Revolutie în Samaria

Revolutie în Samaria

Cum se naste credinta în inima unui pacatos

"si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa 19319g617t creada ca El este si ca

rasplateste pe cei ce-L cauta." (Evrei 11,6)

Cele trei întelesuri biblice ale credintei

Prin termenul de credinta, Biblia întelege trei lucruri distincte:

1.   Într-un prim sens, credinta reprezinta capacitatea sufletului de a crede, cu care a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om, fara discriminare (Romani 12,3). Ea este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2,8). Fara  credinta nu se poate trai. Constient sau nu, omul actioneaza în mod constant prin credinta, în toate domeniile vietii. Copilul devine om mare tocmai datorita faptului ca el crede ce i se spune si pentru ca asculta fara sa înteleaga tot ce implica ascultarea lui. Toti oamenii sunt "predestinati" sa creada. Este însa alegerea lor aceea care va decide în ce anume îsi vor investi credinta. Credinta este un capital pe care noi îl investim "în banca" pe care o consideram cea mai avantajoasa: fie în Dumnezeu, fie în oameni, fie în bunuri. Desigur, nu este totuna.

2.  În al doilea sens, credinta se refera la ceea ce crede cineva, la crezul sau sistemul de doctrine crestine; altfel zis, la "banca" în care el investeste. Pentru mântuirea omului, Dumnezeu a descoperit în Cuvântul Sau, Biblia, tot adevarul necesar pentru ca cineva sa intre într-o relatie autentica si mântuitoare cu Dumnezeu, prin Isus Hristos. Credinta aceasta, Dumnezeu a dat-o "sfintilor odata pentru totdeauna" (Iuda 3). si, întrucât Dumnezeu nu Se schimba (Iacov 1,17), nici sistemul credintei nu s-a schimbat de-a lungul istoriei omului pacatos. În aceasta credinta, în care au crezut si patriarhii, si profetii, si apostolii, îi îndemna Pavel pe convertitii sai sa "staruie în credinta" (Fapte 14,22;  Filipeni 1,27;  Iacov 2,1).

3.  În afara de primele doua sensuri ("capacitatea de a crede", cât si "crezul" în care cineva crede), credinta mai înseamna si acea bizuire a inimii si a mintii în Dumnezeu si în caile Sale. Ea este tot darul lui Dumnezeu si vine în urma auzirii sau citirii Sfintei Scripturi (Romani 10,17).

Aceasta credinta aduce în inima motivatia care-l face pe cel credincios sa actioneze conform vointei Sale suverane (Evrei 11,8). Credinta nu consta într-o executare oarba si irationala, ci într-o încredere suprema în capacitatea si integritatea lui Dumnezeu (Deut.7,9).  O asemenea credinta este o conditie prealabila pentru apropierea omului de Dumnezeu (Evrei 11,6).

Prin mijlocirea credintei în Hristos, pacatosul este iertat si îndreptatit (Romani 5,1). Prin credinta, neprihanirea lui Hristos devine a noastra (Filipeni 3,9).  Credinta în Dumnezeu Îi da Lui ocazia sa faca lucruri minunate pentru om si prin om (Matei 9,21.22;  Iacov 5,14.15).

Adevarata credinta nu poate fi pasiva, ci se manifesta prin lucrari ale neprihanirii (Galateni 5,6;  Iacov 2,26).  În mod sustinut, Pavel afirma: credinta nu desfiinteaza Legea (Romani 3,31) si nici datoria omului de a respecta aceasta Lege (Romani 6,1.2). Dimpotriva, ea îl plaseaza pe pozitia în care dreptatea legii poate fi împlinita în el prin Iisus Hristos (Roman 8,1-4).

Credinta si faptele  sau

"Calea dintre doua prapastii" 

În scrierile Apostolului Pavel, încrederea credinciosului în ceea ce a facut Hristos pentru a realiza împacarea lui cu Dumnezeu se cheama credinta.

Din contra, ceea ce încearca sa faca cineva, conformându-se unor ritualuri sau fapte de milostenie, cu scopul precis de a câstiga merite înaintea lui Dumnezeu în vederea dobândirea mântuirii prin acestea, Pavel le numeste "fapte".

În sensul mai sus aratat, credinta si "faptele" în actul mântuirii sunt reciproc exclusive, ca lumina si întunericul.

Prima prapastie mortala:   

"Salvarea prin  fapte"

În evul mediu lipsit de Scriptura, ideea ca ritualurile, penitentele, pelerinajele si faptele de milostenie au putere de a ispasi pacatele cuiva, sau macar contribuie cu ceva la ispasirea lor, a întunecat cu totul conceptul salvarii prin credinta, doar prin meritele lui Hristos. Locul credintei l-a luat un sistem nesfârsit de ritualuri, danii banesti si retragere în calugarie. Conducatorii religiosi vindeau indulgente care puteau ierta nu numai pacate trecute si prezente, ci si pacate viitoare.

Marea Reforma din secolul XVI, provocata de tiparirea si raspândirea Bibliei, a restaurat marele adevar: ca toti depindem în totul de Hristos si de neprihanirea Lui, prin credinta; ca noi nu putem fi mântuiti decât prin meritele lui Iisus Hristos, fara nici un adaos de fapte (Romani 3,28; Galateni 2,16).  Aceasta constituie esenta crestinismului biblic.

Murind pe cruce pentru noi, Hristos a împlinit cerinta legii, asa încât, prin credinta, pacatosul care se pocaieste sa poata intra într-o relatie salvatoare cu Hristos. Neprihanirea mântuitoare a lui Hristos este completa si suficienta. Oamenii nu mai au nimic de adaugat la ea.  Nici chiar conformarea perfecta fata de cerintele legii morale a lui Dumnezeu n-ar putea sa ispaseasca vechea viata de pacat. De aici vine si nevoia pacatosului pentru credinta în moartea înlocuitoare a lui Hristos si o dependenta totala de El si de puterea Lui regene-ratoare, care ne face în stare sa traim în armonie cu vointa lui Dumnezeu.

A doua prapastie mortala:

"Salvarea fara fapte"

O data ce L-au primit pe Hristos în inima, prin credinta, unii au ajuns la convingerea ca împlinirea cerintelor Legii lui Dumnezeu de catre Hristos îi scuteste pe ei de o traire în armonie cu voia Lui. O asemenea credinta, Biblia o declara "moarta" (Iacov 2,17.20).

Credinta nu conduce doar la o relatie autentica cu Dumnezeu, ci si la o cooperare cu El, care face posibila asemanarea cu Hristos, atât în inima, cât si în comportamentul nostru.

Acolo unde exista credinta vie, întotdeauna se vor da pe fata fapte bune, corespunzatoare. Acestea nu sunt "fapte" prin care credinciosul îsi rascumpara trecutul, fie ele ritualuri, posturi, penitente, milostenii..., ci ele sunt o consecinta fireasca a mântuirii pe care Hristos deja a adus-o în suflet. Credinciosul nu le manifesta "ca sa fie mântuit", ci "pentru ca este mântuit".  Biblia le numeste "faptele credintei" (1 Tesaloniceni 1,3). Aceste fapte bune, izvorâte din credinta (si nu concurente cu credinta), sunt o expresie a recunostintei iubirii noastre fata de Dumnezeu (Ioan 14,15.23).

Faptele bune ale credintei, manifestate în viata credinciosului, demonstreaza ca el a ales sa umble în ascultare din iubire fata de Dumnezeu si ca este calificat pentru Împaratia cerurilor care vine. O astfel de viata dovedeste ca marturisirea credintei în Hristos nu este mincinoasa (Iacov 2,22.24).

Absenta faptelor bune în viata crestina este dovada ca persoana respectiva se afla înca sub stapânirea pacatului, în ciuda marturisirii cu gura a credintei în Hristos.

Rodul faptelor bune, care vin din iubire si ascultare, descopera o predare sincera si completa fata de Dumnezeu si voia Lui si faptul ca Duhul Sfânt a scris Legea lui Dumnezeu în inimile noastre (Evrei 8,10).

Evanghelia salveaza, scotându-ne din pacat si transferându-ne de îndata în neprihanire. Aceia care ar vrea sa locuiasca împreuna cu Dumnezeu si cu îngerii nu vor mai iubi întunericul, nici nu-si vor îngadui lucruri rele în mintea si viata lor.

Nimeni nu poate dovedi o credinta vie în lipsa faptelor bune nascute din dragoste si în absenta victoriei asupra pacatului (Matei 7,16-20). Un crestin lipsit de fapte bune nu da nici o dovada ca este mântuit de Hristos sau ca exista vreo unire între el si Hristos.

Material realizat în colaborare cu pastorul Emilian Niculescu.