STAREA MORAVURILOR (1700-1750) ANGLIA

STAREA MORAVURILOR

I. Niciodata Anglia nu avusese în Europa un pres­tigiu mai vast. Succesul armatelor sale, prudenta revolutiei sale inspirau celorlalte popoare o dorinta respectuoasa de a-i studia ideile si institutiile. Filo­zoful whigilor, John Locke, avea sa devina maestrul tuturor filozofilor europeni. Scopul sau era sa opuna dreptului divin al dinastiei Stuart ceea ce el numea dreptul natural. Pe când Hobbes socoteste omul în starea lui naturala drept o bruta periculoasa si de­duce din caracterul rau al speciei necesitatea unui stat puternic, sau Leviathan, Locke arata ca si în starea lui naturala omul, fiinta rationala, respecta niste legi, care sunt legile moralei. Pentru Hobbes, contractul dintre suveran si supusii sai le este im­pus acestora de însasi slabiciunea lor; în ochii lui Locke, e un contract facut în mod liber de niste oameni liberi care au dreptul sa-si impuna condi­tiile. Un teolog ar putea spune ca Hobbes crede în pacatul originar si ca Locke neaga aceasta doctrina. Din optimismul oficial al lui Locke avea sa ia nas­tere Contractul social al lui Rousseau, Declaratia drepturilor omului si cetateanului si Declaratia de independenta americana. Spiritul rationalist, anti-istoric al secolului al XVIII-lea e datorat în mare parte eseurilor si tratatelor lui John Locke.

II. S-ar putea isca întrebarea cum se face ca ora­seni si tarani englezi, pe care filozofia la moda îi învata ca s-au nascut liberi, au acceptat atât de usor autoritatea unei aristocratii agrare care nu poseda, ca odinioara cavalerii feudali, o forta militara. Mai întâi, englezul d 11211v213l a mai multa importanta realitatilor concrete decât drepturilor abstracte; Locke a avut o influenta mai profunda în Franta decât în Anglia pentru ca ideile se bucura de mai multa consideratie si au mai multa putere în Franta. Apoi englezii de pe vremea lui Locke nu aveau motive grave de ne­multumire. Ei vedeau ca institutiile locale, cu toate nedreptatile inevitabile, erau eficiente si suportabile. Judecatorul de pace, mai totdeauna squire-ul dome­niului local, dadea mai multa mladiere legilor vo­tate de parlament; era si silit sa faca asta: cum ar fi putut sa le aplice fara consimtamântul parohii­lor atunci când singura sa politie era exercitata de acei constables din sat? Slabiciunea sa parea o ga­rantie a relativei sale echitati. Nu încape îndoiala ca legile penale erau de o asprime arhaica, fara rost si cruda. Braconierii si vagabonzii erau tratati ca niste criminali primejdiosi. Dar proprietarii locuiau pe pamânturile lor si respectau pe fermierul cinstit. Competent în agricultura, squire-ul englez muncea pe domeniul sau printre vacarii si pastorii sai. Spor­tul trezea un interes tot atât de viu la omul din popor ca si printre lorzi. "Ducele juca cricket cu gradinarul sau". Legaturile personale înlocuiau le­gaturile administrative. Anglia secolului al XVIII-lea nu-i numai "o aristocratie temperata de ras­coale", ea e si o oligarhie temperata de familiaritate.

III. Negustorii si burghezii, atât de des umiliti pe continent, îsi pastreaza în Anglia toata mândria lor. Nobilii si oamenii de rând se ocupa de aceleasi afa­ceri; se încheie casatorii între familiile lor. Am mai semnalat aceasta revolutie, cea mai dificila din toate si care în Anglia dateaza de câteva secole. Ramâne un martor al ei, care este limbajul. "De câteva secole - scrie Tocqueville[1] - cuvântul gentilom si-a schimbat în întregime sensul în Anglia si cuvântul om de rând nici nu mai exista. Ar fi fost imposibil sa se traduca literalmente în engleza versul acesta din Tartulfe, pe care Moličre l-a scris în 1664: «si asa cum îl vezi e un bun gentilom». Cine vrea sa faca si o alta aplicare a stiintei lingvistice la stiinta istoriei sa urmareasca de-a lungul timpului si al spa­tiului destinul acestui cuvânt: gentlemen, al carui parinte este cuvântul francez gentilhomme. Se va vedea cum în Anglia semnificatia lui se largeste pe masura ce distanta dintre categoriile sociale se micsoreaza. În fiecare secol cuvântul se aplica unor oa­meni aflati din ce în ce mai jos pe scara sociala. În Franta, gentilhomme a ramas tot timpul strâns legat de sensul sau primitiv. A fost pastrat intact cuvântul care era folosit pentru a desemna pe membrii castei, pentru ca a fost pastrata casta însasi, separata de restul societatii, cum fusese din totdeauna".

IV. Persoana squire-ului, îmbracat în haine cu nasturi de argint, cu peruca, cu echipajul sau de vânatoare, cu banca rezervata în biserica, în care dormiteaza, toate acestea, chiar în ochii taranilor, fac parte necesara din decorul vietii. Abia dupa re­volutia industriala, masele, transplantate în alt me­diu, vor înceta sa admita un parlament compus din squire-i ca un fenomen natural. La începutul secolu­lui se vor multumi sa gaseasca o anumita identitate de moravuri între cel ce locuieste pe un domeniu si cel ce locuieste într-o cocioaba. Squire-ul acesta e un taran; înjura ca taranii, la nevoie bea împre­una cu ei; în ziua alegerilor, acestia îi insulta fiul, arunca în el cu noroi, apoi îl aclama. "Luptele elec­torale sunt un sport national, tot asa de popular, ba înca si mai popular decât cursele de cai". Omul de la tara de pe vremea aceea nu-i prea nenorocit. E bine hranit, duce aceeasi viata ca stramosii sai si, de fapt, nici nu cunoaste alta; satul ramâne uni­versul sau. Chiar si în orase, ucenicul e considerat de numerosi negustori si mestesugari ca un membru al familiei. "Poporul de jos - scrie un calator elve­tian - nu are nevoie în Anglia de o descriere deo­sebita; în cea mai mare parte a cazurilor mi se pare ca se confunda cu întreaga natiune. Are aproape aceleasi bucurii ca si nobilii, negustorii si clerul, aceleasi virtuti si chiar aceleasi vicii". În a doua jumatate a secolului, echilibrul acesta e dis­trus prin dezvoltarea masinismului si prin emigrarea spre orase.

V. Stabilitatii formelor sociale îi corespunde în secolul al XVIII-lea stabilitatea formelor literare. Clasicismul este în vremea aceea o biserica ai carei sfinti parinti sunt Horatiu si Boileau. Marele poet al timpului, Pope, compune un poem în genul poe­mului Strana[2] (pe care-l intituleaza Dunciada), epistole si satire, într-o forma traditionala si, de altfel, admirabila. Se simte ca e obsedat de Boi­leau. Mai originali, prin urmare mai englezi, Swift si Daniel Defoe dau doua din cele mai desavârsite povestiri în proza pe care le-a produs literatura tuturor timpurilor: Calatoriile lui Guliver si Robinson Crusoe.

În paginile revistelor Tatler si Spectator[3], Steele si Addison impun eseului englez forma pe care o va pastra multa vreme. Arta nu este mai putin clasica decât literatura. Gratia, simplitatea liniei sunt ca­racterele esentiale ale ceramicei lui Wedgwood, ale mobilelor Chippendale si Sheraton, ale caselor în stilul Adam . Mari pictori englezi: Gainsborough, Romney, Reynolds, continua în familiile aristocra­tice (ca la familia Spencer) galeriile de portrete în­cepute de Holbein si Van Dyck. Haendel, venind în 1710 din Hanovra, unde era Kapellmeister, devine în Anglia compozitor de oratorii biblice pentru ca acesta era tipul de opere la moda atunci si, în 1742, i se cânta la Dublin oratoriul Messia. În anul pre­cedent (1741), Garrick debutase în Richard al III-lea al lui Shakespeare, afisul descriindu-l, fara a-l numi, "un gentlemen care n-a aparut înca pe scena". Acest mare actor era si un ora mare, "primul din lume - va spune Johnson - prin stralucita lui con­versatie". În acest nou secol al lui Augustus, pictori, muzicieni, actori, scriitori, oameni politici formeaza o adevarata "societate" care, în fiecare zi, se întâlneste în Coffee Houses, în localuri în care se bea cacao, si în cluburi. Atunci iau nastere cele mai cele­bre cluburi: Kit-Kat, Beafsteack Club, October Club. Addison le descrie, cu o fermecatoare gravi­tate, în Scrisoarea numarul IX din Spectator.

VI. Spiritul de conversatie se formeaza în cafe­nele si cluburi, care joaca în Anglia rolul pe care l-au avut în Franta saloanele, dar gustul lor este mai primitiv. Daca epoca are o latura Gainsborough-Reynolds, are însa si o latura Hogarth. "Placerile cele mai obisnuite ale englezilor - spune calatorul nostru elvetian - sau cel putin ale locuitorilor din Londra, constau din vin, femei, jocuri de noroc, într-un cuvânt: desfrâul. Ei nu cauta finetea, în orice caz nu în ce priveste vinul si femeile, pe care le place sa le consume împreuna, dar nu cu prea mare rafinament si fara sa se distreze prea mult; s-ar spune ca nu beau decât ca sa bea. Ei vor ca si curtezanele lor sa bea si se îndârjesc daca vreuna se opune". De la tratatul Methuen[6], clasele avute abuzeaza de vinul de Porto. Bolingbroke, Carteret, Walpole sunt mari bautori, de o sticla, de doua, de trei, caci astfel se clasificau atunci oamenii de stat. Un ministru nu se rusineaza sa se prezinte beat în fata reginei, un squire sa se îmbete în fata fiicei sale. Poporul bea gin; în 1714 se distileaza doua milioane de galloni , iar în 1735 cinci milioane.

VII. O data cu betia se raspândeste si violenta, cu atât mai primejdioasa cu cât nu exista politie, iar armata a fost redusa în urma tratatului de la Utrecht la opt mii de oameni pentru întreaga Mare Britanie. Pe strazile Londrei, o banda de tineri scan­dalagii de soi, Mohocks-ii, molesteaza pe trecatori. Pe drumuri, care sunt adevarate mlastini, hoti calari devalizeaza pe calatori. Cam prin 1725 nu se vorbea la Londra decât de Jack Sheppard, un fel de Al Capone al secolului al XVIII-lea. Acest tâlhar de drumul mare era popular; nu-i ataca decât pe cei bogati, le lua banii cu maniere de gentilom, apoi îi cheltuia cu generozitate. Când banditul a traversat pentru ultima oara strazile Londrei, facând drumul de la închisoarea Newgate la spânzuratoarea din car­tierul Tybum, s-a format un fel de cortegiu triumfal. Viata acestui hot i-a inspirat poetului John Gay o pastorala comica, parodie a operei italiene, a carei actiune s-ar fi petrecut în închisoarea Newgate, descrisa, spre uimirea publicului, drept un loc unde puscariasii erau tratati de temniceri ca niste mari seniori, cu conditia sa aiba bani. Piesa lui Gay, Beggar's Opera[8] stârni furori. Vioaie, sprintena, cinica, brutala, Opera de trei parale este, ca si Nunta lui Figaro, una din acele lucrari care-si datoreaza cele­britatea atât reusitei sale estetice cât si importantei sale istorice. Ea zugraveste o societate imorala, care nu-i poate stapâni pe banditi si care, din cauza unei ramasite de salbaticie, îi admira.

VIII. Un alt mare viciu al timpului îl constituie jocurile de noroc. În toate cluburile, ca si în cercu­rile de femei se juca. Într-o singura noapte o femeie îsi pierde bijuteriile si proprietatile. Whist-ul, care pâna atunci fusese mai ales un joc al pastorilor protestanti, ajunge la moda. Erau si profesori care-l predau, o guinee[9] pentru o lectie. Cei care nu jucau carti faceau specula. Pofta de câstig era atât de mare, încât escrocii nu duceau lipsa de victime. Financiari verosi înfintau societati cu scopuri din cele mai absurde. Unul dintre acestia merse pâna acolo încât pretinse doua guinee de cap pentru o operatie al carei secret nu-l putea divulga decât dupa sub-scriptie. Într-o singura zi strânse doua sute de guinee, suma cu care fugi. Era un climat prielnic pentru extravagantele afacerii South Sea Bubble.

IX. Bautura, jocul, intrigile amoroase erau pri­cina unor certuri care adesea se terminau prin dueluri. Oamenii se bateau pretutindeni, în salile de bal, în Coffee Houses, pâna si pe culoarele tea­trelor. Obiceiul de a ucide un om pentru un cuvânt a disparut abia pe la sfârsitul secolului. În 1775 "ticalosul lord" Byron[10] avea sa-l mai ucida, în­tr-o lupta din cele mai nebunesti, pe unchiul Mariei Chaworth. Totusi, din 1730 duelul tindea sa dispara gratie unui barbat care a exercitat asupra moravu­rilor engleze cea mai ciudata influenta: Richard Nash, cunoscut mai mult sub numele de "Frumosul Nash". În 1705 Nash fusese numit maestru de cere­monii la Bath; înca de pe vremea romanilor orasul acesta balnear avea o mare reputatie, dar cei veniti la bai se plictiseau amarnic. Nash îsi puse în gând sa trezeasca orasul la viata. Învestit (de el însuti) cu o autoritate nelimitata, el impuse cele mai stricte, dar si cele mai întelepte reguli. El a fost primul care i-a obisnuit pe englezii din diferite paturi sociale sa se amestece unii cu altii în timpul sezonului de bai, de asemenea el a interzis portul spadei la Bath. Obiceiul acesta, mai întâi propriu localitatii Bath, se generaliza apoi, suprimându-se cel putin duelurile incidentale. Nash impuse barba­tilor sa poarte ciorapi de matase si pantofi decol­tati. "A fost cel dintâi - spune Oliver Goldsmith ^- care a dat o anumita dezinvoltura în purtari, si asta unui popor pe care strainii aveau obiceiul sa-l blameze pentru rezerva si timiditatea sa... Cei din gentry dusera pâna la Londra dezinvoltura dobândita la Bath, astfel ca putin câte putin întregul regat deveni mai rafinat, gratie lectiilor «Frumosului Nash»". Ar putea fi luat în derâdere maestrul de ce­remonii cu palarie alba si caleasca luxoasa cu sase cai; dar "desi ceremonia se deosebeste mult de poli­tete, nici o natiune nu a devenit politicoasa fara sa fi fost mai întâi ceremonioasa". În acele piscine din Bath în care barbatii si femeile - lasându-si batista, buchetul sau tabachera sa pluteasca în fata lor pe o tavita de lemn - îsi alungau, flirtând, plictiseala unui sezon de bai, tonul grosier al comediilor lui Wycherley sa transforma în tonul spiritual si frivol al personajelor lui Sheridan.

X. Oamenii din întreaga Europa, în acea prima jumatate a secolului al XVIII-lea, au multe trasa­turi comune. Frivolitatea, senzualitatea, scepticismul, toate caracterele societatilor prea fericite se întâlnesc la Londra, ca si la Paris. Montesquieu noteaza în 1729: "Nu exista religie în Anglia. Cineva spunând în Camera Comunelor: «Cred acest lucru cum cred în Dumnezeu», toata lumea a început sa râda". David Hume, filozof la moda în cele doua capitale, este un spirit tipic al secolului sau "prin ura fata de entuziasm, cea mai mare repulsie producându-i entuziasmul religios. El nu putea întelege de ce con­vingerile religioase pot fi pricina unui antagonism, dupa cum n-ar fi putut întelege pe niste oameni care ar fi refuzat sa se încruciseze cu altii pe drumul mare".

Contemporanul sau Voltaire avea sa recunoasca, la sfârsitul vietii, ca omul nu poate trai fara entu­ziasm si ca trebuie sa treaca mereu "de la convul­siile nelinistii la letargia plictiselii". În Anglia, ca si în Franta, plictiseala si nevoia de entuziasm aveau sa aduca, dupa o jumatate de secol de scepticism si egoism, o revolutie sentimentala. La drept vorbind, scepticismul însusi fusese deseori masca unui nou misticism. "E o himera - scrie Bernard Fay[12] - sa ne imaginam secolul al XVIII-lea dominat de o logica implacabila, stapâna pe inimi si imaginatie; ca toate celelalte epoci, si aceasta a fost mânata de visuri si de pasiuni care au modelat forma inteli­gentei si i-au impus reguli". Asa cum doctrina lui Locke, în aparenta foarte logica si rationala, le-a îngaduit whigilor sa tina în frâul ratiunii înfocatele lor patimi politice, tot astfel, dupa înfiintarea Marii Loji din Londra (1715), francmasoneria, dezvoltându-se cu repeziciune în toata Anglia, ofera un ada­post spiritual deistilor, care si-au pastrat nevoia unui ritual si a unui misticism. Dar francmasoneria engleza ramâne aristocratica si burgheza; nevoile sentimentale ale poporului vor fi mai bine satisfacute de misiunile lui Wesley, dupa cum se va vedea la timpul sau.