucean si Dimitrie Rusu. In mai 1946, organele N.K.V.D. si ale Sigurantei, sub comanda lui Manole Bodnaras, aresteaza conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, in frunte cu Gavrila Olteanu. Aceste prime miscari de rezistenta impotriva comunizarii au actionat pana in iunie 1946, data la care Ministerul de Interne anunta descoperirea organizatiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sangelui, Miscarea de Rezistenta Nationala si arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Mosoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Gruparile de partizani din Bucovina vor rezista, totusi, pana in ianuarie 1958. Din acest motiv, in deceniile cinci si sase, trupele de securitate au avut misiunea de a anihila rezistenta puternica de partizani din zonele de munte si de a pazi lagarele de munca.

Intre 1948-1959, in Muntii Carpati a existat o activa rezistenta anticomunista armata. Gruparile organizate dupa legile conspiratiei, destul de mici, s-au constituit in zonele de deal si munte si erau alcatuite din fosti ofiteri din armata, legionari, fosti membri ai Partidului National Liberal si Partidului National Taranesc, tarani, intelectuali etc. Formatiunile cu supravietuire mai mare au fost "Haiducii Muscelului", organizat pe versantul sudic al Muntilor Fagaras de doi fosti ofiteri (Gheorghe Arsenescu, arestat in 1960, si Toma Arnautoiu, arestat in 1958), si cea condusa de Ion Gavrila Ogoreanu, pe versantul nordic al Muntilor Fagaras. In Dobrogea, partizanii anticomunisti au actionat in padurile Babadagului sau in Delta, remarcandu-se fratii N. si D. Tubulea, fratii Croitoru si Ghita Tomosoiu. In Transilvania (Muntii Apuseni), actionau partizanii condusi de maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat in octombrie 1949. Armamentul lor era, in gen­eral, cel folosit in al doilea razboi mondial. Toate aceste grupari au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dandu-le alimente, imbracaminte si adapost. Ei sperau ca, "in curand" va izbucni un razboi intre Uniunea Sovietica, pe de o parte, si Statele Unite si Marea Britanie, pe de alta parte, care va avea ca rezultat eliberarea Romaniei. Ideea ca "vin americanii" anima o buna parte a poporului roman, aflat sub ocupatie sovietica. Interventia sovietica in Ungaria si pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani, ducand la incetarea miscarii spre sfarsitul deceniului sase (1956-1959). De asemenea, esecul luptei anticomuniste desfasurate de partizani a fost determinat si de inexistenta unui organism de coordonare a actiunilor diverselor grupari la nivel national, incercarea generalului Aurel Aldea in acest sens, concretizata in constituirea Miscarii Nationale de Rezistenta, esuand in 1946, prin desfiintarea miscarii si arestarea generalului. La randul lor, femeile au sustinut miscarea de rezistenta a poporului roman. Sunt cunoscute numele Mariei Pop si al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu - Arnautoiu, ca si cel al Elenei Rizea din Nucsoara (Muscel). Depasite numeric si fara prea multe provizii si munitii, aceste grupuri au fost decimate de catre puterea comunista. In mediul rural, rezistenta a corespuns cu deosebire perioadei colectivizarii agriculturii. Conform unor estimari, peste 80.000 de tarani au fost arestati, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecati in procese publice. In 1964, dupa Declaratia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide sa puna capat calvarului detinutilor politici din penitenciarele romanesti. Prin decretele nr. 176 si nr. 411 au fost eliberati ultimii 10.410 detinuti politici, insa pana la libertatea totala, in cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de munca, veri­ficarile periodice, dar si incercarile de santaj din partea organelor de Securitate.

Comunismul national al lui Nicolae Ceausescu se raporteaza la cu totul alte coordonate decat cel al lui Gheorghiu-Dej. In fapt, nu s-au schimbat decat mijloacele, scopul urmarit ramanand acelasi: mentinerea sistemului comunist la putere si implicit a noului secretar general al PCR. Fenomenul disidentei in perioada Ceausescu, fara sa fie prea cunoscut sau recunoscut, acopera mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opozitii majore, venite din interiorul tarii. In prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost detinut politic, initiaza o miscare de solidaritate cu miscarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce starneste reactia dura a autoritatilor. Disidentii, precum Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenta individuala in anii '70 si '80, adresand scrisori deschise catre posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Libera sau BBC. Impotriva lor s-au luat masuri cum ar fi domiciliul fortat, sau au fost concediati.

In august 1977, autoritatile comuniste sunt puse in fata revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni intrerup lucrul pentru o saptamana, cerand conditii decente de viata si munca. Minerii nu reiau lucrul decat in urma sosirii lui Nicolae Ceausescu in zona si a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicarilor. La scurt timp insa, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai miscarii. La 15 noiembrie 1987, asistam la cea mai cunoscuta actiune de protest din timpul lui Nicolae Ceausescu. A inceput ca o manifestatie a muncitorilor de la Uzina "Steagul Rosu" din Brasov, privind imbunatatirea conditiilor de viata; mii de persoane au traversat orasul, scandand lozinci anticomuniste si devastand sediul judetean al PCR. Numerosi participanti au fost arestati si judecati (peste 300, din care 88 au fost deportati in alte zone ale tarii, s-au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).

Disidenta impotriva lui Nicolae Ceausescu s-a manifestat si in randul fostilor demnitari comunisti, cu toate ca aceasta nu reprezinta o caracteristica a sistemului. Reprosurile pe care le-a adus, in cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Parvulescu, ca si "Scrisoarea celor sase" (semnata de Corneliu Manescu, Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Raceanu si Constantin Parvulescu) nu reprezinta altceva decat incercari ale veteranilor ilegalisti de a critica evolutia nefasta a politicii lui Ceausescu si nicidecum o critica reala a sistemului.

5. CONSTRUCTIA DEMOCRATIEI POSTDECEMBRISTE

5.1. Inlaturarea regimului comunist si revenirea la democratie. In anul 1989, in majoritatea statelor comuniste din Europa populatia a reusit, in general prin mijloace pasnice, sa inlature regimurile politice comuniste in Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana. Acest proces a fost posibil si datorita politicii de destindere si reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, dupa 1985. Evenimentele desfasurate in fostele state comuniste din Europa au incurajat populatia Romaniei sa se revolte impotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. La 16 decembrie 1989, la Timisoara, au inceput primele actiuni impotriva regimului, continuate, din 21 decembrie, la Bucuresti. La 22 de­cembrie 1989, Nicolae Ceausescu a fost inlaturat. Puterea a fost preluata de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, in fruntea caruia s-a aflat Ion Iliescu. De la inceput, noua structura politica, constituita pe baza programului in 10 puncte al FSN, si-a propus reinstau­rarea unui regim democratic si edificarea statului de drept in Romania, dupa cinci decenii de regimuri politice autoritare si dictatoriale. Principalele trasaturi ale schimbarii regimului politic in Romania dupa 1989, la fel ca si in alte state europene foste comuniste, au constat in revenirea la pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structurarea si manifestarea neingradita a societatii civile. In plan economic, reformele au urmarit in principal trecerea de la eco­nomia centralizata, de tip comunist, la cea de piata, bazata pe proprietatea privata si pe libera initiativa. Fundamentul legislativ al noii evolutii postcomuniste a fost reprezentat, in Romania, de Constitutia din anul 1991 (supusa revizuirii in 2003).

5.2. Pluralismul politic si constructia democratiei in Romania, dupa 1989. Inca de la sfarsitul anului 1989, au fost reinfiintate vechile partide politice (Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit partide si formatiuni politice noi - Frontul Salvarii Nationale, Partidul Unitatii Nationale Romane, Uniu­nea Democratica a Maghiarilor din Romania etc. Alegerile parlamentare din 1990 au fost castigate de formatiunea condusa de Ion Iliescu, Frontul Salvarii Nationale, iar cele din 1992 de aceeasi formatiune, dar denumita Frontul Democrat al Salvarii Nationale. Prima schimbare pasnica de putere, prin votul exprimat al alegatorilor, a avut loc dupa alegerile din 1996, castigate de Conventia Democrata din Romania (condusa de Emil Constantinescu). In anul 2000, alegerile au fost castigate de partidul condus de Ion Iliescu (Partidul Democratiei Sociale din Romania, ulterior Partidul Social Democrat), iar in urma scrutinului din anul 2004, Alianta Dreptate si Adevar (formata din Partidul Democrat si Partidul National Liberal), condusa de Traian Basescu, a preluat conducerea tarii. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsita de momente tensio­nate, asa cum au fost conflictul interetnic de la Targu-Mures (martie 1990), fenomenul manifestatiei-maraton din Piata Universitatii din Bucuresti (1990), descinderile minerilor in Capitala (1990, 1991, 1999). Dupa 1989, responsabilitatea crearii societatii civile a fost preluata de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omului, infiintand o serie de institutii neguvernamentale: Alianta Civica, Grupul pentru Dialog Social si Liga pentru Apararea Drepturilor Omului.

Solicitat ani de-a randul pentru a regla conturile cu un trecut care inca ne stapaneste, "procesul comunismului" a avansat lent, mai cu seama dupa 2004. Constituirea CNSAS, deschiderea arhivelor Securitatii si constituirea mai multor institutii de cercetare, dar si asumarea de catre presedintele Romaniei a unui raport in acest sens au marcat pasi importanti inainte. Votata de Parlament si aprobata de populatie prin referendum in 1991, legea fundamentala a statului este conforma cu reglementarile europene actuale si are un caracter democratic. Progresele realizate de Romania in constructia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan international prin admiterea tarii. ca membru al Aliantei Nord-Atlantice (NATO, 2004) si al Uniunii Europene (2007).

III. CONSTITUTIILE ROMANIEI

3.1. Constitutia din 1923. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizol­vat si s-au anuntat alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta. Procedura nu era legala, deoarece era incalcat articolul 128 din Constitutia adoptata in anul 1866. Toate partidele din opozitie au criticat aducerea liberalilor la putere in acest mod. Campania electorala s-a desfasurat intr-o atmosfera de tensiune si violenta. Partidul National Liberal si-a asigurat majoritatea parlamen­tara si a adus in dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constitutii. Opozitia nu putea accepta initiativa si a facut tot posibilul pentru a o impiedica. Dar noua constitutie a fost votata de majoritatile libe­rale din cele doua Camere; la 28 martie 1923 legea fundamentala a fost promulgata, iar la 29 martie a fost publicata in Monitorul Oficial. Constitutia din 1923 avea un caracter democratic si raspundea unei reale necesitati istorice. Partidul National Roman si Partidul Taranesc, care au combatut-o vehement, au acceptat-o ulterior si au guvernat pe baza ei.

Principii. Constitutia unificarii, asa cum i-a ramas numele in istorie, avea 8 titluri si 138 de articole (din care 76 au fost preluate din vechea Constitutie), pas­trand principiile esentiale stabilite in 1866 privind puterile statului. Ea proclama independenta, unitatea si suveranitatea Romaniei, mentinand principiul democratic al separarii puterilor in stat: puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Totodata, ea consfintea ca statul roman este o monarhie constitutionala. In textul Constitutiei erau integrate modificarile din 1917 referitoare la corpul electoral si Adunarile legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputatilor apartinea tuturor cetatenilor romani majori (care implinisera varsta de 21 de ani - prevedere care situa Romania intre statele europene avansate); votul era universal, direct, secret si obligatoriu. La Senat era mentinuta limita inferioara de varsta de 40 de ani a candidatilor. Senatorii erau alesi de patru categorii de corpuri electorale. Alaturi de senatorii alesi, in Parlament intrau si senatorii de drept.

Puterile in stat. Potrivit articolului 34, puterea legislativa era exercitata colectiv de rege si de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputatilor si Senatul). In sistemul politic romanesc, Parlamentul avea rolul principal. De altfel, Constitutia preciza ca "Membrii Adunarilor reprezinta natiunea" (art.42). Adunarea Deputatilor si Senatul exercitau puterea legis­lativa si controlau puterea executiva. Deputatii si senatorii aveau drept de ancheta, puteau adresa ministrilor interpelari, le puteau tri­mite petitiile cetatenilor, la care acestia trebuiau sa dea explicatii. De asemenea, puteau cere urmarirea ministrilor si trimiterea lor inaintea Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Potrivit articolului 39, puterea executiva era incredintata regelui care o exercita prin intermediul guvernului, format din ministri. Persoana regelui era inviolabila, actele monarhului avand valabilitate doar daca erau contrasemnate de un ministru, care astfel isi asuma raspunderea pentru ele (responsabilitate ministeriala - art.87). Pentru toate actele indeplinite in exercitarea puterii, ministrii aveau o tripla raspundere: politica, fata de Corpurile legiuitoare; penala, in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie; civila, fata de orice parte vatamata (art. 99). Prerogativele regelui ramaneau cele stabilite in 1866, dar in reali­tate erau diminuate, ca urmare a cresterii rolului Parlamentului ales prin vot universal. Totusi, regele ramanea un element cheie al vietii politice. El exercita puterea executiva (art.39), numea si revoca ministri, sanctiona si promulga legile, era seful armatei, avea drept de veto, drept de amnistie in materie politica si dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materie criminala (art.88), putea bate moneda si conferea decoratii. De asemenea, el convoca si dizolva Parlamentul (art.90) si putea incheia tratate, care deveneau valabile dupa ce erau aprobate de Parlament. Totodata, regele dispunea de largi posibilitati de interpretare a legilor, deoarece putea emite regulamente prin care dadea oficialitatilor instructiuni de aplicare a legilor in vigoare. Puterea judecatoreasca se exercita prin organele ei, care pronuntau hotararile in virtutea legilor existente. Pentru intregul stat exista o singura Curte de Casatie si Justitie, care dobandea atributii mai largi fata de cele stabilite prin Constitutia din 1866. Curtea putea judeca constitutionalitatea legilor si le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constitutiei.

Prin prevederile sale, Constitutia din 1923 a dus la cresterea rolu­lui statului, inscriindu-se pe linia neoliberalismului interbelic. Legea fundamentala introducea ideea ca proprietatea de­vine o functie sociala si interesele colectivitatii trebuie sa primeze asupra celor individuale, exprimata prin faptul ca era posibila exproprierea cu despagubire pentru cauze de utilitate publica (art.17). Pe aceasta baza au fost adoptate legile care permiteau interventia statului in orientarea politicii economice a tarii, cum a fost, de pilda, legea minelor din 1924. Cetatenii se bucurau de largi drepturi si libertati: votul universal; egalitatea in fata legii (art.8); libertatea constiintei, a presei, a invatamantului, a intrunirilor si de asociatie (art.5); garantarea proprietatii (art.17); inviolabilitatea domiciliului (art.13). Constitutia consacra hotararile luate de poporul roman in 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Noul asezamant constitutional a dus la cresterea rolului statului, a favorizat dezvoltarea institutiilor democratice, a determinat activizarea politica si cresterea spiritului civic al cetatenilor. Semnificatia Constitutiei din 1923 este cu atat mai mare cu cat, in acea perioada, in alte tari s-a trecut la instaurarea regimurilor totalitare, lichidandu-se libertatile democratice (U.R.S.S., Ungaria, Italia, Bulgaria etc,).

"Art. 1. Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil." "Art. 2. Teritoriul Romaniei este nealie­nabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi". "Art. 6. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe. Legi speciale, votate in majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub care femeile pot avea exercitiul drepturilor politice." "Art. 7. Deosebirile de credinte religioase si confesiuni, de origine etnica si de limba nu constituie in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le exercita. Numai naturalizarea aseamana pe strain cu Romanul pentru exercitarea drepturi­lor politice." "Art. 8. Nu se admite in Stat nici o de­osebire de nastere sau de clase sociale. Toti romanii sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare." "Art.11. Libertatea individuala este garan­tata. Nimeni nu poate fi urmarit sau perchezitionat, decat in cazurile si dupa formele prevazute in legi. Nimeni nu poate fi detinut sau arestat, decat in puterea unui mandat judecato­resc motivat. "Art. 19. Zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului." "Art. 21. Toti factorii productiunii se bu­cura de o egala ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, in rapor­turile dintre acesti factori pentru a pre­veni conflicte economice sau sociale. Libertatea muncii va fi aparata." "Art. 25. Constitutiunea garanteaza tutu­ror libertatea de a comunica si publica ide­ile si opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile deter­minate prin codicele penal, care nici intr-un caz nu va putea restrange dreptul in sine." "Art. 33. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa prin­cipiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata" (suveranitatea poporului).

3.2. Constitutia din 1938. In urma crizei aparute dupa alegerile din decembrie 1937, in care nici un partid nu reusise sa-si asigure majoritatea, si in conditiile in care regele Carol dorea sa instituie un regim de guvernare personala, la 20 februarie 1938 o noua Constitutie este infatisata poporului roman de catre rege, printr-o proclamatie. "Invoirea" poporului s-a facut printr-un plebiscit, in care votul s-a facut prin declaratie verbala, consemnata pe liste separate cu cei ce votau pentru si cei ce votau contra. Noua Constitutie a fost proclamata de regele Carol al II-lea prin Decretul regal nr.1045 din 27 februarie 1938, iar la o luna dupa aceea regele avea sa suspende si partidele politice (inlocuite cu alcatuiri inconsistente de tipul Frontului Renasterii Nationale sau Partidului Natiunii). Noua Constitutie reprezenta un abuz, nu mai emana de la natiune, ci de la puterea executiva, si nu fusese adoptata potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental. Ea a reprezentat temeiul juridic al monarhiei autoritare si a pus capat continuitatii constitutionale.

Elaborata de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice, Constitutia carlista se intemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectiva reactionara) si pe doctrina corporatismului. Principiile noii Constitutii incetasera de a mai fi liberale, asa cum se observa din Titlul II, care, tratand despre drepturile omului, vorbeste mai intai "Despre datoriile romanilor", si de-abia apoi "Despre drepturile romanilor".

Prin Constitutia din 1938 era desfiintata separarea puterilor in stat si se producea o concentrare a puterii in mainile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativa se exercita de catre rege prin Reprezentanta Nationala, iar puterea executiva era incredintata tot regelui, care o exercita prin guvernul sau. Regele detinea initiativa legislativa, Parlamentul fiind mult limitat in acest domeniu. De asemenea, putea convoca, inchide, dizolva ambele adunari sau numai una si le putea amana lucrarile. Parlamentul, chiar redus la un rol decorativ, era controlat si prin numirea de catre rege a unui mare numar de senatori. Tot regele facea regulamentele necesare pentru aplicarea legilor, dar fara sa poata modifica legile si scuti pe cineva de executarea lor. Pe perioada vacantelor parlamentare si atunci cand adunarile legiuitoare erau dizolvate, regele putea emite decrete cu putere de lege, care ulterior erau ratificate de Parlament. Ministrii erau raspunzatori numai fata de rege, iar initiativa revizuirii Constitutiei ii apartinea tot acestuia. De asemenea, regele era capul ostirii, avea dreptul de a declara razboiul si de a incheia pacea, conferea decoratiile si gradele militare. In fapt, exercitiul puterilor constitutionale trecerea in mainile regelui. Romania devenea o monarhie autoritara, in care regele nu numai ca domnea, dar si guverna.

Se aduceau importante modificari si legislatiei electorale, dreptul de vot pentru Adunarea Deputatilor fiind acordat doar persoanelor stiutoare de carte care implinisera 30 de ani. Pe de alta parte, insa, pentru prima oara in Romania, se acorda drept de vot femeilor, acestea nefiind insa eligibile. Prin toate aceste modificari, scadea numarul alegatorilor de la 4,6 milioane in anul 1937, la 2 milioane in anul 1939. O alta consecinta izvorata din Constitutia carlista a fost instituirea, la 30 martie 1938, a Consiliului de Coroana, ca organ permanent consultativ, cu membri numiti de rege. Este cert astazi ca, in anii 1938-1940, regimul personal al lui Carol al II-lea a modificat raportul de forta dintre puterile statului, anuland dreptul de control reciproc, si a eliminat garantiile care protejau libertatile individuale. Constitutia din 1938 a fost suspendata la 5 septembrie 1940, in conditiile prabusirii regimului de autoritate monarhica.

Regimul antonescian care i-a urmat a facut un pas mai departe. Presedintele Consiliului de Ministri concentra toate puterile, deve­nind conducatorul statului, in vreme ce regele, aruncat intr-o pozitie strict ceremoniala, functioneaza in umbra sa. Generalul Antonescu a mai detinut, in afara functiei legiferarii si guvernarii, si dreptul de a incheia conventii si tratate (preluat din precedenta Constitutie de la seful statului) si acela, care se va arata foarte important in conditiile de atunci, de a declara razboi si de a incheia pacea. O succinta caracterizare a regimului Anto­nescu trebuie sa retina si discriminarea evreilor (legislatia rasiala avand precedente inca in anii autoritarismului carlist), suspen­darea tuturor activitatilor politice (implicit a parlamentului), guver­narea prin decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalitatii (preluat de la Carol al II-lea). Lipsa partidului unic si a mobilizarii politice a natiunii nu pot ase­za regimul Antonescu in categoria celor totalitare, ci mai degraba a celor fascist-corporatiste alcatuite pe fondul autohton al antiparla­mentarismului si autoritarismului.

3.3. Constitutia din 1948. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in conditiile ocuparii tarii de catre sovietici, a cuceririi puterii politice de catre comunisti si a inlaturarii monarhiei, s-a pus problema adoptarii unei noi Constitutii. In martie 1948, dupa autodizolvarea fostului parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum inainte Marea Adunare Nationala. Noua Constitutie era adoptata in unanimitate la 13 aprilie 1948 si se inspira din Constitutia sovietica (stalinista) a anului 1936. Se consfintea noua titulatura a statului, de Republica Populara Romana, si se preciza caracterul sau de "stat populari, unitar, independent si suveran", care "a luat fiinta prin lupta dusa de popor in frunte cu clasa muncitoare, impotriva fascismului , reactiunii si imperialismului". In aceasta Constitutie, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregatea trecerea intregii economii sub controlul statului. Astfel, articolul 11 prevedea ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare pot deveni proprietatea statului atunci cand interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea ca atat comertul intern, cat si cel extern trec sub controlul statului. Articolul 15 prevedea planificarea economiei nationale. Toate aceste prevederi economice erau cuprinse intr-un titlu special, nemaiintalnit in celelalte legi fundamentale, intitulat Structura social-economica.

Aparent, legea fundamentala consfintea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul universal: "intreaga putere emana de la popor si apartine poporului" (art.3), care "isi exercita puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct si secret". De asemenea, statua egalitatea in fata legii pentru toti cetatenii Republicii Populare Romane, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura. Acestia puteau fi alesi (la 23 de ani) si puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului. Printre drepturile cetatenesti afirmate in Constitutie se aflau dreptul la munca, la odihna, la invatatura. Se stipula ca femeia avea drepturi egale cu bar­batul, minoritatile nationale se bucurau de toate drepturile; sanatatea publica era organizata de stat, se afirma protectia de catre stat a familiei. Teoretic, prin Constitutie erau afirmate libertatea constiintei si libertatea religioasa; libertatea individuala a cetateanului; libertatea presei, a cuvantului, a intrunirilor, mitin­gurilor, cortegiilor si manifestatiilor. Practic insa, toate afirmatiile aparent demo­cratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, in marea lor majoritate, incalcate sistematic in timpul regimului comunist. In plus, ea continea si o serie de restrictii pe plan politic, lipsind de drept de vot "persoanele interzise, lipsite de drepturi civile si politice si nedemne, declarate ca atare de organele in drept, conform legii" (art.18). Pe baza acestei prevederi au fost privati de drepturi politice numerosi cetateni, adversari ai regimului, pusi sub acuzatia ca desfasoara activitate fascista, hitlerista, ostila Uniunii Sovietice.

Constitutia din 1948 nu mai prevedea principiul separarii puterilor in stat, intrucat Marea Adunare Nationala (MAN) devenea "organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romane", deci legislativul si executivul se confun­dau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii Adunari Nationale; formarea guvernului Republicii Populare Romane; modificarea Constitutiei; sta­bilirea numarului, atributiilor si denumirilor ministerelor si desfiintarea, conto­pirea sau redenumirea celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor si a modului de percepere a lor; deciderea consultarii poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Primul presedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era seful statului roman. Prezidiul convoca Marea Adunare Natio­nala in sesiuni ordinare si extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de gratiere si comuta pedepsele; conferea decoratiile si medaliile Republicii Populare Romane; reprezenta Republica Populara Romana in relatiile internationale; acredita si rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentantii diplomatici ai Republicii Populare Romane; in intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale, numea si revoca ministri la propunerea pre­sedintelui Consiliului de Ministri; stabilea gradele militare, rangurile diploma­tice, la propunerea guvernului; in caz de agresiune, declara stare de necesitate (in intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunta tratatele internationale. Puterea executiva (in fapt, singura putere reala in stat) apartinea Consiliului de Ministri, compus din presedintele Consiliului de Ministri, din unul sau mai multi vicepresedinti si din ministri. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecatoreasca era reprezentata de instantele de judecata si de Curtea Suprema, dar independenta justitiei era practic desfiintata prin inter­ventia factorului politic. Desi Constitutia sustinea garantarea proprietatii private "agonisita prin munca si economisire", aceasta anunta si masurile de cooperativizare, care aveau sa fie puse in practica mai tarziu. Legea fundamentala din 1948 nu prevedea in mod expres ca rolul conducator revenea Partidului Muncitoresc Roman, dar organele de stat erau subordonate acestuia. In plus, era inlaturat principiul pluripartidismului si se creau conditiile pentru incalcarea unor drepturi fundamentale ale cetatenilor.

3.4. Constitutia din 1952. In 24 septembrie 1952, in conditiile unor epurari in randurile partidului, a fost promulgata si o noua constitutie, care nu aducea insa modificari esentiale celei din 1948. Aceasta consfintea insa totala aservire a Romaniei fata de Uniunea Sovietica, cuprinzand prevederi care reliefau desfasurarea procesului de sovietizare si stalinizare a Romaniei. Ea definea baza politica a statului "democrat-popular", fundamentata pe dictatura proletariatului. Principiile fundamentale ale acestei Constitutii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat si exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea nationala, legalitatea populara, activismul social si politic al cetatenilor. Statul roman era definit ca un "stat democrat-popular", unitar, suveran si independent, lipsind insa referirile la caracterul sau indivizibil sau inalienabil.

In aceasta Constitutie se vorbeste pentru prima data de proprietatea socialista (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetateanului, precum si de "rolul conducator al Partidului Muncitoresc Roman" (art.86), mijlocul politic de aservire a acestuia. Principiul suveranitatii nationale este inlocuit cu o noua formulare: "Baza puterii populare in R.P.R. este alianta clasei muncitoare cu taranimea muncitoare, in care rolul conducator apartine clasei muncitoare" (art.2) si "In R.P.R. puterea apartine oamenilor muncii de la orase si sate" (art.4). Noua Constitutie mentioneaza noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra comertului etc. In ceea ce priveste drepturile electorale, sunt mentinute cele din Constitutia precedenta, cat si restrictiile referitoare la acest drept.

3.5. Constitutia din 1965 Marea Adunare Nationala a adoptat, la 21 august 1965, o noua Constitutie, care proclama tara noastra "Republica Socialista Romania" (art.1), considerandu-se ca s-a ajuns la un inalt stadiu de dezvoltare in drumul ei spre comunism, cu o economie socialista (art.5), cu o proprietate socialista (art.6), ca baza a oricarei proprietati, si cu monopol asupra comertului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta incheierea procesului de colectivizare a agriculturii si de distrugere a proprietatii private in economie. Constitutia prevedea in mod explicit ca forta conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman (art.3) si ca scopul tuturor "oamenilor muncii" (nu se vorbea prea mult de natiune) este construirea societatii socialiste si asigurarea conditiilor pentru trecerea la comunism.

Constitutia din 1965 nu aducea modificari importante atributiilor Marii Adunari Nationale, care reprezenta in continuare "organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste Romania" (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitata prin intermediul Marii Adunari Nationale, ai carei membri erau alesi prin vot universal, direct, egal si secret de catre toti cetatenii de la varsta de 18 ani. Nu mai erau prevazute restrictii in exercitarea drepturilor politice. Erau prevazute drepturi precum libertatea cuvantului, presei, intrunirilor si demonstratiilor, care nu puteau fi insa folosite in scopuri potrivnice oranduirii socialiste si interesului celor ce muncesc (art.29). Guvernul isi pastra numele de Consiliu de Ministri si era definit ca organul suprem al administratiei de stat. Tribunalele si procuratura ramaneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Comunist. Constitutia consfintea caracterul socialist (si cooperatist) al proprietatii si al economiei. Statul era proprietarul bogatiilor de orice natura ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, padurile, apele, izvoarele de energie naturala; fabricile si uzinele, intreprinderile agricole de stat, statiunile pentru mecanizarea agriculturii; caile de comunicatie, mijloacele de transport, telecomunicatiile de stat; fondul de cladiri si locuinte; baza materiala a institutiilor social-culturale de stat.

In 1967, in locul prezidiului Marii Adunari Nationale s-a prevazut crearea Consiliului de Stat. Prima modificare cu adevarat importanta a Constitutiei din 1965 dateaza, insa, din februarie 1968, cand a avut loc reorganizarea administrativa a teritoriului. Se revenea la judete ca forme de administrare locala, in locul regiunilor si raioanelor de inspiratie sovietica, se introducea calitatea de municipii pentru orasele mari. Pe masura ce puterea personala a lui Nicolae Ceausescu crestea, a devenit necesara si consfintirea acestui proces prin modificari institutionale. Dupa ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fara a mai depinde de Comitetul Central, urmatorul pas pe calea consolidarii sale a fost infiintarea functiei de presedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constitutiei din 1965. Prerogativele presedintelui, ales de MAN, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat in relatiile interne si internationale; era comandantul suprem al fortelor armate si presedintele Consiliului Apararii RSR; prezida sedintele Consiliului de Ministri, atunci cand era necesar; stabilea ma­surile de importanta deosebita ce priveau interesele supreme ale tarii, care urmau sa fie supuse, de catre Marea Adunare Nationala, spre consultare poporului, prin referendum; numea si revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim­-ministrii, ministrii si presedintii altor organe centrale ale administratiei de stat; numea si revoca presedintele si membrii Tribunalului Suprem; conferea decoratii; incheia tratate internationale in numele Republicii Socialiste Romania; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate in caz de urgenta; emitea decrete prezidentiale si decizii. Cu modificarile ulterioare, Constitutia din 1965 a fost aplicata pana la inlaturarea regimului comunist, in decembrie 1989.

3.6. Constitutia din 1991 Dupa caderea regimului comunist, in decembrie 1989, Romania a revenit la traditiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in contextul marcat de evenimente care avusesera loc pe plan mondial in ultimele decenii. Schimbarea politica majora a societatii romanesti a fost oglindita in Constitutia adoptata de catre Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991 si aprobata prin referendum la 8 decembrie 1991 si modificata apoi in anul 2003, pentru a permite aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Constitutia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a suveranitatii poporului, a responsabilitatii guvernamentale, a drepturilor si libertatilor cetatenesti, a separarii puterilor in stat si a revenirii la pluripartidism. Noua lege fundamentala urma unei revolutii, dar prelua din vechiul regim comunist o forma de stat, republica, impusa printr-un act de forta, fara nici o confirmare a natiunii. Dorinta de a marca diferente vizibile fata de precedentele constitutii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea in vedere adaptarea unor institutii precum Curtea Constitutionala sau Avocatul Poporului. Documentele Natiunilor Unite, reprezinta sursa unor drepturi sociale si economice introduse, de asemenea, pentru prima data.

Potrivit Constitutiei, statul roman este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil. Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei constitutionale. Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum. Autoritatile statului roman sunt: administratia publica exercitata prin consiliile locale si primarii, prefecturi si consilii judetene; autoritatea judecatoreasca reprezentata de institutiile juridice; autoritatea legislativa exercitata de Parlament si Presedintele Romaniei.

Parlamentul este "organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii" (art. 58). Parlamentul Romaniei este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, potrivit legii electorale, pentru un mandat de 4 ani. Presedintele Romaniei "reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate" (art.80). Presedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat (art.81); poate exercita cel mult doua mandate, care pot fi si succesive; nu poate fi membru al unui partid si nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata; desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament (art. 85). Mandatul Presedintelui este de 5 ani (potrivit modificarii operate in 2003). Guvernul "asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice" (art.101). Este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica. Guvernul are si alte atributii: adopta hotarari si ordonante; prim-ministrul prezinta Camerei Deputatilor si Senatului rapoarte si declaratii cu privire la politica guvernului; ministrii au obligatia de a raspunde la intrebarile sau interpelarile deputatilor sau senatorilor. Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Justitia se infaptuieste in numele legii si se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti.

Drepturi si libertati fundamentale prevazute de Constitutie sunt garantate: dreptul la viata; interzicerea pedepsei cu moartea; libertatea individuala; libertatea constiintei; libertatea de exprimare; dreptul la informatie; libertatea cultelor religioase; egalitatea in drepturi; dreptul la vot; dreptul de a fi ales; acces liber la justitie; protectia proprietatii private; dreptul la invatatura (inclusiv in limba materna, pentru minoritatile nationale). Constitutia prevede si o serie de drepturi noi: libertatea circulatiei (art.25), initiativa legislativa a electoratului (art.73). Dreptul de vot este asigurat tuturor cetatenilor cu varsta de 18 ani si este universal, egal, direct si liber exprimat.

a abroga - a suprima o lege sau o dispozitie oficiala.

clasa politica - clasa conducatoare care exista in organismele politice si careia n revine sarcina conducerii vietii politico­-sociale.

extremism politic - atitudinea unor curente sau partide politice care pe baza doctrinei lor unilaterale sau extreme ur­maresc prin masuri radicale si violente sa impuna propriul program.

proces electoral - totalitatea etapelor care se succed in pregatirea si organizarea alegerilor.

radicalism politic - ansamblu de ati­tudini si concepte care preconizeaza prac­ticarea metodelor radicale in solutionarea problemelor politice.

Consiliu de Coroana - consiliu format din oameni politici reprezentativi, avand caracter consultativ, pe care regii Romaniei il convocau in situatii deosebite.

"prin noi insine" - conceptie liberala care considera ca evolutia tarii se putea realiza prin valorificarea potentialului economic si uman intern si punerea de stavile in calea capitalului strain.

"portile deschise" - conceptie national­-taranista, care socotea ca, Romania trebuia sa recurga la sprijin financiar ex­tern pentru a se dezvolta.

stat taranesc - obiectiv national-taranist formulat la congresul din aprilie 1935, intemeiat pe primatul taranimii si pe colaborarea taranimii cu alte categorii sociale in cadrul "democratiei rurale".

pact de neagresiune - intelegere, tratat intre doua state sau grupari politice pe baza de reciprocitate, prin care semnatarii se angajeaza sa se abtina de la atacuri militare sau politice.

Comintern = Comitetul Executiv al Internationalei Comuniste, denumire sub care este cunoscuta Internationala a III-a (1919-1943), organizatie a partidelor comuniste patronata de Moscova.

totalitarism = forma de organizare si functi­onare a societatii in care statul controleaza toate aspectele vietii sociale si individuale.

protectionism = politica economica de protejare si de promovare a unor activitati economice indigene prin masuri de ingradire a puterii concurentilor externi pe piata interna.

brigadier - conducatorul si organizatorul unei brigazi; mem­bru al unei brigazi.

centralism economic - sistem de decizie al unei autoritati centrale in economie.

chiabur - taran instarit, fruntas al satului, apreciat de comunisti ca fiind un "element exploatator" care trebuie sa dispara in noua oranduire socialista.

colectivizare (cooperativizare) - actiunea de a cooperativiza agricultura dupa principii socialiste; proces prin care gospodariile agricole colective au luat locul celor individuale. Cooperativizarea agriculturii a fost considerata "o necesitate obiectiva si o parte inseparabila a planului de construire a socialismului".

mic-burghez - 1) detinatorul unei pozitii sociale intermediare intre burghezie si proletariat, care isi intemeiaza activitatea pe mica productie de marfuri; 2) pentru regimul comunist, persoana cu vederi inguste.

nationalizare - actiunea de a trece in proprietatea statului unele intreprinderi, zacaminte etc. aflate in proprietate particulara; in Romania aceasta s-a facut fara despagubirea vechilor proprietari, fiind considerata "un act revolutionar prin care a fost lichidata dominatia economica a marii burghezii si s-a creat baza economica a puterii politice a proletariatului".

plan cincinal - instrumentul principal de realizare a conducerii planificate a economiei si societatii.

proprietatea intregului popor - sintagma desemnand proprietatea socialista.

sovrom - societate mixta romano-sovietica.

C.A.E.R. - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc; organizatie internationala de colaborare economica intre statele socialiste, creata la initiativa Uniunii Sovietice in ianuarie 1949.

erou al muncii socialiste - inalta distinctie a statului comunist roman, instituita in 1951; se acorda "persoanelor care s-au distins in mod deosebit in opera de construire a socialismului".

sector cooperatist - parte a unei economii care cuprinde proprietatea cooperatista.

societate socialista multilateral dezvoltata - ultima etapa inaintea transformarii societatii socialiste in societate comunista. Conform documentelor de partid, etapa atinsa de Romania in timpul regimului Ceausescu si care trebuia depasita in jurul anului 2000.

cenzura - putere data unei autoritati sau persoane de a exercita un control asupra continutului corespondentei, publicatiilor etc., de a interzice sau suprima aparitia unor articole sau publicatii in numele protejarii anumitor valori.

activist - membru al Partidului Comunist care se consacra exclusiv muncii de partid.

proletcultism - curent cultural ale carui principii estetice erau reduse la ideea formarii unei culturi proletare cu respingerea mostenirii culturale a trecutului.

disidenta - deosebire de opinii, dezacord in raport cu majoritatea, care poate provoca sciziuni in interiorul unui partid sau in societate.

revolutie culturala - concept aplicat in China maoista si transpus in practica prin tezele plenarei P.C.R. din iulie 1971.

disident - persoana care avea opinii contrare regimului.

rezistenta anticomunista - miscare anticomunista care viza revenirea la regimul democratic.

deportare - a condamna pe cineva, dislocandu-l din locul de bastina.

gulag - sistem concentrationar dintr-un stat comunist (inchisori, lagare, santiere care foloseau munca fortata etc.)

pluralism politic - ordine politica si juridica in care existenta mai multor partide politice permite cetatenilor unui stat sa-si afirme opinii si interese diferite intr-o confruntare libera.

privatizare - proces de revenire in pro­prietatea privata a unitatilor economice si a terenurilor aflate in proprietatea socia­lista.

stat de drept - stat in care raporturile dintre autoritati si cetateni se bazeaza pe drept (sistemul de legi compus din institutie, legislatie, regulamente) si care se supune controlului unor institutii juridice independente.