Rolul Bisericii in istoria romanilor

Rolul Bisericii in istoria romanilor

S-ar fi cuvenit poate sa vorbesc despre rolul Bisericii in stat inainte de a vorbi despre boieri; mi se pare insa ca in tarile noastre marea boierime a fost mai apropiata de pu­tere decat Biserica. Mai intai fiindca primii inalti ierarhi ai bisericilor noastre (cum s-a intamplat in Bulgaria si in Rusia) au fost numiti de Patriarhia de la Constantinopol si au fost de cele mai multe ori greci.

Mai tarziu, cand am izbutit sa avem mitropoliti, episcopi, stareti de-ai nostri, multa vreme s-au recrutat si ei dintre boieri, fiindca Biserica, in societatea medievala, reprezenta o parghie insemnata in exercitarea puterii.

infiintarea de schituri si manastiri e straveche in toata aria locuita de romani; avem dovezi privind existenta unei vieti monahale si in Ardeal, si in Muntenia, si in Moldova cu mult inainte de intemeierea voievodatelor. Mai tarziu, documentele, in special hrisoave de organizare si de inzestrare a marilor asezaminte manastiresti, sunt foarte numeroase. Voievozii si boierii — din evlavie si pentru iertarea pacatelor — se vor intrece in generozitate fata de manastiri. Avem chiar danii facute manastirilor noastre de suverani straini, ca Lazar al Serbiei sau Sigismund al Ungariei, pe cand domnii nostri vor incepe sa sprijine din ce in ce mai mult manastirile din restul orto­doxiei, in special cele de la Muntele Athos, pe masura ce dispar rand pe rand ceilalti principi crestini ortodocsi: tarii bulgari, despotii sarbi, despotii greci, imparatul de la Constantinopol

In Tara Romaneasca — cum am vazut cand am sem­nalat acel moment crucial sub domnia lui Nicolae-Alexandru — avem un mitropolit la Arges, din 1359. in Moldova va fiinta de asemeni o mitropolie indata dupa intemeierea voievodatului, nu fara conflicte iscate intre domni si patriarhie. Sediul mitropoliilor se va muta o data cu schimbarile de rezidenta ale domnilor tarii. Faptul e oarecum simbolic pentru stransa legatura intre domnie si capul Bisericii. Dupa o traditie bizantina care a capatat in istoriografie numele de „cezaropapism', puterea civila, imparatul, domnul, a avut aproape intotdeauna intaietate asupra patriarhului sau mitropolitului cand s-au ivit con­flicte de competenta. Si domnii Tarii Romanesti sau ai Moldovei au avut conflicte cu manastiri (chiar de la Muntele Athos!), cu mitropoliti sau cu patriarhul de la Constantinopol, si mai intotdeauna a invins vointa dom­neasca.

Clerul inferior, preotimea, in special la tara, se recru­ta aproape mereu din taranime, iar cultura religioasa a slujitorilor bisericii lasa adesea de dorit. In schimb, in cateva din marile manastiri, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova, se concentra activitatea culturala a tarii. Copiere si impodobire de manuscrise, unele de reala fru­musete artistica; mai tarziu traduceri in romaneste ale Sfintei Scripturi si ale altor carti duhovnicesti; ateliere de broderie religioasa si domneasca, scoli de pictura murala. Acolo, departe de zbuciumul lumii si adesea si de gro­zaviile ei, isi vor gasi adapost veacuri de-a randul toti cei care cautau in ruga si infranare linistea sufletului.