Renasterea si politica italiana
Renasterea a fost în general privita ca un fenomen cultural din care au decurs consecintele numite renastere politica,economica,juridica etc.O asemenea interpretare ne arunca în capcana unui determinism mecanicist,eludând evidenta strânsei legaturi dintre manifestarile spiritului si existenta unei infrastructuri politice capabile sa le suporte.Redescoperirea antichitatii, înaltarea art 252g62c elor si literelor pe cel mai înalt piedestal ca si marile progrese tehnologice culminând cu inventarea tiparului,au fost în buna masura efectul
stabilizarii politice si revirimentului economic;si avem exemplul unui fenomen cultural similar esuat ca urmare a absentei acestor conditii,în cazul "renasterii fredericiene " de la începutul secolului XIII..
Influentele renasterii asupra politicului sunt însa la fel de importante.Însasi conceptia asupra statului si a relatiilor acestuia cu cetateanul si cu celelalte state a fost complet transformata. Ceva nou aparu si prinse viata în istorie:statul ca o creatie constienta, voita si chibzuita,statul ca artificiu iscusit,ca opera de arta..Astfel descria Jacob Burckhardt în monumentala "Cultura a Renasterii în Italia " noua forma a statului renascentist.Ludovic XI,Henric VII sunt modelele acestor artizani ai politicului în marile monarhii centralizate din Occident;în timp ce în centrul Renasterii,în Italia,paradigma este reprezentata de maruntii tirani locali,a caror stapânire se limiteaza adesea la orasul fortificat si împrejurimile sale,dar care poarta o politica mult mai calculata si mai elaborata,decât oricare din marii suverani europeni.
Utilizarea rationala a tuturor resurselor puterii,luciditatea cinica a politicii interne si externe,dar si vocatia mecenatului,devin comportamentul ideal al noii generatii de conducatori care se impun în a doua jumatate a secolului XV.Onorabila,dar falimentara politica a unui suveran medieval precum Carol Temerarul nu poate primi decât blamul acestora. Elvetienii nu sunt decât niste simpli tarani,si chiar daca i-ar omorî pe toti,asta nu ar da nici o satisfactie magnatilor burgunzi,care ar pieri în lupta.Chiar daca ducele ar ocupa Elvetia fara rezistenta,veniturile sale anuale n-ar creste nici macar cu 5000 de ducati. judeca cu raceala ambasadorul milanez aventura helvetica a lui Carol. "Principele " lui Machiavelli (1513),ca si "Institutio principis christiani " a lui Erasmus (1516),nu sunt decât reflectia teoretica a practicilor noii generatii de politicieni,reflectie pesimista în cazul secretarului florentin, patrunsa în schimb de optimismul idealului "principelui crestin "la autorul "Elogiului Nebuniei ",ce încearca sa deturneze spre teluri umaniste politica
rationalizata (ca si prietenul sau,Thomas Morus,în "Utopia "- 1518). Cealalta figura emblematica a politicii renascentiste este condotierul - comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta )de un
stat italian.El transforma anarhicele dueluri individuale ale razboiului medieval într-o "opera de arta ".În secolul XV,razboaiele condotierilor sunt purtate dupa toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichitatii; iar învingatorul este elogiat de poeti si umanisti.Pe de alta parte,razboiul este o afacere si condotierii se feresc sa-si iroseasca capitalul uman în lupte sângeroase;iar nesfârsitul sir de razboaie al Renasterii italiene nu sunt cel mai adesea decât aranjamente reciproce între capitanii de mercenari.
Condotierul este si expresia unei uluitoare mobilitati sociale:astfel , Francesco Sforza devine duce al Milanului,desi tatal sau a fost un taran sarac înainte de a ajunge mercenar.Totusi,majoritatea condotierilor sunt de origine nobila (desi adesea bastarzi),pentru ca razboiul acesta savant,de manevre,ce cauta cu orice pret sa evite batalia decisiva,cere o excelenta cunoastere a tacticii si strategiei,mari abilitati diplomatice si stapânirea mijloacelor propagandei care sa înlocuiasca realizarile militare efective.Ei dispar însa la sfârsitul secolului XV -începutul secolului XVI,când razboaiele italiene introduc armatele permanente si arta uciderii în masa;.ultimul condotier va fi ilustrul Castelan de Musso,ce-si croieste un principat în nordul Italiei la 1525. Tiranul si condotierul sunt protagonistii celei de-a doua jumatati a secolului XV în Italia.Politic,peninsula manifesta tendinta opusa celei a monarhiei franceze sau engleze,refuzând unificarea în favoarea concentrarii în câtiva mari poli de putere:regatul Neapole,mare monarhie feudala condusa de suverani spanioli,ducatul Milano,republicile aristocratice ale Venetiei si Florentei si statul pontifical constituit din imensele domenii ale papalitatii. La 1454,pacea de la Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano si Venetia si stabileste balanta de putere în Italia;ambitiile politicienilor Renasterii strica însa permanent echilibrul fragil al acesteia,si pâna la 1492 istoria peninsulei nu este decât istoria interminabilelor razboaie dintre marile state,secondate de puteri de mâna a doua - Ferrara,Genova,Mantova.În 1464,batrânul condotier Francesco Sforza,acum duce al Milanului,reia ostilitatile cu Venetia si ocupa Genova;amenintarea unei dominatii milaneze în nordul Italiei duce rapid la formarea a doua blocuri de state:Ferrante I de Neapole (1458-1494)se aliaza cu papalitatea,iar Lorenzo de Medici, conducator informal al Florentei din 1469,îsi alatura Milano,Venetia, Ferrara si Mantova.Esecul conjuratiei Pazzi -ce urmarea lichidarea lui Lorenzo si instalarea unui guvern pro-napoletan la Florenta -declanseaza în 1478 un razboi deschis între cele doua coalitii.Florentinii,parasiti de aliatii lor,sunt învinsi în anul urmator de condotierii Federigo da Montefeltro si Alfonso de Calabria;dar Lorenzo pleaca la Neapole pentru a negocia cu Ferrante si obtine o pace avantajoasa în 1480,întarindu-si în acelasi timp pozitia în interiorul Florentei.Doi ani mai târziu papa,aliat acum cu Venetia, ataca Ferrara,sustinuta de florentini si de noii lor aliati,napoletanii;cum statul pontifical trece de partea acestora,interventia milaneza duce la o pace fortata,rupta în 1484,când feudalii napoletani se revolta împotriva domniei tiranice a lui Ferrante;noul papa,Inocentiu VIII sprijina rebeliunea si în replica napoletanii si florentinii îi invadeaza statele,silindu-l sa ceara pacea. Dupa acest razboi,Florenta dobândeste pozitia centrala în sistem,caci atât Ferrante si Sforza,cât si papa,sunt în cele mai bune relatii cu Lorenzo de Medici;iar când în 1487 acesta este atacat de genovezi,Milanul îi sare în ajutor,stabilind pacea în Italia pâna la 1494. Oricât de instabila ar parea aceasta balanta de putere,rezultatele razboaielor nu afectau niciodata fundamental statele italiene,în buna masura datorita prudentei lui Lorenzo,care evita orice apel la forte externe;iar când Ludovic XI îi oferi ajutorul sau,el raspunse Îmi este peste putinta sa jertfesc siguranta întregii Italii interesului meu; sa dea Dumnezeu ca regilor Frantei sa nu le vina în gând vreodata sa-si încerce puterile cu aceasta tara;caci atunci Italia va fi pierduta..Or exact acest lucru se întâmpla dupa moartea lui Lorenzo (1492);în vreme ce la Florenta calugarul Girolamo Savonarola îi izgonea pe Medici, instaurând un regim teocratic,uzurpatorul milanez Ludovic "Maurul ", contestat de Ferrante,decise sa-l cheme în ajutor pe Carol VIII al Frantei, sub pretextul revendicarii tronului napoletan de catre acesta,ca urmas al dinastiei de Anjou;si astfel începea acel sir de razboaie ce vor ruina Italia si- i vor compromite pentru secole unitatea politica.
|
