SITUAŢIA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÎNE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA
1. SITUAŢIA POLITICĂ A MOLDOVEI ÎNTRE ANII 1546-1572.
Situatia Internationala din a doua jumatate a veacului al XVT-fe~a" riii a' favorizat, pîna în ultimul sau deceniu, încercarile poporului romîn de scuturare a apasatoarei stapîniri otomane. Suveranii statelor vecine, Polonia si Imperiul habsburgic, avkui de facut fata propriilor lor greutati interne sau cautînd sa largeasca teritoriile de sub stapînirea lor, nu au dat sprijinul necesar tarilor romîne în nazuintele lor de eliberare de sub turci. Atunci cînd au raspuns unor chemari venite din partea acestora, n-au facut-o pentru a le ajuta sa-si cîstige independenta politica, ci pentru a înlocui pe turci prin propria lor stapînire. în aceasta directie se manifesta îndeosebi imperialii, care, prin numeroase actiuni diplomatice si militare, încearca sa alipeasca Transilvania la Imperiul habs» burgic si sa desprinda Moldova si Ţara Romîneasca din sistemul politic otoman, instaurat dupa 1538. Habsburgii s-au aratat, însa, incapabili de a înlocui stapînirea otomana prin propriul lor sistem; ajunsi la tron cu ajutorul imperialilor sau chiar impusi de ei, unii dintre domnii tarilor romîne, ca Radu Ilie sau Despot, atunci cînd au intentionat sau chiar au încercat sa se ridice împotriva turcilor, nu au gasit sprijinul fagaduit si actiunile lor n-au avut aproape nici un fel de urmari asupra situatiei politice a Ţarii Romînesti si Moldovei.
Regatul polon, care încheiase în 1532 o pace « vesnica » cu Turcia, a cautat în toata aceasta perioada sa îndeparteze primejdia otomana, prin pastrarea unor bune relatii cu Poarta. Fara a avea învoirea regelui, magnatii poloni au atacat adesea Moldova, dar nu cu gîndul alungarii turcilor, ci cu dorinta de înstapînire asupra ei.
Singurul aliat de nadejde pe care 1-a avut poporul romîn în lupta sa de eliberare a fost puterea cazaceasca, care, începînd din anul 1563 si pîna 232f57c la sfîr-situl veacului, a întreprins o serie de actiuni împotriva turcilor si a aliatilor acestora, dîndu-le lovituri serioase.
în raporturile internationale,
tarile romîne nu mai au rolul important din a doua jumatate a
veacului al XV-lea si nici chiar pe acel din prima jumatate a celui
urmator. în jocul politic al marilor puteri vecine, Transilvania,
Ţara Romîneasca si Moldova nu mai constituiau acum state în
stare sa-si apere Interesele si sa se impuna prin
forta lor militara. De aceea, printr-o politica echivoca,
de manevrari dintr-o parte în alta, de folosire a contradictiilor
dintre aceste mari puteri, conducatorii tarilor romîne au
cautat de cele mai multe ori sa lupte pentru pastrarea
existentei statelor lor si pentru fixarea unor raporturi cu Poarta
otomana de oarecare autonomie politica. Trebuie retinuta
si dorinta multora dintre domni de recîstigare a
independentei pe baza de ajutor din afara si chiar
încercarile militare ale unora, în vederea realizarii acestui scop.
în ce priveste desfasurarea politicii interne, ea se caracterizeaza prin necurmate lupte între partidele boieresti si între acestea si domnie1.
Urmasilor lui Petru Rares la tronul Moldovei, Ilias (1546-1551) si stefan (1551-1552), li s-au pus aproape aceleasi probleme ca si tatalui lor, în cea de-a doua domnie a lui: înfrîngerea anarhiei interne pricinuita de marii boieri si împlinirea unor obligatii economice si politice mult crescute, fata de Poarta otomana.
Chiar de la începutul domniei, Ilias se vede silit sa ia masuri aspre împotriva marii boierimi, care, în tendintele ei de recîstigare a vechilor privilegii, urmarea punerea tînarului domn sub tutela sa completa. în urma descoperirii unui complot, se taie capul hatmanului Vartic, iar o parte din boieri sînt pedepsiti cu diferite cazne (cu bataia, taierea nasului, orbirea)- Multi trec în Polonia, îngrosînd rîndurile fugarilor aflati acolo înca din timpul domniei lui Petru Rares *. în cursul anului 1549, acestia, grupati în jurul unui pretendent, sustinut si de unii pani poloni, navalesc în Moldova, însa oastea domneasca îi alunga peste granita. Avînd de facut fata unor obligatii sporite fata de Imperiul otoman, Dias cauta ca, satisfacînd cererile Portii, pentru a putea domni în liniste, sa loveasca în acelasi timp în puterea economica a marilor feudali. De aceea, pentru obtinerea sumelor de bani necesare, domnul recurge la un mijloc cu totul neobisnuit epocii: impunerea la bir a marilor boieri si chiar a manastirilor, fapt care i-a atras ura si mai înversunata a acestora. în fata puterii coalizate a boierilor si a bisericii, domnul este silit sa caute refugiu în Imperiul otoman, trecînd la credinta mahomedana. Parasirea tronului si turcirea lui Ilias sînt expresia neputinte! domnului de a rezolva problemele interne si externe ce i se puneau, a capitular lui în fata presiunii crescînde a Portii si a boierilor.
în scurta lui domnie, stefan Rares a avut de întîmpinat noi valuri ak opozitiei boierimii, manifestata prin uneltirile si comploturile boierilor dir
1 Vezi mai sus
cap. III, par. 2.
3 Cronicile slavo-romlne, p. 104 si 118.
tara sau prin incursiunile celor
rugiti în Polonia. Chiar la urcarea sa în scaun, el are de
înabusit un complot al marii boierimi, ce urmarea înlocuirea
urmasilor lui stefan cel Mare cu un domn ridicat din sînul ei, care
sa se identifice cu interesele marilor feudali. La 15 iunie 1551,
stefan mentiona într-un act ca a confiscat averile lui Iurie
spatar, care «le-a pierdut cu hiclenie, cînd a ridicat pe un lotru asupra
capului domniei mele » l.
în politica sa externa, imediat dupa aplanarea conflictului iscat cu fratele sau, fostul domn, devenit pasa de Silistra2, stefan face chiar în vara anului 1551 unele încercari pe lînga poloni si imperiali de realizare a unei aliante antiotomane. Cerînd ajutorul regelui Poloniei în contra turcilor, stefan i se ofera drept vasal, dar este refuzat3. Se adreseaza atunci imperialilor, la care trimite în solie pe însusi mitropolitul tarii si un boier batrîn, fost sfetnic al tatalui sau, dar si aci, chiar daca nu este întîmpinat cu un refuz categoric, sinceritatea propunerii li este pusa la îndoiala*. în toamna aceluiasi an, 1551, sultanul adreseaza o porunca categorica domnului Moldovei sa intre cu oastea sa în Transilvania, împotriva imperialilor5; raspunsul lui stefan este o noua solie trimisa acestora, cu fagadu-lala ca nu se va supune poruncilor Portii, si ca va lupta chiar împotriva turcilor, daca va fi asigurat ca va primi ajutor din partea împaratului si i se vor retroceda cele doua feude din Transilvania, Ciceul si Cetatea de Balta. Pîna la sfîrsitul lui martie 1552, se schimba multe scrisori si solii între stefan si imperiali, dai fara luarea vreunor hotarîri. stefan propune si un plan de actiune generalului imperial Castaldo, care consta, în esenta, în prinderea ostilor turcesti într-o capcana, acestea urmînd a fi atacate din fata de imperiali si din spate de moldoveni. Dar si noua propunere este întâmpinata cu suspiciune6. Solii lui stefan, ajunsi la Ferdinand de Habsburg, la Bratislava, sînt trimisi îndarat doar cu fagaduieli, ceea ce provoaca nemultumirea domnului. Sultanul, care probabil era Informat de toate aceste actiuni ale domnului Moldovei si de insuccesele lui, îi trimite o ultima porunca, la sfîrsitul lui mai 1552, ca sa porneasca cu oastea sa împotriva imperialilor - care stapîneau în acel moment Transilvania - faga-duindu-i ca, de o va face, îi va ierta jumatate de haraci7. în cursul lunii iulie, oastea moldoveneasca prada în secuime, fara însa a da vreo lupta cu imperialii. Se pare ca stefan a facut o simpla demonstratie, pentru a-si dovedi fidelitatea fata de sultan si a evita astfel o noua campanie otomana împotriva tarii sale.
Politica sa interna, de întarire a puterii domnesti, prin reprimarea factiunilor feudale, însotita de una de intoleranta religioasa, cu masuri aspre împotriva armenilor, a stîrnit multe nemultumiri, care au dus în cele din urma la
Documente,
A, veac XVI, voi. II, p. 7.
A. Veress, Documente, I, p.
61, 78.
8 Ibidem, p. 52-53.
1 Hurmuzaki, II/4, p. 597. 6 A. Veress, op. cit., p. 61. * Ibidem, p. 62. ' Ibidem, p. 85 - 86.
ridicarea marilor
boieri «în chip tîlharesc asupra voievodului» si la uciderea sa la
podul de la Ţutora, pe Prut, la 1 septembrie 15521. Din unele
scrisori ale lui Castaldo, reiese ca acesta fusese în strînse
legaturi cu boierii ucigasi si cu partida care avea sa
aduca pe tron pe Lapusneanu.
Cu exceptia cronicii lui Eftimie, scrisa din porunca lui Lapusneanu, izvoarele arata în mod unanim hotarîrea lui stefan de a duce mai departe politica anti-otomana a tatalui sau. Din unele însemnari ocazionale, care nu pot fi banuite de partinire, se poate vedea ca domnul intentiona o ridicare împotrfva turcilor, bazata pe alte forte interne decît marea boierime. Faptul ca el a conditionat aceasta ridicare a maselor populare pentru eliberare de un ajutor extern, pe care nu-1 gasea nicaieri - aratînd astfel ca nu avea deplina încredere în fortele propriei sale tari, asa cum avusesera înaintasii sai - 1-a dus în cele din urma la esecul suferit. Este drept ca împrejurarile, ca si omul, erau altele decît cele din vremea bunicului si a parintelui sau.
Dupa uciderea lui stefan Rares, reîncep luptele dintre gruparile boieresti, care îsi disputau puterea, fiecare încercînd sa impuna la cîrma tarii propriul ei pretendent. Cea mai puternica era partida filo-polona, formata din numerosi mari boieri, aflati atît în tara, cît si fugari în Polonia; ea era grupata de mai multi ani în jurul unui boier putin cunoscut, stolnicul Petrea. Alta era aceea a partizanilor familiei domnitoare, condusa de însasi doamna lui Petru Rares, si care se regrupase în graba, sustinînd la tron pe un Joldea, care urma sa ia în casatorie pe fiica lui Petru Rares, Ruxandra. Cea de-a treia, mai putin numeroasa, nutrea vadite simpatii pentru imperiali si era în legatura cu Castaldo.
Joldea, ridicat în scaun si sustinut de o parte din marii boieri, nu domneste decît trei zile. Surprins nepregatit de razboi la sipote, pe Jijia, de oastea boiereasca si cea polona, care-1 aduceau pe Petrea stolnicul în tara, Joldea este însemnat la nas si calugarit cu sila. Boierii îl proclama domn la Hîrlau, sub numele de Alexandru voda, pe pretendentul venit din Polonia, caruia i se creeaza imediat si justificarea dinastica necesara, fiind dat drept fiu al lui Bogdan cel Orb. La scurt timp dupa aceasta, se obtine si confirmarea sultanului pentru noua domnie, conditionata însa de aproape dublarea tributului, care ajunge astfel la suma de 30 000 de galbeni.
Primele masuri cu caracter intern ale noului domn, poreclit mai tîrziu Lapusneanu si despre care cronica lui Azarie tine sa faca mentiunea ca era « unul dintre boieri » 2, lasau sa se întrevada o domnie asa cum de mult o doreau boierii, lipsita de autoritate si la discretia totala a celor care-1 sustinusera. Se da drumul boierilor pusi în temnita de Petru Rares si de fiii sai, sînt rechemati în tara cei fugiti peste hotare si « boierii toti au primit demnitatile si mosiile de mai înainte » 3. Dar, aceasta întelegere între domnie si marea
1 Cronicile
slavo-romîne, p. 139-140. * Ibidem, p.
140. 8 Ibidem, p. 123.
Fig. 270. - Portretul lui
Alexandru Lapusneanu Slatina, 1560
de pe o broderie de la manastirea
boierime n-a durat
mult. Tendintele centrifuge ale unora din marii feudali devenisera
anacronice si se opuneau dezvoltarii politice a statului; întoarcerea
la o etapa a vietii statale, depasita de aproape un
veac, era imposibila. Noul domn începe si el sa ia masuri
de întarire a autoritatii centrale, lovind în
imunitatile pe care încercasera sa le recîstige, în
plinatatea lor, boierii si manastirile.
Conflictul dintre domnie si marii boieri reizbucneste în anul 1555. Multi dintre cei nemultumiti, în frunte cu boierul Negrila si cu mitropolitul tarii, fug în Polonia si în Imperiul otoman. Fugarii fagaduiesc sultanului o parte din teritoriul Moldovei, daca-1 înlocuieste pe Lapusneanu. Cu ajutor polon, Negrila prada Moldova pîna aproape de Suceava. Turcii - care erau acum ei însisi interesati în potolirea anarhiei interne din Ţara Romîneasca si Moldova, în vederea exploatarii lor - nu dau curs cererii boierilor, mai ales ca, în aceasta vreme, nici nu aveau motive sa se plînga de Lapusneanu. în afara raului pricinuit tarii, miscarea boierilor rebeli nu a avut alte urmari.
Anul 1558 aduce noi framîntari în sînul clasei dominante. în sfatul domnesc se produce o mare schimbare: cu exceptia a trei-patru dregatori, toti ceilalti sînt înlocuiti cu altii, nume noi, putin cunoscute, ridicati dintre boiernasii sprijinitori ai domniei. Doi ani mai tîrziu au loc alte miscari boieresti de nemultumire împotriva domnului, din care unele vadit în legatura cu forte externe, Imperiale sau polone. Un Lupu paharnic îsi pierde capul si averile pentru ca « s-a ridicat domn asupra capului domniei mele si cu alti vicleni », spune un act domnesc din aceasta vreme *. Tot în 1560, se semnaleaza solii de boier) si clerici moldoveni la împaratul Ferdinand, caruia îi cer ajutor împotriva Iul Lapusneanu, pentru înscaunarea pretendentului Despot2. în aceeasi vreme, se vorbeste despre proiectul de incursiune a unui cneaz rutean, Dimitrie (probabil Visnevietki) cu gînduri de rasturnare a lui Lapusneanu 3 si de eliberare a tarii de sub turci.
Toate aceste miscari, urmarind cucerirea puterii prin aducerea la tron a unor pretendenti fara legaturi cu fosta familie domneasca, arata ca este vorba si de manifestari ale unei crize dinastice. însasi înscaunarea lui Alexandru Lapusneanu constituia un exemplu si un îndemn pentru diversii pretendenti la tron si pentru sustinatorii lor, ca pot obtine puterea rîvnita fara eforturi deosebite. în politica externa a lui Alexandru Lapusneanu se pot distinge clar doua etape: una, la începutul domniei, cu încercari de realizare a unei coalitii anti-otomane, care sa aduca eliberarea Moldovei de sub turci, si cea de-a doua, de împacare cu situatia de aservire existenta, domnul manifestîndu-se cu totul credincios turcilor.
Imediat dupa ocuparea tronului, Lapusneanu se adreseaza generalului Imperial Castaldo, ca si înaintasul sau stefan Rares, declarindu-se gata sa lupte
1 Documente, A, veac. XVI, voi. II, p. 149-150. . A. Veress, op. cit., I, p. 180-182. " Ibidem, p. 188-192.
împotriva turcilor, daca va avea asigurarea împaratului ca i se va da ajutor militar si i se vor retroceda posesiunile din Transilvania, Ciceul si Cetatea de Balta, ca loc de refugiu *. Tratative se duc în tot cursul iernii anilor 1552-1553, însa, tot ca în cazul lui stefan Rares, raspunsurile sînt evazive, fagaduielile lipsite de urmari practice, ceea ce îl determina pe Lapusneanu sa-si schimbe orientarea, mai ales ca obtinuse confirmarea sultanului în domnie si turcii i se aratau, în general, favorabili.
începînd cu anul 1553, el duce politica suzeranilor sai poloni si turci, nemaifacînd încercari de a se elibera de sub influenta lor. în politica sa de supunere fata de Poarta, este neîndoios ca un rol hotarîtor, pe lînga refuzul imperialilor de a colabora cu el, 1-a avut si atitudinea panilor poloni. Fata de Sigismund August, regele Poloniei, Lapusneanu si boierii tarii facusera act de omagiu înca din septembrie 1552, reînnoit si completat în 1553 2, luînd asemenea obligatii, încît regele ajungea la o situatie politica cu totul exceptionala fata de Moldova, tara, «pe care - dupa cum scrie un contemporan - stramosii sai n-au putut niciodata s-o înfrînga cu armele » 3.
Succesul acesta atît de nesperat - izvoarele vorbesc de unirea Moldove) cu coroana Poloniei4 - a nascut temeri chiar la rege si la principalii sai sfetnici. Castelanul Cracoviei, Ian Tarnovski, îl sfatuia pe rege sa-i ceara lui Lapusneanu sa trimita o solie la Constantinopol si sa arate ca stefan Rares a fost ucis de moldoveni din cauza tiraniei sale si ca el a fost bine primit ca domn de întreaga tara. De asemenea sa spuna ca nu va avea alt suzeran în afara de sultan, ca va plati regulat tributul si-i va executa cu credinta poruncile. La rîndul sau, si regele sa trimita sultanului o solie si, daca i se va imputa ca el a asezat domn în Moldova si a primit tara sub suzeranitatea sa, sa arate ca schimbarea de domn au facut-o moldovenii însisi, ca noul domn va fi supus sultanului si ca regele nu vrea sa aiba nici un amestec în Moldova, care sa-1 supere cumva pe sultan 5. Ascultînd sfatul, regele trimite o solie la turci, asigurîndu-i de devotata prietenie. Cu asemenea suzerani si aliati, tematori de propria lor situatie, nu este de mirare ca si Lapusneanu a dus fata de Poarta o politica de totala supunere.
în politica externa a Moldovei din deceniul al saselea al veacului, mai este de semnalat ajutorul dat de Lapusneanu regelui polon împotriva tatarilor, la începutul anului 1553, precum si amestecul armat în Transilvania, avînd ca scop reîntronarea lui Ioan Sigismund ca principe al Transilvaniei. în cursul anului 1556, din porunca sultanului si cu îndemnul regelui polon, ostile Moldovei si ale Ţarii Romînesti trec muntii în Transilvania si alunga pe imperiali, reusind sa înscauneze pe fostul principe. Cerîndu-si îndarat posesiunile din Transilvania, cele doua cetati feude ale domnilor Moldovei, Lapusneanu nu le
1 A. Veress, op. cit., II, p. 104; Hurmuzaki, III/l, p.
288-289 si 306-307.
3 Ibidem, II/5, p. 31 - 32; I. Bogdan, Album paleographique Moldave, plansa nr. 79.
J Cerc. ist., I, 1925, p. 109.
1 Hurmuzaki, S 2/1, p. 196-198.
s Ibidem, p. 174-176. ( "i .-.. . ' '
obtine decît în 1558, dupa multe amînari, si abia în urma unui ordin expres al sultanului, dat Isabellei, mama principelui.
Spre sfîrsitul primei sale domnii, din cauza sporirii obligatiilor fata d; Poarta, a nenumaratelor porunci de a se furniza zaherea si vite, precum si oameni si cherestea pentru întarirea cetatilor turcesti din nordul Marii Negre, se parc ca Lapusneanu a încercat o noua apropiere de imperiali. Prin intermediul vene-tienilor, el propune lui Ferdinand o alianta între Imperiu, Moldova si Ţari Romîneasca, care urmau sa porneasca împreuna un razboi în contra turcilor *. Nici de data aceasta raspunsul nu este mai favorabil. De altfel, imperialii iti aveau propriul lor candidat la tronul Moldovei, cu ajutorul caruia sperau sa puna mina pe cele doua tari în alte conditii decît propunea Lapusneanu. Este vorba de Iacob Eraclid Despot, viitorul domn al Moldovei.
Fata^de Ţara Romîneasca, Lapusneanu a dus în prima domnie politica pe care i-au impus-o turcii, facînd, din porunca lor, doua expeditii, una în 153 3 de reîntronare a lui Mircea Ciobanul, alta în anul urmator, de scoatere a acexu-iasi si de punere în scaun a lui Patrascu cel Bun.
în acest timp, la curtea lui Lapusneanu se adapostise un grec, Iacob Eracb:
Despot, ce pretindea ca se trage din familia despotilor de Samos. Poet, mec.; si militar r.u mari calitati, el se facuse cunoscut si bine primit la curtile suveranilcr apuseni. Cunoscînd la fata locului situatia din Moldova, în special nemultu-
"rnîrîlefata de domnia lui Lapusneanu, Despot începe sa nutreasca nadejdea de a-1 înlocui pe acesta, si apoi, o data ajuns domn, sa înfaptuiasca, cu ajutorai apusenilor, planuri si mai marete. Complotul pe care-l faurise împreuna cu ucii dinboierifiind descoperit, Despot este silit sa fuga la imperiali. Cu ajutorai acestora si al unui nobil polon, Albert Laski, în toamna anului 1561, Despcc
^revine în Moldova. La 18 noiembrie 1561, a avut loc o lupta la Verbia, în care Lapusneanu, tradat de o mare parte din boieri, este înfrînt si silit sâ-si game refugiu la turci."""
Instalat în domnie, Despot încearca sa puna în aplicare atît politica protes-
T tanta a sprijinitorilor sai poloni si germani, - el însusi era luteran - cit s pe cea antiotomana a imperialilor, de aceasta din urma fiind strîns leeatg ^TTHIT de eliberare de sub turci a poporului romîn, ca si a întregii Peninsule Balcanice. Despot îsi inaugureaza domnia prin doua acte neobisnuite pentru Moldova acelei vremi: mai întîi, da un edict de to^anj^jŢgjtij^oasa. invitînd în Mot»
dova pe toti protestantii care aveau de suferit persecutii în tarile lor; apoi adre-_ seaza o proclamatie moldovenilor, prin care îsi afirma hotarîrea de a lupta împotriva turcilor si delT uni, sub sceptrul sau, Moldova si Ţara Romîneasca. Despot a luat unele masuri pentru dgzvoltarea comertului si oraselor, cautînd în acestea un sprijin împotriva altor forte sociale interne, ostile masurilor politice pe care le-a luat. Avînd de facut fata unor mari dificultati banesti,
1 A. Veress, op. cit., I, p. 173.
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
«fe»
Rg. 271. - Taler emis de Despot voda, 1562.
ca plata ostasilor mercenari, achitarea unor datorii catre Laski si a obligatiilor catre imperiali, pe care si le asumase înainte de obtinerea tronului, precum s; plata tributului catre turci, Despot a luat unele masuri prin care si-a pierdut repede simpatiile poporului si ale clerului. Astfel, el a pus o dare exceptionali de un galben pe fiecare gospodarie taraneasca si a luat podoabele sivasete
![]() |
||||
![]() |
||||
![]() |
j ; /j
Fig. 272. - Dinar emis de Despot voda, 1563.
pretioase de la manastiri, pe care le-a topit, transfbrmîndu-le în argint si aui-Din cauza cruntei exploatari a taranimii, are loc acum si o rascoala taraneasca, de oarecare amploare 1.
în politica sa externa, Despot s-a bucurat de succese deosebite. Desi impui de imperiali, în primavara anului 1562 el este recunoscut domn si de sultan, la care mijlocisera pentru confirmare chiar unii dintre dregatorii Portii, cîstigati de Despot. Regele Poloniei, pentru a nu da pretext de suparare turcilor, dat fiind rolul jucat de unii magnati poloni la întronarea lui Despot, se arata la început dusmanos fata de acesta, dar sfîrseste prin a stabili cu el relatii de prietenie. Cu Petru cel Tînar, domnul Ţarii Romînesti, Despot încheie un tratat de aii: împotriva oricaror dusmani, fie ei chiar si turcii. Singurul care i-a ramas dusman constant a fost Ioan Sigismund, principele Transilvaniei. Acesta, gasindu-se între imperiali si Despot, credincios aliat al lor, îsi temea tronul, fapt pentn. care nu contenea sa staruie la Poarta pentru readucerea pe scaunul Moldove a lui Lapusneanu.
Despot a înfiintat si o scoala la Cotnari, unde a predat tînarul învatat umanist, Ioan Sommer, de la care a ramas si o biografie a domnului.
Politica interna a lui Despot, la care s-a adaugat si cearta cu Laski, canite îi luase îndarat Hotinul, dupa ce i-1 daduse în contul datoriei contractate, i-au grabit caderea. Rascoala taraneasca ce izbucneste acum da prilej unor boier
1 Vezi mai sus, cap. III, par. 1. . : - . ■■ ■■ . , î'i
sâ organizeze
un complot împotriva lui Despot, caruia în cele din urma acesta ii
cade victima. Dupa ce rezista asediului boieresc vreme de trei
luni, închis în cetatea Sucevii, domnul se preda boierilor si e ucis
de conducatorul complotului, Tomsa hatmanul, în noiembrie 1563,_jj
Ceva mai înainte, prin viclenie, boierii reusisera sa prinda si pe hatmanul cazacilor, Dimitrie Visnevietchi, venit sa ocupe tronul Moldovei, si-1 trimisesera la Poarta, unde a fost ucis de turci în chinuri groaznice.
Cu moartea lui Despot, s-a prabusit si pozitia politico-miliara pe care reusisera s-o detina habsburgii la rasarit de Carpati vreme de doi ani, între 1561 si 1563.
Boierii au încercat atunci din nou sa impuna la cîrma statului un reprezentant al lor, pe Tomsa, cerînd sultanului sa-1 recunoasca domn. Poarta însa îl numeste a doua oara pe Lapusneanu, care, cu contingente de oaste munteana, turca si tatara, vine sa-si reia tronul. în primele ciocniri, avînd alaturi si oaste taraneasca, Tomsa învinge1 ; cînd taranii îl parasesc 2, el este înfrînt si fuge în Polonia. Aci e ucis din ordinul regelui, împreuna cu boierii care se aflau cu dînsul, conform cererii sultanului.
A doua domnie a lui Lapusneanu (1564-1568) a ramas în amintirea contemporanilor prin cumplita pradaciune ce i-a precedat înscaunarea, cînd tatarii «au navalit asupra Moldovei ca niste cîini turbati si apucînd multa prada, oameni si vite, au ars tara » 3.
Domnia i-a fost continuu tulburata de diversi pretendenti, sprijiniti dinlauntru de boieri, iar dinafara mai ales de imperiali, care cautau sa recîstige ad pozitiile pierdute o data cu înlaturarea lui Despot. Cumplitele masacre boieresti, menite sa puna capat anarhiei interne, au caracterizat de asemenea aceasta a doua domnie a lui Lapusneanu. în 1568, Lapusneanu moare, pare-se otravit de boieri.
Domnia
urmasului sau, Bogdan (1568-1572), se desfasoara sub
tutela nemijlocita a magnatilor poloni. El se declara vasal
regelui Poloniei, repetînd omagiul si tratatele de alianta
si supunere încheiate de tatal sau 4. Nemultumind pe unii
dintre boieri si pe sultan, Bogdan este înlocuit din domnie,
gasindu-si refugiul în Polonia, apoi la imperiali si în cele din
urma la tarul Rusiei.
2. AGRAVAREA DOMINAŢIEI OTOMANE ASUPRA ŢĂRII ROMÎNEsTI (1545-1577)
Istoria politica a Ţarii Romînesti între anii 1545-1577 se caracterizeaza printr-o dezlantuire a razboaielor feudale interne, purtate între domnie si marea boierime, ca si între diverse factiuni boieresti. Ele cauzeaza amestecul direct al
Hurmuzaki, XI, p. XIV.
Vezi mai sus, cap. III, par. 2.
Cronicile slavo-romine, p. 145.
* Hurmimiki, S. 2/1, p. 265-267.
turcilor în
tara si au ca efect o crestere a aservirii fata
de Poarta otomana. Starea de pronuntata anarhie feudala din
Ţara Romîneasca se datoreste mai ales faptului ca aci
procesul centralizarii, început în a doua jumatate a veacului
anterior, se pastrase la un nivel mult mai scazut decît în Moldova,
Pe tronul Ţarii Romînesti fusese instalat de turci un fiu al lui Radu cel Mare, anume Mircea, poreclit Ciobanul, din cauza comertului cu oi cu care se ocupase înainte de a fi domn. El domneste în doua rînduri (1545- 1554 si 1558-1559), prima domnie fiindu-i întrerupta de cea a lui Radu Ilie, care ocupa si el scaunul cîteva luni, în iarna anului 1552-1553.
întreaga domnie a lui Mircea Ciobanul este un lung sir de lupte împotriva gruparilor marii boierimi, care încerca sa-si impuna vointa, sa recîstige vechile privilegii imunitare sau sa-l înlocuiasca din domnie printr-un reprezentant al ei, care sa fie executor fidel al tuturor revendicarilor sale. La putin timp dupa ocuparea tronului, Mircea, în urma greutatilor interne pe care i le creeaza boierii, nu ezita sa taie peste 200 din ei, dintre care nu mai putin de 48 de boieri mari. Multi îsi cauta refugiu în Transilvania, dar si aci sînt urmariti, domnul cerînd extradarea lor. Din Transilvania, boierii pribegi, cu oaste de mercenari si cu « slugile » lor, navalesc în mai multe rînduri în Ţara Romîneasca, fara însa a reusi sa-1 izgoneasca pe domn. Cea mai importanta dintre aceste actiuni este cea din august 1548, cînd oastea boierilor pribegi, coborîta pe Valea Prahovei, « au avut razboi mare cu Mircea Voda la sat la Peris; si fu izbînda Mircii»1. Fiind respinsi, o parte din boieri fug la turci, la Braila, pentru ca apoi, atrasi cu fagaduieli de domn, sa fie ucisi.
în noiembrie 1552, un pretendent, Radu Ilie, cu o oaste puternica de mercenari, reuseste sa'l alunge pe Mircea Ciobanul, în urma unei lupte victorioase ce s-a dat la satul Manesti 2. Mircea se refugiaza la turci, la Giurgiu, nu însa înainte de a fi taiat un alt numar mare de boieri. Cu ajutor turcesc si moldovenesc, Mircea îsi reocupa tronul, la sfîrsitul lui februarie 1553. Nu mai domneste însa mult, caci, intrînd în relatii cu imperialii, este mazilit si înlocuit cu Patrascu cel Bun 3.
Fiu al lui Radu Paisie, Patrascu, numit de cronici cel Bun, din cauza supunerii sale fata de boieri, domneste între anii 1554 si 1557. Spre deosebire de Mircea Ciobanul, el încearca sa-si bazeze domnia pe ajutorul marii boierimi, cu care se fereste sa aiba vreun conflict. Jurîndu-si credinta si ascultare unii altora, se încheie între domn si marii boieri un pact asemanator tratatelor dintre doua puteri, domnia, ca expresie a intereselor clasei stapînitoare în general, si marea boierime, cu interesele particulare ale fiecarui feudal în parte. Patrascu a aratat în cursul domniei o totala îngaduinta fata de particularismul boieresc, cei trei ani ai domniei lui constituind un fel de pauza în desfasurarea
Istoria Ţarii Romînesti, p. 49.
lbidem ; ci. Hurmuzaki, 11/2, p. 299.
Hurmuzaki, II/2, p. 132 si 173.
luptelor feudale
interne. De aceasta criza de autoritate a puterii centrale
profita marea boierime pentru a-si întari din nou pozitiile
politico-economice, în parte pierdute în timpul domniei lui Mircea Ciobanul.
în relatiile externe este de semnalat interventia sa, în 1556, alaturi de Lâpusneanu, pentru reîntronarea lui Ioan Sigismund în Transilvania.
Revenirea lui Mircea Ciobanul în scaunul tarii, dupa moartea lui Patrascu, se face în conditiile unei si mai dîrze opozitii boieresti decît în prima sa domnie. Majoritatea marilor boieri pribegesc. Mircea încheie si el cu boierii fugari un pact asemanator celui încheiat de Patrascu, si numai asa s-au întors acestia în tara, « de credinta si legatura ce-au facut» *. Adunînd în Bucuresti vîrfurile clasei feudale, pe marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii manastirilor si multi calugari, cu ajutorul garzii sale de beslii turci, Mircea îi ucide pe toti 2. Cu toate aceste ucideri masive, opozitia boiereasca nu este cu totul nimicita. Multi din cei ce nu crezusera în loialitatea lui Mircea, se regrupeaza în Transilvania, în jurul lui Radu Ilie si al boierului Socol.
Moartea lui Mircea Ciobanul, survenita în septembrie 1559, si numirea de catre turci a fiului sau minor Petru (1559-1568) ca domn al tarii, sub tutele mamei sale Chiajna, au prilejuit dezlantuirea a noi si violente lupte feudale interne, în care se înfruntau puterea centrala, avînd în jurul ei grupuri de boiernasi, si vechea boierime mare, razvratita. Cu ajutor de peste munti, pribegii navalesc în tara, cei de la Brasov coborînd pe valea Prahovei, cei refugiati la Sibiu, pe valea Oltului. Se da între cei dintîi si oastea Chiajnei o lupta la Romînesti, în care boierii si mercenarii maghiari ce luptau în solda lor sînt învingatori, cuceresc Bucurestiul, iar Petru si Chiajna fug peste Dunare. De aci se întorc cu ajutor turcesc si boierii sînt înfrînti la serpatesti si la Boian iar cei ce scapa dintre ei se înapoiaza în Transilvania. E nevoie de interventia scump platita a sultanului pe lînga principele Transilvaniei, ca sa nu mai îngaduie pribegi munteni, pentru ca Petru si Chiajna sa poata domni în liniste. Unii dintre marii boieri au cautat refugiu chiar la turci, la Braila si Silistra, dar aci ei au fost aruncati în închisoare si apoi ucisi, în urma interventiei Chiajnei 3.
Desi nu mai fac incursiuni, boierii refugiati la Brasov si. Sibiu stau ca o permanenta amenintare asupra domniei lui Petru cel Tînar. Din acest motiv, între el si brasoveni are loc în cursul anului 1564 un fel de razboi comercial, cu închiderea granitelor si oprirea oricarui trafic.
în timpul domniei lui Petru cel Tînar, înregistram unele transformari importante în structura sfatului domnesc: pe de o parte, patrund în sfat elemente din noua boierime, ridicata de domn din sînul micii boierimi, iar pe de alta elemente levantine, exponente ale politicii otomane, care pun mina pe dregatoriile mai importante, în special pe cele legate de încasarea veniturilor
1 Istoria "Ţarii Romînesti, p. 50.
s Ibidem.
' Acad. R.P.R., Doc. osmane, 1/39 si 1/59 (în trad. lalnst. de istorie al Acad. R.P.R.).
statului. Astfel,
mare vistier în timpul domniei lui Petru cel Tînar este ud oarecare Iani,
mare stolnic un Ianache si apoi un Pana, mare postelnic un Ghiorma.
Mazilit în 1568, lui Petru i se confisca de catre turci întreaga avere, Iar el este surghiunit împreuna cu mama sa la Konieh. în locul sau este numit Alexandru, fiul lui Mircea si nepot al lui Mihnea cel Rau, care statuse multi ani exilat de turci la Alep. Alexandru Mircea domneste între anii 1568-1577. avînd o domnie destul de zbuciumata. Nu mult dupa înscaunare, el ia aceleasi masuri împotriva resturilor vechii mari boierimi, ca si înaintasii sai, Petru cel Tînar si Mircea Ciobanul. Izvoarele dau si numele boierilor mari taiati de domn, chiar în cursul primului an de domnie; rarirea rîndurilor opozitiei marilor feudali creeaza posibilitati domnului de a-si spori autoritatea. El mai are de luptat cu marea boierime spre sfîrsitul domniei, în cursul anului 1576, de asta data însa nu împotriva unor incursiuni înarmate, ci a pîrilor la Poarta. Peste 40 de boieri se duc la Constantinopol, cerînd mazilirea domnului, ca unu] care asupreste tara si « raiaua » împaratului. Avînd si domnul si boierii sustinatori la Poarta, sultanul hotaraste sa se faca o ancheta la fata locului de catre un cadiu si un sangeac din vecinatatea tariil. Boierii se declara nemultumiti cu hotarîrea, fapt pentru care sînt batuti în divan2. Ei revin cu plîngeri în contra domnului, în numar si mai mare, cerîndu-i mazilirea, dar marele vizir, sprijinitor al lui Alexandru Mircea, îi prinde si-i trimite la galere.
în 1574, sprijinindu-si fratele, pe Petru schiopul, Alexandru Mircea duce, alaturi de turci, un razboi lipsit de glorie, împotriva lui Ioan voda, domnul Moldovei 3.
Toate aceste framîntari interne din Ţara Romîneasca au provocat si amestecul direct al turcilor, fapt care a cauzat o mai strînsa dependenta politica a tarii fata de Poarta si cresterea obligatiilor ei economice catre aceasta. Atît timp cît anarhia feudala slabea autoritatea domniei, turcilor le era indiferenta, ba uneori chiar o stimulau, facînd pe una sau alta din parti sa apeleze la ei; cînd ea însa ajungea sa stînjeneasca buna desfasurare a dominatiei otomane, sa împiedice procesul exploatarii, turcii interveneau brutal cu oastea, curmînd temporar aceste miscari. De obicei, ei au intervenit împotriva boierimii si în favoarea puterii centrale, atît pentru ca aceasta, prin rosturile pe care le îndeplinea, le putea asigura dominatia cu mai mult succes, cît si pentru ca multi dintre domni erau creaturi ale Portii, gata a-i îndeplini orice fel de cereri si porunci. Astfel, turcii au intervenit cu oastea dînd ajutor lui Mircea Ciobanul, lui Petru cd Tînar si lui Lapusneanu împotriva boierilor. Asemenea interventii atrageau dupa sine o crestere a aservirii. Fiecare din ele îi facea pe turci sa se simta mai
Hurmuzaki, IV/2, p. 95; A. Veress,
Documente, II, p. 114-115.
Hurmuzaki, III, p. 9.
Vezi mai jos, par. 3.
stapini,
sa intervina mai des si, mai ales, sa sporeasca
obligatiile banesti sau în natura ale celor doua
tari 1.
în politica externa, atît cît le mai era îngaduit sa o aiba, domnii acestei epoci se orientau, în genere, dupa cea otomana. Totusi, ca si în Moldova, unii dintre ei au încercat o apropiere fata de imperiali sau de alte forte care puteau sprijini o eventuala ridicare împotriva turcilor. Reprezentant al politicii imperiale în Ţara Romîneasca a fost Radu Ilie; nici el însa n-a obtinut un ajutor eficace, atunci cînd a avut nevoie. S-au pastrat cererile lui disperate de ajutor, ca si planurile de lupta ce le-a facut, pentru eliberarea tarii sale, bazîndu-se pe concursul promis, dar niciodata acordat, de imperiali 2. Acestia cautau acum, la rîndul lor, o solutie de compromis cu Poarta, solii lui Ferdinand solicitînd o împacare cu turcii, de pe pozitii destul de umilitoare pentru împarat. Chiar si Mircea Ciobanul, în cursul anului 1553, a încercat o apropiere fata de imperiali, fapt care i-a atras mazilirea. Pe aceeasi linie, a nadejdii de eliberare, trebuie pusa si alianta lui Petru cel Tînar cu Despot, îndreptata împotriva oricarui dusman comun, chiar si a turcilor.
Razboaiele feudale interne, urmate de interventiile turcilor, politica externa fidela Portii a unora dintre domni, lipsa de aliati seriosi în afara a altora, care urmareau eliberarea tarii, au facut ca anii 1546-1577 din istoria raporturilor cu Poarta sa constituie o epoca de crestere a aservirii politico-economice a Ţarii Romînesti fata de turci.
3. DOMNIA LUI IOAN VODĂ sI RĂZBOIUL MOLDO-TURC
DIN 1574
în istoria Moldovei, cel de-al optulea deceniu al veacului al XVI-lea este marcat de anii domniei lui Ioan voda (1572-1574) si mai ales de lupta eroica pentru eliberare, purtata de moldoveni împotriva Imperiului otoman.
Programul politic al noii domnii moldovenesti urmarea
j . ., .t ' j- întarirea puterii centrale si eliberarea
tarii de sub dominatia
domniei lui Ioan voda -
otomana. In acest sens trebuie întelese unele aspecte
ale politicii economice externe si interne, din anii 1572-1574. Actele privitoare la schimburile comerciale scot la iveala un anumit efort de a ocoli monopolul comercial turcesc, de a constitui unele rezerve de marfuri ferite de controlul negustorilor otomani si destinate schimburilor cu Transilvania, Polonia, Rusia etc. Prin corespondenta destul de intensa cu unele orase comerciale din tarile vecine, negustorii din aceste tari erau chemati sa vina si sa
1 Vezi mai sus,
cap. II, par. 1 - 2.
1 A. Veress, op. cit., I, p. 117-118; Hurmuzaki, II/l, p. 304, 316-317, 319-320.
58 - c. 1180
achizitioneze
marfuri din Moldova. Acelasi scop a fost urmarit si de masura
domniei de a bate o moneda maurnta de arama, de mare
circulatie.
îndeplinirea programului politic de eliberare de sub dominatia otoman era împiedicata însa de împotrivirea activa a marii boierimi. Ostilitatea acesteia fata de politica lui Ioan voda sta în spatele fiecarei slove din cronica lui Azarie.
n
![]() |
|||
![]() |
|||
![]() |
|||
Fig. 273. - Chipul lui Ioan voda, de pe o moneda din 1573 în care se intituleaza « Parintele Moldovei ».
O conspiratie boiereasca - organizata sub conducerea lui Ionascu Sbierea fi sprijinita dinafara de sleahticii poloni - care urmarea înscaunarea din nou a lui Bogdan Lapusneanu, a fost înabusita chiar în primavara anului I: Acest fapt a prilejuit schimbari importante în divanul domnesc, boierii oaA domnului fiind înlocuiti cu boieri credinciosi. Se vadea în acest fel tendinta domniei de a constitui o grupare boiereasca atasata politicii sale.
Marea boierime îsi intensifica însa actiunile ostile, astfel ca, Ia sfirtiml anului 1572 si începutul anului 1573, o noua si puternica conspiratie era mrrata sa declanseze un adevarat razboi civil. Gravitatea ei se manifesta prin participarea, alaturi de marii boieri, si a unor prelati, ca, de pilda, episcopii de Radauti, arhimandriti si egumeni ai manastirilor. Urmarea principala a înfitm-gerii acestei noi conspiratii boieresti a fost întarirea domeniului domnesc, pcâa confiscarea averii «hiclenilor» si a veniturilor multor manastiri în fakmi domniei. în acest sens, un observator polon al starilor din Moldova, laâcfci.
spunea în legatura cu raporturile dintre domnie si marea boierime: « si pentru cea mai mica vina pedepsea cu moartea, jupuia de viu, punea în teapa »*, iar unul transilvanean arata ca « pe cei nobili, de mare autoritate, plecati mai ales lui Bogdan Lapusneanu, i-a ucis ».
astfel de politica
interna tindea sa creeze baza de masa necesara luptei
pentru eliberare. Caracterul de figura populara a lui Ioan voda,
învederat mai
tirziu de împrejurarile luptelor din 1574, arata ca, pentru o
clipa, o astfel de baza
de masa a fost alcatuita, ca deci exista posibilitatea
istorica a constituirii ei. în
legatura cu aceasta, cronicarii poloni contemporani Gorecki, Lasicki
si Paprocki
aduc marturii pretioase, mai ales cu privire la raporturile de
clasa în timpul
razboiului din 1574. Gorecki arata ca pedestrimea, «taranime cu
deosebita
dragoste si credinta pentru Ioan », îl tinea pe domn în mijlocul ei, « ca nu
cumva, înselat de cei mari, sa fie dat viu în mîinile turcilor » 2.
Paprocki, la rîndul
sau, afirma ca: «poporul de jos nu-1 lasa între boieri,
pentru ca se temea ca ar
putea sa fie tradat » 8; iar Lasicki spune ca Ioan voda « cu aceeasi
strasnicie
a stiut sa insufle poporului respect si dragoste... ca
dupa aceea nu numai ca
l-au cinstit si l-au temut, ci s-au luptat cu multa
barbatie pentru el» *.
Politica interna dusa de domnul Moldovei urmarea în acest fel asigurarea unor conditii favorabile desfasurarii razboiului de eliberare de sub dominatia otomana.
încalcarea - la care se refera unele izvoare - de catre
începutul razboiului poarta otomana a obligatiei luate anterior de a nu mai
moldo-turc. Ofensiva ..1 < i*.i r i-« i ..
- spori tributul si peschesurile a rost, dupa atitea decenii
de umilita acceptare a asupririi turcesti, categoric respinsa.
Ioan voda - al carui portret fizic, zugravit de un contemporan: « era de o statura uriasa, de o constitutie puternica, în care se vedea ca fierbe puterea » 6, sugera amploarea autoritatii cîstigate - a raspuns, se pare, la cererea sultanului, ca banii tributului si peschesurilor ar fi mai bine folositi pentru recrutarea unei armate care sa izbaveasca poporul de toate asupririle turcesti. Aceasta era o adevarata declaratie de razboi.
Porunca trimisa ulterior de catre sultan domnului Ţarii Romînesti si principelui Transilvaniei, în vederea mobilizarii tuturor fortelor împotriva Moldovei, ilustreaza cît de grava era considerata de catre Poarta situatia ce rezulta din începerea razboiului cu Moldova. Pentru organizarea larga a rezistentei militare, domnia a convocat o « adunare a starilor » cu participarea boierilor de tara, a razesilor, a curtenilor si a slujitorilor, cu care prilej toti au depus, juramînt de credinta domnului. Desigur ca si în aceste împrejurari s-a înregistrat împotrivirea marilor boieri. Cronica întocmita de calugarul Azarie, care reprezinta
Tezaur, III, p. 257.
Ibidem, p. 240.
Ibidem, p. 282.
Ibidem, p. 258.
Ibidem, p. 215.
punctul de vedere al marii boierimi din acel timp, dupa ce arata ca domnul Moldovei nu a tinut seama de sfaturile boierilor, întemeiate pe ideea invincibilitatii otomane si a imposibilitatii eliberarii de sub jugul turcesc, pune în gura lui Ioan Golai - înfatisat ca purtator de cuvînt al marii boierimi - programul politic al boierimii în problema raporturilor cu Poarta otomana: « Ci din doua alege pe cea mai buna: sau pleaca-ti capul înaintea împaratului (turcesc) sau întoarce spatele si paraseste tara. Dar cu turcii nu te apuca la lupta » l.
Planul de desfasurare a campaniei, asa cum se întrevedea o data cu începerea razboiului, se baza pe faptul ca turcii aveau posibilitatea sa loveasca Moldova din trei parti: dinspre Milcov, de catre fortele militare din Ţara Romî-neasca, dinspre rasarit, de catre hoardele tataresti, si dinspre Dunare, de catre grosul armatei turcesti, în curs de mobilizare si concentrare între Dunare si Balcani. Fixînd, conform traditiilor strategice moldovenesti, zona principala de concentrare a fortelor militare în centrul tarii, în regiunea Iasi-Husi, domnia cauta sa asigure posibilitatea ca fiecare din armatele dusmane atacatoare sâ fie izbita cu rapiditate si învinsa separat, ca în acest fel sa fie împiedicata concentrarea fortelor dusmane.
în situatia grea în care se afla, Moldova n-a primit ajutor decît de la cazacii zaporojeni, care au trimis 1 200 de calareti, constituiti în 12 sotnii, în frunte cu hatmanul Sviercevski.
Cu ajutorul acestor aliati, Ioan voda a început ofensiva, îndreptîndu-si atacul împotriva fortelor turcesti si muntene care urmareau sa ocupe Moldova si sa puna în scaun pe Petru schiopul, fratele domnului Ţarii Romînesti, Alexandru Mircea. Cei doi domni - împreuna cu ostile lor - se aflau în tabara aproape de hotarul Moldovei, pe apa Rîmnei, lînga satul Jilistea. Cu mica sa armata, alcatuita însa precumpanitor din calareti, în ziua de 24 aprilie 1574, Ioan voda a lovit prin surprindere tabara turceasca si munteana. înconjurînd-o si îndrep-tînd împotriva-i toate gurile de foc de care dispunea, a obtinut în acest fel o biruinta deplina, fortele dusmane fiind nimicite si împrastiate.
Moldovenii, urmarind dusmanul în retragere, au ocupat orasul Bucuresti, unde a fost înscaunat ca domn al Ţarii Romînesti Vintila voda; acesta însa nu se va putea mentine în scaun decît cîteva zile, caci Alexandru Mircea reia domnia, cu ajutor turcesc. De la Bucuresti, armata moldoveneasca se îndreapta împotriva Brailei, ocupa si arde orasul, dar nu poate cuceri cetatea.
Pe de alta parte, Ioan voda realizeaza - prin noi masuri - întarirea efectivelor armatei sale astfel ca, în aprilie - mai 1574, luptele împotriva cotropitorilor turci continua sa se desfasoare cu toata violenta. Aplicînd tactica de a ataca separat armatele dusmane, oastea moldoveneasca, sprijinita de unitati de cazaci, înfrînge o armata turceasca în tinutul Lapusna, apoi alta sub zidurile cetatii Benderului, iar nu mult dupa aceea forte militare turcesti destul de însem-
1 Cronicile slavo-romine, p. 151.
nate sînt învinse si distruse lînga Cetatea Alba. în aceasta ultima lupta, înfrîn-gerea turcilor a fost obtinuta printr-o actiune militara combinata, pe uscat si pe apa, cu sprijinul unei flotile cazacesti.
Jilistea
Moldoveni si cazaci Straje turco-munteana Tabara turco-munteanâ
Fig. 274. - Planul
bataliei de la Jilistea.
Contraofensiva otomana. Tradarea marii boierimi
în Imperiul otoman erau în curs însa mari pregatiri militare, care aveau ca scop distrugerea rezistentei moldovenesti. O numeroasa armata tatareasca trebuia sa atace de la rasarit si alta turceasca de la sud. Fideli tacticii de la începutul razboiului, moldovenii si cazacii urmareau sa loveasca si sa învinga armatele invadatoare separat, ceea ce era cu atît mai necesar, cu cît fortele dusmane erau de data aceasta foarte mari. De aceea trebuia retinuta cît mai multa vreme la Dunare armata turceasca ce urma sa patrunda în Moldova. Misiunea aceasta a fost încredintata pîrcalabului de Hotin, Ieremia, care-si avea asezata tabara undeva aproape de malul Dunarii.
în aceste împrejurari, s-a dezlantuit actiunea tradatoare a unui complot boieresc, planuit dinainte si organizat în amanuntime, avînd ca tel
paralizarea luptei
de eliberare. Un act hotarîtor al tradarii a fost
renuntarea la apararea Dunarii. Ieremia a tradat, fiind
cumparat de comandantul armatei turcesti cu 30 000 de galbeni *. Ca
rezultat al tradarii, armata turceasca a fost lasata
sa treaca Dunarea, fara sa întîmpine
rezistenta. Tradarea pîrcalabulul Ieremia a rasturnat
în acest fel întregul plan de lupta. în loc sa atace întîi armata
tatareasca, mai usor de învins, loan voda a
hotarît sa loveasca în primul rînd armata turceasca, pe
care - datorita falselor stiri comunicate de Ieremia - o credea mult
mai mica decît era în realitate.
Ciocnirea dintre armata moldo-cazaca si cea turceasca a avut loc la Iezerul Cahulului, unde o parte din boierimea moldoveneasca a trecut de partea turcilor; abia atunci balanta razboiului a început sa se aplece în chip limpede de partea invadatorilor, deoarece pîna în acel moment desfasurarea luptei era înca neclara. Numai dupa ce artileria moldoveneasca, datorita ploilor care au muiat praful de pusca, n-a mai putut fi utilizata, turcii au izbutit sa forteze rezultatul bataliei. Pe dealurile din jurul Roscanilor, unde moldovenii si cazacii au fost pîna la urma încercuiti, a avut loc o crîncena batalie finala.
în intervalul dintre lupta de la Iezerul Cahulului si cea de la Roscani, a avut loc jonctiunea si concentrarea fortelor militare turcesti si tataresti. Un alt act important al complotului boieresc s-a produs cînd restul marii boierimi a parasit tabara moldoveneasca, trecînd alaturi de cotropitori. în aceste conditii s-a desfasurat batalia de la Roscani, în care moldovenii si cazacii, putini la numar si lipsiti de artilerie, au fost învinsi. loan voda, pe baza fagaduintei ca va fi lasat sa mearga la Poarta, iar tovarasii sai de lupta vor fi. eliberati, a acceptat sa capituleze, dar în tabara turceasca a fost asasinat, iar prizonierii moldoveni si cazaci au fost ucisi fara crutare.
Moartea eroica a lui loan voda punea capat în acest fel si razboiului din 1574 si vietii uneia din cele mai însemnate figuri ale trecutului nostru medieval. Rasunetul numelui lui loan voda si al faptelor sale a fost atît de mare, încît, cîteva decenii mai tîrziu, un cronicar polon putea sa scrie: « Astfel, loan voda al Moldovei si Mihai voda al Ţarii Romînesti nu pot fi comparati în vremea noastra decît cu Gustav Adolf, regele Suediei». Se stie ca acesta a fost unul din cei mai mari comandanti militari din timpul razboiului de 30 de ani.
Ca urmare a înfrîngerii din 1574, Moldova a ramas subjugata de catre Poarta otomana. Conform politicii otomane de slabire a fortei de lupta a popoarelor subjugate prin actiuni continue de represalii, armatele turcesti si tatare au pustiit Moldova în chip înfricosator. Locuitorii fugind în munti si neputînd sa strînga recolta de pe cîmp, o foamete cumplita s-a abatut asupra tarii. într-un raport al ambasadorului venetian la Constantinopol, se spunea despre Moldova ca: «în unele parti se poate calatori 8-10 zile ca prin pustiuri, acolo unde înainte era tara roditoare si foarte locuita... » 2. Un diplomat polon noteaza
1 N. Iorga, Acte
si fragmente, I, p. 113. s Hurmuzaki, IU/2, p. 375.
ca « din cauza foametei celei mari se sfîrsea Moldova, îri 1574 si 1575 »l. în acelasi sens, scrie si cronicarul Grigore Ureche: « Iara daca au perit Ion voda, tatarii s-au lasat în prada piste toata tara de au robit, de n-au fost niciodata mai mare pustietate în tara decît atuncea » 2.
![]() |
|||
![]() |
Semnificatia istorica a înfrîngerii din 1574
Anul 1574 ocupa un loc important în istoria regimului dominatiei otomane si a luptei de eliberare a poporului romîn. De aceea trebuie puse în adevarata lor lumina cauzele înfrîngerii din 1574, care sînt, în acelasi timp, cauzele mentinerii regimului dominatiei otomane. Cu atît mai mult se impune aceasta, cu cît slabirea militara a Imperiului otoman, în urma catastrofei de la Lepanto, mobilizarea unor importante forte militare turcesti în Persia, nimicirea la Dunare a unor însemnate grupuri de armate turcesti, întîi la Jilistea, apoi între Prut si Nistru, si ocuparea de catre moldoveni si cazaci a unor pozitii strategice importante creasera premisele victoriei si deci ale eliberarii.
Tradarea boiereasca este o cauza importanta. Complotul boieresc organizat împotriva independentei moldovenesti trebuie considerat ca avînd la baza un plan de ansamblu de actiuni coordonate, succesive si gradate, fapt care a permis nu numai victoria turceasca, dar si distrugerea întregii armate moldo-cazace. Desfasurarea succesiva a unor momente ca: predarea fara lupta a vadului Oblucitei, greu de trecut altminteri (astfel ca armata otomana a putut sa patrunda aproape fara pierderi pe teritoriul moldovenesc), informatiile gresite în ce priveste efectivele reale ale armatei turcesti (din care cauza s-a putut produce învaluirea tatareasca), dezertarea unui numar mare de steaguri boieresti înaintea luptei si a întregii calarimi boieresti (care era aproape întreaga calarime a ostirii), în timpul luptei, toate acestea ilustreaza o actiune de tradare organizata, determinata nu de presiunea evenimentelor, ci de o conceptie politica bazata pe solidarizarea cu interesele regimului turcesc si potrivnica oricarei încercari de eliberare de sub dominatia otomana.
Aceasta e conceptia politica a cronicii aproape contemporane a lui Azarie, în care generalizarea tendentioasa a raportului de forte dintre popoarele subjugate si Imperiul otoman tinde sa justifi.ce ideea mentinerii jugului turcesc, socotit util în lupta împotriva puterii domnesti.
Trebuie subliniat, totodata, ca tradarea din 1574 nu a fost numai a boierimii moldovene, deoarece razboiul din 1574 nu a fost purtat numai de forte moldovenesti. Dupa lupta de la Jilistea, masele populare din Ţara Romîneasca au îngrosat rîndurile oastei antiotomane; erau create conditiile de extindere a luptei de eliberare, de crestere deci a puterii ei. Prin aderarea la cauza ocupantilor turci - înainte si dupa lupta de la Jilistea - boierimea Ţarii Romînesti a înlaturat aceasta posibilitate, ea fiind, deci, de asemenea, un factor important al înfrîngerii din 1574.
Arh. ist., II, p. 6-9.
Gr. Ureche, Letopisetul tarii Moldovei, p. 204.
O alta cauza a înfrîngerii moldovenesti din 1574 a fost lipsa de ajutor din partea tarilor vecine. Puterile europene capabile sa constituie împreuna cu tarile romîne un puternic front comun de lupta au stat de o parte, sau chiar s-au înteles cu Imperiul otoman, care a putut în acest fel sa înfrînga încercarile de rezistenta sau de eliberare. Un rol deosebit în aceasta privinta a fost cel al coroanei polone si, în general, al magnatilor si sleahtei care n-au înteles sau n-au vrut sa înteleaga sensul antiotoman al tendintelor politice ale domniei moldovenesti în vremea lui Ioan voda si chiar înainte de acesta si, din aceasta cauza, în întrecere cu turcii, au cautat sa supuna Moldova. Aceasta pozitie a politicii externe polone s-a accentuat mai ales la începutul celui de-al optulea deceniu, cînd monarhia franceza a încercat sa creeze un sistem de aliante în rasaritul Europei - obtinînd chiar, în 1573, alegerea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei. Atitudinea noului rege, fatis ostila cauzei moldovenesti, nu se deosebea prea mult de cea turceasca. Ca urmare, a aparut la un moment dat chiar eventualitatea ca fortele unite turco-tatare-polone sa actioneze împotriva moldovenilor în timpul razboiului din 1574. Situatia internationala a Moldovei a împiedicat, ca atare, împreuna cu tradarea boiereasca, folosirea din plin a dificultatilor turcesti în scopul recîstigarii independentei sale.
în 1574, lupta Moldovei a fost sprijinita de un corp de oaste de cazaci, singurii care au raspuns la cererea de ajutor adresata de Ioan voda, caruia pe drept cuvînt, refuzat fiind si dusmanit din toate partile, i-au aparut - asa cum spune cronicarul - ca "îngerul din cer cu veste buna si de izbînda pogorît" K
Crearea conditiilor istorice obiective pentru sirul lung de lupte comune care încep în 1574 a fost grabita prin constituirea, la mijlocul veacului al XVI-lea, a unui puternic centru militar al cazacimii la "pragurile" (cataractele) Niprului - adevarat centru al unei republici de caracter militar, alcatuita din oameni liberi, în cea mai mare parte a lor tarani, meseriasi sau soldati. înspre aceste locuri se îndreptau tot mai mult cetele de tarani ucraineni, bielorusi si rusi si de multe ori poloni si moldoveni, care fugeau de exploatarea panilor poloni si ucraineni, a boierilor rusi si a boierilor moldoveni, de povara jugului turcesc si de pustiirile tataresti. Aceasta tabara fortificata a cazacilor si taranilor fugari din atîtea parti a capatat numele de Zaporojskaia Seci (fortareata de dincolo de praguri). De aici începeau sa fie dirijate importante operatiuni militare împotriva turcilor si tatarilor.
în preajma razboiului din 1574, aceste trasaturi caracteristice ale centrului de la Seci s-au întarit si mai mult, ca urmare a hotarîrilor din 1569 ale dietei Poloniei, cînd a fost decretata asa-zisa uniune de la Lublin, unirea în acelasi stat a Poloniei si Lituaniei, în locul uniunii personale de pîna atunci. Este
1 Gr. Ureche, Letopisetul tarii Moldovei, p. 198.
vremea în care se
pun bazele marilor domenii de mai tîrziu din Ucraina ale nobilimii polone. O
data cu aceasta, creste exploatarea taranimii
ucrainene, care, nemaiputînd suferi jugul panilor, trece în rîndurile celor
aflati sub autoritatea centrului de la Zaporojskaia Seci.
Colaborarea politica si militara dintre coroana polona si panii poloni, pe de o parte, si Imperiul otoman, pe de alta parte, a facut sa creasca însemnatatea centrului de la Seci, ca centru de lupta împotriva fortelor turco-tatare. Acest centru devine un reazim de seama al luptei popoarelor aflate sub jugul turcesc, de la Carpati la Nipru. Ca atare, participarea corpului de oaste comandat de hatmanul Sviercevski, alaturi de armata moldoveneasca condusa de Ioan voda, în timpul campaniei din 1574, apare ca un act determinat de întregul curs al istoriei politico-militare din aceasta parte a Europei. Colaborarea centrului militar de la Seci la razboiul de eliberare moldovenesc, care s-a manifestat în toata amploarea sa în 1574, ilustreaza dezvoltarea unor forme de lupta împotriva dominatiei straine, specifice, prin caracterul si intensitatea lor, sfîrsitului veacului al XVI-lea.
4. MOLDOVA sI ŢARA ROMÎNEASCĂ ÎN ULTIMUL SFERT AL SECOLULUI AL XVI-LEA
Perioada ce desparte razboiul din 1574 de înscaunarea lui Aron voda si începutul unui nou razboi de eliberare este o perioada grea în istoria Moldovei, în timpul domniilor lui Petru schiopul (1574-1579 si 1582-1591) si Iancu Sasul (1579-1582) se constata înasprirea crescînda a dominatiei otomane. Aceasta situatie a fost folosita de marea boierime moldoveana, care a pus bazele unui regim politic de trecere de la statul centralizat domnesc la statul centralizat boieresc.
în cadrul acestui regim, statul feudal începea a fi condus
Dominatia politica a de un numar mic je mari fiunflfl boieresti (Movila,
marii boierimi în vre- o . . . . . . , .
. . n o ,. . btroici, Ureche etc), care se bucurau de o puternica
mea lui Petru schiopul " ^
influenta interna - datorita marilor averi acumulate si
ocuparii principalelor dregatorii - si externa - prin înrudiri si legaturi personale, averi în statele vecine etc. în aceasta perioada, nu erau înca create institutiile statului boieresc, din care cauza dominatia politica a boierimii se înfatiseaza mai ales ca o uzurpare a atributiilor autoritatii centrale.
Caracteristica pentru aceasta perioada a fost figura lui Petru schiopul, domn întru totul supus vointei boieresti, « matca fara ac » - cum spune Grigore Ureche. El va ramîne astfel domnul ideal si pentru boierii veacului urmator: «... boiarilor le era parinte, pre carei la cinste mare-i tinea si din sfatul lor nu
^'Ţ^r-'^y*.:
iesiia »l. Petru schiopul, prin tutelarea sa completa de catre marea boierime, se înfatiseaza ca o adevarata capetenie - fara putere reala - a unei republici aristocratice. încheind o astfel de întelegere, domnul si boierii cautau sa prade pe cît se putea mai mult bogatiile tarii. Aceasta înasprea exploatarea maselor taranesti, saracite de tripla povara impusa de turci, domn si boieri. Din aceasta
Fig. 275. - Bula
sigilara de aur de la Petru schiopul.
cauza, deceniul si jumatate cuprins între 1574 si 1591 este, în acelasi timp, o perioada de grea exploatare, dar si de lupta dîrza împotriva asupririi, lupta care a îmbracat forme variate. Cresterea valului popular de rezistenta anti» turceasca a facut ca boierimea moldoveana sa faureasca un plan conform caruia, în cazul unei victorii a coalitiei antiturcesti, Moldova sa treaca sub stapînirea polona. Din aceasta cauza - încurajati de unirea fortata cu Roma a populatiei din Ucraina de apus si ca o pregatire « spirituala » a politicii lor - boierii moldoveni, în frunte cu domnitorul si chiar cu Gheorghe Movila, mitropolit
1 Gr. Ureche,
Letopisetul târii Moldovei, p. 204.
«ortodox» si
totodata boier moldovean, urmareau catolicizarea fortata a
Moldovei *, încercare spulberata însa de rezistenta
înversunata a poporului. Aceasta a fost o cauza de mare
importanta în intensificarea miscarilor populare din
aceasta perioada, cînd Moldova avea de facut fata nu
numai primejdiei curco-tatare dar si politicii cotropitoare a
panilor, care urmareau cu strasnicie infeudarea popoarelor din
Europa de rasarit.
Istoriografia burgheza, încercînd sa mascheze acest lucru, a înfatisat aceasta perioada ca fiind mai ales caracterizata prin expeditiile si incursiunile cazacesti, considerate ca actiuni exterioare lipsite de baza interna. Aceasta este însa o imagine falsa. De fapt, continutul principal al acestei perioade este cel al unor mari miscari populare romînesti, sprijinite pe o colaborare militara continua a cetelor de lupta ale cazacilor.
Izvoarele vremii vorbesc frecvent de existenta unui mare numar de romînl (si mai ales moldoveni) în centrele cazacesti din Ucraina. Astfel, la sfîrsitul anului 1574, într-un raport de provenienta polona se arata ca taberele cazacesti se maresc mereu cu cei ce fug « nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei (== Moldovei) si din tarile Luminatiei voastre (adica cele austriece) si chiar din întreaga lume » 2. Marele vizir Mehmed Sokolli afirma acelasi lucru, referindu-se la cazaci: «Saraciti, s-au unit moldoveni, valahi si moscoviti... si au facut multe pagube... musulmanilor nostri »3. La începutul anului 1577, stefan Bâthory definea cu destula claritate, în felul sau, cazacimea: «oameni proveniti din diferite popoare: rusi, romîni sl chiar supusi de ai nostri»4. în 1591, în timpul negocierilor pentru reînnoirea tratatului de pace dintre Polonia si Imperiul otoman, se arata ca, alaturi de cazaci, se gaseau multi locuitori din tarile subjugate de turci, iar Poarta, între altele, cerea readucerea cu forta a celor fugiti la cazaci, din Moldova si Ţara Romîneasca 6.
Miscarea de sub
conducerea lui Ioan
Potcoava
Intervalul de timp dintre 1574-1591 nu este caracterizat numai de nesfîrsitele tîrguieli si ciocniri de interese care aveau loc la Constantinopol pentru dobîn-direa tronului Moldovei sau Ţarii Romînesti, ci si de luptele duse pe teritoriul Moldovei de diferiti pretendenti pentru a ocupa scaunul tarii; în cele mai multe cazuri, caracterul acestor lupte este intern, popular. E de subliniat faptul ca acesti « pretendenti » - care în general încercau sa-si legitimeze pretentiile la tron inventînd diferite origini domnesti - se considerau aproape toti frati, fii sau nepoti ai lui Ioan voda, ceea ce nu
1 Hurmuzaki, III, p. 113, 385.
* N. Iorga, Acte si fragmente, I, p. 116.
Hurmuzaki, S. 2/1, p. 285.
N. Iorga, Acte si fragmente, I, p. 25.
' Hurmuzaki, III, p. 155-157 si XI, p. 749.
ilustreaza nu numai autoritatea politica
si morala a numelui acestui domn, ci si tendinta de a relua
programul sau politic, capabil sa întruneasca adeziunea maselor.
La sfîrsitul anului 1577 si începutul anului 1578, a avut loc miscarea de sub conducerea lui Ioan Potcoava, frate al lui Ioan voda si « coborîtor al voievozilor Moldovei» *, Doua luni mai tîrziu, fratele sau, Alexandru, domneste în numele lui. Aceasta dovedeste tocmai încercarea de legitimare amintita mai sus, cu toate urmarile ei. Un alt pretendent, presupus frate al lui Ioan voda, cere «mostenirea parinteasca », în iunie 1578; un altul apare în iulie2. Un fiu al lui Ioan este semnalat în octombrie 1578. Epitetul de « uzurpator » pe care li-1 da cancelaria otomana nu poate ascunde totusi legatura cu tara a acestor adversari ai domnului în scaun. Un Ivan, de asemenea din neamul lui Ioan voda, patrunde în tara în 1587.
Puternica baza interna a acestor actiuni este bogat ilustrata de izvoare, în ce priveste luptele din 1577, purtate sub conducerea lui Ioan Potcoava, se spune clar ca « moldovenii, aflînd ca el se gaseste acolo între cazaci, trimisera în taina rugare sa vina la ei » 3. Sosit în tara, Potcoava este primit cu caldura de masele populare; «fost-au si oaste de tara cu cazacii, ca multi sa închinase»- arata Ureche4. Prizonierii adusi la Poarta declara ca «poporul de jos 1-a dorit»8. Un raport din ianuarie 1578, adresat împaratului german, afirma ca Potcoava «s-a asezat domn în Moldova cu învoirea tarii»*. Caracterul popular al actiunii lui Potcoava este învederat de adeziunea populara din tarile vecine, de împotrivirea orasenilor din Nemirov la predarea lui Potcoava, de tulburarile din Liov cu prilejul executarii lui7. în ce priveste actiunea lui Alexandru din iarna anului 1578, se spune ca acesta a fost chemat de « statele Moldovei » 8. începînd cu anul 1577, de-a lungul unei îndelungate corespondente cu Poarta otomana, cancelaria polona sustine cu perseverenta ca trupele cazacesti patrund în Moldova chemate de locuitori, mai ales de « cei mai rai dintre moldoveni » 9.
în general, actiunile cazacesti se contopeau cu miscari populare puternice, care obligau pe principele Transilvaniei sa ia masuri în 1585 si 1586 împotriva «tulburatorilor » ce puteau veni din Moldova10. Aceste cîteva stiri nu lumineaza numai caracterul intern al luptelor din ultimul sfert al veacului al XVI-lea, dar arata ca ele au constituit, totodata, prilejul unor puternice miscari populare.
Hurimizaki, IV/l, p. 669.
N. Iorga, Acte si fragmente, I, p. 120-121 si 28.
L. Bielski, Kronika Polska, p. 693.
Gr. Ureche, op. cit., p.
209.
6 Hurmuzaki, III, p. 5 si urm.
. A. Veress, op. cit., II, p. 141.
' Ibidem, p. 147.
8 Hurmuzaki, III, p. 13.
' Ibidem, p. 32, 36, 38, 39.
Ibidem, XI, p. 687; XV/l, p. 701.
![]() |
|||
![]() |
Caracterul miscarilor populare dintre 1574 si 1593
Trebuie precizat însa ca acest caracter popular îsi avea limitele sale, ca el consta mai ales în adeziunea spontana a poporului, care spera ca o noua domnie putea aduce o atenuare a asupririi, si nicidecum ca « pretendentii» Intentionau sa instaureze un regim în care sa fie înlaturate privilegiile feudale. Limitele acestor domnii « populare » sînt indicate de politica interna a acestor domni vremelnici, care nu considerau ca e posibil sa guverneze fara boieri, de unde tendinta lor fie de a se sprijini pe unii dintre ei (bineînteles, boieri mici sau mijlocii, boierimea mare fiind adversara ireductibila a unor astfel de domnii), fie de a face boieri « proprii ». în primele lupte din noiembrie, dupa intrarea sa în tara, unii boieri, desigur putini, au trecut de partea lui Potcoava *. O stire din Constantinopol, exagerata desigur, îl înfatiseaza pe Potcoava ca ales de « baronii sai ». Hatmanul Burla, prezent în documentul din 26 decembrie 1577, era probabil unul din boierii creati de Potcoava. La unii din boierii care l-au sprijinit pe Potcoava, ca Baltatu sau logofatul Filipovschi, se refera un hrisov al lui Petru schiopul, care le confisca pamînturile pentru «hiclenie». Alexandru, fratele lui Potcoava, este prins «cu boierii lui»2. Un hrisov domnesc din martie 1586 vorbeste de doi boieri, care «au pribegit în Ţara Leseasca la cazaci», dupa ce l-au sustinut pe pretendentul Petru3.
Caracterul limitat popular al acestor lupte este determinat si de procesul de diferentiere sociala din interiorul cazacimii, datorita caruia unele capetenii cazacesti puteau fi interesate în întarirea bazei feudale a acestor domnii. Din aceasta cauza, unii dintre boierii creati cu astfel de prilejuri sînt cazaci. în felul acesta, actiunile romîno-cazâcesti au uneori nuante deosebite, dupa gradul de participare a pretendentilor domnesti cu « boierii » lor si a cazacilor privilegiati. Astfel, în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea, reprezentanti a doua curente deosebite au fost hatmanii Loboda si Nalevaico, primul sprijinit de cazacimea bogata, iar al doilea de cea saraca. Actiunile duse de cel din urma, alaturi de romîni împotriva turcilor, au fost continue si hotarîte. Totusi, caracterul în mare parte popular ramîne; astfel rezulta din izvoare si se reflecta si în constiinta oamenilor vremii. Un grup de boieri, într-o scrisoare trimisa lui Petru schiopul dupa fuga lui din 1591, referindu-se la situatia tulbure din Moldova, o explica prin natura acestor domnii astfel definite: «... pentru ca se schimba domnii, unul cioban, altul argat, altul cazac... » 4, ceea ce arata ca pretendentii care veneau cu ajutor de la cazaci, desi în limitele unui regim feudal, se bazau pe un sistem de guvernare care însemna într-o anumita masura o modificare în ce priveste baza sociala a conducerii de stat.
Hurmuzaki,
III, p. 7.
Gr. Ureche, op. cit., p. 210 - 211.
8 Documente, A, veac. XVI, voi. III, p. 308. 4 Hurmuzaki, XI, p. 309.
Rusia si miscarile dintre 1574 si 1593
Tendintele antiotomane ale politicii externe ruse începeau a fi cunoscute de opinia publica europeana, care vedea în Moscova ocrotitoarea popoarelor subjugate de Imperiul otoman. înca din 1576, ambasadorul venetian la Constantinopol, într-un raport informativ, spunea limpede: « Sultanul se teme de marele duce al Moscovei, deoarece acesta e ortodox, iar popoarele Bulgariei, Serbiei, Bosniei, Moravki si Greciei, devotate Moscovei, sînt de asemenea ortodoxe... si vor fi totdeauna gata sa ia armele în mîna si sa se ridice pentru a se dezrobi din sclavia otomana si a se pune sub ocrotirea lui ».
Cd _
Astfel, apare limpede ca ajutorul dat de cazaci poporului romîn, în lupta sa pentru libertate, în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, tinînd seama de legaturile strînse dintre cazaci si Moscova, este o forma (în conditii istorice speciale) a sprijinului primit de poporul nostru din partea Rusiei. De aceea, în chip firesc, informatorii si comentatorii vremii pun în legatura, de multe ori, actiunile comune ale romînilor si cazacilor cu politica si unele actiuni ale Rusiei, ceea ce arata ca, în constiinta oamenilor epocii, toate acestea nu puteau fi despartite. Chiar în timpul evenimentelor din 1574, de pilda, rapoarte sosite la curtea spaniola vorbeau nu numai de o alianta între Moldova si Rusia, ci si de mari pregatiri militare din partea Moscovei, pentru ajutorarea Moldovei. Cîtiva ani mai tîrziu, în vremea actiunilor conduse de Ioan Potcoava, numeroase stiri arata clar - si una provine chiar de la regele Poloniei - ca Moscova devenise adapostul cel mai sigur pentru luptatorii antiotomani1. Alte stiri din aceeasi vreme scot în evidenta rolul important al Rusiei în activizarea luptelor purtate împotriva ocupantilor turci la marginile de rasarit ale Imperiului otoman *. Regele Poloniei, în apararea sa fata de Poarta de orice raspundere în ce privest; atacurile cazacesti, arata ca o cauza importanta a acestor atacuri era sprijinii Rusiei 3. Poarta otomana retinea acest lucru ca o importanta problema de stat: discutii aprinse au avut loc în divanul turcesc si, la sfîrsitul anului 1579, Sina^ pasa sustinea teza razboiului preventiv împotriva Moscovei4. stiri din 15S5 si 1586 amintesc frecvent de actiuni militare purtate de rusi si de ca*a>*^ în regiunile limitrofe moldo-ucrainene. în 1588, în cadrul unor putemk* atacuri militare moldo-cazacesti, se semnaleaza prezenta unor contingente ruse sub zidurile Benderului, în timpul atacarii cetatiis. Rezistenta înversunata a maselor populare, spiritul lor de lupta, încordarea prelungii a acestei lupte au alcatuit de fapt pregatirea marii batalii pe care o *s desfasura poporul romîn la sfîrsitul veacului al XVI-lea si începutul urmator.
Hurmuzaki, III, p. 19; XI, p. 615.
Ibidem, III, p. 27.
Ibidem, p. 18-19, 38.
Ibidem, XI, p. 642.
6 Ibidem, III, p. 460, 471; XI, p. 747.
![]() |
|||
![]() |
Situatia Ţarii
Romînesti
în ultimele trei decenii ale veacului al XVI-lea, situatia economica si politica a Ţarii Romînesti marcheaza o evidenta si crescînda înrautatire fata de deceniile anterioare *. Exploatarea turco-boiereasca, dusa pîna la marginile posibilului, a fost cauza principala a unei accentuate ruine economice si decadente politice. Desi exploatarea pe calea fiscalitatii ia proportii iesite din comun, domnia abia poate tine pasul cu cererile de bani ale turcilor, cu obligatiile de haraci, peschesuri, daruri sau prestatiuni în natura si în munca. Cumpararile de domnii ating, în unele cazuri, cifre uriase, de peste un milion de galbeni.
în Ţara Romîneasca, ca si în Moldova, framîntarile boieresti sub forma luptelor interne, a comploturilor, a pribegirilor si pîrilor la Poarta, continua, Elemente ale vechii boierimi, în alianta cu unii reprezentanti ai boierimii noi, ajunsi într-o stare economica si politica mai ridicata, cauta sa puna mîna pe întreaga putere în stat, sa-si subordoneze domnia, fapt care în buna parte le si reuseste. Domniile lui Mihnea Turcitul (1577-1583 si 1585-1591), Petru Cercel (1583-1585), stefan Surdul (1591-1592) si Alexandru cel Rau (1592-1593) sînt tulburate de anarhia înca nepotolita a boierimii. în primavara anului 1579, Mihnea cere principelui Transilvaniei, Cristofor Bâthory, extradarea unor boieri si dregatori mari, posesori a cîte 500-600 de rumîni, care « au poftit domn strain » si care au vrut ca « aceasta tara sa piara cu desavîrsire si sa ajunga sub calcîiul turcesc » 2. Doi ani mai tîrziu, nemultumirile boierilor reizbucnesc sub o forma mai violenta. Boierii mehedinteni ridica domn pe un Radu Popa, cu care se îndreapta spre Bucuresti, însa într-o lupta cu oastea domneasca, la Craiova, ei sînt înfrînti3. Petru Cercel taie si el un mare numar de boieri, partizani ai lui Mihnea, iar altii fug peste granita, unii ajungînd chiar pîna în Polonia4. si în a doua domnie a sa, Mihnea are de înabusit comploturi ale boierilor. între acestia se ridicase puternica familie a Buzestilor, care începe sa aiba un rol politic din cele mai însemnate. Sprijinul lor este cautat de fiecare din cei cinci domni care s-au succedat pe tronul tarii de la 1577 si pîna la sfîrsitul veacului, fiecare contribuind cu danii de ocine si dregatorii la întarirea puterii Buzestilor. în schimb, servindu-se de ei, cei trei frati Buzesti i-au tradat pe rînd pe toti, trecînd de fiecare data de partea domnului celui nou, care reprezenta în acel moment puterea turceasca.
Expresie a gradului de aservire a Ţarii Romînesti fata de Poarta, haraciul cunoaste acum salturi aproape de la domnie la domnie, fiecare schimbare atragînd dupa sine o noua crestere a obligatiilor economice si politice ale tarii;
Vezi
mai sus, cap. II, par. 1 - 2, si cap. III, par. 1 - 2.
s A. Veress, Documente, II, p. 163.
8 Istoria Ţarii Romînesti, p. 53.
A. Veress, op. cit., II, p. 264 - 265.
intre 1568 si 1593, el înregistreaza o
crestere de peste 250%. Paralel cu haraciul, dar într-un ritm mai intens
si în salturi mai mari, cresc si celelalte forme de înrobire
economica a Ţarii Romînesti, care au provocat
cresterea exploatarii interne pe cale fiscala 1.
Trasatura caracteristica în politica interna a tuturor acestor domnii din ultimul sfert al veacului este tocmai aceasta înasprire peste masura a exploatarii fiscale. Asistam la un fel de întrecere între cei patru domni în a gasi noi mijloace de a stoarce bani de la birnicii tarii, fie prin adaugirea unor dari noi, fie prin marirea cuantumului celor existente. Mihnea Turcitul realizeaza si o reforma fiscala 2, cu singura menire de a-i asigura sporirea veniturilor si încasarea regulata a lor. în vederea acestui scop, Mihnea impune la dari si unele categorii sociale pîna atunci scutite, fapt care-1 lipseste de sprijinul lor, în special de al bisericii.
Nu mult dupa numirea în scaun, care îl costase multi bani si pentru care staruise la Poarta si principele Transilvaniei 3, Mihnea are de dus lupta pentru pastrarea tronului nu numai împotriva boierimii, ci si împotriva unui pretendent sustinut mai ales de regele Frantei. înca din 1579, Henric al III-lea si mama sa, Ecaterina de Medici, intervin cu staruinta la Poarta pentru numirea lui Petru Cercel, fiul lui Patrascu cel Bun, ca domn al Ţârii Romînesti 4. Sultanul îl cheama pe Petru la Poarta în 1580, dar tronul i-1 da abia în 1583, dupa ce storsese sume uriase de bani de la Mihnea, pe care-1 ameninta mereu cu mazilirea, cît si de la Petru, caruia îi tot amîna numirea ca domn 5. Staruintele regelui Frantei, terminate de altfel cu un succes efemer, de a numi un om al sau pe tronul Ţarii Romînesti, erau încercari, în continuare, de a crea Frantei un punct de sprijin în rasaritul Europei, în urma esecului suferit în Polonia, cu cîtiva ani mai înainte.
Petru Cercel îsi inaugureaza domnia cu un act menit a-i spori prestigiul, si antume rascumpararea unui numar important de robi crestini, ce se vindeau pe piata constantinopolitana. Ajuns la Bucuresti, în septembrie 1583, imediat dupa încoronare, el ia o serie de masuri care urmau sa-i aduca consolidarea domniei. Trebuia mai întîi sa se achite de datoriile personale contractate la Poarta, precum si sa plateasca regulat obligatiile banesti ale tarii fata de turci, acum sporite. în acest scop, ca si înaintasul sau, ia unele masuri de înasprire a fiscalitatii. în scurta sa domnie, situatia maselor de producatori directi s-a înrautatit si mai mult. într-un an si jumatate, Petru Cercel reuseste sa stoarca de la supusii sai peste un milion de galbeni.
Noul domn a avut în vedere si unele masuri de organizare a armatei, înrolînd si multi mercenari; efectivul oastei sale se ridica la aproximativ 10 000 de oameni.
Vezi mai sus, cap. II, par. 1.
Vezi mai sus, cap. III, par. 2.
Hurmuzaki, XI, p. 603.
Ibidem, p. 96 si A.
Veress, Documente, II, p. 164-167.
6 Hurmuzaki, XI, p. 120-124.
59 - c. 1180
- . «
Fig. 277. - Ruinele curtii domnesti din Tîrgoviste, refacuta de Petru Cercel.
A dat o atentie speciala artileriei, înfiintînd si o turnatorie de tunuri. Resedinta si-a avut'O mai mult la Tîrgoviste, unde a refacut palatul domnesc.
în politica externa, Petru Cercel ramîne credincios celor ce-1 ajutasera sa ocupe tronul, si îndeosebi regelui Frantei si dogelui Venetiei. El cauta totusi o apropiere si de regele Poloniei, stefan Bâthory. Legaturi mai strînse a avut cu Sigismund Bâthory, principele Transilvaniei, cu care schimba mai multe solii de prietenie. Uneltirile lui Mihnea îi aduc mazilirea, dar Petru Cercel fuge în Transilvania, cu tot tezaurul si însotit de boierii ramasi credinciosi. Aci este pradat si închis, scapînd abia mai tîrziu. încercînd sa-si recapete tronul, el este ucis de turci, în urma interventiilor lui Mihnea.
în cea de-a doua
domnie a sa, Mihnea Turcitul face mai multe concesii îndeosebi bisericii,
careia îi acorda din nou scutirile avute mai demult. Nemaiputînd face
fata cererilor turcesti de bani, el este mazilit în 1591
si, pentru a nu avea soarta lui Petru Cercel, trece la mahomedanism,
devenind sangeac de Nicopole.
Domniile urmatoare - cea a lui stefan Surdul (1591-1592) si Alexandru cel Rau (1592-1593) - nu s-au înscris în însemnarile contemporanilor decît ca unele din cele mai spoliatoare pentru tara si cele mai supuse turcilor, din întreg veacul al XVI-lea.
Daca în Moldova ultimele trei decenii ale veacului al XVI-lea cunosc un razboi împotriva turcilor si multe rascoale ale poporului, cu ajutor cazacesc, pentru rasturnarea jugului otoman, în Ţara Romîneasca ele constituie o epoca întunecata. Datorita slabirii fortelor interne, cauzata de luptele interne, ca si de o mai accentuata aservire a tarii de catre turci, la care se adauga domnii slabe, lipsite de aliante antiotomane în afara, în Ţara Romîneasca nu se mai înregistreaza miscari antiturcesti de proportii, ca acelea din Moldova. în schimb, de aci va porni, la sfîrsitul veacului, miscarea care va duce atît la scuturarea temporara a jugului otoman, cît si la unirea celor trei tari romînesti, sub conducerea lui Mihai Viteazul.
5. TRANSILVANIA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XVI-LEA
Viata politica a Transilvaniei în aceasta perioada se caracterizeaza prin luptele pentru putere ale marii nobilimi grupate în « partide », prin orientarea tot mai accentuata spre celelalte doua tari romînesti de la sud si est de Carpati, prin rivalitatea neîncetata între Imperiul otoman si Imperiul habsburgic pentru stapînirea acestei tari.
înca înainte
de cucerirea Budei de catre sultanul Soliman
Situatia politica în pri- si de formarea principatului
transilvanean autonom,
mele trei decenii dupa , , ,
" ., . . , , « j
. . . ,. , . punctul de reazim al 1 ransiivaniei au rost tarile romine de
formarea principatului v
autonom ^a SU(^ ?i est de Carpati. De aceea, starile transilvanene,
întrunite în dieta de la Sighisoara, la 29 august 1540,
hotarau «sa se trimita din partea acestei diete soli la domnii voievozi, al Moldovei si al Ţarii Romînesti, si sa li se propuna chiar acestor domni voievozi prietenia acestei tari a Transilvaniei» l. Aceste tendinte de colaborare strînsa între cele trei tari romînesti au stîrnit îngrijorarea sultanului, care se temea ca ele se vor uni cu timpul într-o singura tara. Unirea lor ar fi avut drept rezultat constituirea unei însemnate puteri economice, politice si militare, care ar fi pus în primejdie interesele turcilor. De aceea Poarta a împiedicat prin toate mijloacele realizarea acestor planuri, aplicînd Transilvaniei un regim mai usor decît celorlalte doua tari romînesti: tributul Transilvaniei a fost totdeauna mai mic, acesteia i-au fost îngaduite mai multe libertati în interior si chiar în politica externa etc. Cu toate acestea, tendinta de colaborare între cele trei tari romînesti s-a manifestat fara întrerupere.
Dupa formarea principatului autonom al Transilvaniei, puterea centrala, reprezentata atunci de principele copil Ioan Sigismund, sub regenta mamei sale Isabella, nu a reusit sa domine viata politica a tarii si sa puna capat tendintelor anarhice ale nobilimii. Din aceasta cauza, Isabella se plîngea mereu ca în Transilvania sînt vesnice factiuni si razvratiri. O parte din nobili erau partizanii lui Ferdinand de Habsburg, iar o alta parte ai lui Ioan Sigismund; amîndoua « partidele » pradau tara în lung si în lat. Emeric Balassa, vesnic razvratit, la un moment dat a fost ales chiar principe al Transilvaniei de o factiune a nobilimii, ceea ce a avut drept rezultat o interventie turceasca pentru restabilirea autoritatii principelui considerat legitim; Paul Bornemisza, la rîndul sau, a ocupat mai multe orase si cetati. Gheorghe Martinuzzi, numit guvernator al Transilvaniei de catre turci, a reusit, vremelnic, sa aduca la ascultare, într-o oarecare masura, nobilimea. Episcopul-guvernator a folosit însa autoritatea si puterea cu care fusese învestit mai mult spre satisfacerea propriilor interese decît în slujba tarii.
Martinuzzi, considerînd stapînirea turceasca asupra Transilvaniei înca prea putin consolidata si apreciind Imperiul habsburgic ca mai puternic decît era în realitate, în timp ce impunea tarii recunoasterea autoritatii sultanului, trata cu regele Ferdinand aplicarea clauzelor tratatului de la Gilau din decembrie 1541 2, adica cedarea Transilvaniei imperialilor. El socotea succesul Habsbur-gilor asigurat atunci cînd o armata, sub conducerea lui Ioachim de Brandenburg, a pornit spre Ungaria, în toamna anului 1542. Aceasta armata - formata din trupe trimise de împaratul Carol al V-lea, de regele Ferdinand de Habsburg, de landgraful de Hessa si de electorul de Saxa - era lipsita de
Mon. Comit. Regni Transylvaniae, I, p. 40 - 41.
Vezi paragraful 3.
SlUTK.vi O''IUI) _^-«_ ''1 ,mmm- flHH»
![]() |
Fig. 278. - Harta Transilvaniei
ilvaniei facuta de G. Reichersdorffer.
unitate si
disciplina. Suferind un esec rusinos, regele Ferdinand s-a
vazut nevoit sa trimita daruri sultanului si sa-1
roage sa accepte pacea oferita. Soliman conditioneaza
însa luarea în seama a acestei oferte de renuntarea lui
Ferdinand la titlul de rege al Ungariei, de recunoasterea Portii ca
putere suzerana si de plata tributului.
în acest timp de lupte pentru dominatie între cele doua imperii cotropitoare, masele populare erau ostile atît stapînirii Habsburgilor, cît si celei turcesti. Ele îsi manifestau în chip fatis opozitia, concretizata în diferite actiuni.
Pentru a face fata acestei situatii si a-si consolida stapînirea în Transilvania, turcii trimit aici o armata, fiind silit sa participe la campanie si Petru Rares, revenit pe tronul Moldovei. Sosirea armatelor turcesti si moldovene în Transilvania, în noiembrie 1542, si întîrzierea sosirii armatelor imperiale-asteptate de partida habsburgica - creeaza o situatie primejdioasa celor ce înclinasera spre imperiali. De aceea « starile » tarii, întrunite în dieta la sfîrsitul anului 1542, hotarasc sa se adreseze lui Ferdinand, atragîndu-i atentia ca, daca nu este în stare sa apere Transilvania, ar fi mai bine sa nu provoace pe turci împotriva tarii si sa le lase pe ele sa se apere singure *. Era continuarea unui joc periculos din partea nobilimii, care încerca sa se strecoare printre rivalitatile dintre cele doua imperii cu tendinte de cotropire, cu gîndul de a folosi aceste împrejurari în propriul ei interes.
în primavara anului 1543, sultanul porni o noua campanie împotriva imperialilor; totodata, el ceru dietei transilvanene sa îngaduie domnului moldovean libera trecere prin tara. Noua campanie în Ungaria se încheie cu ocuparea altor orase si cetati. Intimidata de porunca sultanului, dieta reînnoieste credinta fata de principele Ioan Sigismund si de mama sa, trimite tributul datorat Portii si un sol la domnul Moldovei « pentru un tratat de alianta si de buna vecinatate cu aceasta tara (Transilvania), asa dupa cum odinioara a fost prietenie între aceasta si el» 2. între Gheorghe Martinuzzi, Petru Rares si Mircea Ciobanul, domnul Ţarii Romînesti, continua schimburile de solii si în anii urmatori; în aceste împrejurari, domnul Moldovei reuseste sa-si recapete vechile stapîniri din Transilvania, în urma unor incursiuni repezi, din obiectivul carora nu vor fi lipsit nici planurile de cucerire a Transilvaniei. Acest lucru era socotit relativ usor de realizat, dupa credinta lui Martinuzzi însusi si a lui Petru Petrovici, sfetnicul Isabellei, datorita faptului ca aceasta tara era locuita în cea mai mare parte de romîni, care vorbeau aceeasi limba si care i s-ar fi supus lui Rares 3.
împrejurarile erau prielnice reînceperii luptelor pentru putere dintre partidele nobiliare, care au cauzat tarii alte mari neajunsuri. Vreme de opt ani, partida condusa de Martinuzzi si cea condusa de Isabella si Petru Petrovici folosesc toate mijloacele pentru a-si impune dominatia. în lupta lor, cele doua
Mort. Comit. Regni Transylvaniae, I,
p. 173-174.
Ibidem, p. 175-177.
Hurmuzaki, II/4, p. 306-308.
tabere ale
nobilimii fac apel la ajutorul puterilor rivale, turcii si imperialii,
carora le vînd tara.
Martinuzzi, încurajat si de unele succese ale imperialilor în Ungaria, încheie un nou tîrg cu Ferdinand, caruia-i cedeaza Transilvania, în schimbul demnitatii de guvernator si a titlului de cardinal, pentru sine, a domeniilor Opolia (Oppeln) si Ratibor, a unei pensii de 25 000 florini si a unei despagubiri de 100 000 florini pentru Ioan Sigismund si Isabella. Nemultumita însa cu acest aranjament, Isabella se adreseaza sultanului, cerîndu-i ajutor grabnic. Acesta trimite porunca de a fi îndepartat Martinuzzi de la cîrma tarii, o data cu numirea lui Petrovici în demnitatea de guvernator si anuntarea unei campanii militare. în vederea acesteia, au fost înstiintati pasa de Buda, sangeacbegii de Seghedin si Semendria si domnii Moldovei si Ţarii Romînesti1.
în aceste împrejurari, luptele izbucnesc cu violenta în Transilvania. Ţara sufera noi distrugeri din partea celor patru armate care, în octombrie 1550, îsi fac intrarea în Transilvania; dinspre apus armatele turcesti sub conducerea lui Chassim, pasa de Buda; dinspre nord cele comandate de Petru Petrovici; dinspre rasarit oastea moldoveneasca trimisa de Ilie Rares si dinspre sud cea mun-teana trimisa de Mircea Ciobanul. Oastea organizata în graba de Martinuzzi a putut împiedica ocuparea tarii de turci si de aliatii acestora, datorita si faptului ca domnii Moldovei si Ţarii Romînesti, siliti sa participe la asemenea expeditii, nu erau interesati în sprijinirea efectiva a planurilor turcesti. Turcii sînt nevoiti sa se multumeasca deocamdata cu ocuparea cîtorva cetati si orase banatene de mai mica însemnatate. Profitînd de aceste împrejurari, imperialii trimit o armata de mercenari sub conducerea generalului Castaldo, care ocupa Transilvania. Ioan Sigismund si mama sa, prin înselaciuni si amenintari, dupa expresia sultanului Soliman2, au fost siliti sa renunte la tron, în fata dietei întrunite la Sebes.
- Noua stapînire, habsburgica, nu aduce însa linistea de care tara avea atît de mare nevoie. Dimpotriva, comportarea armatelor de ocupatie si, sub scutul lor, aceea a nobilimii dornice de îmbogatire si de putere, au stîrnit mari nemultumiri. Martinuzzi însusi, nemultumit cu rasplata Habsburgilor - demnitatea de cardinal, ce i-a fost acordata la interventia lui Ferdinand - si dorind alta mai mare pentru serviciul ce li-1 facuse de a le înlesni ocuparea Transilvaniei, îsi reîncepe jocul, pe cît de temerar pe atît de primejdios: trimite la Poarta o solie cu tributul datorat si cu instructiuni de a-1 dezvinovati în fata sultanului. Atitudinea sa echivoca cu prilejul atacarii unor cetati banatene (Lipova si Timisoara) de catre turci a sporit si mai mult neîncrederea fata de el a celor doua puteri rivale. Jocul politic abil care îi reusise de atîtea ori, de data aceasta i s-a dovedit fatal. Generalul Castaldo, netinînd seama de marile servicii aduse Habsburgilor, procedeaza potrivit eticii mercenare: pune la cale asasinarea
1 Hurmuzaki, XV/l,
p. 478. 8 Tordk-magyar okleveltdr, p. 34.
lui, care are loc
la 17 decembrie 1551, în castelul sau de la Vint. în aceste
împrejurari au fost ucisi si unii credinciosi ai lui Ioan
Sigismund, pentru ca Habsburgii sa-si poata însusi bunurile
lor.
Asasinarea lui Martinuzzi nu a rezolvat însa greutatile stapînirii Habsbur-gilor în Transilvania. Nobilimea transilvaneana, frînata în tendintele ei anarhice prin masurile energice ale lui Martinuzzi, reîncepe lupta pentru putere. în acelasi timp, armatele lui Castaldo jefuiesc populatia fara nici o opreliste. De aceea nemultumirile provocate de regimul de ocupatie, de jafurile armatelor mercenare si de abuzurile nobilimii, au izbucnit pe fata. Ele au sporit si mai mult cînd Habsburgii s-au aratat a nu £ în stare sa apere Banatul si unele regiuni de la nord de Mures, unde turcii ocupa, în 1552, mai multe cetati - Timisoara, Lipova, Caransebes, Arad etc. - punînd bazele pasalîcului de Timisoara. -
Masurile luate de Habsburgi: numirea a doi voievozi în fruntea Transilvaniei, a unui episcop catolic la Alba Iulia, n-au avut darul sa îndrepte situatia. Starile transilvanene, întrunite în dieta la Tg. Mures (1554), nereusind sa împace pe turci cu imperialii, înclina din nou spre Poarta, aratîndu-se gata sa trimita sultanului tributul cerut si apelînd la mediatiunea « regelui Valahiei», pentru a obtine protectia lui Soliman. în acelasi timp, reprezentantul Frantei la Constan-tinopol intervine în favoarea lui Ioan Sigismund.
Sultanul Soliman, însa, intransigent în problema stapînirii Transilvaniei, organizeaza readucerea pe tron a lui Ioan Sigismund si a Isabellei din refugiul lor din Polonia, în întelegere cu Alexandru Lapusneanu, domnul Moldovei, si cu Patrascu cel Bun, domnul Ţarii Romînesti. Totodata, sultanul si-a reînnoit presiunile pe lînga starile transilvanene, pentru a sustine pe Ioan Sigismund K în fata acestor pregatiri, Ferdinand încearca sa obtina recunoasterea stapînirii sale în Transilvania prin plata unui tribut Portii. Sultanul însa, hotarît în planurile sale, respinge oferta Habsburgilor si porneste expeditia pentru alungarea imperialilor din aceasta tara 2. Oastea munteana, sub conducerea vornicului Socol, cea moldoveana, comandata de hatmanul Motoc, si armata adunata de Ioan Sigismund, sub conducerea lui Petru Petrovici, reusesc, în februarie 1556, sa scoata armatele habsburgice din Transilvania si sa supuna din nou tara sultanului.
Ocupatia habsburgica în Transilvania a durat 5 ani (1551-1556) si a însemnat noi neajunsuri pentru tara si mai ales pentru masele populare, exploatate fara mila. Stapînirea habsburgica a oferit nobililor din partida filogermana prilejul de a se întari si mai mult. O noua ofensiva împotriva taranimii, a libertatii celor ce si-o mai putusera pastra, se dezlantuie. Politica sociala a statului si a nobilimii, la care s-au adaugat luptele dintre feudali si desele invazii straine, cauzeaza pauperizarea accentuata a taranimii. Obligatiile fata de stat si de stapînii de mosie, întretinerea armatelor de ocupatie si jafurile acesteia vor apasa greu
Torok-magyar okleveltâr, p.
Ibidem, p. 37.
pe umerii maselor populare de la sate si
orase. Pentru a-si usura situatia, masele lupta pe
toate caile *.
în aceasta atmosfera de nemultumire generala s-a petrecut si schimbarea situatiei politice. Dieta întrunita la Sebes, în 1556, alege din nou pe Ioan Sigismund ca principe al Transilvaniei, sub regenta mamei sale Isabella. Sub ocrotirea domnilor romîni Patrascu cel Bun si Alexandru Lapusneanu, principele se poate întoarce în Transilvania. Cîrmuirea Isabellei a stîrnit însa în curînd noi nemultumiri în rîndurile nobilimii. Un sir nesfîrsit de comploturi caracterizeaza aceasta perioada (1556-1559).
Habsburgii, la rîndul lor, neîmpacîndu'se cu pierderea Transilvaniei, încearca sa rapeasca cel putin tinuturile ei apusene, importante atît din punct de vedere strategic-militar (în aceste parti existau vreo 30 de asezari întarite), cît si din punct de vedere economic (erau tinuturi bogate în mine si ocne, în terenuri agricole). Lupta pentru stapînirea acestor regiuni, care a durat doi ani (1557-1559), se încheie cu victoria Transilvaniei, care ramîne în stapînirea lor. Sultanul sprijina si de data aceasta interesele principelui, mai ales ca acesta se grabise, pe de o parte, sa-i trimita tributul, iar pe de alta parte, se bucura si de sprijinul regelui Frantei, interesat sa slabeasca puterea Habsburgilor, cu care Franta se afla în conflict.
Puterea centrala - reprezentata dupa moartea Isabellei (1559) de tînarul Ioan Sigismund, caruia îi lipseau calitatile de conducator necesare în acele împrejurari dificile -- nu reuseste sa-si impuna autoritatea, lasînd deplina libertate nobilimii mari, care poate astfel sa-si realizeze planurile într-o masura si mai mare. Unii nobili încep sa caute din nou sprijin în afara, întelegîndu-se cu Habsburgii, cum a facut însusi comandantul armatei, Melchior Balassa, trecut de partea lui Ferdinand (1562). Imperialii nu numai ca alimenteaza asemenea tendinte anarhice, dar cauta sa-i creeze principelui greutati si dinafara, sprijinind planurile domnului moldovean Despot voda de a-si crea unele posesiuni în Transilvania. O armata condusa de Balassa cauzeaza o grea înfrîngere oastei transilvanene, în 1562. în aceste împrejurari izbucneste si rascoala secuilor, amenintati cu iobagirea în masa, rascoala de care nu au fost straini nici Despot si Balassa.
Principele Transilvaniei, strîmtorat din toate partile, se vede nevoit sa încheie un armistitiu cu Ferdinand, renuntînd la unele posesiuni din « Partium ». O noua interventie a armatei imperiale îl sileste pe Ioan Sigismund sa accepte pacea impusa de Habsburgi, încheiata la Satu Mare în 1565, cu alte pierderi pentru Transilvania în aceleasi parti si cu recunoasterea suzeranitatii noului împarat, Maximilian. Sultanul Soliman, îngrijorat de evolutia evenimentelor, se hotaraste sa intervina în sprijinul lui Ioan Sigismund. Acesta, la rîndul sau, îsi schimba atitudinea, ceea ce-1 determina pe Maximilian sa dezvaluie sultanului
1 Vezi cap. III, par. 3.
întelegerea cu principele Transilvaniei. în aceasta situatie, Ioan Sigismund se hotaraste, totusi, la o actiune temerara: însotit de unii nobili, el pleaca în întâmpinarea lui Soliman, care conducea o noua campanie împotriva Habsburgilor. La 16 iunie 1566 are loc întîlnirea de la Belgrad, cu care prilej sultanul promite principelui Transilvaniei ajutor pentru redobîndirea tinuturilor ocupate de imperiali. Ca semn al bunavointei sale, Soliman întareste printr-un act (athnamij hotarîrile dietei de la Sebes din anul 1556, cînd fusese reales Ioan Sigismund ca principe, recunoscîndu-se, astfel, principiul electiv în succesiunea la tronul Transilvaniei, în schimbul tributului de 10 000 florini anual, al darurilor si al celorlalte obligatii.
Moartea sa neasteptata, în acelasi an 1566, 1-a împiedicat pe Soliman sa-si îndeplineasca fagaduielile de a reda Transilvaniei teritoriile ocupate de Habsburgi. Urmasul sau Selim, a socotit mai potrivit cu interesele Imperiului otoman de a-si largi stapînirea în partile de jos ale Muresului, prin ocuparea altor cetati (Gyula, Ineu, Siria) si a se împaca cu împaratul Maximilian (1568). în tratatul de pace a fost inclusa si Transilvania, precizîndu-se ca împaratul nu trebuie sa se mai amestece în chestiunile acestei tari, imperialii sa nu mai construiasca cetati la granitele ei, iar cele existente sa fie darîmate -1.
Lipsit de sprijinul asteptat dinafara, slabit înlauntru prin luptele nobilimii anarhice, urît de masele populare care, din pricina grelei exploatari, se rascoala din nou în partile Satului Mare sub conducerea lui Gheorghe Craciun, Ioan Sigismund e nevoit sa urmeze pilda sultanului Selim, încheind un nou tratat cu împaratul german, la Speyer (1570), în conditii grele. Transilvania pastra partile banatene neocupate înca de turci si anumite tinuturi din « Partium » (Bihor, Solnocul de Mijloc, Crasna si Maramures), precum si cetatile Hust, Cehul Silvaniei, Tasnad si Oradea, iar asupra comitatului Zarand si a districtelor Lugoj si Caransebes îi ramînea doar o stapînire nominala; partile nordice din «Partium» (Bereg, Ugocsa, Satu-Mare si Szabolcs) ajung în stapînirea Habsburgilor; în plus, principele Transilvaniei recunostea suzeranitatea împaratului german. Tratatul de la Speyer deschidea Habsburgilor calea spre Transilvania, fara ca ei sa-si poata însa realiza planurile multa vreme înca.
![]() |
|||
![]() |
|||
Situatia politica în ultimele trei decenii ale veacului al XVI-lea
Dupa moartea lui Ioan Sigismund (martie 1571), clasa dominanta din Transilvania, împartita în doua tabere politice, se pregatea de alegerea succesorului. Candidatul partidei imperiale era Gaspar Bekes, care, sub domnia lui Ioan Sigismund, îndeplinise un rol diplomatic important la curtea habsburgica, precum si în încheierea tratatului de la Speyer (1570); din aceasta cauza, el se bucura de încrederea si sprijinul Curtii din Viena. Cele mai importante cetati ale Transilvaniei (Fagarasul, Gurghiul, Hustul etc), se aflau - prin donatia lui Ioan
1 Tdrok'magyar okleveltdr, p. 87 - î
Sigismund - în
mîinile lui. Dupa încheierea tratatului de la Speyer, pe cînd traia
înca Ioan Sigismund, capitanii cetatilor din Transilvania
au depus în secret juramîntul de credinta împaratului
Maximilian.
Partida antihabsburgica era însa cu mult mai puternica, deoarece în deceniile precedente se vadisera cu destule prilejuri atît slabiciunea Curtii de la Viena, cît si tendintele ei permanente de a pune stapînire asupra Transilvaniei si de a lichida autonomia principatului transilvanean.
Aceasta partida, orientata spre Imperiul otoman, era formata mai ales din nobilimea mica si mijlocie. Ea s-a dovedit destul de puternica pentru a împiedica publicarea tratatului de la Speyer, care crea o situatie favorabila pentru Habsburgi. Unii nobili - între care si Bâthorestii - în timpul absentei din tara a lui Gaspar Bekes - trimis la Curtea din Viena, pentru noi tratative, înca înainte de moartea lui Ioan Sigismund - au declarat nxjl acest tratat, potrivit caruia Habsburgii urmau sa numeasca un voievod în fruntea Transilvaniei si sa-si extinda stapînirea asupra ei.
Pentru a zadarnici planurile Habsburgilor, partida turcofua îsi si fixase candidatul la tronul princiar în persoana lui stefan Bâthory, magnat din «Partium», care jucase un rol politic si militar important în timpul domniei lui Ioan Sigismund. Sigura de succes, ea afirma ca, de vreme ce firmanul din 1566 asigura dietei dreptul de alegere a principelui, efectuarea alegerii ar fi. pus guvernul imperial în imposibilitate de a numi un voievod în fruntea tarii.
Pentru a-si duce la îndeplinire planurile, curtea lui Ioan Sigismund a tainuit un timp moartea acestuia si a convocat dieta, în numele sau, pentru 1 aprilie 1571, la Alba Iulia. Partizanii lui stefan Bâthory începeau sa se adune înarmati la Turda. Pe la mijlocul lunii aprilie, se înapoia si Bekes, care, în numele împaratului, pretindea sa i se predea toate cetatile.
stefan Bâthory, ca sa cîstige sprijinul Portii, promite închinarea Transilvaniei fata de sultan, în aceleasi conditii în care fusese în timpul domniei lui Ioan Sigismund. El se gîndea chiar la constituirea unei dinastii princiare a Bâthores-tilor; de aceea cerea ca urmasul sau sa fie ales dintre membrii acestei familii1. Poarta a dat ascultare acestor cereri ale lui stefan Bâthory si astfel, la 27 aprilie, sosea firmanul sultanului, prin care se ordona dietei sa fie ales ca principe stefan Bâthory. Mai mult, i se oferea noului principe ajutorul oastei turcesti, cu conditia ca el sa se îngrijeasca de hrana ei 2.
Fara a tine seama de prevederile actului din 1566, Poarta hotarîse succesiunea la tron, înainte de a se pronunta dieta tarii. Pentru a mentine aparenta unei hotarîri libere, dieta a ales - înainte de citirea publica a firmanului - pe stefan Bâthory, iar pentru a potoli mînia împaratului, i-a acordat doar titlul de « voievod ».
Tdrdk-magyar okleveltdr, p. 99-100.
Ibidem, p. 100.
Gaspar Bekes,
nemultumit cu evolutia situatiei politice din Transilvania,
începu sa se înarmeze cu febrilitate, dar, din cauza fricii de turci,
tabara sa îsi pierdu din aderenti.
Noul principe, numit de Poarta si ales de dieta, stefan Bâthory, începu o politica precauta si echivoca, pentru ca, prin neutralizarea celor doua puteri rivale, sa-si poata consolida pozitia. în secret, el a depus juramînt de credinta si împaratului de la Viena, pretinzînd în schimb eliberarea cetatilor ocupate de Bekes. Dar împaratul refuza categoric ca ele sa fie cedate lui Bâthory si astfel Gaspar Bekes ramîne stapîn mai departe pe cele trei cetati.
Din cetatea -Fagarasului, Bekes întretinea o corespondenta permanenta cu împaratul, contînd pe partizanii sai din rîndurile magnatilor si mai ales pe sprijinul secuilor, care, îndeosebi dupa înabusirea rascoalei lor din 1562, erau totdeauna gata sa se ridice pentru recîstigarea libertatilor pierdute. Masele secuiesti, iobagite si supuse unor obligatii grele fata de stat, s-au pregatit sa se rascoale din nou în anul 1571, dar miscarea lor a fost înabusita în fasa de catre stefan Bâthory.
între timp, noul principe se straduia ca prin desele sale rapoarte sa cîstige atît încrederea curtii din Viena, cît si pe cea a sultanului. El informa Curtea vieneza despre evenimentele din Ţara Romîneasca si Moldova, îi transmitea scrisorile primite de la Poarta si cerea instructiuni de la împaratul Maximilian al Il-lea1.
în scrisorile sale de raspuns, Maximilian îi cerea informatii cît mai precise despre situatia din Imperiul otoman, ceea ce însa Bâthory comunica numai rar si în termeni generali. în acelasi timp, el trimitea rapoarte confidentiale Portii, privitoare la executarea ordinelor primite de la Constantinopol si la atitudinea imperialilor2. De teama turcilor, împaratul n-a îndraznit multa vreme sa se amestece pe fata în luptele dintre cele doua partide. Cu toate ca, prin alegerea lui stefan Bâthory, Curtea din Viena si-a pierdut influenta în Transilvania, împaratul tinea mai departe sa i se recunoasca, cel putin formal, drepturile asupra tarii si a fost nemultumit chiar de faptul ca papa a dat lui Bâthory, într-una din scrisorile sale, titlul de « principe »3.
Dieta, întrunita la Cluj în 1573, a condamnat atitudinea lui Gaspar Bekes si a început sa persecute pe aderentii partidei habsburgice.
în acelasi timp, luînd cunostinta de pregatirile Curtii imperiale pentru o interventie armata în Transilvania, stefan Bâthory porneste un atac pe neasteptate împotriva sustinatorilor lui Bekes, ocupa Vintul de Jos si Aiudul, stapinite de acesta, si începe sa asedieze cetatea Fagarasului, cu gîndul de a-1 prinde pe Bekes. Acesta însa reuseste sa fuga din cetate si sa ajunga la Caso via.
Hurmuzaki, II/l, p. 622, 625-626, 682, 690, 703-708.
Ibidem, p. 646.
A. Veress, Documente, II, p. 1.
Gaspar Bekes
astepta ajutorul împaratului, dar în acelasi timp, din locul
unde se asezase, el întretinea corespondenta si cu
Poarta, cautînd sa cîstige si încrederea sultanului.
stefan Bâthory, la rîndul sau, urmarea cu multa atentie toate evenimentele în legatura cu cele doua imperii care cautau sa puna stapînire asupra Transilvaniei, în razboiul antiotoman condus de Ioan voda, domnul Moldovei, între 1572-1574, principele Transilvaniei a avut o atitudine echivoca. El si-a concentrat trupele la hotarele Moldovei, dar cînd sultanul -> care socotea suspecte miscarile militare din Transilvania - i-a cerut sa trimita ajutor contra domnului moldovean, Bâthory s-a eschivat de la aceasta obligatie, declarînd ca trebuie sa fie pregatit pentru a întîmpina un eventual atac din partea lui Gaspar Bekes.
într-adevar, în primavara anului 1575, în fruntea trupelor primite de la împarat, Bekes a patruns în Transilvania, ajungînd pîna în regiunea Turzii. în loc sa atace însa la Alba Iulia pe Bâthory, care nu era pregatit în acel moment pentru lupta, el trecu înainte pe valea Muresului, spre a-si completa trupele cu secui. La începutul lunii iulie, i se alatura la Ungheni (lînga Tîrgu-Mures) o ceata de vreo doua mii de secui din Ciuc si cîteva sute de rasculati din scaunul Muresului. Prin întîrzierea atacului, însa, a fost lasat timp suficient lui stefan Bâthory pentru pregatire si pentru sosirea unui ajutor turcesc. Astfel, la 9 iulie, Bâthory a putut cîstiga o biruinta decisiva în lupta de la Sînpaul, în aceleasi parti, dupa care s-a razbunat cumplit asupra aderentilor lui Bekes. Acesta a reusit totusi sa fuga din nou, iar mai tîrziu, cînd Bâthory ajunse si rege al Poloniei, cei doi rivali se împacara, colaborînd strîns.
Sultanul a folosit acest prilej pentru sporirea tributului. în august 1575, Murad al III-lea porunceste lui stefan Bâthory sa plateasca ceausului trimis în Transilvania pentru ridicarea tributului suma de 5 000 de florini în plus, fata de 10 000, cît era tributul pîna atunci.
în urma biruintei de la Sînpaul, domnia lui stefan Bâthory s-a consolidat. Principele s-a îndepartat si mai mult de Curtea vieneza, apropiindu-se tot mai mult de Poarta.
în politica sa interna, stefan Bâthory a cautat sa sprijine catolicismul, slabit în Transilvania în urma raspîndirii confesiunilor protestante. Prin întarirea reactiunii catolice, el ataca pozitiile reformei si mai ales cele ale unitarienilor, socotiti mai primejdiosi pentru catolicism. Cu toata tensiunea dintre principele transilvanean si Curtea vieneza si cu toata apropierea din ce în ce mai mare a principelui de Poarta, papa s-a straduit sa foloseasca acest prilej pentru raspîndirea catolicismului. în cercurile catolice se nadajduia ca, sub domnia lui stefan Bâthory, biserica catolica din Transilvania îsi va recîstiga pozitiile pierdute în urma reformei1. Cercurile papale au luat cunostinta cu mare
1 A. Veress, op.
cit., II, p. 6.
bucurie de faptul
ca stefan Bâthory a cerut sa se trimita iezuiti,
promitîndu-le tot sprijinul necesar K Dupa o îndelungata
corespondenta între stefan Bâthory si iezuiti, au fost
trimisi, în 1579, cîtiva calugari în Transilvania, unde
clasa dominanta era în majoritatea ei protestanta, iar biserica
catolica era urîta de masele populare. stefan Bâthory a
asezat pe iezuitii sositi la Cluj-Manastur, Cluj
si Alba Iulia, sprijinindu-i pentru a întemeia scoli. Ei au primit
donatii bogate din partea principelui, care între timp fusese ales si
rege al Poloniei, si au cautat din rasputeri sa
raspîndeasca religia catolica. Dat fiind însa ca pe
mosiile lor întinse iezuitii au început sa exploateze
fara mila pe iobagi, ei au stîrnit peste tot împotrivirea
populatiei exploatate2.
Sub stefan Bâthory, a fost sprijinita si biserica ortodoxa. în anul 1571, Bâthory a acordat ieromonahului Eftimie dreptul de a predica în Transilvania, ordonînd tuturor autoritatilor din tara sa nu4 împiedice în îndeplinirea functiunilor sale bisericesti în rîndurile populatiei romînesti3. în anul urmator, cînd mitropolitul de Ipec îl consacra pe Eftimie ca episcop, Bâthory reînnoieste ordinul sau *. Sprijinul acordat bisericii ortodoxe se explica în primul rînd prin tendinta Bâthorestilor de a slabi protestantismul în Transilvania. în privinta politicii lor religioase, sînt semnificative observatiile zelosului iezuit Possevino, care, în 1583, relata ca stefan Bâthory nu are încredere în succesul propagandei catolice în Moldova si Ţara Romîneasca, deoarece aceasta propaganda nu avusese rezultat nici în rîndurile romînilor din Transilvania, care tineau foarte mult la legea ortodoxa. Pe de alta parte, politica de protejare a ortodoxiei se explica - probabil - si prin tendinta puterii centrale de a cîstiga simpatia numerosilor « puscasi » romîni din Transilvania, care aveau un important rol militar.
Dupa înfrîngerea lui Gaspar Bekes, contradictiile între stefan Bâthory si Curtea vieneza au continuat pe plan diplomatic, în problema tronului polonez, ramas vacant dupa scurta domnie a lui Henric de Valois. Atît Habsburgii, cît si stefan Bâthory cautau sa obtina coroana Poloniei. Cu ajutorul Portii, principele Transilvaniei este ales rege, la sfîrsitul anului 1575.
stefan Bâthory a continuat sa conduca personal principatul Transilvaniei si dupa alegerea sa ca rege al Poloniei. La curtea polona a lui stefan Bâthory functiona, sub conducerea lui Martin Berzeviczy, o cancelarie speciala pentru Transilvania. Oameni de încredere ai lui Bâthory au asigurat în dieta Transilvaniei îndeplinirea fara nici o piedica a vointei sale. în problemele financiare si de politica externa el hotara singur, chiar fara consultarea dietei.
în timpul uniunii personale dintre Transilvania si Polonia, conducerea politica a principatului transilvanean a fost lasata lui Cristofor Bâthory, fratele
A. Veress, op. cit, II, p. 59, 64-65, 67, 71-72.
Idem, Bpistolae et acta jezuitarum Transylvaniae, I, p. 202 - 204, 228 - 246.
Hurmuzaki, XV/l, p. 647-648.
Ibidem, p. 653.
mai mare al lui
stefan, în calitate de voievod. Acesta a dus mai departe - conform
îndrumarilor primite de la stefan - politica de supunere
fata de Poarta, platind regulat tributul1. Cristofor
Bâthory a primit, în repetate rânduri, ordine de la Poarta sa dea
ajutor armat pentru îndeplinirea planurilor turcesti în Ţara
Romîneasca si Moldova 2. Fata de eventualele atacuri din
partea imperialilor, el conta pe sprijinul turcesc. Din primavara anului
1578, Murad al III-lea îl anunta ca, în caz de primejdie,
sa recurga direct la ajutorul pasei de Buda sau la pasa de
Timisoara 3.
Fiind înca în viata Cristofor, stefan Bâthory a facut sa fie ales principe fiul acestuia, Sigismund. în conducerea tarii - dupa moartea lui Cristofor - noul principe era ajutat de o locotenenta, iar mai tîrziu de un guvernator, în persoana lui Ioan Ghyczy. în functiile mai importante, au fost asezati oameni de încredere.
stefan Bâthory a limitat autoritatea dietei, întarind astfel puterea centrala. în acelasi timp, el a luat o serie de masuri antipopulare, în interesul nobilimii feudale. în anul 1577, el a dispus ca iobagii fugiti de pe mosii sa fie readusi cu forta iar miscarile secuilor le-a înabusit fara crutare.
Politica sa externa ca rege al Poloniei si razboaiele sale împotriva rusilor au însemnat o grea sarcina pentru populatia Transilvaniei, pe care a exploatat-o din punct de vedere material, folosind-o si în campaniile sale. La expeditiile lui Bâthory contra Rusiei au luat parte mai multe mii de soldati din Transilvania, mai ales dintre secuii de rînd, care cautau astfel sa scape de viata lor grea de acasa.
Desi sprijinea interesele clasei feudale, politica lui stefan Bâthory n-a multumit întreaga nobilime. Mai existau nobili nemultumiti, care trimiteau în secret scrisori Portii, împotriva lui Bâthory. într-o scrisoare trimisa din Turda, în primavara anului 1580, de pilda, se declara ca regele polon, prin intermediul fratelui sau, Cristofor, storcea impozite mari de la populatia Transilvaniei. Autorii scrisorii cereau ca, în locul lui Cristofor, Poarta sa numeasca un alt voievod. între semnatari figureaza numele mai multor magnati din Transilvania. La moartea lui Cristofor Bâthory (1581), magnatii partizani ai Bâthorestilor se temeau de izbucnirea unei rascoale.
Dupa moartea lui stefan Bâthory, în ianuarie 1586, Transilvania a ramas sub cîrmuirea batrînului guvernator Ioan Ghyczy, deoarece Sigismund Bâthory - în vîrsta de 14 ani - era înca prea tînar pentru a putea prelua puterea. Peste trei ani însa, în decembrie 1588, la dieta întrunita în orasul Medias, tînarul principe a luat în mîna conducerea statului, dupa ce facuse starilor - compuse în marea lor majoritate din elemente protestante - concesiunea de a accepta hotarîrea privitoare la izgonirea iezuitilor din tara. Spre deosebire de înaintasii
Hurmuzaki, III/2, p. 11.
Ibidem, p. 7-8.
Ibidem, p. 16.
V
Fig. 279. - Taler emis la Baia Mare în timpul lui Sigismund Bâthory, 1597.
hri din familia
Bâthorestilor, Sigismund s-a intitulat oficial principe al Transilvaniei.
Sub noua domnie, linia politicii externe a Transilvaniei a ramas deocamdata neschimbata. Poarta a recunoscut fara împotrivire schimbarea de persoana în conducerea principatului transilvanean, cautînd prin toate mijloacele sa-si asigure serviciile noului principe, de care avea nevoie mal ales din 1591 înainte, cînd au început din nou ostilitatile între Imperiul otoman si cel habsburgic.
între anii 1591 si 1594, sultanul Murad al III-lea trimitea o serie de scrisori principelui Sigismund, îndemnîndu-1 sa ramîna credincios Portii, sa trimita osti pentru a sprijini expeditiile antihabsburgice, ori diferite materiale de razboi si alimente, pentru a acoperi nevoile armatei si flotei turcesti. Sigismund, preocupat de consolidarea domniei sale, amenintata de adversari, mal ales de varul sau, Baltazar, a reusit ca prin trimiterea regulata a tributului anual si a darurilor obisnuite, precum si a unei parti din materialele cerute, sa se eschiveze de la îndeplinirea obligatiei de a da ajutor militar, pretextînd ca tara era amenintata de ostile imperiale concentrate la granitele sale apusene *. în acelasi timp, Sigismund trimitea Portii informatii privitoare la actiunile diplomatice si militare ale austriecilor, iar în anul 1592, la ordinul sultanului, a trimis oaste în Moldova pentru a da ajutor lui Aron voda la reocuparea scaunului domnesc 2.
între timp, Sigismund Bâthory, sub influenta iezuitului Alfons Carillo si a altor agenti habsburgici, a început tratative secrete cu Curtea din Viena, care - la începutul anului 1595 - se terminau cu stabilirea unei întelegeri antiotomane. Tratatul, încheiat în spiritul celui de la Speyer, rezerva pentru Habsburgi - în cazul cînd Sigismund n-ar fi avut fii - mostenirea Transilvaniei. Pentru asigurarea noii orientari politice, care a însemnat o schimbare radicala în politica externa a tarii, la porunca lui Sigismund au fost executati, în 1594, toti conducatorii partidei turcofile. între acestia se afla si Baltazar Bâthory, în care principele vedea pe unul dintre adversarii lui cei mal primejdiosi 3.
în razboiul antiotoman, care urma sa se dezlantuie, unitatea de interese a celor trei tari romînesti va fi reprezentata de politica lui Mihai Viteazul.
în a doua jumatate a secolului al XVI-lea au avut loc însemnate prefaceri în viata politica a Transilvaniei. Crearea principatului autonom al Transilvaniei,
Mon. Comit. Regni Transylvaniae, III, p. 270 - 271.
A. Veress, Documente, III, p. 313-314, 324-325.
Ibidem, IV, p. 130-136.
60 - C. 1180
în 1541, nu a fost
doar urmarea evenimentelor, politico-militare - înfruigert: armatei maghiare la
Mohâcs si ocuparea Budei de turci - ci este rezultatul ur.:r tendinte
mai vechi ale Transilvaniei de a se desparti de regatul ungar si
a se constitui într-un stat de sine statator. Principatul autonom
transilvanean este org»-nizat din punct de vedere politic într-o
forma asemanatoare cu celelalte dcul tari
romînesti, spre care se orienteaza, de altfel, tot mai mult, mar
tîndu-se tendinta constituirii unei puteri economice si militare,
capabile a se împotrivi cu succes tendintelor cotropitoare ale celor
doua imperii, otorrur si habsburgic.
Datorita bogatiilor si pozitiei strategice a Transilvaniei, pentru cele dc_. imperii stapînirea acestei tari a constituit în tot cursul veacului al XVI-lea o problema politica de prim ordin. Interventiile armate repetate, ocuparea uncr tinuturi marginase urmareau realizarea acestui scop. în perioada marile-cuceriri militare conduse de sultanul Soliman I, situatia celor trei tir: romînesti a fost determinata de pozitia dominanta a Portii otomane. Dar r în acest timp, ca si dupa aceea, initiativele diplomatice si militare ale Habs-burgilor, în scopul extinderii influentei sau chiar a dominatiei lor asurr^ acestor tari si mai ales a Transilvaniei, au avut urmari însemnate în viata polir.jl din aceste parti; clasa dominanta a cautat sa obtina cît mai multe avantaje de r-urma acestor stari de lucruri. Partida filogermana - alcatuita în majoritari ei din mari feudali - a cautat sa traga foloase din întarirea influentei politue a Habsburgilor în Transilvania, iar partida turcofila - compusa în ger.eri-din nobilimea mijlocie si mica - a urmarit acelasi lucru prin colaborarea c"_ Poarta. în urmarirea propriilor interese, nobilimea nu duce, însa, o politica consecventa între cele doua puteri, ci-si schimba pozitiile în raport cu cresterea influentei uneia sau alteia dintre puterile rivale. Ambele parti se împaci-usor cu dominatia straina.
Aceste împrejurari de ordin politic au constituit o piedica de seam; ■ dezvoltarea fortelor de productie, a vietii economice în general, si au contribuit în acelasi timp la agravarea exploatarii maselor populare. De aceea, taranimea si orasenimea saraca, lucratorii din mine si ocne au manifestat o atitudine ostila atît fata de cotropirea straina, cît si fata de nobilimea exploatatoare si tradatoare.
BIBLIOGRAFIE
I. Lucrari teoretice
Marx, K.,-F. Engels, Opere alese, voi. I, II, ed. a Ii-a. Engels, F., Anti'Duhring, Bucuresti, 1952.
Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958.
Lenin, V. L, Revolutia proletara si renegatul Kautsky, în Opere, voi. 28, Bucuresti, 193
Statul si revolutia, în Opere, voi. 25, Bucuresti, 1954-
11. Izvoare
Cronicile slavo-romine din sec. XV - XVI, publicate de Ioan Bogdan, editie revazuta si completata de P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1959.
Documente privind istoria Rominiei, A, Moldova, veac. XVI, voi. II - IV si B, Ţara Romî-neasca, voi. III -VI.
Esarcu, C, Documente inedite din arhivele Venetiei, în Columna lui Traian, 1876, p. 222 - 230 si 280-287.
Petru Cercel, Documente
descoperite în arhivele Venetiei, Bucuresti, 1874.
Gorecki, L., Descriptio belii Ivoniae, voivodae Valachiae quod anno MDLXXII1,
cum Selimo
II Turcarum imperatore gessit, Frankfurt, 1578.
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria rominilor, II/l - 5, III/2, IV/2, XI, XV S.2/I. Iorga, N., Acte si fragmente, voi. I. Istoria Ţarii Romînesti, 1290 - 1690, Letopisetul cantacuzinesc, ed. C. Grecescu si D. Simo-
nescu, Bucuresti, 1960.
Legrand, E., Deux vies de Jactjues Basilicos, Paris, 1889. Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, I -III, Budapesta, 1875 - 1877. Pascu, st., Petru Cercel si Ţara Romîneascâ la sfirsitul sec. XVI, Sibiu, 1944. Torok-magyar okleveltdr, 1533 - 1789, Budapesta, 1914.
Ureche, Gr., Letopisetul tarii Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, Bucuresti, 1958. Veress, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei si Ţarii Romînesti, voi. I - IV,
Bucuresti, 1929-1932.
Epistolae et acta jesuitarum
Transylvaniae temporibus principum Bdthory, 1571 -
1588, în Fontes rerum Transylvanicarum, voi. I, Budapesta, 1911.
III. Lucrari speciale
Bejenaru, N. C, Castaldo, polonii si omorîrea lui stefanita Rares, în Rev. critica, VIII, 1934, p. 102-110.
Politica externa a lui Alexandru Lapusneanu, Iasi, 1935.
Berza, M., Haraciul Moldovei si Ţarii Romînesti în sec. XV-XIX, în St. mat. ist. medie,
voi. II, 1957, p. 7-47. Buiucliu, Grigore, Cînt de jalire asupra armenilor din Ţara Vlahilor, cîntat de diaconul Minos
Tokatti, în Conv. Kt., XXIX, 1895, p. 3-29 si 137-150.
Bulat, T. G., înca ceva asupra lui lacob Heraclide Despotul, în Rev. ist., II, 1916, p. 41 - 51. Callimachi, S., L/n istoric olandez despre Ioan voda «cel Cumplit», în Studii, III, 1950,
nr. 2, p. 158-168.
Pagini despre Ioan voda,
zis « cel Cumplit», scrise în secolul XVI de istoricul
francez de la Popeliniere, în Studii, V, 1952, nr. 2, p. 175 - 185.
Grigoras, N., Boierii lui Alexandru Lapusneanu, în Cerc. ist., XIII -XVI, 1937-1940,
nr. 1-2, p. 348-384.
Holban, Th., Henry de Valois en Pologne et Ies Roumains, Bucuresti, 1942. Iorga, N., Contrtbupiuni la istoria Munteniei, Bucuresti, 1896 (extras din An. Acad. Rom.,
Mem.sect. ist., s. II, t. XVIII, 1895-1896, p. 1-112).
Nouveaux materiaux pour servir a l'histoire de Jacques Basilicos,
l'Heraclide, dit
le Despote, prince de Moldavie, Bucuresti, 1900.
Renegati în trecutul terilor noastre si al neamului romînesc, în
An. Acad. Rom.,
Mem. sect. ist., s. II, t. XXXVI, 1913-1914, p. 799-806.
Iorga, N., La France dans le Sud-Est de l'Europe, în Revue hist. du Sud-Est europeen, XTIL
1936, p. 62-65. Minea, L, începutul domniei lui Alexandru Lapusneanu, în Cerc. ist., I, 1925, nr. 1, p. 100 - 113.
- Aron voda si vremea
sa, în Cerc. ist., VIII-IX, 1932-1933, nr. 1, p. 104-1M.
Moisn, C, Bule de aur sigilare de la domnii Ţarii Rominesti si
ai Moldovei, în Rev. Arhivelor.
I, 1925, p. 249-265.
Motogna, V., Contributii la relatiile dintre urmasii lui Petru Rares si Ungaria, în Rev. ut-, X, 1924, p. 8-26.
Contributii ia epoca lui
loan voda cel Cumplit, în Rev. ist., XI,1925, p. 253 - 267.
Papacostea, s., Moldova în epoca reformei, în Studii, XI, 1958, nr. 4, p.
55 - 76.
Stanescu, E., Colaborarea militara dintre romîni si cazaci în
ultimul sfert al veacului al 2CVI-U«,
în Studii, VII, 1954, nr. 3, p. 119-144 si nr. 4, p. 187-213. Szâdecky, L., Kornyati Be'ke's Qdspdr, Budapesta, 1887.
|