SFÂRsITUL ANGLIEI ROMANE
I. Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman, în ciuda unor redresari remarcabile, este amenintat de o întreita criza: economica, religioasa si militara. Capitalismul roman supusese unei exploatari neprevazatoare bogatiile provinciilor; lupta dintre pagânism si crestinism îi dezbinase pe împarati si cetateni; puterea militara a Romei se prabusise. Sistemul frontierei neîntrerupte (linia fortaretelor legate printr-un val de aparare) daduse gres. În Britania metoda paruse ceva mai eficace decât în alte parti, pentru ca frontiera de aparat er 18418d311s a scurta. Pe continent liniile fortificate au trebuit înlocuite prin trupe mobile. Dar legiunile însesi se dovedeau neputincioase în lupta împotriva calaretilor barbari. Curând spada si sulita vor trebui sa faca loc lanciei, arcului, si victoriile gotilor antrenati în stepele Rusiei, tara prin excelenta a calaretilor, vor prevesti înlocuirea apropiata a legionarului prin osteanul calare. "Schimbarea capitala care determina arta razboiului pentru o perioada de douasprezece treisprezece secole, consta în înlocuirea suprematiei pedestrimei prin aceea a cavaleriei". Pentru a-si alcatui o cavalerie, de care are atâta nevoie, imperiul angajeaza barbari; la început ei nu sunt decât auxiliari; apoi intra în legiuni; mai târziu formeaza ei legiunile.
La mijlocul secolului al IV-lea, militar devine sinonim cu barbar. "Nimic nu-i bun în aceste armate în afara de ceea ce nu este roman".
II. În Britania, deoarece cavaleria barbara, din lipsa mijloacelor de transport, nu poate patrunde, pacea romana dureaza mai multa vreme decât în provinciile continentale, si prima jumatate a secolului al IV-lea reprezinta în aceasta tara apogeul culturii romane; dar acolo, ca si în alte parti, armata a încetat sa mai fie romana. Garnizoana zidului de aparare este compusa din unitati locale care nu sunt mutate niciodata. Prima cohorta dacica sta acolo doua secole. Soldatul, prinzând radacini, devine colon . Putin câte putin legiunile britane uita legaturile lor cu Roma. Într-o zi îsi vor proclama un împarat propriu , care se va duce sa lupte pe continent cu pretendentii veniti din alte provincii. Imperiul va pieri în urma acestor lupte. Plecarea legiunilor, fie ca se duc în Galia sa lupte pentru cauza generalului lor, fie ca le cheama la Roma un împarat ajuns la capatul puterilor, va fi pentru Britania un eveniment cu atât mai grav cu cât elementele civile ale populatiei au pierdut în decursul îndelungatei paci romane toate virtutile razboinice.
Nici bogatul proprietar de villa , nici fermierii din catunele celtice, nici sclavii nu sunt osteni. Primejdia civilizatiilor fericite este aceea de a face pe cetatean sa uite ca, în ultima analiza, libertatea depinde de valoarea sa militara. Feudalitatea va fi noua forma pe care o va lua apararea locala, când occidentalii, dupa aspre suferinte, vor descoperi o data mai mult necesitatea acesteia.
III. Incursiunile pictilor si scotilor în nord erau, în Britania romana, calamitati vechi si acceptate. Spre sfârsitul secolului al III-lea apare pentru prima oara un nou pericol: invadarea coastelor de catre barbarii franci si saxoni. Exista totusi o flota romana însarcinata sa stea de paza la Marea Nordului si la Canalul Mânecii (Classis Britannica); fara îndoiala ca era neîndestulatoare, deoarece, pe la 280, imperiul trebui sa numeasca un nou amiral, Carausius, care primi misiunea speciala de a respinge incursiunile saxone. Acuzat ca e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apararea provinciei, amenintat cu o ancheta, Carausius se revolta, angaja în Galia mercenari franci si puse trupele sale sa-l proclame împarat. De la 286 pâna la 293, uzurpatorul, proteguit de flota sa, domni în Britania si o parte a Galiei. E o figura ciudata acest împarat celt care a pus sa se bata - pâna la Rouen - monezi gravate cu efigia Britaniei spunându-i: Expectate veni si alte monezi în onoarea Romei eterne. Dar succesul escapadei sale dovedeste slabiciunea imperiului. Dupa ce Diocletian restabili în sfârsit ordinea, pentru a evita asemenea pronunciamientos încerca sa împarta puterea în Britania între trei oameni: un guvernator civil, un comandant sef, sau Dux Britanniarum, si un Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei, si nu de guvernatorul Britaniei. Aceasta rânduiala dadu bune rezultate de-a lungul primei jumatati a secolului al IV-lea si invaziile încetara.
IV. "Sfârsitul stapânirii romane în Britania coincide cu o adevarata dezlantuire de tulburari si rascoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla atunci într-un moment de mare pericol". Prin 384 legiunile din Britania proclamara împarat pe popularul si foarte valorosul lor general Maximus, care, lasând în Britania numai garnizoana zidului, îsi duse soldatii în Galia pentru a-l ataca pe împaratul Gratian. Îl învinse, dar fu la rândul sau batut de împaratul Theodosius al Imperiului de rasarit si decapitat. Legiunile sale nu s-au mai întors. "Una dintre cele mai frumoase povestiri ale celtilor descrie aventurile unui împarat roman, Maxen Wledig (evident Maximus) care, adormind în timpul unei vânatori si visând o printesa minunata, porni în cautarea ei si o gasi în Britania. O lua de sotie si înalta Britania pe culmile gloriei, dar Roma îl uitase si trebui sa-si paraseasca noul regat si sa recucereasca imperiul. Pentru aceasta expeditie, Britania îi oferi legiuni, care nu s-au mai întors niciodata. Armata lui Maxen populeaza tara mortilor". Un document oficial (redactat între 400 si 430), Notitia Dignitatum, mai citeaza Britania ca o provincie cu numeroase unitati romane, dar cu siguranta lista lor nu era la zi. În realitate, cea mai mare parte a legiunilor plecase, la sfârsitul secolului al IV-lea, spre tara mortilor. Când începu marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, coplesit de vandali si burgunzi, mai ceru o data întariri Britaniei. Ostenii care au raspuns acestui apel si au parasit insula nu erau romani, ci britani. Provincia ramase aproape fara aparare.
V. Ce s-a întâmplat apoi? Se pare ca pictii si scotii au devenit mai îndrazneti si ca, pentru a-i combate, o capetenie britana, Vortigern, ar fi chemat în ajutor pe saxonii Hengest si Horsa si le-ar fi oferit niste teritorii în schimbul spadelor. Acestia, dupa cum spune cronicarul, când s-au vazut pe insula, s-au întors împotriva patronului lor. Atrasi de aceasta tara bogata si slab aparata, navalitorii germani devenira din ce în ce mai numerosi. Cu privire la anul 418 se citeste în cronica anglo-saxona: "În anul acela romanii strânsera toate avutiile care se aflau în Britania. O parte le ascunsera în pamânt; restul îl luara cu ei în Galia". În zilele noastre s-au dezgropat mai multe dintre aceste comori, alcatuite din obiecte de argint si aur. Toate descoperirile arheologilor dovedesc ca întreaga tara a fost atunci cuprinsa de groaza. Vilele si casele distruse poarta urme de incendiu. Ferestrele fusesera zidite în graba. Se gasesc schelete fara morminte. Beda venerabilul descrie astfel invaziile: "Edificiile publice si particulare au fost doborâte, preotii ucisi în fata altarelor... Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinsi în munti si masacrati; altii, înfometati, s-au predat si, daca nu erau omorâti pe loc, deveneau sclavi. Iar altii, cu inima îndurerata, au fugit peste mari. Ultimii ramasi au dus o viata nenorocita printre stânci si munti". Cea mai mare parte dintre celti se refugiara în regiunile muntoase din vest, unde se mai gasesc si astazi. "Se oprira aici, la malul marii, catarându-se pe stânci. Dincolo începea o alta lume. Ramasera pe mal, asteptând barca podarului". Saxonii dadura acestor refugiati numele de gali, Welsh, adica straini (cuvântul german Welsche). Alti celti emigrara spre Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei, si fundara acolo Mica-Britanie.
Legatura dintre cele doua Britanii fu durabila. "Tristan e britan; Lancelot a venit din Franta la curtea lui Arthur si Merlin face naveta între cele doua tari".
VI. Cucerirea insulei de catre saxoni a fost lenta si apararea ei adeseori curajoasa. În 429, sfântul Germanus, episcop de Auxerre, sosi la Verulamium pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene , ceea ce dovedeste ca britanii mai aveau ragaz sa se ocupe si de teologie în timpul invaziilor. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii si pictii amenintau orasul, si atunci sfântul Germanus lua comanda trupelor, organiza o ambuscada si, la momentul prielnic, îi arunca pe crestini împotriva barbarilor în strigatul de Aleluia. Iesi învingator. În secolul al VI-lea, un rege Arthur (sau Artorius), miticul suveran care avea sa inspire pe poeti, repurta victorii împotriva navalitorilor. Dar înca de pe atunci anglii, saxonii si iutii sunt stapâni pe cea mai bogata parte a tarii. E un motiv firesc de uimire disparitia aproape totala a civilizatiei celto-romane din Anglia. În Galia, mai ales în sud, orasele si monumentele romane au ramas în picioare. Latina târzie a furnizat principalele elemente ale limbii franceze. Dar în Anglia limbajul a pastrat putine urme ale stapânirii romane. Cuvintele englezesti de origine latina sunt sau cuvinte stiintifice însusite mult mai târziu, sau cuvinte franceze care dateaza de la cucerirea normanda.
Între rarele vocabule care exista din vremea primei cuceriri romane nu se pot cita decât Caesar, cuvânt universal, street, strada (strata via, care se regaseste în Stratford) mile, care este mila romana, wall, care este vallum, si terminatia chester (castra)... Un împarat, drumuri, un zid, sa fie tot ce lasa mostenire Roma, dupa patru sute de ani, celei mai îndepartate dintre provinciile sale?
VII. "Lucrul cel mai important ce se poate observa cu privire la Franta si Anglia nu e faptul ca se gasesc acolo monumente romane, ci ca ele sunt monumente romane". În mostenirea lasata de romani, Anglia, ca si Europa întreaga, a gasit crestinismul si ideea de stat. Imperiul si pacea romana vor ramâne visul de fericire al celor mai buni suverani barbari. În Irlanda, în Ţara Galilor, preotii si calugarii vor salva cultura romana. Cronicarul Gildas (aproximativ 540) citeaza pe Virgiliu si, când vorbeste de latina, spune: Nostra lingua. Cât despre nimicirea totala a celtilor romanizati, teorie scumpa odinioara istoricilor saxoni, este o idee greu de conceput. Faptul ca rarele cuvinte celte care au supravietuit în limba engleza sunt cuvinte referitoare la viata domestica pare a dovedi ca invadatorii se casatorisera cu femei indigene. Dintre barbati, multi au fost masacrati, altii, cu siguranta, au devenit sclavi, dar, la fel ca si odinioara iberii, celtii n-au fost nimiciti Daca englezul modern este atât de profund deosebit de german, lucrul se explica în parte prin aceea ca cucerirea normanda a fost pentru el o a doua cucerire latina, iar în parte pentru ca sângele navalitorilor germani s-a amestecat într-o proportie destul de mare cu sângele semintiilor care îi precedasera.
Un nou exemplu de modernizare nepotrivita. Exploatarea provinciilor romane s-a bazat pe sistemul sclavagist. Chiar rolul si metodele de exploatare a provinciilor care revin elementelor sociale mentionate în nota 13 servesc consolidarii acestui mod de productie.
E vorba de Cohors I Aelia Dacorum, înfiintata de împaratul Hadrian (117-138 e.n.) si atestata de pe la anul 146 e.n. fara întrerupere cu garnizoana în Britania.
Autorul foloseste aci termenul în mod ambiguu. El se gândeste în primul rând la rolul de colonist pe care-l au soldatii eliberati (veteranii), ramasi definitiv în provinciile unde facusera serviciul militar. Prin colon, în sens restrâns, se întelege un producator agricol, posesor de pamânt si legat de pamânt (din secolul al IV-lea e.n.), obligat fata de marele proprietar la o redeventa în produse. Un precursor, deci, al serbului medieval, ceea ce, în genere, nu e cazul pentru ostasul roman eliberat din serviciu, care era om liber si mic proprietar.
Acest împarat proclamat de legiunile din Britania este acelasi Magnus Maximus de care autorul vorbeste ceva mai departe, în paragraful IV
|
