Extinsa de la câteva sate la un imperiu imens, Roma antica a dominat zona me-diteraneana. În ciuda datinilor sale aspre si a razboaielor crude, civilizatia romana a stabilit un record impresionant de înalte realizari.

se gasesc monede create de romani în 168 î.e.n. (TETRADRAHMELE-situate pe teritoriul Daciei).

pericolul celtic si roman. Pericolul roman, desi parea mai îndepartat de hotarele Daciei, era în perspectiva cu atât mai amenintator.

tratetele încheiate de generalul roman cu cetatile de aici, din care s-a pastrat numai cel cu Callatis, permit sa ne considere ca sigura în-

globarea oraselor grecesti dobrogene în sistemul de aliante al Romei, fapt pentru ca-

re statornicea, la drept vorbind, un veritabil control roman asupra lor. Peste 10 ani, are loc rascoala antiotoman 22222b124w 9; a cetatilor grecesti din Dobrogea, exasperate de abuzu-rile lui C. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei (acesta vine în 62 î.e.n., cu trupe în Dobrogea, încercând s-o ocupe ierneaza aici, dar în anul urmator - 61 î.e.n. sufera o înfrângere din partea grecilor, scitilor, bastarnilor si getilor, iar dupa întoar-cerea la Roma este condamnat). Primejdia romana nu dispare odata cu înfrângerea lui Hybrida romanii încerc sa ocupe Dacia atacând-o fronial din regiunile de la nord de Dunare, încercând sa învaluiasca Dacia prin ocuparea Dobrogei.

Singura solutie a lui Burebista era sa ocupe Dobrogea, în special orasele grecesti. Dupa pregatiri minutioase, Burebista se înapusteste pe la 55 î.e.n. asupra oraselor pontice. Pâna în anul 48 î.e.n., Burebista îsi întinde hotarele pâna la poalele Balcani-lor si în Illiria. Nu e de mirare ca de mai multa vreme ajunse temut si de romani, de-oarece trecea Istrul fara teama si jefuia Tracia pâna în Macedonia si Illiria.

Ajuns în culmea puterii, Burebista nu îsi uita dusmanul cel mai de temut, Roma. În 58 î.e.n. razboiul este evitat deoarece Burebista nu insistase în compania sa catre vest, iar Caesar pornise sa cucereasca Gallia. Între 55-48 î.e.n. cucerirea tarmului Marii Negre si a regiunii dintre Dunare si Balcani fusese posibila pentru ca republi-ca romana era framântata de grave tulburari interne. În anul 49 î.e.n. începuse razbo-iul civil dintre Caesar si Pompeius. Burebista se gândeste ca ar fi mai bine sa încheie o alianta cu unul din ei, si se aliaza cu Pompeius. Pompeius accepta ajutorul dacilor, iar Burebista îi promite acest ajutor în schimbul recunoasterii de catre acestea cuce-ririlor lui Burebista.

Mai înainte ca ajutorul sa fie primit, Pompei este înfrânt de Caesar la Pharsalus în vara anului 48 î.e.n. Caesar devine stapânul Romei si mânia lui avea, fara îndoiala sa se abataasupra celor ce-i ajutasera dusmanul. Din aceasta pricina între daci si ro-mani ar fi avut loc un razboi planuit de Caesar, însa primejdia n-a fost imediata de-oarece acesta se razboia în Egipt, în timp ce în Africa se regrupa si se întarea iarasi partida pompeilor.

Burebista renunta la politica activa de pâna atunci, concentrându-si toate eforturi-le pentru organizarea apararii si consolidarea situatiei sale interne. Din cetatile sale din Muntii Orastiei, el urmareste cum Caesar învinge în Egipt. Iscoadele aduc vesti ca romanii se pregatesc de razboi numeroase trupe sunt concentrate pe coasta Adri-aticei, la Apollonia si însusi nepotul lui Caesar, Octavius se afla în mijlocul lor. Ho-tarât, Burebista grabeste construirea cetatilor, faureste arme si instruieste armata.

rea razboiului civil dintre noii triumviri (Octavianus, Antonius, Lepidus) si asasinii lui Caesar (Brutus si Cassius) îi îngaduie lui Coson (poate si altor reguli daco-geti-lor) sa realizeze pe scara restrânsa ceea ce Burebista încercase pe scara larga cores-punzatoare fortei de care dispunea amestecul în afacerile interne ale Romei. Dupa cum s-a aratat mai sus, Coson trebuie sa-l fi ajutat pe Brutus, dar înfrângerea acestu-ia îl obligase sa stea linistit si sa încerce a dobândi iertarea lui Octavianus.

a-cum trebuie sa fi luat Cotiso obiceiul de a navali la sudul Dunarii.

Izbucnirea deschisa a conflictului dintre Octavianus si Antonius nu putea decât sa agraveze situatia la frontiera dunareana. Dacii încearca sa se amestece iarasi în a-facerile interne romane ei îsi ofera serviciile lui Octavianus, dar solii lor nu dobân-desc nimic din cele cerute. Atunci ei trec de partea lui Antonius (sa fie vorba despre Dicomes?), dar dezbinarea lor launtrica îi face sa nu-i prea fie de folos generalului roman luati prizonieri de Octavianus, ostenii daci din tabara lui Antonius sunt pusi sa lupte în arena împotriva unor captivi suebi. Oricum, în preajma bataliei de la Ac-tium se raspândise zvonul ca dacii vor sa navaleasca în Italia, zvon la care se refera poate Horatiu atunci când afirma ca era mereu întrebat daca a mai auzit ceva despre daci. În orice caz, poetul nu pregeta sa afirme, facând aluzie la alianta lui Antonius cu Cleopatra, ca n-a lipsit mult ca Roma, sfâsiata de lupte interne, sa fie nimicita de dacii cei mesteri în azvârlirea sagetilor si de egiptenii redutabili prin flota lor.

Victoria lui Octavianus nu pune capat luptelor de la Dunare. Fie pentru ca în-vingatorul se afla departe (în anul 30 î.e.n. cucereste Egiptul), fie pentru ca se speri-au de reluarea planurilor expansioniste din 44 î.e.n. si 35 î.e.n. si erau încredintati ca ofensiva reprezinta apararea cea mai de nadejde, dacii ataca iarasi, împreuna cu bas-tarnii, tinuturilor sud-dunarene în anul 29 î.e.n.. Se pare ca e vorba de un atac con-dus de Cotiso, caci daca în opera lui Cassius Dio gasim numai însemnarea ca în ace-lasi an M. Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia si Grecia împotriva dacilor si a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horatiu, într-o oda scrisa tot la 29 î.e.n., spune ca "armata dacului Cotiso a pierit

Succesul definitiv împotriva bastarnilor refugiati într-un loc fortificat Crassus l-a doborât cu ajutorul regelui get Rholes, localizat de obicei prin sudul Dobrogei. Dupa victorie, Rholes a fost primit la Corint de Octavianus, care i-a acordat titlul de prieten si aliat. În anul urmator, prevalindu-se de aceasta calitate, Rholes cere ajuto-

rul lui Crassus împotriva unui alt rege get, Dapyx, vecinul sau de la miazanoapte (prin Dobrogea centrala), cu care intrase în conflict. Generalul roman nu sovaie nici o clipa: i se oferea doar un prilej excelent de a patrunde în Dobrogea. Cavaleria lui Dapyx este pusa pe fuga si, cuprinsa de panica, se napusteste asupra propriei pedes-trimi. Aceasta fuge si ea, iar Crassus face un mare macel. Cu oastea care-i mai ra-masese, Dapyx se retrage într-o cetate si generalul roman începe asediul. Un trada-tor se întelege cu el în greceste, limba pe care dacii lui Dapyx pare ca n-o cunosteau, sa predea cetatea: o data deschise portile, romanii si getii lui Rholes se napustesc înauntru nu e prea limpede daca Dapyx moare luptând în fruntea soldatilor sai ori, tot atât de eroic, poruncindu-le acestora sa-l ucida. Fratele lui, facut prizonier, do-bândeste mila lui Crassus, si cu ea, libertatea, dar romanii nu se arata atât de cle-menti cu populatia pasnica a tinutului, care se refugiase, cu turmele si cu obiectele mai de pret, într-o pestera numita Keiris Crassus închide toate iesirile din pestera, obligându-i pe asediatii înfometati sa se predea.

Crassus, guvernator al Macedoniei, nu s-a întors în provincia sa dupa aceasta expeditie. Tradându-si intentia de a cueri întreaga Dobroge, el îl ataca fara nici un motiv pe Zyraxes, cel de-al treilea rege get dobrogean, a carui stapânire cuprindea partea de nord a tinutului dintre Istru si Pont. Armata romana marsaluieste direct spre Genucla, cea mai puternica cetate a lui Zyraxes, situata undeva pe Dunare aco-

lo auzise Crassus ca erau pastrate stindardele pe care Hybrida le pierduse în rusinoa-sa lui înfrângere din 61 î.e.n.. stiind bine ca nu va putea rezista singur, Zyraxes trece pe malul stâng al Dunarii pentru a cere ajutor de la sciti. În absenta lui, romanii cu-ceresc cetatea dupa un scurt dar greu asediu. Dobrogea întreaga se afla acum în mâi-nile lor.

Înversunarea lui Crassus împotriva unor capetenii care nu pricinuise nici un a-juns romanilor ilustreaza noua strategie adoptata de Roma dupa renuntarea la cuce-rirea Daciei. Neîncetatele incursiuni care nelinisteau posesiunile romane din penin-sula Balcanica nu meritau poate un mare razboi de cucerire ce i-ar fi putut uni pe daci, transformându-si iarasi într-o putere de temut, dar era clar ca anumite masuri militare se impuneau. Ţinuturile sud-dunarene aocupate de romani sau aflate sub protectoratul lor sufereau de pe urma dacilor din câmpia munteana cucerirea Do-brogei ar fi permis ca acestia sa fie mai usor tinuti în frâu si astfel vechiul plan de a pune stapânire pe regiunea dintre Dunare si Mare reapare în strategia romana, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise îl pune în aplicare.

Este drept ca Roma nu transforma noile teritorii într-o provincie. Rholes este probabil acela care în numele romanilor si spre folosul lor stapâneste Dobrogea. Dupa moartea sa asupra tinutului cucerit de Crassus se întinde protectoratul regatu-lui Odrys din Tracia client al Romei, în timp ce în zona de coasta se creeaza un comandament militar roman - praefectura orae maritimae - dependent de provincia Macedoniei.

Cucerirea Dobrogei n-a reusit sa opreasca atacurile dacice, dar se pare ca le-a schimbat întrucâtva directia, orientându-le cu precadere spre apus si sud-vest. Nu se stie exact daca dacii au jucat vreun rol în tulburarile izbucnite în anul 16 î.e.n. în

Dalmatia, iar în anul urmator, (daca datarea ei exacta) un raid al Appulilor are drept tinta Dobrogea. N-ar fi exclus însa ca înca în anul 13 î.e.n. sa fi avut loc o invazie dacica în Pannonia, respinsa de Agrippa în orice caz abia se potolise razboiul pano-nilor din anii 13-11 îe.n. ca dacii invadeaza Panonia împiedicând împreuna cu o re-volta Dalmatica împotriva birurilor, închiderea portilor templului lui Ianus. Raspun-sul la aceasta invazie este expeditia generalului Marcus Vinicius care îi înfrânge pe atacatori si îi urmareste pe Mures în sus pâna în inima Dacia. Expeditia lui Vinicius inaugureaza o faza o noua între relatiile dintre daci si romani începutul unor actiuni sistematice de slabire a puterii dacilor, actiuni care trebuie sa duca în cele din urma, la supunerea lor de catre Imperiu

Este vorba de o faza noua în strategia romana. Atacurilor dacice Roma le raspunde prin expeditii de represalii care patrund la nordul Dunarii. În anul 6 î.e.n. se instituie un comandament al Moesiei (transfor-mat mai târziu în provincie), în fata Banatului si a Olteniei. Legatus Augusti pro praetore exercitus este aici A. Cae-cina Severus, care respinge un atac al dacilor la sud de fluviu. Câtiva ani mai târziu, prin 11-12 e.n., au loc operatiile militare conju-gate ale unui Gnaeus Corne-lius Lentulus, guvernatorul Pannaniei, si ale lui Sextus Aelius Catus, general comandant al districtului militar moesic. Cel dintâi actioneaza în vest, prin Banat si Oltenia cel de-al doilea în câmpia munteana de unde stramuta în Tracia 50 000 de geti. Dupa parerea prof. R. Vulpe, aceasta evacuare creeaza o zona pustie în stânga Dunarii asezarile de la Zimnicea, Popesti, Piscul Crasanilor sunt distruse (la Popesti ultimele monede sunt de la Augustus, iar ultimele fibule sunt de tip Latene III), în timp ce la Tinosu si Piroboridava viata continua.

Catus era un conducãtor aspru, iar mãsurile lui erau eficiente, dar istoricii nu acceptã ideea cã în zona munteanã a fost creatã o zonã cu adevãrat pustie, nici cã viaþa a încetat cu totul în aºezãrile amintite. Avem de-a face, desigur, cu o depopula-re a zonei ºi cu o considerabilã slãbire a geþilor din imediata apropiere a Dunãrii, dar nu cu o pustiire. Dupã cum o exagerare evidentã este ºI afirmaþia lui Augustus cã se-minþiile dacilor de la nord de fluviu au fost silite sã rabde stãpânirea poporului roman.

Atacurile dacilor, deºi mai rare, n-au încetat.Abia terminase Catus strãmuta-rea geþilor din Muntenia ºi din cetatea Aegyssus(Tulcea de astãzi), aflatã sub protec-toratul regelui odrys Cotys, e fulgerãtor atacatã ºi cuceritã de daci. Întreaga navigaþi-e, comercialã ºi militarã, în zona gurilor Dunãrii era ameninþatã; Cotys, incapabil sã recucereascã singur fortãreaþa, se adreseazã Romei ºi numai o intervenþie unei legi-uni comandate de Vitellius, unchiul viitorului împãrat, izbuteºte, dupã un greu ase-diu ºi cu mari pierduri, sã-i aluge iarãºi pe geþi peste Istru; la operaþiuni ia parte, a-vând un rol însemnat, ºi Vestalis, prefctul de atunci al litoralului maritim.

Peste trei ani însã, Troesmis astãzi Turcoaia, jud. Tulcea) e pe neaºteptate a-tacatã º cuceritã de daci ºi iarãºi romanii sunt nevoiþi sã intervinã: L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic, recucereºte cetatea, provocându-le duºmanilor mari pierderi.

În general, epoca lui Augustus este plinã de conflicte cu daco-geþi, ecoul a-cestora revenind mereu în izvoarele vremii. Suntem departe de a cunoaºte toate con-flictele ºi, mai ales, de a le putea localiza s-au data, dar scriitorii vremii, istorici s-au poeþi, zugrãvesc foarte sugestiv starea de nesiguranþã de la frontiera dunãreanã. Ver-giliu vorbeºte despre "daci care cobrã de la Istru ce conspirã împotriva noastrã", iar în alt loc despre "rãzboiul aducãtor de moarte geþilor". Suetonius spune despre Au-gustus cã a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei cãpetenii ºi mulþi os-taºi. Poate tot la evenimentele din aceastã vreme se refera ºtirea din lexiconul Suidas despre cei 3000 de geþi care se supun generalilor romani.

Anii exilului lui Ovidiu - 17 e.n. ) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra Dobrogei. Pe lângã cãderea cetãþilor Aegyssus ºi Troesmis, marele poet aminteºte de nenumãratele invazii, de starea de nesiguranþã ce domnea în Dobrogea mai ales iarna, când gheaþa Dunãrii îngãduia atacatorilor sã pãtrundã mai uºor la sud de Dunãre. Ovidiu se plânge amarnic cã el, poetul rãsfãþat al înaltei societãþi romane, omul care n-a atins în tinereþe alte arme decât cele ale plãcerii, e nevoit acum, la chemarea strãjerilor cetãþii Tomis, sã apuce sabia ºi scutul ºi sã-ºi acopere cu coiful pãrul cãrunt. Uneori aceste atacuri erau organizate de geþi, alteori de seminþii ºciþii, sarmaþii, bastarnii. Nu numai orãºenii, ci ºi localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora, cum ne spune tot Ovidiu în versuri impresionante, pe care le redau tãlmãcite de prof. T.A. Naum, în volumul Ovidiu, Scrisori de exil :

Cât aburesc zefirii, ne îngrãdim cu Istrul,

El numai ne pãzeºte de crunte nãvãliri.

Când însã vine iarna cea tristã ºi cumplitã

ªi geru - mbracã þara în albul lui veºmânt .,

Când crivãþul sãlbatic, cu aspra lui suflare,

Îngheaþã apa mãrii ori Instru - nvãlurat,

Îndatã ce se - aºterne câmpia cea de gheaþã,

Barbarii dau nãvalã pe caii lor cei iuþi.

Sãgeþile lor zboarã departe, pân' departe,

ªi toatã - mprejurimea cãlãri o pustiesc.

Fug oameni De þarini nu - i nimeni sã mai vadã

A barbarului pradã e-al omului avut,

Nimica toatã: carul ce scârþâie, vreo vitã,

ªi toat-agonisita sãrmanului plugar

Cu braþele legate duºi unii în robie,

κi mai aruncã ochii peste casa lor în van.

Iar alþii cad, sãrmanii, cãci îi strãpung îndatã

Sãgeþi încârligate ºi unse cu venin.

Tot ce nu pot sã ieie cu dânºii dau pieirii

ªi focul duºman arde colibele pustii . "

În timpul domniei lui Tiberius se iau noi mãsuri de apãrare a frontierei

Dunãrene Comandamentul militar Moesic e transformat, pe la anul 15 e.n., într-o provincie ( Moesia ). La vest, iazigilor sarmaþi li se acordã permisiunea ( dacã nu cumva sunt chiar îndemnaþi de romani ) sã se aºeze, în anii 20 e.n., în câmpia Tisei. În felul acesta, calea atacurilor dacice spre Pannonia fusese în bunã mãsurã baratã, dar în partea rãsãriteanã a Peninsulei Balcanice incursiunile continuau. Suetonius îl acuzã chiar pe Tiberius de a fi îngãduit ca Moesia sã fie ocupatã ( evidentã exagerare ! ) de daci ºi vedise incapabilã de a apãra Dobrogea. Sub împãratul Claudius, când aceast regat clientelar e format într-o nouã provincie purtând numele de Tracia, teritoriul dobrogean e anexat Moesiei. Apãrarea e organizatã cu strãºni-cie: garnizoane romane sunt aºezate în cetãþile de pe malul drept al Istrului ºi se construiesc drumuri strategice pentru deplasarea rapidã ºi lesnicioasã a trupelor. Atacurile geto-dace nu sunt, totuºi, complet stãvilite, cãci Seneca gãseºte ridicole graniþele dintre oameni ºi face, spunând aceasta, o clarã aluzie la încercãrile Imperiului de a-i opri pe daci sã treacã Istrul.

O acþiune care ne aduce aminte de expediþia lui Sextus Aelius Catus e reali-zatã sub domnia lui Nero. Între 62 ºi 66 e.n. guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, strãmutã din zona de la nord de gurile Dunãrii peste 100000 de transdanubieni, populaþie amestecatã de geþi, bastarni, sarmaþi. Scopul operaþiei, rea-lizate prin metode diverse ( poate mai mult diplomatice decât militare ), era dublu : pe de o parte deportarea acestor oameni din aºezãrile lor slãbea presiunea barbarã la frontiera dunãreanã ; pe de altã parte, aºezarea lor în Moesia îngãduia ca mari întin-deri de pãmânt sã fie cultivate cu þãrani aserviþi. De altminteri, inscripþia dedicatã lui Plautius Silvanus e limpede în acestã privinþã, afirmând cã strãmutarea acestor transdanubieni, cum coniugibus ac liberis et principibus aut regibus , cu soþiile ºi copiii ºi fruntaºi sau regii lor " ), s-a fãcut ad praestanda tributa, pentru a munci pãmântul ºi a plãti impozite. Prin aceasta, guvernatorul, spune inscripþia, pacem provinviae et confirmavit et protulit, ceea ce înseamnã, dupã D. M. Pippidi, cã pacea instauratã de Aelianus în Moesia a fost extinsã ºi la regiunile înconjurãtoa-re, iar dupã C. Diacoviciu , o lãrgire a zonei de influenþã ºi a zonei de apãrare a Imperiului ºi nu neapãrat o lãrgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunãrii ".

Asemenea mãsuri aduc numai o liniºte relativã la frontiere. Dupã moartea lui Nero începe o epocã în care, potrivit mãrturiei lui Tacitus, dacii ajung vestiþi prin biruinþele ºi prin înfrângerile lor. Dacã Scorilo credea cã e mai bine ca dacii, pentru a þine departe primejdia romanã, sã nu atace Imperiul atâta vreme cât el era sfâºiat de rãzboaie interne, urmaºul lui sau contemporanii sãi din alte pãrþi ale Daciei vedeau în ofensivã metoda cea mai bunã de apãrare ; de aceea, în primele luni ale anului 69 e.n. are loc o invazie în Moesia. ,, Se puserã în miºcare - zice Tacitus - ºi dacii, un neam nicicând cu credinþã, iar atunci fãrã de nici o teamã, cãci oastea din Moesia plecase. Ei luau aminte liniºtiþi la întâmplãrile noastre cele dintâi ; când au aflat cã Italia era cuprinsã de vâlvãtaia rãzboiului ºi cã întreg Imperiul era sfâºiat de duºmãnie, cucerind iernaticele cohortelor ºi alelor, dacii deveniserã stãpâni pe ambele maluri ale Dunãrii. ªi de pe acum se pregãteau sã distrugã castrele legiuni-

lor, de n-ar fi trimis Mucianus împotriva lor legiunea a ºasea ; aflând de victoria de la Cremona, el se temea cã seminþiile din afarã vor strâmtora Imperiul din douã pãrþi dacã dacii ºi germanii se vor nãpustii asupra lui fiecare din altã parte. Au fost alãturi de noi, ca ºi altãdatã, norocul poporului roman, care a adus pe Mucianus cu oºtile din Orient, ºi împrejurarea cã în acest rãstimp noi am biruit la Cremona.

Nu toate atacurile vor fi fost de asemenea gravitate, dar nãvãlirile erau destul de frecvente, dupã cum lasã sã se înþeleagã Flavius Iosephus. Romanii rãspund, ca ºi înainte, cu expediþii punitive. Dupã pãrerea lui B. Mitrea, care analizeazã descoperi-rile monetare de la Poiana, aceastã mare aºezare dacicã ºi-a încheiat existenþa încã în timpul lui Vespasianus, cãci în douã tezaure monetare ºi în trei locuri de descoperiri izolate de monede ( campaniile de sãpãturi din 1927 - 1928, 1949, 1950 ) de la Poiana, monedele se opresc pe vremea acestui împãrat ( 69 - 70 sau 71 e.n. ). Auto-rul crede cã pãrãsirea aºezãrii le-a putut fi impusã dacilor de cãtre Rubrius Gallus, guvernatorul Moesiei, în cadrul mãsurilor generale de siguranþã pe care le luase pentru ca trecerea Istrului sã fie imposibilã barbarilor.

Chiar dacã dinastia Flavilor nu întreprinde acum asemenea acþiuni, se iau mãsuri pentru protejarea frontierei dunãrene. O flotã specialã - clasis Flavia Moesica - e creatã pentru supravegherea fluviului, având staþiuni la Aegyssus, la Barboºi pe Siret ºi, poate ºi în alte puncte. Totuºi, în iarna anului 85 / 86 e.n., pe când la Sarmizegetusa domnea Duras - Diurpaneus, iar la Roma - Domiþian, o nouã ºi puternicã invazie are loc. Cetele dacilor, conduse poate chiar de Decebal, nãvãlesc în Moesia, declansând astfel cel dintâi mare rãzboi cu Roma.

Perioada 44 î.e.n. - 85 e.n. se caracterizeazã, dupã cum s-a vãzut, prin lupta consecventã ºi tenace a poporului daco - get împotriva expansiunii romane. Aceastã luptã fusese numai parþial încununatã de succes. E drept cã nici o mare ºi decisivã expediþie nu fusese organizatã de Roma pentru supunerea Daciei ; dar e tot atât de adevãrat cã neîndurãtorul cleºte al dominaþiei romane se strângea din ce în ce mai mult în jurul neamului daco - get. Dobrogea cuceritã, aºezãrile de la Zimnicea, Popeºti ºi Piscul Crãsanilor depopulate, o largã zonã din câmpia munteanã ºi sudul Moldovei pusã sub controlul militar, dacã nu ºi politic - administrativ, al Romei, Dunãrea umblatã de vase de rãzboi romane - iatã care era încheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia era încã în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe po-ziþii mai slabe decât pe vremurile lui Burebista.

Creºterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan imperativul unirii tuturor daco - geþilor liberi într-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu se mai potrivea numai romanilor ; din pilda celor doi câini care, lãsând sfada, se aruncã îm-preunã împotriva lupului, trebuia ºi dacii sã înveþe cã a sosit momentul unirii în faþa duºmanului comun. E posibil ca acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco - geþilor sub o singurã stãpânire sã fi început sub Scorilo, continuat fiind de Duras - Diurpaneus ºi desãvârºit sub Decebal, când statul dac ajunge la cel mai înalt nivel de dezvoltare ºi la o considerabilã putere militarã.

Ar fi însã greºit sã credem cã, în perioada care formeazã tema acestui capitol

relaþiile daco - romane se reduceau la ciocniri militare. Oricât de frecvente ar fi fost acestea, anii de pace predominau, mai ales dupã victoriile lui Augustus. ªi negus-torii se grãbeau sã foloseascã orice ocazie, orice rãstimp de liniºte la hotar, pentru a veni în Dacia cu mãrfurile lor.