Extinsa de la câteva sate la un imperiu imens, Roma antica a dominat zona me-diteraneana. În ciuda datinilor sale aspre si a razboaielor crude, civilizatia romana a stabilit un record impresionant de înalte realizari.

se gasesc monede create de romani în 168 î.e.n. (TETRADRAHMELE-situate pe teritoriul Daciei).

pericolul celtic si roman. Pericolul roman, desi parea mai îndepartat de hotarele Daciei, era în perspectiva cu atât mai amenintator.

tratetele încheiate de generalul roman cu cetatile de aici, din care s-a pastrat numai cel cu Callatis, permit sa ne considere ca sigura în-

globarea oraselor grecesti dobrogene în sistemul de aliante al Romei, fapt pentru ca-

re statornicea, la drept vorbind, un veritabil control roman asupra lor. Peste 10 ani, are loc rascoala antiotoman 22222b124w 9; a cetatilor grecesti din Dobrogea, exasperate de abuzu-rile lui C. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei (acesta vine în 62 î.e.n., cu trupe în Dobrogea, încercând s-o ocupe ierneaza aici, dar în anul urmator - 61 î.e.n. sufera o înfrângere din partea grecilor, scitilor, bastarnilor si getilor, iar dupa întoar-cerea la Roma este condamnat). Primejdia romana nu dispare odata cu înfrângerea lui Hybrida romanii încerc sa ocupe Dacia atacând-o fronial din regiunile de la nord de Dunare, încercând sa învaluiasca Dacia prin ocuparea Dobrogei.

Singura solutie a lui Burebista era sa ocupe Dobrogea, în special orasele grecesti. Dupa pregatiri minutioase, Burebista se înapusteste pe la 55 î.e.n. asupra oraselor pontice. Pâna în anul 48 î.e.n., Burebista îsi întinde hotarele pâna la poalele Balcani-lor si în Illiria. Nu e de mirare ca de mai multa vreme ajunse temut si de romani, de-oarece trecea Istrul fara teama si jefuia Tracia pâna în Macedonia si Illiria.

Ajuns în culmea puterii, Burebista nu îsi uita dusmanul cel mai de temut, Roma. În 58 î.e.n. razboiul este evitat deoarece Burebista nu insistase în compania sa catre vest, iar Caesar pornise sa cucereasca Gallia. Între 55-48 î.e.n. cucerirea tarmului Marii Negre si a regiunii dintre Dunare si Balcani fusese posibila pentru ca republi-ca romana era framântata de grave tulburari interne. În anul 49 î.e.n. începuse razbo-iul civil dintre Caesar si Pompeius. Burebista se gândeste ca ar fi mai bine sa încheie o alianta cu unul din ei, si se aliaza cu Pompeius. Pompeius accepta ajutorul dacilor, iar Burebista îi promite acest ajutor în schimbul recunoasterii de catre acestea cuce-ririlor lui Burebista.

Mai înainte ca ajutorul sa fie primit, Pompei este înfrânt de Caesar la Pharsalus în vara anului 48 î.e.n. Caesar devine stapânul Romei si mânia lui avea, fara îndoiala sa se abataasupra celor ce-i ajutasera dusmanul. Din aceasta pricina între daci si ro-mani ar fi avut loc un razboi planuit de Caesar, însa primejdia n-a fost imediata de-oarece acesta se razboia în Egipt, în timp ce în Africa se regrupa si se întarea iarasi partida pompeilor.

Burebista renunta la politica activa de pâna atunci, concentrându-si toate eforturi-le pentru organizarea apararii si consolidarea situatiei sale interne. Din cetatile sale din Muntii Orastiei, el urmareste cum Caesar învinge în Egipt. Iscoadele aduc vesti ca romanii se pregatesc de razboi numeroase trupe sunt concentrate pe coasta Adri-aticei, la Apollonia si însusi nepotul lui Caesar, Octavius se afla în mijlocul lor. Ho-tarât, Burebista grabeste construirea cetatilor, faureste arme si instruieste armata.

rea razboiului civil dintre noii triumviri (Octavianus, Antonius, Lepidus) si asasinii lui Caesar (Brutus si Cassius) îi îngaduie lui Coson (poate si altor reguli daco-geti-lor) sa realizeze pe scara restrânsa ceea ce Burebista încercase pe scara larga cores-punzatoare fortei de care dispunea amestecul în afacerile interne ale Romei. Dupa cum s-a aratat mai sus, Coson trebuie sa-l fi ajutat pe Brutus, dar înfrângerea acestu-ia îl obligase sa stea linistit si sa încerce a dobândi iertarea lui Octavianus.

a-cum trebuie sa fi luat Cotiso obiceiul de a navali la sudul Dunarii.

Izbucnirea deschisa a conflictului dintre Octavianus si Antonius nu putea decât sa agraveze situatia la frontiera dunareana. Dacii încearca sa se amestece iarasi în a-facerile interne romane ei îsi ofera serviciile lui Octavianus, dar solii lor nu dobân-desc nimic din cele cerute. Atunci ei trec de partea lui Antonius (sa fie vorba despre Dicomes?), dar dezbinarea lor launtrica îi face sa nu-i prea fie de folos generalului roman luati prizonieri de Octavianus, ostenii daci din tabara lui Antonius sunt pusi sa lupte în arena împotriva unor captivi suebi. Oricum, în preajma bataliei de la Ac-tium se raspândise zvonul ca dacii vor sa navaleasca în Italia, zvon la care se refera poate Horatiu atunci când afirma ca era mereu întrebat daca a mai auzit ceva despre daci. În orice caz, poetul nu pregeta sa afirme, facând aluzie la alianta lui Antonius cu Cleopatra, ca n-a lipsit mult ca Roma, sfâsiata de lupte interne, sa fie nimicita de dacii cei mesteri în azvârlirea sagetilor si de egiptenii redutabili prin flota lor.

Victoria lui Octavianus nu pune capat luptelor de la Dunare. Fie pentru ca în-vingatorul se afla departe (în anul 30 î.e.n. cucereste Egiptul), fie pentru ca se speri-au de reluarea planurilor expansioniste din 44 î.e.n. si 35 î.e.n. si erau încredintati ca ofensiva reprezinta apararea cea mai de nadejde, dacii ataca iarasi, împreuna cu bas-tarnii, tinuturilor sud-dunarene în anul 29 î.e.n.. Se pare ca e vorba de un atac con-dus de Cotiso, caci daca în opera lui Cassius Dio gasim numai însemnarea ca în ace-lasi an M. Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia si Grecia împotriva dacilor si a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horatiu, într-o oda scrisa tot la 29 î.e.n., spune ca "armata dacului Cotiso a pierit

Succesul definitiv împotriva bastarnilor refugiati într-un loc fortificat Crassus l-a doborât cu ajutorul regelui get Rholes, localizat de obicei prin sudul Dobrogei. Dupa victorie, Rholes a fost primit la Corint de Octavianus, care i-a acordat titlul de prieten si aliat. În anul urmator, prevalindu-se de aceasta calitate, Rholes cere ajuto-

rul lui Crassus împotriva unui alt rege get, Dapyx, vecinul sau de la miazanoapte (prin Dobrogea centrala), cu care intrase în conflict. Generalul roman nu sovaie nici o clipa: i se oferea doar un prilej excelent de a patrunde în Dobrogea. Cavaleria lui Dapyx este pusa pe fuga si, cuprinsa de panica, se napusteste asupra propriei pedes-trimi. Aceasta fuge si ea, iar Crassus face un mare macel. Cu oastea care-i mai ra-masese, Dapyx se retrage într-o cetate si generalul roman începe asediul. Un trada-tor se întelege cu el în greceste, limba pe care dacii lui Dapyx pare ca n-o cunosteau, sa predea cetatea: o data deschise portile, romanii si getii lui Rholes se napustesc înauntru nu e prea limpede daca Dapyx moare luptând în fruntea soldatilor sai ori, tot atât de eroic, poruncindu-le acestora sa-l ucida. Fratele lui, facut prizonier, do-bândeste mila lui Crassus, si cu ea, libertatea, dar romanii nu se arata atât de cle-menti cu populatia pasnica a tinutului, care se refugiase, cu turmele si cu obiectele mai de pret, într-o pestera numita Keiris Crassus închide toate iesirile din pestera, obligându-i pe asediatii înfometati sa se predea.

Crassus, guvernator al Macedoniei, nu s-a întors în provincia sa dupa aceasta expeditie. Tradându-si intentia de a cueri întreaga Dobroge, el îl ataca fara nici un motiv pe Zyraxes, cel de-al treilea rege get dobrogean, a carui stapânire cuprindea partea de nord a tinutului dintre Istru si Pont. Armata romana marsaluieste direct spre Genucla, cea mai puternica cetate a lui Zyraxes, situata undeva pe Dunare aco-

lo auzise Crassus ca erau pastrate stindardele pe care Hybrida le pierduse în rusinoa-sa lui înfrângere din 61 î.e.n.. stiind bine ca nu va putea rezista singur, Zyraxes trece pe malul stâng al Dunarii pentru a cere ajutor de la sciti. În absenta lui, romanii cu-ceresc cetatea dupa un scurt dar greu asediu. Dobrogea întreaga se afla acum în mâi-nile lor.

Înversunarea lui Crassus împotriva unor capetenii care nu pricinuise nici un a-juns romanilor ilustreaza noua strategie adoptata de Roma dupa renuntarea la cuce-rirea Daciei. Neîncetatele incursiuni care nelinisteau posesiunile romane din penin-sula Balcanica nu meritau poate un mare razboi de cucerire ce i-ar fi putut uni pe daci, transformându-si iarasi într-o putere de temut, dar era clar ca anumite masuri militare se impuneau. Ţinuturile sud-dunarene aocupate de romani sau aflate sub protectoratul lor sufereau de pe urma dacilor din câmpia munteana cucerirea Do-brogei ar fi permis ca acestia sa fie mai usor tinuti în frâu si astfel vechiul plan de a pune stapânire pe regiunea dintre Dunare si Mare reapare în strategia romana, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise îl pune în aplicare.

Este drept ca Roma nu transforma noile teritorii într-o provincie. Rholes este probabil acela care în numele romanilor si spre folosul lor stapâneste Dobrogea. Dupa moartea sa asupra tinutului cucerit de Crassus se întinde protectoratul regatu-lui Odrys din Tracia client al Romei, în timp ce în zona de coasta se creeaza un comandament militar roman - praefectura orae maritimae - dependent de provincia Macedoniei.

Cucerirea Dobrogei n-a reusit sa opreasca atacurile dacice, dar se pare ca le-a schimbat întrucâtva directia, orientându-le cu precadere spre apus si sud-vest. Nu se stie exact daca dacii au jucat vreun rol în tulburarile izbucnite în anul 16 î.e.n. în

Dalmatia, iar în anul urmator, (daca datarea ei exacta) un raid al Appulilor are drept tinta Dobrogea. N-ar fi exclus însa ca înca în anul 13 î.e.n. sa fi avut loc o invazie dacica în Pannonia, respinsa de Agrippa în orice caz abia se potolise razboiul pano-nilor din anii 13-11 îe.n. ca dacii invadeaza Panonia împiedicând împreuna cu o re-volta Dalmatica împotriva birurilor, închiderea portilor templului lui Ianus. Raspun-sul la aceasta invazie este expeditia generalului Marcus Vinicius care îi înfrânge pe atacatori si îi urmareste pe Mures în sus pâna în inima Dacia. Expeditia lui Vinicius inaugureaza o faza o noua între relatiile dintre daci si romani începutul unor actiuni sistematice de slabire a puterii dacilor, actiuni care trebuie sa duca în cele din urma, la supunerea lor de catre Imperiu

Este vorba de o faza noua în strategia romana. Atacurilor dacice Roma le raspunde prin expeditii de represalii care patrund la nordul Dunarii. În anul 6 î.e.n. se instituie un comandament al Moesiei (transfor-mat mai târziu în provincie), în fata Banatului si a Olteniei. Legatus Augusti pro praetore exercitus este aici A. Cae-cina Severus, care respinge un atac al dacilor la sud de fluviu. Câtiva ani mai târziu, prin 11-12 e.n., au loc operatiile militare conju-gate ale unui Gnaeus Corne-lius Lentulus, guvernatorul Pannaniei, si ale lui Sextus Aelius Catus, general comandant al districtului militar moesic. Cel dintâi actioneaza în vest, prin Banat si Oltenia cel de-al doilea în câmpia munteana de unde stramuta în Tracia 50 000 de geti. Dupa parerea prof. R. Vulpe, aceasta evacuare creeaza o zona pustie în stânga Dunarii asezarile de la Zimnicea, Popesti, Piscul Crasanilor sunt distruse (la Popesti ultimele monede sunt de la Augustus, iar ultimele fibule sunt de tip Latene III), în timp ce la Tinosu si Piroboridava viata continua.

Catus era un conducător aspru, iar măsurile lui erau eficiente, dar istoricii nu acceptă ideea că în zona munteană a fost creată o zonă cu adevărat pustie, nici că viața a încetat cu totul în așezările amintite. Avem de-a face, desigur, cu o depopula-re a zonei și cu o considerabilă slăbire a geților din imediata apropiere a Dunării, dar nu cu o pustiire. După cum o exagerare evidentă este șI afirmația lui Augustus că se-mințiile dacilor de la nord de fluviu au fost silite să rabde stăpânirea poporului roman.

Atacurile dacilor, deși mai rare, n-au încetat.Abia terminase Catus strămuta-rea geților din Muntenia și din cetatea Aegyssus(Tulcea de astăzi), aflată sub protec-toratul regelui odrys Cotys, e fulgerător atacată și cucerită de daci. Întreaga navigați-e, comercială și militară, în zona gurilor Dunării era amenințată; Cotys, incapabil să recucerească singur fortăreața, se adresează Romei și numai o intervenție unei legi-uni comandate de Vitellius, unchiul viitorului împărat, izbutește, după un greu ase-diu și cu mari pierduri, să-i aluge iarăși pe geți peste Istru; la operațiuni ia parte, a-vând un rol însemnat, și Vestalis, prefctul de atunci al litoralului maritim.

Peste trei ani însă, Troesmis astăzi Turcoaia, jud. Tulcea) e pe neașteptate a-tacată ș cucerită de daci și iarăși romanii sunt nevoiți să intervină: L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului pontic, recucerește cetatea, provocându-le dușmanilor mari pierderi.

În general, epoca lui Augustus este plină de conflicte cu daco-geți, ecoul a-cestora revenind mereu în izvoarele vremii. Suntem departe de a cunoaște toate con-flictele și, mai ales, de a le putea localiza s-au data, dar scriitorii vremii, istorici s-au poeți, zugrăvesc foarte sugestiv starea de nesiguranță de la frontiera dunăreană. Ver-giliu vorbește despre "daci care cobră de la Istru ce conspiră împotriva noastră", iar în alt loc despre "războiul aducător de moarte geților". Suetonius spune despre Au-gustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii și mulți os-tași. Poate tot la evenimentele din această vreme se refera știrea din lexiconul Suidas despre cei 3000 de geți care se supun generalilor romani.

Anii exilului lui Ovidiu - 17 e.n. ) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra Dobrogei. Pe lângă căderea cetăților Aegyssus și Troesmis, marele poet amintește de nenumăratele invazii, de starea de nesiguranță ce domnea în Dobrogea mai ales iarna, când gheața Dunării îngăduia atacatorilor să pătrundă mai ușor la sud de Dunăre. Ovidiu se plânge amarnic că el, poetul răsfățat al înaltei societăți romane, omul care n-a atins în tinerețe alte arme decât cele ale plăcerii, e nevoit acum, la chemarea străjerilor cetății Tomis, să apuce sabia și scutul și să-și acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate de geți, alteori de seminții șciții, sarmații, bastarnii. Nu numai orășenii, ci și localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora, cum ne spune tot Ovidiu în versuri impresionante, pe care le redau tălmăcite de prof. T.A. Naum, în volumul Ovidiu, Scrisori de exil :

Cât aburesc zefirii, ne îngrădim cu Istrul,

El numai ne păzește de crunte năvăliri.

Când însă vine iarna cea tristă și cumplită

Și geru - mbracă țara în albul lui veșmânt .,

Când crivățul sălbatic, cu aspra lui suflare,

Îngheață apa mării ori Instru - nvălurat,

Îndată ce se - așterne câmpia cea de gheață,

Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuți.

Săgețile lor zboară departe, pân' departe,

Și toată - mprejurimea călări o pustiesc.

Fug oameni De țarini nu - i nimeni să mai vadă

A barbarului pradă e-al omului avut,

Nimica toată: carul ce scârțâie, vreo vită,

Și toat-agonisita sărmanului plugar

Cu brațele legate duși unii în robie,

Își mai aruncă ochii peste casa lor în van.

Iar alții cad, sărmanii, căci îi străpung îndată

Săgeți încârligate și unse cu venin.

Tot ce nu pot să ieie cu dânșii dau pieirii

Și focul dușman arde colibele pustii . "

În timpul domniei lui Tiberius se iau noi măsuri de apărare a frontierei

Dunărene Comandamentul militar Moesic e transformat, pe la anul 15 e.n., într-o provincie ( Moesia ). La vest, iazigilor sarmați li se acordă permisiunea ( dacă nu cumva sunt chiar îndemnați de romani ) să se așeze, în anii 20 e.n., în câmpia Tisei. În felul acesta, calea atacurilor dacice spre Pannonia fusese în bună măsură barată, dar în partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice incursiunile continuau. Suetonius îl acuză chiar pe Tiberius de a fi îngăduit ca Moesia să fie ocupată ( evidentă exagerare ! ) de daci și vedise incapabilă de a apăra Dobrogea. Sub împăratul Claudius, când aceast regat clientelar e format într-o nouă provincie purtând numele de Tracia, teritoriul dobrogean e anexat Moesiei. Apărarea e organizată cu strășni-cie: garnizoane romane sunt așezate în cetățile de pe malul drept al Istrului și se construiesc drumuri strategice pentru deplasarea rapidă și lesnicioasă a trupelor. Atacurile geto-dace nu sunt, totuși, complet stăvilite, căci Seneca găsește ridicole granițele dintre oameni și face, spunând aceasta, o clară aluzie la încercările Imperiului de a-i opri pe daci să treacă Istrul.

O acțiune care ne aduce aminte de expediția lui Sextus Aelius Catus e reali-zată sub domnia lui Nero. Între 62 și 66 e.n. guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, strămută din zona de la nord de gurile Dunării peste 100000 de transdanubieni, populație amestecată de geți, bastarni, sarmați. Scopul operației, rea-lizate prin metode diverse ( poate mai mult diplomatice decât militare ), era dublu : pe de o parte deportarea acestor oameni din așezările lor slăbea presiunea barbară la frontiera dunăreană ; pe de altă parte, așezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întin-deri de pământ să fie cultivate cu țărani aserviți. De altminteri, inscripția dedicată lui Plautius Silvanus e limpede în acestă privință, afirmând că strămutarea acestor transdanubieni, cum coniugibus ac liberis et principibus aut regibus , cu soțiile și copiii și fruntași sau regii lor " ), s-a făcut ad praestanda tributa, pentru a munci pământul și a plăti impozite. Prin aceasta, guvernatorul, spune inscripția, pacem provinviae et confirmavit et protulit, ceea ce înseamnă, după D. M. Pippidi, că pacea instaurată de Aelianus în Moesia a fost extinsă și la regiunile înconjurătoa-re, iar după C. Diacoviciu , o lărgire a zonei de influență și a zonei de apărare a Imperiului și nu neapărat o lărgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunării ".

Asemenea măsuri aduc numai o liniște relativă la frontiere. După moartea lui Nero începe o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii ajung vestiți prin biruințele și prin înfrângerile lor. Dacă Scorilo credea că e mai bine ca dacii, pentru a ține departe primejdia romană, să nu atace Imperiul atâta vreme cât el era sfâșiat de războaie interne, urmașul lui sau contemporanii săi din alte părți ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare ; de aceea, în primele luni ale anului 69 e.n. are loc o invazie în Moesia. ,, Se puseră în mișcare - zice Tacitus - și dacii, un neam nicicând cu credință, iar atunci fără de nici o teamă, căci oastea din Moesia plecase. Ei luau aminte liniștiți la întâmplările noastre cele dintâi ; când au aflat că Italia era cuprinsă de vâlvătaia războiului și că întreg Imperiul era sfâșiat de dușmănie, cucerind iernaticele cohortelor și alelor, dacii deveniseră stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Și de pe acum se pregăteau să distrugă castrele legiuni-

lor, de n-ar fi trimis Mucianus împotriva lor legiunea a șasea ; aflând de victoria de la Cremona, el se temea că semințiile din afară vor strâmtora Imperiul din două părți dacă dacii și germanii se vor năpustii asupra lui fiecare din altă parte. Au fost alături de noi, ca și altădată, norocul poporului roman, care a adus pe Mucianus cu oștile din Orient, și împrejurarea că în acest răstimp noi am biruit la Cremona.

Nu toate atacurile vor fi fost de asemenea gravitate, dar năvălirile erau destul de frecvente, după cum lasă să se înțeleagă Flavius Iosephus. Romanii răspund, ca și înainte, cu expediții punitive. După părerea lui B. Mitrea, care analizează descoperi-rile monetare de la Poiana, această mare așezare dacică și-a încheiat existența încă în timpul lui Vespasianus, căci în două tezaure monetare și în trei locuri de descoperiri izolate de monede ( campaniile de săpături din 1927 - 1928, 1949, 1950 ) de la Poiana, monedele se opresc pe vremea acestui împărat ( 69 - 70 sau 71 e.n. ). Auto-rul crede că părăsirea așezării le-a putut fi impusă dacilor de către Rubrius Gallus, guvernatorul Moesiei, în cadrul măsurilor generale de siguranță pe care le luase pentru ca trecerea Istrului să fie imposibilă barbarilor.

Chiar dacă dinastia Flavilor nu întreprinde acum asemenea acțiuni, se iau măsuri pentru protejarea frontierei dunărene. O flotă specială - clasis Flavia Moesica - e creată pentru supravegherea fluviului, având stațiuni la Aegyssus, la Barboși pe Siret și, poate și în alte puncte. Totuși, în iarna anului 85 / 86 e.n., pe când la Sarmizegetusa domnea Duras - Diurpaneus, iar la Roma - Domițian, o nouă și puternică invazie are loc. Cetele dacilor, conduse poate chiar de Decebal, năvălesc în Moesia, declansând astfel cel dintâi mare război cu Roma.

Perioada 44 î.e.n. - 85 e.n. se caracterizează, după cum s-a văzut, prin lupta consecventă și tenace a poporului daco - get împotriva expansiunii romane. Această luptă fusese numai parțial încununată de succes. E drept că nici o mare și decisivă expediție nu fusese organizată de Roma pentru supunerea Daciei ; dar e tot atât de adevărat că neîndurătorul clește al dominației romane se strângea din ce în ce mai mult în jurul neamului daco - get. Dobrogea cucerită, așezările de la Zimnicea, Popești și Piscul Crăsanilor depopulate, o largă zonă din câmpia munteană și sudul Moldovei pusă sub controlul militar, dacă nu și politic - administrativ, al Romei, Dunărea umblată de vase de război romane - iată care era încheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia era încă în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe po-ziții mai slabe decât pe vremurile lui Burebista.

Creșterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan imperativul unirii tuturor daco - geților liberi într-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu se mai potrivea numai romanilor ; din pilda celor doi câini care, lăsând sfada, se aruncă îm-preună împotriva lupului, trebuia și dacii să învețe că a sosit momentul unirii în fața dușmanului comun. E posibil ca acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco - geților sub o singură stăpânire să fi început sub Scorilo, continuat fiind de Duras - Diurpaneus și desăvârșit sub Decebal, când statul dac ajunge la cel mai înalt nivel de dezvoltare și la o considerabilă putere militară.

Ar fi însă greșit să credem că, în perioada care formează tema acestui capitol

relațiile daco - romane se reduceau la ciocniri militare. Oricât de frecvente ar fi fost acestea, anii de pace predominau, mai ales după victoriile lui Augustus. Și negus-torii se grăbeau să folosească orice ocazie, orice răstimp de liniște la hotar, pentru a veni în Dacia cu mărfurile lor.