stirile de la Europa Libera, care anuntau deschiderea granitelor Cehoslovaciei si Ungariei, pentru germani confirmau ca evenimentele se precipitau. O informatie laconica anunta ca în România un grup de c 222c25c omunisti de vârf carora nu li s-a dau numele, s-au constituit într-un Front al Salvarii Nationale. Întâlnirea de la Malta din 2 decembrie 1989 dintre Bush si Gorbaciov, a fost momentul evaluarii stadiului în care se afla schimbarea guvernelor din Rasarit, care se pare ca se dorea în special de Gorbaciov sa se produca fara razbunari sângeroase împotriva comunistilor care guvernasera Rasaritul timp de patruzeci si patru de ani. În acelasi timp transparea o stare de enervare a emisiunilor radioului Europa Libera datorita faptului ca în România nu se petrecea nimic. Totusi în tara mocnea o stare de spirit a populatiei satula de comunism, care nu astepta decât o scânteie. Aceasta a venit odata cu hotarârea mutarii pastorului Laslo Tökes de la Timisoara la Oradea, decizie cu multe semne de întrebare asupra celor ce au hotarât-o în special datorita atitudinii acestuia constant antiromâneasca. Probabilul "joc" în care a fost folosit pastorul a fost însa total dejucat la Timisoara unde românii revoltati au mers pe "cartea" nationala. În timpul acestor evenimente jurista intreprinderii unde lucram, mi-a spus ca sotul ei, este cooptat într-un grup anticomunist care urmeaza a-i da semnalul când va aparea momentul sa actioneze. I-am atras atentia sa nu faca imprudenta sa mai pomeneasca cuiva acest lucru, cu atât mai mult cu cât la mine a venit un tânar din intreprindere ca sa-mi ceara sfatul ce sa faca, întrucât a primit ordin de chemare deoarece facuse armata la securitate. I-am raspuns ca ordinul trebuie executat însa va trebui sa aiba grija sa nu-si încarce constiinta cu viata vreunui om. În ziua de 20 decembrie seful Cadrelor m-a abordat într-un colt din curte spunându-mi ca la Bucuresti s-au comandat 16 garnituri de tren destinate pentru Garzi patriotice cu directia Timisoara urmate de întrebarea: Ce facem domnule Popescu stam cu mâinile în sân? la care i-am raspuns ca are un copil de crescut si acest lucru trebuie sa fie singura lui preocupare. Mi-am dat seama ca ambele interventii erau provocatoare. În ziua de 21 decembrie jurista de care am amintit, mi-a spus ca sotul ei a primit semnalul si asteapta sa i se spuna ce are de facut. Spre seara, la telefon tot ea m-a rugat insistent spunându-mi: Domnule Popescu, de la dumneavoastra am învatat ce este românismul, eu cu sotul meu suntem în zona Intercontinentalului unde sunt masati în special tineri, va rog veniti în mijlocul nostru!!! Pentru ca tot trebuia sa plec în cautarea unui tânar nepot B.s. care disparuse de acasa înca de dupa-amiaza m-am dus în zona Universitatii. De aici prin spatele Teatrului National am constatat ca masa de oameni parea dirijata, parca împinsa din Batistei spre Bulevard. Uitându-ma mai atent observ ca printre cei care îndemnau pe revoltati în aceasta directie se afla niste tineri care pareau îmbracati cu acelasi gen de raglane. Nu m-am lasat antrenat apoi m-am strecurat spre Gara de Nord de unde am venit acasa. În dimineata de 22 decembrie prima persoana care ma astepta cu înfrigurare era jurista. Avea fata crispata, privirea înfricosata; am iesit pe coridor si într-un suflet mi-a spus: Sotul a fost arestat, ma duc sa-i spun directorului, poate afla ceva de soarta lui. Nu te duci nicaieri, nu sufli o vorba nimanui, schimba-ti mimica fetei disperata si asteapta. Sunt convins ca totul se termina. Ai vazut ca în fata la Dalles bulevardul era plin de securisti? Cu o mitraliera, doua, puteau face o baie de sânge. N-au facut-o! De ce? Nu putem înca sti.
Odata cu anuntul fugii lui Ceausescu am venit acasa, unde am constatat ca nepotul B. lipseste. Împreuna cu maica-sa C.A. am plecat în Piata Palatului. Aici în balconul C.C.-ului au început sa se perinde, adusi de nu stiu unde, fostii guvernanti, Dascalescu, altii, si la un moment dat Ilie Verdet. Multimea delira si huiduia. Auzind numele lui Verdet m-am urcat într-un car de televiziune si am început sa strig: Terminati cu nominalizarea fostilor comunisti, n-au ce sa caute în formarea unui nou guvern. Pe nepoata-mea, mama lui B., am instalat-o într-un "ARO" al Televiziunii fiind proaspat operata de litiaza renala. Am continuat interventiile din carul Televiziunii. Spre seara, odata cu patrunderea primelor tancuri în Piata Palatului ne-am întors spre casa, "culesi" de o masina care avea acelasi drum. Într-un târziu a sosit si nepotul (de 17 ani) care a început cu vadita mândrie sa ne povesteasca ca a fost printre primii care au fortat usa de intrare la C.C., retragându-se dupa ce au început sa se traga focuri de arma în subsolul cladirii. Spre seara, târziu, am asistat, din casa, la un scenariu provocator care se desfasura pe Bulevardul Bucurestii Noi între statia de tramvai Jimbolia si fabrica Laromet. Se tragea ca pe front într-un inamic desigur inexistent, probabil numai pentru a crea psihoza prezentei unor teroristi ce refuzau sa cedeze puterea. Dimineata m-am dus la fabrica Laromet ocupata de militari si am constatat cu surprindere ca se trasese în magazinul alimentar de vis-a-vis, care avea geamurile strapunse de câteva gloante. De aici, desi era duminica, am plecat la serviciu unde, împreuna cu directorul si câtiva salariati mai tineri, s-au luat masuri de sprijinire a celor care se aflau în zona Televiziunii. S-a dispus, dupa ce am facut o vizita prealabila în zona sa aducem din depozitul întreprinderii de la Mogosoaia saltele, bocanci, pufoaice, iar un camion sa vinî de câteva ori pe zi cu ceai cald de la cantina unitatii. Toate acestea au fost distribuite celor care se aflau în camerele de la subsolul metroului, unde paza era asigurata de câtiva salariati ceferisti, precum si unitatii militare de la Televiziune careia i-am lasat o parte din saltele. Întregul material l-am predat cu proces verbal sub semnatura.
Duminica seara un bun prieten înca din 1946, care locuia pe o strada vecina cu mine, Virgil Constantinescu, a venit la mine pentru a ne sfatui în legatura cu o Proclamatie care fusese schitata si care urma sa fie semnata de mai multi fosti detinuti politici. Ea se adresa tarii, iar semnatarii se angajau sa se puna la dispozitia noilor conducatori considerând ca actiunile individuale sunt mai putin eficiente. Cel care trebuia sa înmâneze aceasta Proclamatie lui Ion Iliescu era Adrian Sârbu devenit mai târziu, în 1992, senator. Dupa circa doua saptamâni l-am întrebat ce a facut cu acel demers? Redau raspunsul lui care nu necesita comentarii: M-am dus cu Proclamatia la Televiziune, unde un domn mi-a spus ca nu pot ajunge la Ion Iliescu decât prin el si ca se obliga sa i-o prezinte. Întrebându-l cine era persoana care a contactat-o mi-a raspuns ca se numeste Virgil Magureanu.
În legatura cu evenimentele din decembrie 1989 mai relatez câteva momente.
În primele zile ale lunii februarie 1990 am fost anuntat la serviciu de catre nepoata mea C.A. (de care am mai amintit) ca i s-a spart apartamentul. Venind am gasit în apartament trei ofiteri de militie care faceau constatarile de rigoare; dupa încheierea Procesului verbal unul din ofiteri ne-a povestit ca el a facut scoala de ofiteri în cadrul U.S.L.A. si ca la terminarea ei a trebuit sa opteze pentru Securitate sau Politie, el alegând varianta a doua. În aceasta calitate a facut parte din unitatea care în ziua de 18 decembrie a condus la Ambasada Sovietica din Bucuresti pe cei circa 200 turisti rusi.
Directorul intreprinderii unde lucram îmi povesteste în jurul lui 15 decembrie 1989 dupa ce se întoarce de la o lucrare, ca Iasiul era împânzit de turisti rusi.
Daca la acestea adaugam si declaratia lui Ion Iliescu din primele zile dupa 22 decembrie ca am anuntat Sovietele cine suntem si ce vrem, se închide bine cercul acelor evenimente petrecut indubitabil pe un fundal revolutionar în special al tinerilor români, dar si al unor maturi care însa doreau doar înlocuirea lui Ceausescu. Spre sfârsitul anului 1990 o informatie laconica din America, difuzata pe postul national de televiziune anunta ca starea de învingatori a coalitiei "antihitleriste" din al doilea razboi mondial va înceta în 1995. Astfel se închegau presupunerile avansate cu doar câteva luni în urma.
|
