ROMANITATEA ROMANILOR

ROMANITATEA ROMANILOR

I. ETNOGENEZA ROMANEASCA

A. GETO-DACII

1. LIMBA GETO-DACILOR. De "origine geto-daca" sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii romane. Etimologia lor nu este insa explicata. Conventional, "geto-daca" este considerata o limba indo-europeana din grupa satem. Ea se inrudeste, astfel, cu limba tracilor, cu cea a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici si cu idiomurile slave; mai mult, cu limba iraniano-persana si cu cea iraniano-scitica, precum si cu sanscrita. Cuvinte de origine geto-daca: aprig, barza, balta, brad, branza, brau, Carpati, catun, caciula, codru, copil, gard, mal, mazare, mos, parau, prunc, strugure, vatra, numele apelor importante.

2. SINTEZA POLITICA: FORMAREA STATULUI GETO-DAC. Contactele directe cu civilizatiile antice au grabit procesul crearii unei entitati politice geto-dacice in spatiul nord-dunarean. Prin urmare, in epoca fierului, geto-dacii s-au constituit intr­-o puternica entitate etnica, lingvistica, economica si de civilizatie care, in vremea lui Burebista (82 - 44 i.Hr.), va da nastere unei vaste unitati politice, ce se intindea de la Muntii Haemus la Carpatii Padurosi si de la Dunarea mijlocie la gurile Bugului si litoralul vestic al Pontului Euxin.

Geto-dacii au intrat in contact cu lumea romana inca dinainte de instaurarea stapanirii imperiale in zona dunareana, in secolul al II-lea i.Hr. in lumea geto-daca patrunzand primele elemente de civilizatie romana. Romanii urmareau sa-si impuna controlul asupra coloniilor grecesti vest-pontice, sa aiba acces la resursele zonei nord-dunarene (aur, argint, grane) si sa beneficieze de pozitia strategica avantajoasa. Amenintarea romana directa a inceput sa se manifeste din timpul regelui Burebista, intemeietorul statului geto-dac. Monarhie militara intinsa, statul lui Burebista se dovedeste efemer. Atenuarea pericolului roman la Dunarea de Jos, determinata de razboiul civil izbucnit la Roma dupa asasinarea lui Cezar, influenteaza serios situatia din statul geto-dac: nemultumita de politica de mana forte a lui Burebista, o parte a nobilimii geto-dace il asasineaza pe marele rege. Dupa moartea conducatorului, statul acestuia se destrama in patru, apoi cinci formatiuni politice.

Primele campanii militare ale statului roman la Dunarea de Jos s-au realizat in a doua jumatate a secolului I i.Hr. si demonstrau intentia de a-i cuceri pe geto-daci. Contactele cu civilizatia romana s-au accelerat in conditiile in care Roma isi fixeaza hotarul pe malul drept al Dunarii. La sfarsitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refacut unitatea statului dac. In jurul "nucleului" din zona Muntilor Sureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reuneste celelalte formatiuni politice, din teritoriile neocupate inca de romani. Dacia, desi cu un teritoriu restrans, devine un stat mai puternic din punct de vedere economic, militar si administrativ. Domnia lui Decebal reprezinta perioada de apogeu a procesului istoric pe care N. Iorga il considera "prima sinteza" autohtona - "Regatul dacilor". Actiunile militare si politice dovedesc faptul ca geto-dacii din acea vreme erau o forta care putea da o anumita turnura situatiei din aceasta parte a Europei. Atacurile neincetate ale geto-dacilor peste Dunare, in vremea imparatilor Vespasian (69-79d.Hr.) si Domitian (81-96 d.Hr.), incercau sa elibereze statul geto-dac din incorsetarea pe care Roma o exercita dupa terminarea cuceririi Pannoniei, in vest si a Dobrogei, in est. In aceste conditii, asa cum afirma istoricul roman Dio Cassius, Duras, regele Daciei, i-a cedat domnia lui Decebal. In confruntarile cu armatele trimise de im­paratul roman Domitian, in anii 87 si 88 d.Hr, dupa unele victorii, Decebal a fost nevoit sa incheie pace in anul '89. Conform prevederilor tratatului incheiat, Dacia devenea regat clientelar Romei. Situatia s-a schimbat dupa ce, la Roma, imparat a devenit Traian, statul dac fiind considerat ca o amenintare la adresa securitatii Imperiului Roman. Razboaiele daco-romane, desfasurate in anii 101-102 si 105-106 d.Hr. si incheiate cu victoria romanil 636f52g or, au dus la transformarea unei parti a Daciei (106 d.Hr.) in provincie romana.

B. PREMISELE SI DESFASURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Izvoarele narative si arheologice demonstreaza ca intregul spatiu carpato-dunareano-pontic este locuit, inainte si dupa cucerirea romana, de o numeroasa populatie autohtona, geto-dacii. Exista numeroase dovezi ale continuitatii dacice oferite de izvoarele arheologice, epigrafice, de toponimie si hidronimie [numele majoritatii raurilor fac parte din substratul traco-dacic: Tisa - Tisia, Somes - Samus, Cris - Crisia, Mures - Maris, Timis - Tibiscum, Olt - Alutus, Arges - Argessos, Siret - Hyeratus, Prut - Pyretus, Nistru - Danastris, Dunare - Dunaris; de asemenea, numele dacice ale multor localitati (toponime) sunt preluate de romani: Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum].

Elementele fundamentale ale etnogenezei romanesti sunt: componenta dacica (substratul) si componenta romana (stratul). Sintezele daco-romana si romanica pot fi urmarite in evolutia lor in cadrul a trei faze: a) faza preliminara; b) romanizarea propriu-zisa, care cuprinde si dacii liberi (106 - 275 pentru Dacia, pana in sec. VII in Dobrogea); c) generalizarea procesului de romanizare, in conditiile marilor migratii.

Prima etapa (faza preliminara: sec. I i.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.). Inceputul romanizarii corespunde contactelor dintre geto-daci si romani si consta in familiarizarea acestora cu elementele civilizatiei romane. Predomina imprumuturile din creatia materiala si spirituala romana, reflectate in arhitectura, armament, ceramica, obiecte de podoaba, monede, ritualuri si mod de viata. Intr-o prima etapa, aspecte materiale romane patrund in Dacia pe o cale neoficiala, in general pasnica. Alte obiecte de provenienta romana sunt preluate de localnici si pe cale violenta.

A doua etapa (romanizarea oficiala: mijlocul sec. I d.Hr - 275) A doua etapa a lungului proces istoric de patrundere a elementelor civilizatiei romane in spatiul daco-moesian incepe la mijlocul secolului I d.Hr. Alaturi de relatiile pasnice, de colaborare economica, se extind cele politice si militare. Acestea din urma sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare. Pentru autohtonii din dreapta Dunarii (la mijlocul secolului I d.Hr. spatiul istro­-pontic este integrat lumii romane), aceasta etapa se suprapune primelor decenii din "opera de romanizare oficiala" (N. Iorga), in cadrul careia getii din "Dacia scitica" invata limba latina si "se fac romani" (cum scrie Vasile Parvan). Noi elemente de viata materiala si spirituala romana patrund, concomitent, in stanga Dunarii. Astfel, in timpul lui Decebal, incepe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de catre o minoritate foarte firava a societatii dacice.

In anul 106, aceasta a doua etapa se extinde din dreapta Dunarii in stanga fluviului, prin transformarea unei parti a Daciei in provincie romana. Procesul de romanizare a dacilor este elementul fundamental pentru formarea limbii si a poporului roman. Acest proces a avut in Dacia un caracter organizat si dirijat prin interventia statului roman, datorita importantei de care se bucura provincia (potential economic, strategic, militar). Factorii romanizarii sunt: armata, administratia, colonistii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viata religioasa si culturala.

Colonizarea masiva a Daciei, multimea militarilor, aparitia si dezvoltarea oraselor sunt aspecte hotaratoare pentru romanizare. Afirmarea oraselor dovedeste cresterea numarului de cetateni romani. Dinspre orase, elementele civilizatorii ale confortului urban migreaza spre lumea rurala. Numeroasele trupe cantonate in Dacia sunt un focar de romanizare si indeplinesc o actiune similara celei datorate colonistilor. Militarii activi si veteranii care se stabileau in Dacia erau propagatori ai civilizatiei romane. Prin functiile municipale si administrative pe care le exercitau, prin pozitia si prestigiul de care se bucurau, veteranii au transmis, pana in indepartate asezari rurale, modul de viata roman si au imprastiat samanta roditoare a limbii latine.

Normele juridice introduse in vremea administratiei romane confera anumite drepturi si responsabilitati comunitatilor urbane si rurale. Normele romane se vor regasi in modul de a gandi si de a actiona al daco-romanilor si vor sta la baza dreptului romanesc de mai tarziu. Viata religioasa si culturala a contribuit la romanizare prin folosirea limbii latine si preluarea zeitatilor romane de catre autohtoni. Viata spirituala in Dacia se caracterizeaza prin varietatea cultelor. In conditiile prezentei colonistilor latinofoni si a trupelor romane, predomina zeitatile romane. Sincretismul religios si fenomenul cunoscut sub numele de interpretatio romana reprezinta premise reale ale romanizarii dacilor. Viata economica a Daciei Traiane a cunoscut o deosebita dezvoltare, fiind un important factor al continuitatii daco-romane.

A treia etapa (desavarsirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) = generalizarea procesului de romanizare in conditiile marilor migratii (si in special romanizarea dacilor liberi patrunsi pe teritoriul fostei provincii Dacia).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMANA DUPA RETRAGEREA AURELIANA

Retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia in vremea imparatului Aurelian (271- 275), a constituit un eveniment cu implicatii deosebite, provocand unele modificari de ordin economic, demografic si social-politic. S-a desfasurat cea de-a treia faza a procesului de romanizare, in conditiile marilor migratii. Teritoriul fostei provincii a continuat sa fie locuit si dupa anul 275 de o numeroasa populatie - puternic romanizata - daco-­romanii si colonistii adusi in timpul administratiei romane. Intensitatea si puternicul impact al romanizarii asupra autohtonilor au asigurat caracterul ireversibil al acestui proces. Continuitatea populatiei este atestata si de permanentele legaturi cu romanitatea sud-dunareana. Relatiile autohtonilor de la nordul Dunarii de Jos cu lumea romana si romano-bizantina au fost atat de intense, incat nu au putut fi intrerupte nici de marile migratii. Aceste legaturi au fost stimulate de mentinerea stapanirii romane in Dobrogea pana la inceputul sec. al VII-lea si de reinstaurarea partiala si vremelnica a administratiei Imperiului la nord de Dunare in timpul imparatilor Constantin cel Mare (306 - 337) si Justinian (527 - 565).

1. CRESTINISMUL - FACTOR AL ROMANIZARII. SINTEZA SPIRITUALA: CRESTINISMUL LA DACO-ROMANI. Inca din primele ei etape, sinteza romaneasca cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinta in vechile divinitati la o noua religie, crestinismul. Din pacate, pentru inceputul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice si literare sunt mai putin concludente. Astfel, atat in Dacia, cat si in Moesia, ca de altfel in majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocrestine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Inca numeroase sunt monumentele pagane. Explicatia este simpla: pentru a evita persecutiile puse la cale de autoritatile imperiale, crestinii din perioada respectiva isi manifesta credinta cu precautie, apeland la simboluri din mitologia greco-romana. Asemenea simboluri, datate in veacul al III-lea al erei crestine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa si pe alte monumente asemanatoare semnalate la Apulum, Micia, precum si pe stela funerara de la Caseiu (jud. Cluj).

In anul 313, imparatii Constantin cel Mare si Licinus acorda libertate de cult crestinismului (Edictul de la Milano), dar accepta, pe mai departe, practicile pagane. Odata cu transformarea crestinismului intr-o religie licita, vestigiile crestine au devenit tot mai numeroase. Interzicerea cultelor pagane (391), in vremea imparatului Theodosius (379-395), este urmata de organizarea Bisericii Crestine, la Dunarea de Jos. Chiar daca arianismul a avut un succes deosebit in randul populatiilor germanice, la daco-romani s-a dezvoltat un crestinism de factura populara si de orientare niceeana. Acesta a fost probabil influentat de misionarii proveniti din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene inca din timpul imparatului Valens. Raspandirea crestinismului in limba latina in Dobrogea si la nordul Dunarii constituie o dovada a contactelor permanente ale populatiei din aceste regiuni cu romanitatea orientala, crestinarea daco-romanilor facandu-se prin misionari veniti de la sud de Dunare. Aceasta realitate este atestata de descoperirea unor obiecte paleo-crestine in mai multe zone ale tarii noastre (Donariul de la Biertan - sec. IV-V d.Hr., cu inscriptia "Ego Zenovius votum posui"). Crestinarea masiva a daco-romanilor s-a facut in secolele IV­-V d.Hr. Rolul crestinismului ca factor de romanizare este demonstrat de terminologia bisericeasca din limba romana. Cel mai semnificativ in aceasta privinta este termenul biserica. Numai in limba romana si in retoromana acest cuvant s-a pastrat din latinescul basilica. In celelalte limbi romanice el derivand din termenul grecesc ecclesia. Propagarea crestinismului la populatia romanica este sustinuta de episcopiile care existau la sud de Dunare si de locasurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slaveni (sec. IV), basilica de la Sucidava (sec. V) si, probabil, basilica de la Drobeta (sec. V-VI)]. Raspandirea noii religii in spatiul daco-moesian, indeosebi dupa secolul al III-lea si care a continuat pana tarziu, in secolele VI-VIII, a contribuit intr-o mare masura la difuzarea culturii romane.

2. AUTOHTONI SI MIGRATORI. Dupa retragerea aureliana, in afara hotarelor imperiului ramane un prim grup de populatie romanica - locuitorii fostei provincii Dacia. Acestia sunt fauritorii unei noi entitati etno-lingvistice si culturale, romanitatea nord­-dunareana. In stanga fluviului, asadar, viata romana continua dupa incetarea autoritatii imperiale. Ruptura de ,,intreg" este numai de natura politico-administrativa, fiscala si, partial, militara. Legaturile, indeosebi comerciale, dar si cele spirituale cu locuitorii romanizati din dreapta Dunarii sunt dovedite arheologic, epigrafic, numismatic, istoric si literar. Desavarsirea romanizarii are loc in conditiile incetarii autoritatii imperiale, fapt petrecut si in cazul Daciei romane in intervalul cuprins intre secolele III/IV-VIII, atunci cand au avut loc marile migratii. Trecerea sau asezarea temporara a unor migratori in Dacia nu a insemnat distrugerea romanitatii. Noii veniti ramaneau separati de bastinasi prin limba, norme juridice, uneori prin religie. Pe de alta parte, insa, raidurile de prada ale acestora, care vizau in special orasele, vor determina, inca din secolul al IV-lea d.Hr., retragerea populatiei urbane in zone mai ferite si stingerea vietii urbane la nord de Dunare (fenomenul demografic de reconversie rurala). Practic, pana in secolul al XI-lea, la nord de Dunare nu vor mai exista orase, asa explicandu-se de ce, in limba romana, terminologia referitoare la viata urbana nu este de origine latina, ci, in special, de origine slava. Dupa retragerea aureliana, pe teritoriul fostei provincii vin si se aseaza grupuri de daci liberi (sfarsitul secolului III - inceputul secolului IV). Astfel, se produce treptat, inainte de venirea slavilor, o anumita uniformizare a culturii materiale de factura romanica, deosebita de aceea a migratorilor (sec. IV-V).

In secolul al VI-lea are loc migratia slavilor, care trec prin Moldova, ajungand in Campia Romana (Vlasca - "tara romanilor"). Patrund in sud-estul Transilvaniei, iar in veacul urmator in restul spatiului intracarpatic, apoi in Banat si Oltenia. Pretutindeni, intalnesc o cultura materiala de factura romanica relativ uniformizata. Pe acest temei, sunt asimilati de catre romanici, mult mai numerosi. In schimb, slavii imbogatesc vocabularul bastinasilor cu termeni referitori la institutii, viata religioasa, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viata economica. Cuvinte de origine slava: Bistrita, Dimbovita, Prahova, Ialomita, cneaz, gasca, jude, plug, secera, staret, targ, vama etc.

In anul 602, limesul dunarean al Imperiului este definitiv strapuns si slavii trec masiv la sud de Dunare, ceea ce provoaca ruperea romanitatii balcano-carpatice. Populatia sedentara moeso-romanica din dreapta Dunarii a fost asimilata de slavi. Romanii din Peninsula Balcanica au fost dislocati si s-au regrupat in zone montane, sub numele de vlahi sau aromani, vorbind o limba romana arhaica. Asadar, prin patrunderea slavilor in Balcani, romanitatea nord-dunareana devine o insula in marele ocean slav. Prezenta slavilor n-a putut schimba, insa, caracterul romanic al populatiei autohtone din spatiul carpato-danubiano-pontic.

In perioada migratiilor, pe zone intinse ale fostului Imperiu Roman, se formeaza popoare care mostenesc numai civilizatia romana, fara a vorbi limba latina. Pe alte teritorii, cu toate suprapunerile de populatii, latinitatea rezista, dovada graitoare fiind formarea popoarelor si limbilor neolatine europene (franceza, spaniola, italiana, portugheza, romana etc.). Marile migratii au avut consecinte insemnate, provocand prabusirea Romei, separarea romanitatii occidentale de cea orientala si constituirea adstratului lingvistic in etnogeneza popoarelor neolatine (germanic - in cazul celor occidentale, slav - in cazul limbii romane).

D. FORMAREA POPORULUI ROMAN SI A LIMBII ROMANE

Romanitatea este elementul esential al identitatii lingvistice si culturale a poporului roman. Asemenea altor popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - romanii vorbesc o limba romanica, formata pe baza latinei vorbite in Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistica si culturala din secolele II-III d.Hr., cand o mare parte a teritoriului Romaniei de azi era cuprins in provinciile romane Moesia si Dacia, a avut o mare intensitate, astfel ca limba latina a patruns foarte repede nu numai in zonele urbane, ci si la sate, in viata comunitatilor de agricultori si de pastori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului. Constituirea la nordul Dunarii, cu precadere incepand din secolul al VIII-lea si in cursul celui urmator, a unei civilizatii specifice, ilustreaza incheierea indelungatului si complexului proces istoric, etno-lingvistic si cultural de formare a poporului roman. El oglindeste, in planul culturii materiale si al vietii spirituale, cristalizarea unei civilizatii originale proprii populatiei romanesti, ale carei puternice radacini daco-romane ii evidentiaza pe deplin vechimea si caracterul specific. Transformarea limbii latine, vorbita in provinciile orientale ale Imperiului, in limba romana, a fost de asemenea, un proces complex si indelungat, desfasurat concomitent si in directa legatura cu cel etnic. Un mic numar de cuvinte (circa 160) din limba traco-daca s-au transmis, formand substratul limbii romane. Este interesant insa de observat ca multe dintre aceste cuvinte desemneaza elemente fundamentale ale civilizatiei - de exemplu vatra, copil, mos, a mosteni - dar se declina sau se conjuga aidoma cuvintelor de origine latina: branza ca osanza, a mosteni ca a fi, mosie ca si campie. Gramatica latina reprezinta structura fundamentala a limbii romane: declinam si conjugam ca in latina, alcatuim propozitii si fraze in felul in care o faceau vorbitorii de limba latina. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii romane, inclusiv vocabularul crestin de baza, provin din latina vorbita.

Cand, in secolul al III-lea d.Hr., imparatul Aurelian a fost nevoit sa renunte la administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat sa evolueze in contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunare. Dupa instalarea slavilor in nordul Peninsulei Balcanice, complicatele relatii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greaca devine, din secolul al VII-lea d.Hr., limba oficiala - si formatiunile politico-militare din Peninsula Balcanica au avut drept consecinta, intre altele, fragmentarea comunitatilor locale vorbitoare de latina si despartirea lor de romanitatea nord-dunareana, astfel incat fiecare a dezvoltat in mod diferentiat fondul originar latin. Si in prezent, exista diferite dialecte ale limbii romane: dialectul daco-roman, vorbit pe intregul teritoriu al Romaniei, in Republica Moldova, precum si in comunitatile romanesti din tarile vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), si dialectele sud-dunarene - dialectul aroman, istro-roman si megleno-roman. Diferente locale de mai mica importanta caracterizeaza diferite graiuri - oltenesc, maramuresean, moldovenesc etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create in Moldova, se constituie, in secolul al XIX-lea, limba romana literara pe care o vorbim si o scriem si azi.

Ca si in cazul celorlalte limbi romanice, in perioada de formare a limbii romane, fondului latin i s-au adaugat cuvinte imprumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive sa consideram ca, asa cum se intampla si in cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de evolutie este incheiat in linii generale in secolul al VIII-lea. O influenta mai accentuata a rezultat din contactul cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slava, care a devenit, in secolele IX-X, limba liturgica (limba in care se slujeau liturghiile in biserica) si mai tarziu si limba de cancelarie (limba in care erau redactate documentele oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunarene un rol apropiat de cel pe care latina I-a jucat in Occidentul medieval. In limba romana nu s-au pastrat decat putine cuvinte din slava veche (sec. VI-VII), cea mai mare parte a elementelor slave patrunzand tarziu, in secolele IX-X (acum formandu-se adstratul slav). Intrucat cuvintele si influentele slave tarzii din limba romana sunt de origine meridionala si formate de-abia la sfarsitul primului mileniu, reiese clar ca limba romana era formata in momentul in care aceste adaosuri lingvistice slave de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o a treia componenta etnica si lingvistica slava in etnogeneza romaneasca. Teritoriul de formare a limbii romane este spatiul Daciei, rasaritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum si Tracia de nord-vest. Deoarece exista asemanari in privinta cuvintelor de origine slava prezente in unele dialecte, se presu­pune ca despartirea acestora din trunchiul limbii romane comune nu s-a produs mai devreme de secolul al X-lea. Separatia limbii romane s-a facut in doua grupuri: nord si sud-dunarean, respectiv daco-roman si aroman. Dialectul megleno-roman este o varianta a celui aroman, iar cel istro-roman al celui daco-roman.

Componentele de baza ale limbii romane sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic (circa 160-170 de cuvinte cu peste 1400 de derivate, ceea ce reprezinta 10% din lexicul romanesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii romane). La acestea se adauga unele influente slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezinta imprumuturi din alte limbi realizate in decursul timpului (epoca medievala si moderna). Limba latina vorbita evolueaza spre o limba romanica unitara, de factura orientala, denumita de lingvisti limba romana comuna (straromana sau protoromana). Deci, in secolele VII-VIII, procesul de formare a limbii romane era, in linii generale, incheiat.

Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunarii si in interiorul arcului carpatic a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, asa cum ii numeau pe toti vorbitorii idiomurilor latine; de la acest nume deriva etnonimele vlah, olah, blach, valah etc. La randul lor, "vlahii" isi spuneau probabil romani, adica romani - nume pe care I-au transmis din generatie in generatie, fie pentru a se desemna ca locuitori ai tinuturilor carpato-dunarene, vorbitori ai aceleiasi limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de exemplu, rumani - tarani dependenti). Memoria populara a pastrat; de-a lungul secolelor, constiinta ascendentei romane a romanilor - dovada, de pilda, datinile si traditiile care il amintesc pe "badica Troian" - imparatul Traian - in legatura cu momente importante ale sarbatorilor solstitiului de iarna (Anul Nou).

II. ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. Romanii in sursele medievale timpurii

Pe masura ce "valul milenar" datorat dominatiei migratorilor rasariteni asupra spatiului carpatic se destrama, incep sa apara primele marturii despre romani. Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei crestine, care ii mentioneaza pe romani, sunt relativ putine, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarca cele datand din perioada secolelor al VII-lea - al XI-lea, diverse vase, unelte, podoabe, arme si alte obiecte apartinand comunita­tilor autohtone fiind descoperite in asezari precum Brateiu (judetul Sibiu), Poian (judetul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a romanilor pe teritoriul pe care ei s-au format.

Incepand din secolul al VII-lea, autohtonii incep sa fie mentionati in izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Astfel, in lumea bizantina, identi­tatea etnica a romanilor era bine cunoscuta, prima mentiune gasindu-se intr-un tratat militar din secolul al VII-lea (Strategikon - scris de imparatul bizantin Mauricius). Datorita limbii, acestia erau numiti romani, termen intalnit mai tar­ziu si la imparatul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), care, in lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza ca "acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pana in ziua de astazi". Acest aspect a fost con­firmat in cronica sa si de loan Kynnamos (secolul XII), care a strabatut teritoriile nord-dunarene: "Se zice ca sunt veniti demult din Italia". Informatii in acelasi sens se regasesc si in corespondenta imparatului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea - al XI-lea). Alti autori bizantini, armeni, arabi, germani au scris despre prezenta romanilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise despre romani au devenit din ce in ce mai numeroase, ei fiind numiti in documentele vremii vlahi, blachi, valahi (scrierile cronicarului bizantin Kekaumenos - sec. XI; Cronica lui Ioan Kynnamos - secolul XII).

La fel ca si bizantinii, ungurii au intretinut un contact permanent cu romanii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscuta. Notarul anonim al regelui Bela afirma in cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) ca, la sosirea lor, ungurii au gasit in Pannonia slavi, bulgari si "blachi, adica pastorii romanilor". Un secol mai tar­ziu, Simon de Keza nota, in Gesta Hunnorum et Hungarorum, ca romanii erau in Pannonia la venirea hunilor, iar in vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraselor (civitates), s-au inapoiat in Italia, doar "vlahii, care au fost pastorii si agricultorii acestora, au ramas de bunavoie in Pannonia".

B. Preocupari ale cronicarilor si invatatilor din secolele XV - XVIII

privind originea romanilor

Odata ce spatiul romanesc a intrat in sfera de interese a Romei si misionarilor ei, papalitatea a luat cunostinta despre existenta romanilor si apartenenta lor la "ritul grecilor", nelegitim in viziunea curiei papale. Mai tarziu, odata cu desfasurarea luptei antiotomane a Tarilor Romane din secolul al XIV-lea, interesul european fata de romani a sporit, manifestandu-se in preocuparile umanistilor fata de originea si istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanisti italieni care au afirmat originea romana a poporului roman. Pe langa numeroase elemente comune limbii latine si ro­mane, el a constatat existenta la romanii nord-dunareni a unei traditii referitoare la descendenta lor dintr-o colonie fondata de Traian. Contemporanul sau Flavio Biondo afirma despre romanii cu care se intalnise la Roma ca "invocau cu mandrie originea lor romana", iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papa sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat in circui­tul stiintific european. In preajma caderii Constantinopolului, Laonic Chalcocondil, grec stabilit in Italia, cunostea originea comuna a romanilor, numindu-i "daci" pe cei din nordul Dunarii si "vlahi" pe cei din sudul fluviului. Ideile umanistilor italieni s-au raspandit si la curtile europene. Antonio Bonfini, traind la curtea regelui Ungariei, preciza ca "din legiunile si din coloniile duse in Dacia de Traian si ceilalti imparati s-au tras romanii", exprimandu-si totodata admiratia pentru modul cum a supravietuit "vechea limba a Romei printre romani". Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellona, a calatorit in Moldova, unde, cunoscandu-i pe localnici, afla despre "descendenta roma­nilor din colonisti romani". In secolul al XVI-lea, Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind in Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea romana a populatiei "caci ei spun ca sunt osteni de odinioara ai ro­manilor". Tot acum, Nicolaus Olahus, umanist transilvanean de faima europeana, el insusi de origine romana, in lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care sustine unitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a romanilor, iar Johannes Honterus - originar din Brasov - inscrie in harta sa (1542) numele Dacia pentru intreg teritoriul locuit de romani.

Secolul al XVII-lea marcheaza apogeul culturii medievale ro­manesti scrise, atunci cand au aparut primele cronici in limba romana. Grigore Ureche in Letopisetul Tarii Moldovei si Miron Costin in De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastra latina: "De la Ram ne tragem si cu a lor cuvinte ni-i amestecat gra­iul", iar stolnicul Constantin Cantacuzino, in Istoria Tarii Romanesti, a subliniat continuitatea de viata a dacilor sub stapanirea romana, unitatea si continuitatea romanilor. In concluzie, se poate spune ca originea romana le era cunos­cuta romanilor de multa vreme. Mai tarziu, cronicarii moldoveni si munteni, cunoscatori ai scrierilor umaniste, vor transfera ches­tiunea romanitatii din sfera traditiei in cea a istoriografiei, pentru ca Scoala Ardeleana sa faca din aceasta o arma in lupta pentru eman­cipare nationala si sociala a romanilor transilvaneni.

C. POLITIZAREA ROMANITATII ROMANILOR

In cadrul istoriei vechi problema etnogenezei romanilor ocupa un loc aparte prin complexitatea si importanta sa, nu numai pentru cunoasterea destinului istoric al stravechii Dacii, ci si pentru cel al romanitatii orientale in general. Cucerirea dacilor (condusi de Decebal) de catre romani in urma razboiului din 105-106, ilustrata de scenele de pe Columna lui Traian, si intrarea unei parti a Daciei in componenta statului roman, au produs radicale schimbari de ordin etnodemografic, politic si cultural. Ele au avut drept consecinta sinteza daco-romana si crearea poporului roman. Etnogeneza romanilor a devenit o problema politica din secolul al XVIII-lea, odata cu afirmarea miscarii de emancipare nationala a romanilor din Transilvania. Atunci cand, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si in secolul urmator, primele semne ale unei constiinte nationale moderne apar in intreaga Europa, pro­blema originii popoarelor se transforma pretutindeni din problema istorica in problema politica. Conflictul acut intre "Europa imperiilor" si "Europa natiunilor" se complica in Transilvania din cauza tensiunii intre interesele dominatiei aus­triece si revendicarile nationale maghiare, ambele in contradictie cu aspiratiile de emancipare ale romanilor. Batalia politica si simbolica pentru intaietate in Transilvania devine acerba, cu atat mai mult cu cat, dupa lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei ramasese ultima reduta a Regatului Ungar, ocupand astfel un loc deosebit de important in imaginarul politic si istoric al natiunii maghiare. Pe de alta parte, in pofida faptului ca romanii reprezentau peste 60% din populatia Transilvaniei, ei continuau sa fie considerati "natiune tolerata". Acest statut inferior al romanilor era justificat de beneficiarii lui - cele trei natiuni privilegiate, maghiarii, sasii si secuii - prin argumente confesionale (spre deosebire de ceilalti locuitori ai Transilvaniei, romanii erau ortodocsi) si prin argu­mentul pretinsei intaietati a celor trei natiuni privilegiate pe pamantul Transilvaniei. Or, unirea unei parti a clerului si a romanilor ortodocsi cu Biserica Catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg in 1699-1701, afecta ordinea traditionala favorabila natiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a romanilor ar fi insemnat ca acestia, departe de a fi nou veniti, i-au precedat pe cuceritorii maghiari in tinuturile de dincolo de munti, conferind populatiei de origine latina o superioritate de civilizatie si de traditie greu de impacat cu conditia lor de natiune tolerata.

Pana in secolul al XVIII-lea, continuitatea populatiei romanice in tinuturile carpato-dunarene nu a fost pusa la indoiala, fiind conside­rata un fapt normal si logic. Insusi imparatul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii socotea pe romani "incontestabil, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei". De asemenea, contele Teleki, presedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunostea in 1791 ca "romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei", iar istoricul Huszti Andras afirma in acelasi an: "Nicio natiune nu are limba atat de apropiata de acea veche romana ca natiunea vala­hilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane".

Dar, pentru populatia majoritara a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a randul de "natiunile privilegiate". De aceea, multi eruditi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au con­vins ei insisi, si s-au straduit sa dovedeasca intregii lumi savante si politice a vremii, ca este cu neputinta ca romanii din Transilvania sa fie urmasii directi ai populatiei romane si romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma da, in schimb, un nou imbold aspiratiei romanilor pentru drepturi egale cu celelalte natiuni si confesiuni crestine din tinuturile transcarpatice. Inceputa de episcopul Inocentiu Micu-Klein si continuata de grupul de intelectuali din Scoala Arde­leana - Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a romanilor ardeleni are drept principala directie afirmarea legitimitatii revendicarilor populatiei romanesti din imperiu in calitatea sa de mostenitoare directa a Romei antice. Savantii din Scoala Ardeleana au dovedit latinitatea limbii romane si a poporului roman, ceea ce argumenta existenta sa neintrerupta ca populatie autohtona in Transilvania, ca si in celelalte tinuturi locuite de romani. Argumentele acestor revendicari au fost sintetizate intr-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat in 1791 Curtii de la Viena. In Supplex se subliniaza ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmasi ai colo­nistilor lui Traian. Tot in aceasta perioada, reprezentantii Scolii Ardelene sustin ideea originii latine a romanilor, aparand insa si asa-numitele exagerari latiniste, care neaga complet rolul componentei dacice in formarea poporului roman, afirmand originea romana pura a romanilor.

In aceasta atmosfera a fost lansata "teoria imigrationista" a lui Franz Joseph Sulzer, potrivit careia romanii nu se trag din colonistii romani din Dacia, aceasta fiind parasita de toata populatia odata cu retragerea romana. Prin urmare, romanii s-au nascut ca popor la sud de Dunare, intr-un spatiu neprecizat, undeva intre bulgari si albanezi, de la care au preluat influente in limba, precum si credinta ortodoxa. De aici, ei au emigrat catre mijlocul secolului al XIII-lea in nordul Dunarii si Transilvania, unde ii vor gasi stabiliti pe unguri si sasi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida parerea unanima din cultura si stiinta istorica europeana, care-i considera pe romani cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmasi ai romanilor lui Traian.

Scopul lansarii acestei teorii era limpede: anularea argumen­telor istorice ale romanilor in lupta politica din Transilvania si justi­ficarea privilegiilor detinute de maghiari, sasi si secui, precum si a statutului de "tolerati" atribuit romanilor. In felul acesta, chestiunea continuitatilor istorice va capata un pronuntat caracter politic.

Dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigrationismul este readus cu si mai multa tarie in dezbaterile istoricilor. Teoria lui Sulzer este reluata si imbogatita intr-o lucrare ce va deveni fundamentala pen­tru adversarii continuitatii, iar teoria imigrationista va fi denumita roesleriana. Formularea categorica a teoriei imigrationiste - baza ideologica a dominatiei maghiare asupra Transilvaniei - s-a datorat geografului si istoricului austriac din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine tarzii si nesigure, el afirma, in lucrarea sa Studii romanesti, aparuta la Viena (1871) ca:

dacii ar fi fost exterminati in razboaiele cu romanii (este invocata o afirmatie a scriitorului roman Eutropius - ,,[ ] caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma lungului razboi al lui Decibalus

toponimia dacica ar fi disparut ca urmare a acestei exterminari;

perioada de 165 de ani (foarte scurta la scara istorica), cat a durat administratia imperiala in Dacia, nu ar fi fost suficienta pentru romanizarea provinciei;

imparatul Aurelian ar fi retras intreaga populatie romanizata din provincia Dacia la sud de Dunare, unde s-ar fi format limba romana si poporul roman;

deoarece dacii ramasi in viata traiau izolati, la retragerea aureliana Dacia a ramas pustie;

poporul roman si limba romana s-au for­mat in sudul Dunarii, in centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde au trecut in stanga fluviului;

romanii ar fi un popor de pastori nomazi;

nu exista stiri care sa ateste prezenta romanilor la nord de Dunare in "mileniul intunecat";

la venirea maghiarilor in Europa, Transilvania ar fi fost un tinut pustiu, pe care coroana ungara I-ar fi anexat si populat, instaland apoi si colonisti germani pentru a-i apara granitele. Abia dupa marea ciuma din secolul al XIV-lea, tinuturile de dincolo de Carpati, pustiite de molima, ar fi fost colonizate cu pastori vlahi de la sud de Carpati si de Dunare.

In asa-zisa argumentare a faptului ca romanii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert Roesler se refera la existenta unor elemente lexicale comune in limbile romana si albaneza, la lipsa elementelor germanice din limba romana, la asemanarea dintre dialectul daco-roman si macedo-roman. Varietatea izvoarelor istorice demonstreaza netemeinicia teoriei imigrationiste.

Teoriile roesleriene, criticate in mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrari savante, ci si de manualele scolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentand imaginarul nationalist maghiar. Teoria roesleriana a fost demontata cu dovezi arheologice si epi­grafice ale prezentei dacilor sub stapanirea romana si ale ramanerii populatiei daco-romane in fosta provincie, stiinta istorica romaneasca si straina aducand argumente si dovezi incontestabile privind latinitatea si continuitatea romanilor. Istoricii si lingvistii romani din secolul al XIX-lea (M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare numar de dovezi referitoare atat la vechile populatii getice si dacice din spatiul carpato-danubian, cat si la continui­tatea populatiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia si Moesia, demonstrand subrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficiala maghiara. La nivelul reprezentarilor identitare comune, renuntarea la scrierea slavona (chirilica) si generalizarea alfabetului latin, precum si predarea limbii romane si a istoriei nationale in scolile organizate odata cu reformele initiate de AI. I. Cuza au generalizat constiinta romanitatii poporului roman, a limbii si civilizatiei acestuia.

Dupa Marea Unire din 1918, negarea continuitatii romanesti in tinuturile de dincolo de Carpati si teoretizarea pretinsei inferioritati a lumii rurale romanesti in raport cu ierarhiile nobiliare maghiare si cu cultura aulica si urbana a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destramarea monar­hiei austro-ungare si politica revizionista maghiara. In aceiasi ani, scoala istorica si lingvistica romaneasca produce opere stiintifice importante pentru intelegerea etnogenezei romanilor: Inceputurile vietii romane la gurile Dunarii si Getica lui Vasile Parvan, primele volume ale monumentalei Istorii a romanilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii romane de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Bratianu, O enigma si un miracol istoric: poporul roman (1937). Pe de alta parte insa, miscarile de extrema dreapta dezvolta - asemenea extremei drepte germane, fascinata de trecutul legendar al "indo-germanilor" si al gotilor - un discurs autohtonist, care supraevalua importanta elementului dacic in contrast cu civilizatia mediteraneana, pe care o considera decadenta.

D. DISPUTA IN JURUL CONTINUITATII

Dupa felul in care istoricii au cautat sa prezinte evolutia roma­nitatii de la nordul Dunarii si din Carpati, s-au conturat doua opinii diferite cu privire la formarea romanilor ca popor: continuitatea lor in Dacia si imigrarea tarzie din sudul Dunarii. Servind anumite interese politice, unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo-stiintifice, potrivit carora romanii nu s-ar fi format in tara lor de astazi. Astfel, un caz evident de inconsecventa il repre­zinta Szamaskösy Istvan, care, intr-o lucrare din 1593, sustinea ca romanii sunt urmasii colonistilor romani. Dupa domnia lui Mihai Viteazul si-a schimbat radical parerea, afirmand ca romanii nu pot fi urmasii colonistilor romani, deoarece acestia au fost mutati la sudul Dunarii in vremea imparatului Gallienus. EI a fost combatut de carturarii sasi L. Toppeltinus si J. Tröster, ultimul autor al unei lucrari despre Dacia in care si-a afirmat convingerea ca "romanii de azi ce traiesc in Tara Romaneasca, Moldova si muntii Transilvaniei nu sunt decat urmasii legiunilor romane", prin urmare "cei mai vechi locuitori ai acestei tari". Mai tarziu, Benko lozsef, in cartea Transil­vania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arata ca la abandonarea provinciei traiane "multi romani impreuna cu dacii indigeni au ramas pe loc".

Asa cum am aratat, odata cu miscarea de emancipare a roma­nilor transilvaneni din secolul al XVIII-lea a fost lansata si "teoria imi­grationista" dezvoltata de Franz Sulzer in lucrarea Istoria dacilor transalpini (1781), la care vor adera si istoricii I.C. Eder, Bolla Marton si I.Ch. Engel. Acestia identificau absenta surselor scrise asupra romanilor in mileniul marilor migratii cu absenta insasi a romanilor. In replica, invatatul sas Michael Lebrecht scria, chiar in timpul rascoalei lui Horea (1784), ca romanii, ca urmasi ai romanilor, sunt "cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni". In 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arata ca in Dacia, dupa retragerea aureliana, a ramas "o parte insemnata din locuitorii ei, care mai mare groaza aveau de migrare decat de stapanitorul got". De la acesti locuitori vor deprinde migratorii "agricultura si placerile lumii civilizate".

Netemeinicia afirmatiilor lui Sulzer a fost reliefata si de repre­zentantii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Sincai - Hronica romanilor si a mai multor neamuri, publicata in 1808 -, Petru Maior, Ion Budai-De­leanu), dar si de marele slavist Paul loseph Schafarik, care sustinea (1844) ca "valahii de la nord si de la sud de fluviu au toti aceeasi origine" evoluand din "amestecul tracilor si geto-dacilor cu romanii".

Dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), Robert Roesler redacteaza Dacien und Romänen (1868) si Romanische Studien (Studii romanesti - Viena, 1871), unde reia, pe baza informatiilor timpului sau, toate tezele formulate timp de un secol in sensul contestarii permanentei romanilor in vatra lor stramoseasca. Raspunsul avea sa vina din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seama al istoriografiei ro­manesti, in lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei romanilor in Dacia Traiana (1884). O adevarata monografie a subiectului tratat, lucrarea abordeaza argumentele contestatoare ale istoricului german si le raspunde apeland la toate sursele fundamentale, precum si la comentariile autorilor creditati stiintific de-a lungul timpurilor. In legatura cu ches­tiunea parasirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingator: "Popoarele nomade se stramuta inaintea unei navaliri, cele asezate raman lipite de teritoriul lor si navalirea trece peste ele". In acelasi sens este combatuta si teoria golirii de populatie a Daciei la retragerea aureliana. In finalul lucrarii atrage atentia analiza despre rolul traditiilor popoarelor in ce priveste obarsia acestora, cu referiri la asa-zisul "descalecat", evocat in legendele romanilor.

Daca la inceput A.D. Xenopol si D. Onciul, sustinand continui­tatea daco-romana, se bazau pe argumente de ordin logic, mai tarziu investigatiile stiintifice conduse de marii nostri istorici, cat si de lingvisti (N. lorga, V. Parvan, C. Daicoviciu, Gh. I. Bratianu, AI. Rosetti, C.C. Giurescu si altii), alaturi de cercetarea arheolo­gica, au facut progrese remarcabile. Aceste investigatii se vor fina­liza prin dovezile concrete, din ce in ce mai numeroase, care infirma teoria imigrationista. Pe aceeasi pozitie s-au situat si un numar important de istorici straini (Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick, care considera ca romanii sunt urmasii daco-romanilor si ca s-au format ca popor in Dacia Traiana.

E. ISTORIOGRAFIA COMUNISTA

Dupa al Doilea Razboi Mondial, cand atat Ungaria, cat si Romania au devenit state-satelit ale U.R.S.S., teoriile staliniste despre caracterul "imperialist" al stapanirii sclavagiste romane si despre importanta civilizatoare a slavilor in istoria Europei au modificat dramatic intregul context istoriografic. In actiunea sa de consolidare a puterii obtinute in 1965, N. Ceausescu a declansat o mare operatie de reinviere a sentimentului national al romanilor. In acest context, a putut fi reevaluata si contributia limbii latine si a civilizatiei romane la crista­lizarea civilizatiei vechi romanesti. Numai ca, destul de repede, ideologia si istoriografia oficiala au ajuns sa fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denuntat ca asupritor, de asta data in favoarea civili­zatiei locale a geto-dacilor. Continuitatea si unitatea acestei civilizatii erau obsesiv afirmate, trecandu-se sub tacere particularitatile locale; diferiti diletanti susti­neau ca limba daca, nu latina, reprezinta matricea limbii romane; lucrari oficiale se straduiau sa probeze ca romanii erau deja formati ca popor cu mult inainte de cucerirea romana, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice. O polemica tot mai acerba cu istoricii maghiari si bulgari traducea, in anii 1980 ai secolului trecut, tendinta regimurilor comuniste in declin de a folosi instrumentele nationalismului agresiv pentru salvarea dominatiei exercitate de partidele comuniste. In aceasta disputa, arheologia a dobandit un loc tot mai important, cu atat mai mult cu cat sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din pacate, elementele de cultura materiala nu pot raspunde prin ele insele unor intrebari referitoare la originea etnica ori la limba vorbita de purtatorii lor, astfel incat pot fi invocate ca argument de ambele parti.

Privind retrospectiv, putem constata ca afirmarea romanitatii romanilor a depasit mereu cadrul strict stiintific, in masura in care a reprezentat si un semn al asumarii unei identitati europene, in vreme ce absolutizarea traditiei traco-ge­tice a reflectat mai degraba tendinta contrara, de inchidere intr-o identitate istorica izolata si autarhica. In conditiile actuale, cand Romania, ca si statele vecine, Ungaria si Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeana, argumentul intaietatii istorice nu mai are valoare politica, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinte pentru drepturile inalienabile ale cetatenilor si comunitatilor acestei regiuni. Romanitatea romanilor nu mai are a fi demonstrata si cu atat mai putin contestata; poate fi acum recunoscuta ca fapt istoric cert. Dezba­terea stiintifica poate astfel progresa spre o mai buna intelegere a cailor si etapelor concrete prin care identitatea romaneasca s-a cristalizat si s-a transmis din generatie in generatie.

adstrat = totalitatea elementelor care se adauga unui idiom (limba, dialect), dupa constituirea lui.

imigrationism =curent in istoriografie care se opune ideii continuitatii de locuire a poporului roman in spatiul fostei provincii Dacia, de la formarea sa si pana astazi.

interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinitati dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis).

misionar persoana care propovaduieste o noua religie pe un teritoriu.

limes = sistem de aparare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatra sau dintru-n val de pamant construit la granitele provinciilor.

protocronism = curent de idei preocupat sa puna in valoare prioritatea unor idei, teme etc.

regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, caruia ii recunoaste autoritatea in schimbul asigurarii protectiei.

romanizare = proces complex si indelungat prin care civilizatia romana patrunde in toate compartimentele vietii unei provincii, ducand la inlocuirea limbii proprii cu limba latina si adoptarea unui nou mod de viata. In acest proces, rolul fundamental il are componenta lingvistica, romanizarea purtand fi considerata incheiata doar atunci cand autohtonii renunta la propria limba in favoarea limbii latine.

sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinitati asemanatoare, dar de origini diferite, intr-una singura; contopirea unor elemente apartinand diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofice, religii.

Supplex = cerere, plangere, petitie.

Scoala Ardeleana = curent cultural iluminist, care sustine latinitatea si continuitatea de locuire a romanilor pe teritoriul vechii Dacii.

teorie istoriografica = ansamblu de idei care explica desfasurarea unor evenimente si procese istorice.