STATUL SI POLITICA IN PERIOADA MEDIEVALA

STATUL SI POLITICA IN PERIOADA MEDIEVALA

I. Autonomii locale si institutii centrale in spatiul romanesc

A. Intemeierea statelor medievale romanesti

1. Romanii in primul mileniu al erei crestine

Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpato-dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si mai ales mili­tara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respec­tiva, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele etnice ale populatiilor menti­onate. Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato-­dunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie propriile structuri politice.

a) Premise interne:

1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului roma­nesc, de bogatiile solului si subsolului, de configuratia reliefului si de pre­zenta padurilor, care au asigurat protectia romanilor in vremuri de restriste.

2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea pro­cesului de centralizare politica (schimburi comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de importante artere comerciale care porneau din nordul si din centrul Europei, ajungand la gurile Dunarii si la Marea Neagra.

3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare din sanul obstilor, acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi promotorii actiunilor politice de centralizare statala.

b) Premise externe:

1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii romanesti. Cumanii de origine turanica si mai tarziu tatarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat extinderea stapanirii Regatului Ungar dincoace de Carpati, oferind astfel populatiei locale posibilitatea de a-si crea structuri si institutii statale. In eliminarea puterii tatarilor (Hoarda de Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.

2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate de coroana maghiara, ea insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor pentru tron.

Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne care au facut posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international favorabil. In centrul si rasaritul Europei, ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (dupa anul 1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.

2. formarea statelor medievale

2.1. Constituirea voievodatului Transilvaniei

2.1.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale

Din secolul al IX-lea insa, in contextul in care ungurii asezati in Pannonia incep sa-si manifeste interesul pentru Transilvania, sursele mentioneaza forma­tiuni politice ale populatiei romanesti de la nord de Dunare. Principalele izvoare narative care contin informatii referitoare la formatiunile politice romanesti de la vest de Carpati sunt Gesta Hungarorum si Legenda Sfantului Gerard.

Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisa probabil la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfarsitul secolului al IX-lea si din prima parte a secolului al X-lea, relateaza conflictele care i-au opus pe ungurii in expansiune spre rasarit unor formatiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Convietuirea romano-slava din secolele VIII-IX are loc in cadrul unor formatiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, sase ducate din jurul anului 900, sunt atestate in "regiunea daco-pannoniana". Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influentate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populatiei romanesti, erau situate in Crisana (condusa de Menumorut si avand centrul la Biharea), in Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusa de Glad) si in partea central-vestica a Transilvaniei, avand drept centru posibil Dabaca (Gelu). Etnia primilor doi "duci" nu este mentionata de Anonymus. De­spre al treilea "duce", Gelu, aflam ca este "un anumit roman". Supusii sai sunt romani si slavi. Ei traiesc insa intr-un spatiu ("tara de dincolo de paduri") caracterizat prin "bunatatea" sa; un pamant fertil, la roadele caruia Anonymus adauga bogatia in aur si sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre acesti conducatori locali numit de Anonymus blach, adica roman, in conditiile in care populatia din zona era departe de a fi omogena din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor si intamplarilor pomenite de Anonymus a inceput sa fie contestata de unii istorici maghiari si austrieci incepand din secolele XVIII-XIX, in contextul in care romanii din Transilvania cereau drepturi politice si nationale. Chiar daca exista o doza de fabulatie in povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simteau nevoia sa-si infrumuseteze poves­tile cu elemente dramatice, este dincolo de indoiala faptul ca in perioada in care a scris Anonymus exista constiinta unei anterioritati a romanilor in Transilvania si a unor formatiuni politice in stare sa opuna rezistenta ungurilor. O confirmare indirecta a acestor realitati o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care pastra amintirea faptului ca, la trecerea lor prin Carpatii Padurosi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe romani si pe slavi.

Legenda Sfantului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la inceputul secolului al XI-lea) mentioneaza trei formatiuni de la cumpana secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmas al lui Glad), in Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena, unde functiona si o manastire ortodoxa; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tanar), in partile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Balgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, in regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.

2.1.2. De la "ducatele romano-slave" la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei

Asezati in Campia Pannonica la sfarsitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formatiunile lui Glad si Gelu. Dupa moartea lui Gelu, formatiunea acestuia este preluata de Tuhutum, capetenia ungurilor invadatori. Acesta isi constituie un dominium propriu si o dinastie 242g64c separata de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc par­tea apuseana a Transilvaniei in "pace si fericire".

Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinta generala de extindere teritoriala si de amplificare a functiilor formatiunilor existente in spatiul roma­nesc, mai ales in interiorul arcului carpatic. E posibil ca in aceasta zona procesul de constituire si de maturizare a formatiunilor politice sa fi fost impulsionat si accelerat de confruntarea cu tendintele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat in cucerirea treptata a Transilvaniei, pe parcursul a catorva sute de ani, intre secolul al IX si secolul al XI-lea. In Transilvania, regalitatea maghiara isi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, detinatori de fiefuri, in virtutea relatiilor vasalice care ii legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la randul lor, de o importanta autonomie fata de regalitatea maghiara, se constituisera pe structurile vechilor formatiuni politice premaghiare, pe care le cucerisera. Astfel, in 1002-1003, Stefan, marele rege care, crestinandu-i pe unguri in 1001, isi salvase poporul si il facuse sa intre in concernul popoarelor europene, a trebuit sa lupte cu un unchi al sau, ducele Geula cel Tanar, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La inceputul secolului al XI-lea, acesta se impotriveste misiunilor apostolice ale regelui Stefan cel Sfant, nimeni altul decat nepotul de sora al ducelui "ultrasilvan". Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat refuza "sa fie crestin" (adica sa renunte la ortodoxism in favoarea catolicismului). Potrivit aceluiasi Anonymus, regele Stefan ocupa intreaga "tara"; totodata, el desfiinteaza (pe la 1004) episcopia ortodoxa situata probabil la Alba Iulia. Dupa ce l-a invins pe Geula, Stefan cel Sfant a trebuit sa se lupte si cu conducatorul voievo­datului care fusese inainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxa. L-a invins si pe acesta si astfel a recucerit intreg teritoriul dintre Cris si Dunare. Pe masura inaintarii spre centrul si sudul Transilvaniei, expansiunea maghiara a capatat un caracter mai organizat si eficace. Sub urmasii lui Stefan cel Sfant incepe organizarea Transilvaniei ca entitate politica vasala regelui Ungariei.

Dupa anul 1100, in teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiara in­cearca sa impuna modele religioase, politico-administrative si socio-eco­nomice apusene. Intarirea autoritatii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcata de tendinta generala de reducere a autonomiilor locale in favoarea unor institutii centrale, chiar daca procesul nu a fost nici rapid, nici intotdeauna reusit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii romanesti, in timp ce episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizarii ortodoxe preexistente. In 1111 este infiintat primul comitat, Bihorul, in zona vechii cetati romano-slave de la Biharea, si este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. In acelasi an, dar si in 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare ca, in ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv in Transilvania. Expansiunea maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, regii unguri avand in papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind investiti cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a raspandi catolicismul). Institutiile statale romanesti in curs de formare au fost inlocuite cu institutiile statului maghiar. Initial, cuceritorii maghiari incearca organizarea Transilvaniei ca principat (1111 - mentionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitata, parte a statului arpadian, puterea politica suprema revenind regelui Ungariei. In a doua jumatate a secolului al XII-lea, regii unguri daruiesc oame­nilor lor de incredere noi cetati si feude din Transilvania. Administra­tiv, acestea sunt incluse in noi comitate, institutii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care incearca, insa fara deplina reusita, sa inlo­cuiasca vechile tari, voievodate si cnezate.

Pe la 1164 este atestat un comite de Dabaca. Din 1176, acesta devine capetenia tarii, sub numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conduca­torul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovada a existentei populatiei romanesti. De altfel, din toate tarile cucerite si incadrate in regatul Ungariei, numai Transilvania pastreaza "formula voievodala ca institutie politica centrala" (I. A. Pop), pana catre jumatatea secolului al XVI-lea. (Puterea politica suprema in Transilvania apartine, insa, in continuare, regelui Ungariei. Situatia se va mentine neschimbata pana in 1541, atunci cand Ungaria dispare ca stat prin transformarea partilor ei centrale in pasalac turcesc [Pasalacul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat in sine, organizandu-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomana. Puterea politica suprema revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al institutiei centrale, capata atributii suverane, la fel ca domnii din Tara Romaneasca si din Moldova.)

Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Initial, autoritatea sa era exercitata asupra a sapte comitate: Solnocul Interior, Dabaca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Tarnava. Rezistenta din partea aristocratiei maghiare, dornice sa-si pastreze autonomia dobandita, dar si a elementului romanesc i-a determinat pe regii maghiari sa colonizeze alte neamuri, precum secuii (incepand cu secolul XI), stabiliti in sud-estul Transilvaniei, sasii (asezati, incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, in zonele unde aveau sa intemeieze Sibiul, Brasovul, Sighisoara, Bistrita etc.), cavalerii teutoni (care primesc in 1211 Tara Barsei, in schimbul careia trebuiau sa apere frontierele rasaritene ale regatului si sa faca si prozelitism catolic in randul populatiei romanesti sau turanice). Sasii si secuii s-au organizat in scaune, ai caror conducatori erau subordonati direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stapanirii maghiare in centrul si sudul Transilvaniei.

In secolul al XIII-lea, cucerirea si organizarea Transilvaniei de catre unguri par a fi incheiate. Asezarea noilor veniti conduce, desigur, la o noua structura etno-demografica, romanii ramanand insa locuitorii cei mai numerosi. In fata presiunilor exercitate de cuceritori, romanii s-au regrupat in structuri social-economice si politice autonome in zonele marginase ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de "tari" (Maramuresul, Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) Aici, in schimbul apararii granitelor, ei vor reusi sa-si conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii romanesti traditia vrea sa fi pornit initiativa intemeierii statelor romanesti extracarpatice Moldova si Tara Romaneasca.

Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa (1282, 1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele unui regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la care participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

2.1.3. Evolutia Transilvaniei in cadrul regatului maghiar

Transilvania fusese organizata ca un voievodat, ceea ce sugereaza ca isi mentinea o anumita individualitate politico-administrativa in cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea "starilor" sau "natiunilor" privilegiate: nobilimea (in special maghiara), patriciatul (orasenii bogati - in special sasi) si fruntasii secuilor. Desi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei isi pastra, totusi, o anumita autonomie in cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxa, desi nerecunoscuta oficial, era practicata de majoritatea populatiei Transilvaniei, care era romaneasca. Fruntasii romanilor au facut initial parte dintre starile privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt exclusi treptat din randul acestora. In 1366, in con­textul afirmarii independentei romanilor la sud si est de Carpati, ca si al optiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I conditioneaza calitatea de nobil de apartenenta la catolicism. In acest fel, nobilii romani care doresc sa-si pastreze statutul accepta catolicismul si treptat se maghiarizeaza, iar cei care raman credinciosi propriei confesiuni religioase isi pierd statutul privilegiat si decad in randul taranilor. Romanii isi pastreaza, macar pentru o vreme, o autonomie relativa si o organizare proprie, sub conducerea cnezilor si voievozilor in unele zone marginase ale Transilvaniei, precum Tara Hategului, Tara Fagarasului, a Mara­muresului si in districtele romanesti ca Tara Zarandului sau Banat. In timp insa, in contextul actiunii de centralizare politica si de restaurare a autoritatii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restranse. In concluzie, in vreme ce la sud si la rasarit de Carpati romanii isi consolidau independenta, in Transilvania se producea evolutia inversa, aceasta fiind tot mai profund integrata in structurile regatului ungar. Aceasta evolutie divergenta este una din principalele cauze pentru care, in conditiile in care in perioada medievala, in Europa, se constata o tendinta destul de raspandita de unificare teritoriala a populatiilor de acelasi neam, in spatiul romanesc se men­tine diviziunea politica. Pe de alta parte, constituirea statelor medievale romanesti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltari economice si culturale care a permis, alaturi de lupta impotriva expansiunii otomane, conservarea identitatii poporului roman.

2.2. Constituirea Tarii Romanesti

In secolul al XIII-lea, in vreme ce Transilvania isi continua existenta in cadrul regatului maghiar, se contureaza din ce in ce mai clar formatiunile politice ale romanilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, in 1234, o bula papala men­tiona existenta unor elemente de ierarhie bisericeasca ortodoxa, ceea ce implica si o organizare politica. In secolul al XIII-lea, intreg spatiul romanesc avea sa fie marcat de marea invazie tatara din 1241, care a distrus si a dezorganizat totul, in pofida unor incercari de rezistenta locale, ce demonstreaza ca existau deja elemente de organizare politica. Romanii incercasera, impreuna cu secuii, sa apere trecatorile transilvanene, iar in exteriorul Carpatilor tatarii se confrunta cu un asa-numit Miselau, probabil Seneslau, care apare mai tarziu in documente. Marea invazie tatara a pulverizat cnezatele si voievodatele romanesti preexistente, dar a dezorganizat si regatul ungar, care, in ultima perioada, isi extinsese dominatia si asupra spatiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiara asupra spatiului romanesc scade si sunt create conditii favorabile afirmarii politice la sud si la rasarit de Carpati. Dominatia mongola instituita in zona a permis, pe de o parte, cristalizarea unor institutii ramase apoi carac­teristice statelor medievale romanesti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de posta etc.), iar pe de alta, a facut apel, in guvernare, la reprezentanti din randul populatiei romanesti. Acestia, spre sfarsitul secolului, in conditiile dimi­nuarii puterii mongolilor, au profitat de situatia dobandita, in scopul definirii unor autonomii romanesti care au stat la baza viitoarelor state medievale.

2.2.1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfantului Ioan si structurile politice dintre Carpati si Dunare

La inceputul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiara supune pe rand Tara Oltului (devenita Tara Fagarasului) si apoi Tara Hategului, impingand limitele expansiunii lor pana la arcul Carpatilor Meridionali. Din acest moment, regii unguri incearca sa-si extinda stapanirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei ape­leaza la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic in stapanire Tara Barsei (1211). Invingatori ai cumanilor, teutonii actioneaza inca din primii ani pe cont propriu atat la miazanoapte de Carpati, cat si la miazazi. Ca urmare, pe la jumatatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regala ii alunga din Transilvania. Dupa marea invazie tataro-mongola din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare in vederea apararii zonelor meridionale ale stapanirii lor, indeosebi Banatul si sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formuleaza tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stapanirea drumului comercial spre Dunarea de Jos si Marea Neagra.

Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea daruieste Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Tara Severinului pana la Olt, mai putin acea parte a "tarii" respective, organizata anterior (pe la 1230) in Banatul de Severin, ca marca de aparare a Ungariei impotriva cumanilor. Colonizarea Ioanitilor este efemera, dar "contractul" care o consacra ramane un izvor istoric semnificativ. Intre altele, el atesta existenta unor formatiuni statale romanesti din spatiul carpa­to-dunarean, doua voievodate si doua cnezate: voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Tara Hategului (in sud-ves­tul Transilvaniei) si nord-vestul Olteniei; . voievodatul lui Seneslau, care include Tara Fagarasului (in sudul Transilvaniei) si nordul Munteniei; . cnezatul lui Farcas, situat intre cele doua voievodate, la sud de munti (in Valcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic intre Jiu si Olt, aproape de Dunare. Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan si Farcas), fie lasate romanilor in conditii de dependenta fata de puterea suzerana (voievodatele lui Litovoi si Seneslau). Dupa marea invazie mongola (1241-1242), voievodatul romanesc din stanga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu exceptia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumita Cumania, celelalte formatiuni politice mentionate sunt controlate de regalitatea ungara, prin "banul" de Severin. Diploma ofera si informatii asupra stratificarii sociale, care este intotdeauna legata de aparitia statului, consemnand diferentele dintre tarani si mai-marii pamantului (rustici, in opozitie cu majores terrae, sugereaza deja existenta unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formatiuni statale, aflate sub autoritatea, macar nominala, a regelui maghiar, aveau propriile forte militare, intrucat se specifica obligatia lor de a da ajutor armat ioanitilor.

De la sfarsitul secolului al XIII-lea, se poate urmari felul in care, pe mai multe etape, se desfasoara procesul desprinderii formatiunilor romanesti de sub auto­ritatea maghiara si al constituirii statelor medievale romanesti. Trebuie sa vedem aceste formatiuni integrate in sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care regalitatea maghiara incerca sa-l instituie, astfel incat incercarile lor de autonomizare se incadreaza in procesul, mai amplu, de faramitare politica si de decadere a autoritatii centrale prin care trecea in epoca Ungaria medievala. Indeosebi Litovoi va in­cerca sa anuleze acest raport de vasalitate fata de Coroana Arpadiana, in conjunctura favorabila creata de luptele interne din regat. Astfel, in 1277 el refuza plata tributului, pornind lupta impotriva regatului Ungar. In 1279 este ucis in lupta cu armata regala, fiind urmat la conducerea voievo­datului de fratele sau Barbat, care va fi nevoit sa recunoasca din nou suzeranitatea maghiara. Aceasta transmitere ereditara a puterii denota existenta unor structuri politico-sociale medievale bine contu­rate, o viata economica prospera (dovada suma foarte mare platita de Barbat pentru rascumpararea din prizonierat), armata condusa de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxa.

2.2.2. "Descalecatul lui Negru-Voda"

Momentul decisiv al constituirii statelor romanesti extracarpatice - exprimat de traditia istorica prin termenii de descalecat si intemeiere - a fost reprezentat de inlaturarea dominatiei teritoriale a regatului Ungar.

Inlaturarea totala a suzeranitatii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpati are loc la cumpana secolelor XIII-XIV. Criza politica, evi­denta in ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agraveaza. Vasalii sai din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Tran­silvaniei, manifesta tendinte de independenta. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), incearca sa evite destramarea regatului in principate de sine statatoare. Astfel, in primavara anului 1291, noul rege soseste in Transilvania, pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolideaza privilegiile nobililor unguri, ale secuilor si sasilor, dar anihileaza autonomia romaneasca din Fagaras. In acest context, traditia pastrata de cronicile mun­tene vorbeste de un "descalecat" al lui Negru-Voda, pornit cu ai sai din Tara Fagarasului pe la 1290. Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Voda) trece Carpatii si se instaleaza la Campulung, sediul unei comunitati catolice, formata din sasi si unguri. Prosperitatea acestei comunitati este explicata prin situarea ei pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunarea de Jos si Marea Neagra. Acest oras devine prima capitala a Tarii Romanesti si necropola domneasca. Reali­tatea unui descalecat de la nord de Carpati pare a fi sugerata chiar de numele de Basarab, de origine cumana, consemnat de documente in Tara Hategului.

Basarabii - mari voievozi, domni si singuri stapanitori in "toata Ungrovlahia"

Mai clar este documentata istoric intemeierea Tarii Romanesti prin unirea teritoriilor oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argesean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310. Actiunea pornita din Campulung cuprinde Argesul, apoi cape­teniile din teritoriile de la apus de Olt se inchina puternicului voievod din stanga raului. Desavarsirea intemeierii Tarii Romanesti se realizeaza, asadar, sub Basarab I. Astfel, la inceputul secolului al XIV-lea este atestata ca stat Valahia nord-dunareana. Izvoarele mentioneaza titlurile conducatorului acestui stat: mare voievod (conducator militar) si domn, stapan al tarii. Denumirea statului romanesc apare in izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceza, aceasta dinastie restaureaza unitatea Regatului Ungar. Inceputul procesului dateaza chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papalitate.

Afirmarea independentei fata de regatul maghiar se facea in contextul colaborarii romanilor cu tatarii, bulgarii si sarbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi insa ignorat. Cu ocazia luptelor purtate in Banat, armata noului rege al Unga­riei are de infruntat si ostilitatea statului romanesc din apropiere, al carui conducator, Basarab (1310?-1352), se dovedeste nu numai un pri­ceput sef militar, ci si un bun diplomat. In 1324, el incheie un acord prin care regele Ungariei recunoaste unitatea statului condus de "Bazarab, voievodul nostru transalpin". La randul sau, voievodul recu­noaste suzeranitatea regelui Ungariei, in primul rand pentru stapanirea Banatului de Severin, dar si faptul ca Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusa "in aria spiritualitatii catolice". Nemultumiti de conditiile acordului, nobilii unguri il conving pe rege sa suprime statul lui Basarab. Este organizata campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile razboiului, Basarab se ofera se restituie regelui Banatul Severinului si sa-i plateasca 7 000 de marci de argint, echivaland cu 74 kg. aur. Suma este un indiciu al fortei economice detinute de voievodatul muntean, care poate fi legata si de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrala si Marea Neagra prin intermediul gurilor Dunarii. Carol Robert refuza oferta, armata maghiara aparent victorioasa se intoarce spre Transilvania, dar intr-o trecatoare, nelocalizata cu exactitate, dar intrata in istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, romanii ii surprind si ii masacreaza pe unguri, al caror rege scapa cu greu. Soldata cu infrangerea armatei lui Carol Robert de Anjou - imortalizata prin Cronica pictata de la Viena, aceasta campanie nu aduce restaurarea dominatiei regatului Ungariei la sud de Carpati. Ea consfinteste indepen­denta statului condus de Basarab, care cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia pana la Dunare si teritoriul smuls tatarilor la gurile Dunarii (care ia numele eliberatorului, adica Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate in contextul necesitatii de a duce o lupta comuna pentru eliminarea tatarilor din regiune. Acesta este con­textul in care Basarab cucereste sudul Moldovei actuale, ceea ce explica numele de Basarabia extins apoi asupra intregului teritoriu dintre Prut si Nistru. Regele ungar interpreta insa juramantul de vasalitate prestat de domnul Tarii Romanesti ca o recunoastere a faptului ca acesta ar fi detinut intreaga tara (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feuda, de la el.

In vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria si cea mai apropiata "Vlahie" de langa ea, Tara Romaneasca, actioneaza impreuna impotriva dominatiei tatare exercitata la gurile Dunarii si la est de Carpati. Urmasul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), isi asuma un rol insemnat in aceasta lupta. Relatiile cu Ungaria vor fi umbrite, insa, de expansionismul politic si religios al angevinilor. Din acest motiv, in 1359, Nicolae Alexandru Basarab isi va lua titlul de domn autocrat (samodirjet, de sine stapanitor - prin care isi afirma deplina independenta pe plan extern si se opune expansiunii politice a maghiarilor) si va intemeia Mitropolia Ungro-Vlahiei, dependenta de Constantinopol (prin care incearca sa contracareze politica de catolicizare dusa de acestia). Crearea domniei autocrate a provocat reactia violenta a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu s-a materializat insa imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Voda,1364 - cca. 1377), desprinde toate concluziile din pozitia autocrata a principatului sau, fiind incoronat de mitropolitul tarii fara acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu vederea "afrontul" care i s-a adus si, in 1366 si 1368, organizeaza doua expeditii impotriva Tarii Romanesti, care nu se termina insa cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Voda trece cu pricepere peste conflictele militare, politice si religioase cu regele Ludovic I si, in schimbul recunoasterii suzeranitatii maghiare, obtine titlul de ban de Severin si duce de Fagaras (1366, reconfirmate in 1368/1369), inaugurand astfel o indelungata traditie de stapanire munteana asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunarea de Jos (1369), organizeaza institutiile civile si ecleziastice ale statului (in 1370 intemeiaza, la Severin, cea de-a doua mitropolie din Tara Romaneasca), bate primele monede, de argint, ale Tarii Romanesti (1365), acorda un privilegiu comercial brasovenilor (ianuarie 1368) si, in final, se intituleaza "Io Vladislav, mare voievod, domn si singur stapanitor a toata Ungrovlahia".

2.3. De la "tara" la stat intre Dunare si Mare. Formarea Dobrogei

Din secolul al X-lea dateaza mentiunile unor formatiuni politice in Dobro­gea, reintrata in sfera de dominatie bizantina. Un izvor epigrafic slav (inscriptia de la Mircea-Voda) din prima jumatate a secolului al X-lea se refera la jupan Dimitrie. Spre sfarsitul secolului al X-lea este mentionat conducatorul unei formatiuni politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscriptie, probabil ro­maneasca, descoperita in inventarul celei de-a patra bisericute din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar daca nu putem spune nimic sigur despre etnia acestor conducatori, probabil ca formatiunile politice pe care le conduceau ii includeau si pe romani. Tot in Dobrogea, in secolul al XI-lea, in conditiile aparitiei unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena, in Alexiada, ii pomeneste pe Tatos (Chalis) de la Darstor, pe Seslav de la Vicina si pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenega, sefi ai unor formatiuni politice din care insa puteau face parte si romani.

In secolul al XIII-lea, o traditionala "tara" - Tara Carvunei (Cavarnei) - este mentionata, pe la 1230, intre Mangalia si Varna. Majoritatea populatiei din teritoriul dintre Dunare si Mare este ortodoxa, motiv pentru care se organizeaza la Vicina, incepand cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). In jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeste si un Mitropolit de Varna si de Carbona. Potrivit unui geograf strain, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Tara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni in statul lui Basarab are menirea sa asigure controlul romanesc asupra gurilor Dunarii. Nicolae Alexandru Basarab continua sa stapaneasca spatiul nord-do­brogean de mai tarziu, unde se desfasoara mai multe conflicte cu tatarii. In aceste imprejurari, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Arges (1359).

Intre timp, in sud, in jurul nucleului reprezentat de Tara Cavarnei, spatiul istro-pontic este condus de Balica (1346-1354), care isi avea resedinta la Caliacra. Ulterior, in urma participarii la un razboi civil in Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de "despot", care era acordat rudelor sau aliatilor Imperiului si care il plasa, cel putin formal, in cadrul ierarhiei imperiale. Dupa ce este numit despot, unifica "tarile" dintre Dunare si Marea Neagra (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci dupa Dobrotici), se afirma pe plan interna­tional gratie conducatorului sau. In 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmeaza fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stapanirii bizantine si bate moneda proprie, pentru a-si marca independenta. In conditiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunarii, Dobrogea, al carei conducator disparea in luptele cu turcii in 1388, risca sa fie transformata in pasalac. Acesta este momentul in care domnitorul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418) intervine si o ia in stapanire. Dobrogea avea sa ramana in componenta statului muntean pana in 1417 sau 1420, cand este cucerita de turci si ramane sub stapanire otomana pana la 1878.

2.4. Constituirea statului medieval Moldova

2.4.1. "Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania" si "Tartaria"

La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teri­toriale denumite "tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor "tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a lui Nestor) sau ulakes (in Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de Carpati Tara Sipentiului, care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului - grupeaza asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata apropiere, este plasata alta formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza existenta unor formatiuni prestatale la est de Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemneaza, pentru secolul al XII-lea, o Tara a Berladnicilor, in centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in sudul Moldovei) si despre Tara Volohilor (sau a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronica ruseasca, din secolul al XIII-lea de aceasta data, aminteste despre Tara Boloho-venilor, situata in nord-estul Moldovei.

In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spa­tiul de la rasarit de Carpati Patzinakia. Evident, dupa numele pecene­gilor, care migreaza atunci pe aceste meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din 1227, care se refera la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pen­tru crestinarea in rit roman a cumanilor este organizata o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diploma papala ulterioara confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o ma­nifesta fata de catolicism. Acesti localnici au propriile structuri bise­ricesti de rit grec.

2.4.2. Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel Bun

Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.

Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de succesele lui Basarab.

Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor (1347-1352), desfa­surate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeiere Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de ingradire a autonomiei Maramuresului, structura poli­tica traditionala a romanilor din nordul Transilvaniei.

"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 1364-1365, regele Ungariei este obli­gat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea stat romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papali­tatea. In 1370 el accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara con­siderata "parte a natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386), unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387. Tot el acorda un imprumut im­portant suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii po­litice polono-lituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural; in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului. Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

De retinut!

1. Prezenta cumana pe teritoriul ro­manesc a fost importanta, intrucat acestia constituie in zona, pentru cateva generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu romanii de la nord, dar si de la sud de Dunare a avut de spus un cuvant in procesul constituirii statelor medievale romanesti. Colaborarea dintre cumani si ro­mani avea sa iasa cu putere in evi­denta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de la sud de Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al II-lea Angelos a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si al doilea tarat bulgar). Romanitatea conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de Dunare este consemnata cu claritate in corespondenta purtata de lonita Caloian (fratele mai mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de la care incerca sa obtina recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se orienteaza spre o consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei stapanire ii cuprindea si pe romani).

2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in re­giunile rasaritene ale Transilvaniei, aces­tia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul insemnarilor pe raboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde a inaintat treptat pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste teritorii, sub numele de Cumania, pana dupa mijlocul secolului al XIII-lea.

fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului care i-l incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).

vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care primeste in concesiune un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.

ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in secolul al XI-lea pentru a oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca - provincie de granita cu rol militar in cadrul regatelor occidentale.

suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu asupra caruia se exercita puterea suzeranului.

teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare din randul nobilimii germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei in secolul al XVI-lea si este suprimat de Napoleon in 1809.

turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.

descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit de cronicari pentru a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc (intemeiere).

voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)

cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative si judecatoresti

domn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilor

autocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan intern semnifica puterea absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.

vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i desemna pe romani.

autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni in­tramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.

B. Structuri institutionale

1. trasaturile feudalismului romanesc

De inspiratie bizantina, feudalismul romanesc se deosebeste de cel clasic prin faptul ca nu este maturizat pe deplin, nu exista o ierarhie feudala comparabila cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrala domneasca este atotputernica si intreaga boierime ii datoreaza "credincioasa slujba". Raporturile vasalice se stabilesc numai intre domn si boieri, dar nu si in interiorul clasei boieresti. Spre deosebire de feudalismul apusean, in cel romanesc, ca si in cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de catre boieri si de oferire din partea domniei a stapanirii funciare. Raporturile dintre domn si clasa politica se intemeiaza pe ascultare din partea boierilor care asteapta in schimb "mila domneasca", adica dregatorii si danii de mosii. In literatura de specialitate exista o vasta dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa Occidentala, unde pot fi intalnite doua elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat in proprietatea nobilului si lucrat de taranii dependenti, si ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducatoare. Istoricii romani au evidentiat faptul ca in Tara Romaneasca si in Moldova nu au existat formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu romanesc s-a afirmat, asadar, in sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin. Dupa parerea lui Serban Papacostea, statul romanesc medieval a fost "expresia unei natiuni in devenire".

Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania s-au constituit in Evul Mediu in voievodate. In secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura institutionala a Tarilor Romane a fost, in cazul Moldovei si al Tarii Romanesti, de inspiratie bizantina, dar forma de manifestare si atributele sale aveau puternice trasaturi autohtone. O alta trasatura specifica feudalismului romanesc este mentinerea, pana in secolul al XVI-lea, a unei paturi numeroase a taranimii libere, care a constituit in cazul multor domnii o baza sociala solida si forta militara a tarii.

2. domnia si biserica

Dupa constituirea ca state in secolul al XIV-lea, in cele doua tari extra­carpatice se constata un lent proces de cristalizare institutionala, desavarsindu-se organizarea interna prin consolidarea principalelor institutii: Domnia si Biserica. Institutionalizarea societatii romanesti se leaga de numele lui Petru Musat in Moldova si Mircea cel Batran in Tara Romaneasca, proces ce va continua sub urmasii acestora.

2.1. Domnia

Dupa intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre   formula monarhiei feudale, dar cu trasaturile specifice societatii romanesti. Domnia reprezenta institutia centrala. Aceasta a luat nastere o data cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absoluta in momentul in care toti datorau ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv si viager: domnul era ales pe viata, trebuia sa fie barbat si sa se bucure de integritate fizica. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din randul membrilor familiei Basarabilor, in Tara Romaneasca, si respectiv a Musatinilor, in Moldova. Alegerea nu apartinea insa exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important il avea si Adunarea Tarii. Pentru a asigura succesiunea si a impiedica luptele pentru tron s-a practicat, in mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii, inca din timpul vietii domnitorului (practica preluata dupa modelul bizantin si occidental). Prin aceasta practica, principiul electiv era tot mai mult pus in umbra de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatalui. Asa s-au nascut cele doua dinastii nationale ale romanilor, Basarabii in Tara Romaneasca si Bogdanestii sau Musatinii in Moldova, care vor conduce Tarile Romane pana la jumatatea secolului al XVI-lea. In Principatele Romane nu a fost recunoscut, insa, dreptul primului nascut in succesiunea la tron (dreptul de primogenitura). Dimpotriva, principele trebuia sa fie numai "os domnesc", norma ce lasa camp liber afirmarii pretentiilor la scaun ale tuturor descendentilor domnesti si jocului politic al marii boierimi, care urmarea impunerea pe tron a candidatului preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani dupa mijlocul secolului al XVI-lea, cand Poarta impune confirmarea obligatorie a domnilor de catre sultan sau chiar il numeste direct pe principe, peste vointa tarii. Acest sistem le-a permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpararea domniei, determinand, totodata, scurtarea duratei domniilor.

Domnitorul dobandea insemnele puterii dupa ce era uns cu mir de Mitropolit si confirmat de Poarta. In documentele de cancelarie, conducatorul statului apare cu titlul de "mare voievod si domn", el cumuland atat functia politica suprema, cat si pe cea militara. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea in mainile domnitorului a functiei militare (era seful ostirii). Uns de mitropolit, marele voievod adopta odata cu coroana, semn al suveranitatii, si titlul de domn (in slava - gospodar), avand semnificatia de dominus (singur stapanitor) atribuit imparatilor romani in epoca dominatului. Organizarea institutionala si mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiratie bizantina. Puterea domnului era absoluta si avea caracter personal. EI era proprietarul intregului pamant (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea intreaga administratie, batea moneda si stabilea impozite, reprezenta instanta suprema judecatoreasca, elabora politica interna si externa impreuna cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietatii boieresti si de aplicare a pedepsei capitale in cazuri de tradare, declara razboi sau incheia pace si tratate internationale. In virtutea functiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare destinata, in general, platii tributului impus de puterile straine. In primele secole de dupa intemeiere, fiscalitatea era relativ redusa, veniturile domniei provenind nu atat din impozite (biruri), cat din beneficiile aduse de drumurile comerciale care strabateau spatiul romanesc. In caz de mare primejdie pentru tara, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitata si avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai, indiferent de rangul lor social.

Prin ungere, domnii deveneau conducatori politici "din mila lui Dumnezeu", ceea ce le conferea intreaga putere in fata supusilor, pozitie intarita si de formula "de sine statator" (autocrator in bizantina). Introducerea in titulatura domnilor inaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirma sursa divina a puterii domnesti. Aceasta calitate, domnii o dobandeau prin ceremonia religioasa a ungerii si incoronarii care le transfera harul divin si confirma sprijinul divinitatii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrala si Biserica, coordonata fundamentala a vietii politice romanesti, a avut in aceasta ceremonie de traditie bizantina expresia ei simbolica suprema.

Afirmarea dreptului superior al domniei asupra intregului teritoriu al tarii (dominium eminens) a facilitat centralizarea statului si controlul domniei asupra societatii. S-a creat un aparat de stat corespunzator, domnul fiind ajutat in exercitarea autoritatii sale de un sfat domnesc, format la inceput din marii boieri, iar dupa anul 1450, numai din dregatori numiti de domn. Tendinta generala, in secolele XV-XVI, era de intarire a autoritatii domnului in raport cu marea boierime si alte posibile centre de putere (cum au fost orasele). Desi teoretic absoluta, puterea domnului cunostea in practica importante limitari. In primul rand, domnii nu puteau incalca "legea pamantului" (obiceiul pamantului) si legea scrisa (pravilele). Era apoi Biserica, de a carei autoritate de natura spirituala domnul trebuia sa tina seama. Mai mult, in secolele XVI - XVII, pe masura ce se consolideaza dominatia otomana, autoritatea domneasca este mult restransa: "statul domnesc" din primele secole ale istoriei Principatelor Romane este inlocuit cu "statul aristocratic", in care starile privilegiate controleaza, de multe ori, autoritatea principilor.

In Transilvania, voievodul nu putea fi numit si domn fiindca puterea suprema in stat o avea acolo regele Ungariei. Voievodul era considerat un inalt dregator (al doilea sau al treilea in stat), numit de regele Ungariei, al carui vasal era. Isi exercita autoritatea asupra celor sapte comitate transilvane si, prin extensiune, in anumite perioade, in numele regelui, si-i subordona pe sasi si secui (din 1442, functia de comite al secuilor a ajuns sa fie detinuta de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalitatii, dar simpla mentinere a functiei sugereaza, daca nu autonomia Transilvaniei in cadrul regatului, macar constiinta unei individualitati distincte a acesteia. Situatia conducatorului Transilvaniei va deveni similara celei a domnilor din Tara Romaneasca si Moldova abia odata cu transformarea acesteia in principat autonom sub suzeranitate otomana (1541), moment din care puterea politica suprema va reveni principelui Transilvaniei.

2.2. Biserica

Romanii s-au crestinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin stramosii lor, incepand din secolele II-III, procesul continuand vreme de cateva secole. Prin originea latina, romanii sunt legati de Occident, in timp ce prin credinta lor ortodoxa sunt legati de Orient. Biserica a fost un aliat de nadejde al voievozilor romani in Evul Mediu. Biserica ortodoxa era supusa, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile din Moldova si Tara Romaneasca au respins insa orice amestec al acestei autoritati in chestiunile administrative. Dormitorul ii numea pe mitropolit si pe episcopi. Acestia au sprijinit politica domneasca de protejare a ortodoxiei si au combatut ofensiva catolicismului, declansata cu putere la finele secolului al XIV-lea.

Inradacinata in fiinta poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut in Evul Mediu un important rol in domeniile vietii sociale, juridice si culturale a Tarilor Romane. Dezvoltarea si organizarea Bisericii Ortodoxe Romane s-a realizat sub obladuirea Bizantului, cunoscand totodata certe influente sud-slave. Romanii s-au nascut ca popor crestin, inregistrand o continuitate in organizarea vietii ecleziastice. Intemeierea primelor mitropolii ale Tarii Romanesti la Arges, in 1359, sub Nicolae Alexandru, si la Severin, in 1370 (pana in 1402), sub Vladislav Vlaicu, ca si recunoasterea Mitropoliei Moldovei in 1401 si in 1402 (Alexandru cel Bun), de catre Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Romane. Organizarea vietii bisericesti a continuat in secolele urmatoare prin infiintarea in Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Radautilor (1471) si Episcopia Husilor (1597). In Tara Romaneasca se infiinteaza Episcopia Ramnicului si cea a Buzaului (pe la 1500). Biserica Ortodoxa din Tara Romaneasca si Moldova si-a extins activitatea si dincolo de hotarele celor doua tari. La sfarsitul secolului al XIV-lea, mitropolitii Tarii Romanesti au fost investiti de Patriarhia, din Constantinopol cu functia de "exarh al intregii Ungarii si al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituala asupra masei populatiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsita de ierarhie bisericeasca superioara pentru acest cult.

Dupa intemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieti monahale, cu manastiri care se bucurau de sprijinul material al domnilor tarii si al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai tarii, au construit numeroase biserici si manastiri. Manastirile nu au fost doar asezaminte de activitate duhovniceasca, ci si adevarate focare de viata culturala si artistica. Pe langa manastiri s-au intemeiat primele scoli, unde se pregateau calugari si preoti, precum si dieci pentru cancelaria domneasca.

Alegerea mitropolitilor in Principatele Romane se facea de catre episcopi si marii boieri, fiind confirmata de catre domn, care le dadea carja, simbol al investirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunostea alegerea facuta, prin binecuvantarea sa. Mitropolitul, ca sef al Bisericii, ii consacra pe episcopii numiti de domn, era responsabil cu disciplina din biserici si manastiri si controla gestiunea averilor manastiresti si ale bisericilor. El era intaiul sfetnic al domnului, il incorona pe seful statului, conferindu-i o autoritate sacra, si era socotit al doilea demnitar in stat, loctiitor al domnului in caz de vacanta a tronului. El era subordonat institutiei centrale, in sensul ca putea fi desemnat sau indepartat de domn, daca se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al Sfatului Tarii si asista la scaunul de judecata al domnului. Domnia si Biserica, cei doi factori importanti ai puterii in Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianta dintre ele legitimandu-se prin doctrina crestina a unitatii lor in guvernarea credinciosilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulata, asadar, pe structurile celor doua Principate, Biserica este un factor esential in mentinerea solidaritatii si in constientizarea identitatii membrilor comunitatii ortodoxe, in fata amenintarii Islamului si a prozelitismului catolic. Ea este o biserica de stat, cu rosturi capitale in conservarea si cultivarea fiintei etnice romanesti si in apararea independentei statului, mai ales cand este pusa in primejdie credinta ortodoxa. In sfarsit, ca factor principal de cultura in Evul Mediu, Biserica a aparat si cu aceste arme civilizatia romaneasca, dezvoltata in spatiul spiritualitatii bizantino-slave.

In Transilvania, dupa cucerirea maghiara, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice. Totusi, si aici romanii ortodocsi au avut o organizare bisericeasca proprie. In unele perioade, bisericile romanesti din Transilvania au fost supuse autoritatii mitropolitului muntean, care purtau si titlul de "exarh al plaiurilor". Catolicismul a fost sustinut in Transilvania de regatul ungar, "regat apostolic" cu rol misionar de catolicizare a .,paganilor si schismaticilor". Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea si Alba-Iulia, create in secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxa in afara legii, calitatea de nobil fiind conditionata de apartenenta la catolicism. In secolul al XVI-lea, odata cu Reforma, in Transilvania se constituie patru religii recepte: catolica, luterana, calvina si unitariana. Biserica Ortodoxa a majoritatii populatiei provinciei, fiind considerata schismatica, era exclusa dintre confesiunile legale, fiind socotita doar tolerata. Sub raport constitutional, acest sistem al religiilor recepte era consfintit de Approbate si Compilate.

2.3. ALTE INSTITUTII MEDIEVALE

2.3.1. Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn si era la inceput compus din marii boieri, in calitatea acestora de mari proprietari de pamanturi, iar apoi, pe masura cristalizarii institutionale, din boierii cu dregatorii precizate. Se constata in acest caz o evolutie similara celei din Occident, unde la inceput din consiliul regal faceau parte persoane importante din anturajul regal si doar in timp atributiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcatuiau sfatul se vor transforma treptat, in limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, in boieri ai tarii (dregatori), marcand astfel procesul de cristalizare a institutiilor domniei ca stat. Numarul membrilor sai a variat in jurul cifrei de doisprezece. Figura principala in Sfat era Mitropolitul, care era urmat, in Tara Romaneasca, de Marele Ban al Olteniei, iar in Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii dregatori sunt de amintit logofatul - seful cancelariei, vornicul - seful administratiei, vistiernicul - responsabil al finantelor, spatarul - purtatorul spadei domnitorului si apoi comandant al ostirii, paharnicul - responsabil cu pivnitele domnesti, postelnicul - responsabil cu camerele domnesti. Sfatul domnesc avea atributii administrative, politice si judecatoresti, iar in politica externa era consultat la incheierea aliantelor si la declararea razboiului. Intarirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de catre boierime.

Adunarea Tarii. La elaborarea politicii interne si externe au participat si Adunarea Tarii si adunarile obstesti. Acestea au reprezentat a treia institutie fundamentala a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei, starile privilegiate, din care taranimea era exclusa. Adunarile starilor privilegiate nu au cunoscut insa aceeasi evolutie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale in procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate in probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori rolul de a sanctiona alegerea unui domn, anumite masuri de politica externa (legate in general de cuantumul obligatiilor banesti fata de Inalta Poarta) sau de reorganizare generala a societatii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumatatea secolului al XVIII-lea).

In Transilvania, dupa diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de confesiunea catolica, si, mai ales, dupa incheierea in 1437 a Unio Trium Nationum, care dadea drept la guvernare doar starilor privilegiate - unguri, sasi si secui - romanii au fost exclusi in mod colectiv din viata politica si religioasa si au fost acceptati doar in calitate de indivizi.

Organizarea administrativa si judecatoreasca. Administratia era structurata in tinuturi in Moldova, judete in Tara Romaneasca, districte, scaune si comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregatori domnesti care aveau atributii importante in domeniul administrativ, judecatoresc si militar. Acestia vegheau la pastrarea linistii in tara, strangerea impozitelor, aplicarea corecta a dreptatii, mobilizarea in caz de pericol extern etc. Integrata politic regatului maghiar, Transilvania cunoaste o organizare institutionala de tip occidental, care presupune, la nivel local, institutii de tipul comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti. In comitate existau adunari ale starilor privilegiate, adunari ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregatii generale ale nobilimii. Acestea discutau si rezolvau in principal probleme judiciare. Sasii din Transilvania, care erau grupati mai ales in districtul Brasovului si al Bistritei, si-au constituit o forma de organizare politica si administrativa proprie, numita Universitatea Sasilor (1486).

In plan juridic, pentru o lunga perioada de timp, obiceiul nescris al pamantului, jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru romanii organizati in obsti libere. Din secolele al XIV-lea - al XV-lea a inceput uniformizarea legislativa, influentata pe larg de scrierile juridice bizantine - de exemplu, Codul lui Justinian - iar in Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, in 1517, juristul Stefan Werboczi a publicat Codul Tripartitum. Un rol important il jucau in justitie scaunul de judecata al nobilului si cel de la nivelul unitatii administrative. Cea mai inalta instanta era cea a voievodului sau a principelui, care dadea verdictul final.

ocina (dedina) = proprietatea boierilor asupra pamantului ce se putea transmite ereditar si care era confirmata prin act domnesc.

dominium eminens = drept superior de stapanire a tarii, atribuit domnului.

exarh = demnitate bisericeasca, superioara aceleia de mitropolit si inferioara celei de patriarh, care se conferea prin delegatie, de catre Patriarhia din Constantinopol; persoana care detine aceasta demnitate.

Reforma = miscare de innoire religioasa indreptata impotriva suprematiei papale, declansata la inceputul secolului al XVI-lea in Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religiilor reformate sau protestante: luteranism, calvinism, unitarianism etc. In Transilvania, Reforma a fost bine primita, ducand la constituirea, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, a sistemului religiilor recepte (oficiale).

II. POLITICA EXTERNA A VOIEVOZILOR ROMANI IN SECOLELE XIV-XVI

A. REZISTENTA ANTIOTOMANA A TARILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XV

Dupa expansiunea vertiginoasa in Peninsula Balcanica, turcii au atins, in ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunarii si au intrat in contact direct cu Tarile Romane. Astfel, s-a deschis indelungata epoca a confruntarii cu Poarta. Dunarea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Tarile Romane, uneori in alianta cu Polonia si Ungaria, i-au opus rezistenta. Tarile Romane s-au integrat ca un factor important in cruciada tarzie si, prin actiunile lor militare, au intrat in atentia opiniei publice europene. Forta lor militara a fost luata in calcul in mai toate proiectele de cruciada.

La sfarsitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunarii, dupa victoriile impotriva bizantinilor, sarbilor si bulgarilor, ale caror state sunt desfiintate. Tarile Romane deveneau, la randul lor, obiect al expansiunii otomane, care isi propunea, de fapt, sa ajunga, prin Belgrad si Viena, in inima Europei. In aceste conditii, desi in anumite momente Poarta a incercat sa transforme Tarile Romane in pasalacuri, pentru otomani s-a dovedit, in cele din urma, mai profitabil din punct de vedere economic, dar si politic si militar, sa permita conservarea autonomiei spatiului romanesc. Aceasta optiune a devenit cea mai potrivita pentru otomani si in conditiile rezistentei indelungate pe care au intampinat-o la nord de Dunare. Obiectivul Tarilor Romane era mentinerea fiintei statale proprii, ca si a identitatii religioase, scop in care lupta armata s-a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci cand disproportia de mijloace intre ele si inamic era evidenta.

De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de razboi purtat de Tarile Romane cu otomanii ar putea fi caracterizat drept "conflict asimetric", intrucat inferioritatea armata ii obliga pe romani sa duca un razboi de uzura, inde­lungat, al carui rezultat final este silirea adversarului sa accepte o pace care le este relativ favorabila.

Strategia folosita este, de regula, una defensiva, de aparare a teritoriului propriu, conjugata uneori si cu ofensiva, prin care se incearca patrunderea in teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice. Disproportia de forte i-a determinat, de regula, pe romani sa evite bataliile decisive, preferand luptele de hartuire, care u impiedicau pe adversari sa isi valorifice superioritatea in oameni. De asemenea, tactica "pamantului parjolit", prin care se distrugeau recoltele, vegetatia, locuintele, iar populatia se retragea in locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui "gol demografico-eco­nomic", prin care armata invadatoare era lipsita de posibilitati de aprovizionare si de obtinere de informatii. Se adauga nimicirea detasamentelor plecate dupa hrana, ceea ce contribuia la slabirea dusmanului si mai ales la demoralizarea acestuia. Situatia navalitorilor putea fi si mai mult inrautatita prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Tepes impotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.

Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forta militara pusa in joc, ci si de angajarea tuturor factorilor interni, social-politici in efortul de aparare, precum si de sprijinul extern, din partea marilor puteri. Tactica pamantului parjolit, ca si infruntarile deschise presupuneau mari sacrificii economice si nu numai, de aceea, marea boierime, care isi vedea dezorganizate domeniile si intregul mod de viata, constienta si de ce insemna razboiul pentru tarani, a reactionat diferit, in functie de context. Atunci cand pericolul transformarii tarii in pasalac era iminent, boierimea a sprijinit domnia in efortul militar. Cand pareau posibile negocieri cu turcii sau cand pericolul continuarii luptei parea mult prea mare, boierimea putea sa prefere o solutie diplomatica. Totusi, boierimea si domnia au acelasi obiectiv, de salvare a identitatii politice a tarii, doar ca mijloacele pe care le folosesc unii sau altii pot fi uneori diferite. In toata aceasta perioada, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunarii si al principalelor drumuri comerciale.

In ceea ce priveste sprijinul extern, acesta trebuie plasat in contextul crucia­dei tarzii, organizata de puterile crestine impotriva inaintarii musulmane in Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii, incapacitatea practica a unora dintre ele de a actiona militar au facut ca uneori ajutorul cerut de Tarile Romane sa nu fie la nivelul asteptat, iar acestea sa se regaseasca singure in fata unor forte otomane mult superioare numeric.

Rezultatul conflictului multisecular dintre Tarile Romane si Poarta Otomana a fost, cu toate concesiile facute acesteia, pastrarea fiintei statale, in conditiile in care state mai puternice (ale bulgarilor, sarbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au gasit pe directiile principale de expansiune ale turcilor, au disparut de pe harta politica a Europei. In lupta antiotomana din secolele XIV-XV, tarile romanesti au avut uneori tendinta de a face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explica prin ratiuni militare, diplomatice, prin constiinta incipienta a unei unitati de neam, limba si interese, dar mai ales prin dorinta de a-si apara prin orice mijloace religia, element de identificare mult mai puternic in Evul Mediu decat cel etnic sau lingvistic.

Inca de la intemeiere, Tarile Romane si-au manifestat in mod deschis spiritul de cruciada si vointa de a fi un bastion avansat al crestinatatii in fata Portii. Voievozii romani au fost constienti de acest fapt inca de la inceput si au actionat ca atare. Pe masura ce pozitiile Portii s-au intarit in sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor romani care s-au impotrivit Portii cu mijloace militare a luat sfarsit, ostilitatea fata de otomani s-a afirmat mai putin raspicat in Tarile Romane, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomatie. Capitalele crestine, Viena, Cracovia, au fost tinta unui flux de informatii purtate de mesagerii care veneau din Tarile Romane.

1. Mircea cel Batran (1386-1418)

Tara Romaneasca a fost prima amenintata de inaintarea otomana, care tindea sa ajunga la Dunare. Unul dintre cei mai importanti voievozi ai Tarii Romanesti la inceputurile expansiunii otomane in Peninsula Balcanica a fost Mircea cel Batran (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Batran si Imperiul Otoman se configureaza inca din 1388, ca urmare a interventiei voievodului la sudul Dunarii, in favoarea tarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej, pentru a evita ocuparea ei de catre turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea. Conform parerii unor istorici, el a trimis si un corp de oaste care sa lupte alaturi de sarbi, in 1389, la Campia Mierlei (Kossovopolje). Totodata, Mircea a incercat sa contracareze relatiile incordate cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al caror obiect era Banatul de Severin. In atari conditii, Mircea cel Batran promoveaza politica "blocului romanesc", care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Musat si Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Musat, domnul Tarii Romanesti incheie, in conditii de deplina egalitate, o alianta cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat in decembrie 1389 si ratificat la Lublin, in ianuarie 1390). Acest tratat era indreptat impotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele in plan politic ale acestui tratat ca si cresterea amenintarii otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar fata de Tara Romaneasca. Astfel, pe 7 martie 1395, la Brasov, se incheie un tratat intre Mircea cel Batran si Sigismund de Luxemburg, ce se constituia in prima alianta antiotomana din istoria sud-estului european. Acest tratat era incheiat de pe pozitii de egalitate, rod al intelepciunii diplomatice de care a dat dovada domnul muntean, din moment ce regele maghiar ii recunoaste lui Mircea titlurile de duce de Fagaras si ban de Severin, anterior contestate. Asigurandu-si spatele si flancurile prin intelegerile incheiate cu Polonia si, ulterior, cu Ungaria, Mircea lanseaza, in 1394, o expeditie impotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunare, pentru a-i impiedica sa mai organizeze raiduri de prada.

Politica de aliante promovata de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) sa organizeze o expeditie la nord de Dunare pentru eliminarea principalului sau adversar. O oaste otomana condusa chiar de Baiazid (zis Ildirim = Fulgerul) a trecut Dunarea si a inaintat catre capitala Tarii Romanesti. Lupta decisiva s-a dat la un loc mlastinos, dupa unii autori intarit cu santuri, denumit Rovine, si s-a soldat cu infrangerea armatei otomane. In legatura cu datarea bataliei de Ia Rovine exista trei ipoteze - 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau inceputul toamnei anului 1395. Desi invins, Baiazid inaugureaza politica de atragere a Tarii Romanesti in sfera Imperiului Otoman, sprijinind un pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care accepta sa plateasca tribut turcilor (1395) si isi exercita autoritatea asupra partii rasaritene a tarii. Acesta a fost sprijinit si de o parte a boierimii, care nu mai dorea sa continue lupta antiotomana, in conditiile in care pericolul transformarii tarii in pasalac fusese inlaturat. Succesul romanesc de la Rovine a determinat alcatuirea primei mari coalitii continentale antiotomane in anul urmator, spiritul cruciadei crestine fiind revigorat o data cu expeditia organizata de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la Dunare, cu sprijinul lui Mircea si al cavalerilor apuseni. Atacul celor din urma de la Nicopole (septembrie 1396), desfasurat dupa tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfarsit cu un dezastru cumplit, in care crestinii au fost masacrati. In ciuda acestui fapt, Mircea reuseste, in cursul anului urmator, sa-si restabileasca autoritatea asupra intregii tari.

La moartea sultanului Baiazid, infrant la Campiile Ankarei in 1402 de hanul mongol Timur Lenk, Imperiul Otoman a devenit scena luptelor pentru putere intre fiii sai. Mircea cel Batran a profitat de ocazie pentru a se amesteca aceste in lupte, sprijinind pe Musa si Mustafa impotriva lui Mahomed. Amestecul direct in lupta pentru mostenirea tronului imperial otoman reprezinta apogeul politicii externe a lui Mircea cel Batran, el devenind acum principalul arbitru al situatiei din Balcani. Aceasta situatie asigura tarii o perioada de stabilitate si de maxima expansiune teritoriala. In cele din urma, candidatii sustinuti de Mircea sunt infranti, sultan devenind Mahomed (1413­-1421). Noul sultan invadeaza Tara Romaneasca, anexeaza Dobrogea si impune Tarii Romanesti plata tributului, care in acest moment are semnificatia unei rascumparari a pacii si nu de recunoastere a dependentei politice fata de otomani. Exista, inca, divergente printre specialisti cu privire la data expeditiei prin care Mahomed I a ocupat cetatile Giurgiu si Turnu si a anexat Dobrogea. Unii se pronunta pentru anul 1417, in timp ce altii prefera anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul lui Mircea, cuprindea toate stapanirile acestuia, inclusiv Dobrogea. In ianuarie 1418, Mircea cel Batran moare si este inmormantat la Manastirea Cozia, ctitoria sa.

2. Alexandru cel Bun (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a intreprins o importanta opera de organizare politica si ecleziastica a Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, in general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a mentinut echilibrul intre Ungaria si Polonia. Sunt de subliniat, de asemenea, stransele legaturi cu Mircea cel Batran, care l-a sprijinit sa ocupe tronul Moldovei. Prin recunoasterea suzeranitatii Poloniei (martie 1402), reinnoita in cateva randuri, Alexandru cel Bun s-a pus la adapost de intentiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungara asupra Moldovei si, mai ales, de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecand prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetatile Chilia si Cetatea Alba. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor doua regate si-a gasit expresia in tratatul de la Lublau (martie 1412), care prevedea, in cazul neparticiparii domnului moldovean la lupta antiotomana, impartirea statului sau intre Polonia si Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezinta primul acord de impartire a unui teritoriu romanesc in sfere de influenta. El nu a fost aplicat datorita faptului ca Alexandru si-a onorat intotdeauna obligatiile rezultate din acceptarea suzeranitatii regelui polon si datorita contradictiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat in bataliile de la Grünwald (1410) si Marienburg (1422), cand a luptat alaturi de cea poloneza impotriva teutonilor, reusind sa obtina nu numai victoria, dar si "o prada uriasa". Cu ocazia expeditiei turcesti din anii 1419-1420 are loc si prima implicare a Moldovei in frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia si Cetatea Alba sunt aparate cu forte proprii de Alexandru cel Bun, care respinge fortele turcesti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) - "ATLETUL LUI CHRISTOS"

In lupta antiotomana, Transilvania s-a incadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea in alianta cu celelalte doua tari romanesti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de mici nobili romani din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viata si religia catolica, nobilimii maghiare. In 1438 a fost numit ban de Severin, iar trei ani mai tarziu, voievod al Transilvaniei (pana la moartea sa, in 1456). A fost unul dintre cei mai straluciti exponenti ai cruciadei tarzii, in acest scop actionand pentru a reuni, in cadrul aceleiasi aliante, Transilvania, Moldova si Muntenia (politica blocului romanesc = cooperarea celor trei tari romanesti in lupta antiotomana, sub conducere unica). A actionat   in contextul in care Imperiul Otoman desfasura asaltul final impotriva Constantinopolului, iar apoi, dupa caderea acestuia, isi propunea cucerirea Belgradului pentru a-si deschide calea spre Europa.

Inceputul actiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leaga de incursiunea efectuata de otomani in Transilvania in martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Desi expeditia otomanilor incepe sub auspicii favorabile acestora (ei obtinand victoria de la Santimbru), Iancu reuseste sa intoarca situatia in favoarea sa, zdrobind armata turceasca langa Sibiu (22 martie 1442). Apoi patrunde in Tara Romaneasca, unde il infrange pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, intr-o lupta data pe raul Ialomita (septembrie 1442), si il impune ca domn pe Vad Dracul. In 1443-1444, Iancu organizeaza "Campania cea Lunga", pe teritoriul Serbiei si Bulgariei, la sud de Balcani. Inaintand pana in inima Imperiului Otoman, cucerind orase precum Sofia si Nis, Iancu ii obliga pe turci sa ceara pace. Dupa victoria stralucita dobandita de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui de Burgundia, a venetienilor, genovezilor si bizantinilor, care solicitau continuarea razboiului impotriva turcilor. Neincrezator in proiectele de cruciada ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav, accepta pacea de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajeaza sa inceteze conflictele militare pe o perioada de 10 ani. Incheierea pacii a grabit trecerea la actiune a venetienilor, care isi trimit flota spre Constantinopol. La insistentele legatului papal, lipsit de experienta, regele Ungariei denunta tratatul de la Seghedin si incepe pregatirile de cruciada. In septembrie 1444, oastea regala, careia i se alatura fortele militare ale lui Iancu si ale lui Vlad Dracul, domnul Tarii Romanesti, trece Dunarea, indreptandu-se spre Nicopole si Varna. In batalia care se da in noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciatii fiind infranti. Esecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei aliante militare antiotomane cu participarea Ungariei, Tarilor Romane si a despotilor din Balcani. In 1445 reia ofensiva pe linia Dunarii, cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezinta apogeul carierei sale politice (pana in 1453, cand primeste titlul de capitan general al Ungariei). Dupa ce reface ,,blocul romanesc", in septembrie 1448 oastea crestina condusa de Iancu trece Dunarea, dar sufera grele pierderi in batalia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Aceasta infrangere insemna sfarsitul efortului crestinilor pentru alungarea turcilor din Europa.

Caderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitura data crestinatatii, Mehmed al II-lea trecand la lichidarea centrelor de rezistenta antiotomana din Balcani. Actiunea militara cu cea mai mare rezonanta europeana intreprinsa de Iancu de Hunedoara a fost apararea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabila ,,cheie" a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obtinuta in fata cuceritorului Constantinopolului, a fost primita cu mare bucurie de lumea crestina, insusi Papa Calixt al III-lea considerand-o "evenimentul cel mai fericit al vietii sale". Numai ca eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul sau, intrucat a cazut rapus de ciuma la Zemun (august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrala de primejdia cuceririi otomane si a avut un rasunet imens in Europa, redresand moralul zguduit de caderea Constantinopolului.

4. VLAD TEPES (1448; 1456-1462; 1476)

Una dintre cele mai importante si vestite figuri de voievozi medievali din Tara Romaneasca a fost Vlad Tepes (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Tepes a ramas vestit pentru duritatea pedepselor, cum era, de pilda, tragerea in teapa. Singurul tablou care il infatiseaza provine de la castelul Ambras din Tirol. Atitudinea dura a voievodului a fost determinata de dorinta de a intari puterea domneasca si de a intimida boierimea ostila, care manifesta vadite tendinte anarhice, si viza punerea la adapost de pericolul transformarii tarii in pasalac. Dupa moartea neasteptata a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes a preluat steagul luptei antiotomane. In raporturile internationale a cautat sa aplice principiul modern al reciprocitatii. Astfel, a pretins ca negustorii munteni sa aiba in Transilvania acelasi statut de care se bucurau negustorii sasi care veneau in Tara Romaneasca. Sasii nu au respectat vointa domnului si au fost aspru pedepsiti. De aceea, prin povestirile lor raspandite in Apus, i-au perpetuat renumele de tiran si, se pare, i-au nascocit numele de Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatal sau, Vlad Dracul) in Dracul, cuvant cu o anumita incarcatura semantica. Lupta sa antiotomana se incadreaza in acelasi efort al cruciadei tarzii, care acum ar fi trebuit sa fie condusa de fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, si sprijinita financiar de papalitate.

In 1459 a rupt legaturile cu Imperiul Otoman, refuzand sa mai plateasca tributul anual. Pentru asigurarea frontierei de nord a incheiat o alianta cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil la inceputul anului 1460. A reusit sa dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopole, de a-l atrage intr-o cursa la Giurgiu (sfarsitul anului 1461). A infrant armata turceasca si a operat numeroase trageri in teapa. Apoi, in iarna anilor 1461-1462, a patruns in sudul Dunarii, distrugand de-a lungul frontierei intregul dispozitiv militar otoman ce ar fi putut servi turcilor in campania impotriva Tarii Romanesti. In aprilie 1462, o importanta armata otomana, condusa de insusi sultanul Mahomed al II-lea, a patruns in Tara Romaneasca si a inceput inaintarea spre Targoviste, urmarind transformarea tarii in pasalac. Vlad Tepes, care stransese circa 30.000 de oameni, nu avea posibilitatea sa poarte o batalie de anvergura, in camp deschis. Tactica traditionala de retragere, pustiire si hartuire folosita de domnul muntean si vestitul atac de noapte in tabara sultanului (16/17 iunie 1462) nu au fost suficiente, totusi, pentru a-l impiedica pe Mahomed al II-lea sa-l instaleze domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor munteni, si sa atraga decisiv Tara Romaneasca in sfera otomana de influenta. Se reia si pata tributului. Desi neinvins, Vlad Tepes a fost obligat sa ia drumul pribegiei, refugiindu-se in Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dand ascultare uneltirilor sasilor, a poruncit intemnitarea voievodului muntean la Visegrad, langa Pesta, timp de 13 ani. In intemnitarea incomodului domn muntean se pare ca a jucat un rol si faptul ca regele Ungariei, preocupat in acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimisi de papa in vederea organizarii cruciadei antiotomane in alte scopuri. Vlad Tepes a revenit pe tron in 1476, cu sprijinul lui Stefan cel Mare, intr-o perioada in care Ungaria parea interesata sa reia lupta antiotomana. Ostilitatea boierimii fata de stilului sau de conducere autoritar a determinat organizarea unui complot caruia i-a cazut victima dupa doar o luna de domnie.

5. STEFAN CEL MARE (1457-1504)

Domnia lui Stefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, in Evul Mediu romanesc, cea mai glorioasa perioada. Stabilitatea politica (cea mai lunga domnie), prosperitatea tarii, infaptuirile in plan cultural si, mai ales, asigurarea linistii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Stefan cel Mare un moment de referinta in evolutia institutiei centrale in Tarile Romane. Printr-o politica externa ferma, canalizata spre mentinerea fiintei statale si prin efortul realizarii unor aliante antiotomane cu principii crestini din Europa, Stefan cel Mare a reusit sa schimbe fundamental pozitia statului sau, transformandu-l din obiect de disputa dintre puterile vremii in subiect al relatiilor internationale. Moldova si-a modelat politica externa in functie de pozitia Ungariei, Poloniei si Imperiului Otoman. Printr-un abil joc diplomatic, Stefan a reusit sa estompeze orice forma de dependenta fata de puterile care atentau la integritatea tarii sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al relatiilor internationale a fost confruntarea indelungata cu Imperiul Otoman, aflat in plina ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.

5.1. Relatiile cu statele crestine

Ca si predecesorii sai, Stefan cel Mare a cautat sa contracareze tendintele hegemonice ale Ungariei prin apropierea de Polonia, care nu urmarea sa transforme contractul feudalo-vasalic intr-o stapanire efectiva asupra Moldovei. In acest scop incheie Tratatul de la Overchelauti (aprilie 1459, reinnoit in 1462), recunoscandu-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La randul sau, regele polonez il recunoaste ca domn pe Stefan cel Mare si se angajeaza sa nu-i permita rivalului acestuia, Petru Aron, sa se apropie de hotarele Moldovei. Deteriorarea relatiilor moldo-ungare se datoreaza pretentiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra Moldovei, protectiei acordata de curtea regala lui Petru Aron si mai ales faptului ca Ungaria stapanea Chilia. Cucerirea, in 1465, a acestei cetati de catre Stefan a declansat conflictul cu Ungaria. Expeditia regelui Matei Corvin in Moldova s-a incheiat cu un "urias dezastru". Victoria repurtata de Stefan la Baia (decembrie 1467) a insemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. Dupa aceasta data, Matei Corvin a abandonat definitiv intentia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei, intelegand ca este mai bine sa aiba un aliat in Stefan cel Mare.

Conflictul cu Radu cel Frumos, inceput in 1470, a inaugurat o directie consecventa in strategia politica a lui Stefan: instalarea pe tronul Tarii Romanesti a unui domn fidel atitudinii sale antiotomane. Desi conflictul cu Radu cel Frumos se termina in favoarea lui Stefan, care il alunga din scaun pe Radu, incercarile de atragere a Tarii Romanesti in frontul antiotoman se vor dovedi zadarnice, intrucat Laiota Basarab, Basarab Tepelus si Vlad Calugarul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Tepes a fost ucis in confruntarea cu acelasi Laiota Basarab.

5.2. Relatiile cu otomanii

Moldova, aflata pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai tarziu in atentia sultanilor. Abia in 1456, in timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea isi impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la un tribut de 2.000 de galbeni (Inchinarea de la Vaslui). Stefan cel Mare isi propune sa inlature primejdia turceasca de la Dunare si sa-si consolideze controlul asupra "drumului moldovenesc", prin intarirea Chiliei si Cetatii Albe, "plamanii Moldovei", ravnite si de Polonia si Ungaria pentru importanta lor economica si strategica. Astfel, in perioada 1473-1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii crestine impotriva pericolului otoman. Politica antiotomana a lui Stefan s-a integrat in razboiul venetiano-otoman (1463-1479), domnul Moldovei alaturandu-se unei coalitii care reunea fortele Venetiei si ale hanului turcoman Uzun Hassan. In 1473, Stefan cel Mare declara ruperea legaturilor cu Imperiul Otoman, incetand sa mai plateasca haraciul.

Atitudinea ostila fata de Poarta manifestata de Stefan, l-a determinat pe sultan sa pregateasca expeditia de inlaturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Suleiman-pasa, beilerbeiul Rumeliei, patrunde in Moldova. Stefan dispunea de circa 40.000 de oameni, la care s-au adaugat 5.000 de secui, 2.000 de polonezi si 2.000 transilvaneni. Batalia s-a dat la Podul Inalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, si s-a incheiat cu victoria lui Stefan. Tactica pamantului parjolit si atragerea dusmanului intr-un loc stramt si mocirlos a dat din nou roade. Vestea marii izbanzi a facut inconjurul Europei. Papa, principii si monarhii vremii se intreceau in laude la adresa principelui crestin, dar Stefan li se adreseaza direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitandu-le sprijinul, deoarece se astepta la o noua campanie otomana impotriva sa. Pregatind noua faza a luptei antiotomane, Stefan trimite solii in Polonia, Ungaria, Venetia, Roma, Hanatul Crimeii si Caffa.

Politica pontica a Imperiului Otoman viza Chilia si Cetatea Alba. In 1475, turcii cuceresc Caffa si Mangopul si transforma Hanatul Crimeii in stat vasal Portii, folosindu-l apoi in lupta impotriva Moldovei. In aceste imprejurari critice, Stefan incheie cu Matei Corvin un tratat de alianta (iulie 1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar si refuzul de a acorda azil politic dusmanilor domnitorului. La randul sau, Moldova promitea libertatea comertului pentru negustorii unguri. In vara anului 1476, sultanul insusi a pornit in fruntea unei numeroase ostiri impotriva Moldovei, cerand si tatarilor sa atace dinspre rasarit. Stefan a incercat sa-i opreasca pe invadatori angajandu-se in batalia de la Valea Alba (Razboieni), in iulie 1476. Mica ostire moldoveana a fost infranta. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi consolidata, deoarece cetatile Moldovei, in frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane. Oastea turceasca, resimtind din greu efectele tacticii pamantului parjolit, a fost obligata sa se retraga fara a-l putea inlocui pe domn si fara a supune tara. Expeditia din 1476 s-a incheiat, astfel, cu un esec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale si insemnate pierderi umane Moldovei.

Dar intre timp coalitia antiotomana se destrama, Venetia incheind pacea cu turcii in 1479. Ca atare, in 1480, Stefan cel Mare este obligat, la randul sau, sa incheie pace. Instalarea noului sultan, Baiazid al II-lea, agraveaza din nou relatiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia si Cetatea Alba pozitii cheie pentru Imperiul Otoman si, ca atare, in 1484 are loc o noua campanie impotriva Moldovei, determinata si de interventia lui Stefan in Tara Romaneasca si de refuzul platii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) si Cetatii Albe (august 1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei si constituia o grea lovitura pentru comertul acestei tari. Moldova isi pierdea iesirea la Marea Neagra, care devenea un lac turcesc. Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea acestor importante cetati. In aceste conditii, el a reinnoit juramantul de vasalitate fata de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485), sperand sa obtina sprijinul acestuia in recuperarea celor doua cetati. In 1486/1487, descurajat si dezamagit de politica vecinilor sai crestini (Ungaria si Polonia), Stefan cel Mare incheie pace cu turcii, obligandu-se la plata tributului in valoare de 3.000 florini venetieni si recunoscand suzeranitatea sultanului, in schimbul conservarii autonomiei tarii.

Spre sfarsitul domniei, relatiile cu Polonia se deterioreaza, mai ales dupa moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neintelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezinta cauza expeditiei intreprinse de regele polon in Moldova, dar in batalia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polona sufera o grea infrangere. Seria conflictelor continua pana in anul 1499, cand cele doua parti semneaza tratatul de la Harlau (iulie 1499). Prin acest tratat, Stefan cel Mare si Ioan Albert isi fagaduiau sprijin reciproc in caz de razboi si "liniste si pace vesnica" intre cele doua state. Era eliminata orice pretentie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind incheiat in conditii de deplina egalitate. Incheierea acestui tratat reprezinta cel mai de seama succes diplomatic al lui Stefan cel Mare, consfintindu-se astfel independenta Moldovei fata de Polonia. Astfel, la sfarsitul domniei sale, Stefan a reusit sa puna capat oricarei forme de dependenta fata de Ungaria si Polonia si a impus Portii recunoasterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului si puterii sale. Dupa o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Stefan a incetat din viata. A fost inmormantat la Manastirea Putna, ctitoria sa.

B. TARILE ROMANE IN SECOLUL al XVI-lea

Pentru istoria europeana, secolul al XVI-lea este perioada in care se afirma Umanismul si Renasterea, dar au loc si mari convulsii provocate de Reforma si Contrareforma. Noua dinamica continentala a cuprins in sfera sa si Tarile Romane, confruntate cu seismele provocate de fenomenele civilizatiei moderne. Tarile noastre au fost si in acest secol angrenate in disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgica si Polonia. La inceputul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importanta forta militara din Europa, atingand apogeul in vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). In 1521, acesta cucereste Belgradul, cheia defensivei crestine. Urmeaza zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al Vienei (1529) si instaurarea suprematiei in Mediterana. Tot acum, teritoriul Principatelor este redus, prin crearea unor intinse raiale pentru supravegherea principilor romani, obligati sa-si mute capitalele la Bucuresti si la Iasi, in zone de campie greu de aparat. Apar, astfel, raiaua Tighinei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru si Prut, raiaua Brailei (1540), care acoperea o mare parte a Baraganului, si pasalacul Timisoarei (1552), care ingloba cea mai mare parte a Banatului. In vederea stavilirii expansionismului habsburgic spre rasarit, sultanul ocupa Ungaria centrala, pe care o transforma in pasalac (1541). In aceste conditii. Transilvania devine, in acelasi an, principat autonom sub suzeranitate otomana. Astfel, se instaureaza hegemonia otomana asupra celor trei state romanesti. Prezenta austriecilor in vecinatatea Tarilor Romane determina apropierea treptata a acestora de Monarhia Habsburgica, cea mai importanta putere antiotomana din regiune. Pe de alta parte, Tarile Romane se mentin in continuare in sfera intereselor economice ale Portii, suzeranitatea otomana devenind tot mai evidenta. Conflictele turco-habsburgice vor aduce Tarile Romane in prim-planul politicii europene in amurgul cruciadei tarzii. Tarile Romane si-au pastrat in secolul al XVI-lea existenta statala, dar cu o autonomie stirbita. Sultanul se amesteca tot mai mult in treburile lor interne, numind domnii si incalcand astfel obiceiul de alegere a acestora de catre tara. Aceasta ingerinta in viata interna provoaca o vizibila instabilitate politica, durata medie a unei domnii fiind de 2 ani si jumatate in Moldova, 4 ani si jumatate in Tara Romaneasca si de 6 ani in Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea unui control mai ferm asupra domnilor romani. Tarile Romane isi pierd in buna parte libertatea de actiune pe plan extern, ele fiind reprezentate de Poarta in relatiile internationale (pe principiul "prieten prietenilor, dusman dusmanilor").

A doua jumatate a secolului al XVI-lea a insemnat, totodata, si afirmarea Poloniei, care revine la politica pontica, directionata de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizata in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a rasfrant si asupra Tarilor Romane, conducand la agravarea dominatiei otomane. Aceasta situatie a determinat o sporire fara precedent a obligatiilor traditionale ale Tarilor Romane fata de Poarta, haraciul (tributul), peschesurile si mucarerul. In plan politic, amestecul Portii este tot mai evident prin nesocotirea traditiei dinastice si introducerea arbitrarului in numirea domnilor. Desele schimbari de domnie, cumpararea tronului cu sume in continua crestere si-au pus amprenta asupra conditiei economice a tarilor romanesti, prin destabilizarea gospodariei libere taranesti si accentuarea rumaniei, consecinta a fiscalitatii excesive. In preajma ocuparii tronului de catre Mihai Viteazul, se produc importante mutatii si in exercitarea puterii politice. Boierimea este confruntata cu un fapt fara precedent: patrunderea boierilor greci in institutiile reprezentative ale statului. Alaturi de boierimea de veche traditie se cristalizeaza o boierime noua, potrivnica elementului grecesc si colaborarii cu turcii. Aceasta va constitui suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostila manifestata fata de Poarta. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a intemeiat pe boierimea noua, pe legaturile cu boierii olteni, de care se simtea atasat prin relatii de rudenie, cat si prin interese.

1. EPOPEEA ROMANEASCA SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al Tarilor Romane. El ramane un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de altii drept condotier. Mihai Viteazul s-a afirmat in conditiile cresterii influentei Portii in spatiul romanesc, mai ales dupa infrangerea din anul 1574 a lui Ioan Voda in Moldova. In acelasi timp, contextul international era marcat, in rasaritul si sud-estul Europei, de adancirea contradictiilor dintre Poarta si Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale politice si strategice. Domnia lui s-a desfasurat in conditiile unor importante trans­formari politice si economice, urmarind limitarea cresterii puterii boierimii si revigorarea puterii domnesti, pe fondul sporirii obligatiilor fata de Poarta. Insusi Mihai Viteazul se numara printre cei mai mari proprietari funciari din Tara Romaneasca. Actiunea politica si militara a lui Mihai a constat in unirea Transilvaniei, Moldovei si Tarii Romanesti si in crearea unui edificiu politic capabil sa se opuna turcilor si intereselor marilor puteri. Astfel, voievodul muntean devine un reprezentant al cruciadei tarzii, fiind mandru ca: "Principatul insusi a fost readus la vechea libertate".

1.1. Lupta antiotomana

Intr-o conjunctura internationala extrem de complexa, cand presiuni externe si dificultati politice si economice interne puneau sub semnul intrebarii durabilitatea statului roman, Mihai Viteazul, urcat pe tron in 1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate in strategia aliantelor apte sa conduca la intarirea puterii domnesti in interior si pe plan international. In functie de forta potentiala de amenintare, a fost pus in aplicare un minutios plan, care imbina calculul diplomatic cu actiunea militara, iar rezultatul a fost ridicarea Tarii Romanesti de pe panta prabusirii si strangerea la un loc, pentru prima oara, a Tarilor Romane.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu initiativa papei Clement al VIII-lea de infiintare a unei aliante sub numele de Liga Sfanta (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana, Mantova si Ferrara. Anglia si Polonia si-au manifestat rezerva fata de politica de cruciada initiata de Papa. Un rol aparte in planurile antiotomane revenea Tarilor Romane, care, prin pozitia lor, erau interesate in actiunea Ligii Sfinte. La aceasta alianta adera si Transilvania (februarie 1594), considerata un factor primordial in atragerea Tarii Romanesti si Moldovei. Actiunea concertata a Sfantului Scaun si Habsburgilor reuseste sa-l atraga pe Aron Voda, domnul Moldovei, care incheie un tratat cu imparatul in august 1594. Adeziunea Tarii Romanesti se realizeaza din initiativa lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care are acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-militar atasat Ligii Sfinte, capabil sa lupte cu Poarta.

Integrarea Tarilor Romane in alianta crestina a dus foarte curand la rascoala antiotomana, care izbucneste in noiembrie 1594 la Bucuresti si care se soldeaza cu suprimarea creditorilor levantini si a garnizoanei otomane. Actiuni similare intreprind si Aron Voda in Moldova si Sigismund Bathory in Transilvania. Valorificand conjunctura favorabila creata de nimicirea turcilor din Bucuresti, Mihai porneste o ofensiva generala impotriva otomanilor, indreptandu-se spre Dunare, unde ataca cetatile turcesti de o parte si alta a fluviului (Giurgiu, Harsova, Silistra etc.), in luna decembrie 1594. Dupa victoriile asupra tatarilor si turcilor (Putineiu, Stanesti si Serpatesti - ianuarie 1595), Mihai Viteazul a trecut Dunarea si a ars Rusciukul, provocand mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean este urmat si de Moldova. In martie, cu sprijinul ardelenilor, este cucerita Braila, in timp ce moldovenii cuceresc Ismailul. Aceasta unitate de actiune a fost primejduita de ambitiile hegemonice ale principelui transilvanean Sigismund Bathory, pe care Aron Voda si apoi Stefan Razvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea raporturilor munteano-transilvanene, o delegatie de boieri condusa de mitropolitul Eftimie a semnat la Alba-Iulia (20 mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectand instructiunile acestuia. Domnul valah devenea loctiitor in propria sa tara al principelui Transilvaniei, in timp ce puterea revenea, in fapt, Sfatului Domnesc alcatuit din 12 boieri. Acestia se aflau la adapost de primejdia de a-si pierde capetele sau averile, intrucat condamnarea lor la moarte si confiscarea bunurilor nu puteau fi pronuntate de domn decat cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfacea interesele boierimii muntene, care, asumandu-si prerogativele domniei, isi manifesta intentia de a se integra starilor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate in Dieta. Singurul aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la dependenta Bisericii romane din Transilvania de Mitropolia din Targoviste. Aflat in ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-si putea ingadui deteriorarea raporturilor cu Transilvania si a acceptat noua situatie.

In vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reactia Portii. Inca din mai, sultanul proclamase Moldova si Tara Romaneasca provincii turcesti si numise la conducerea lor pasale. Confruntarea cu trupele otomane era iminenta. Cu o armata de circa 16.000 de oameni, la care se adaugau cei 7.000 de transilvaneni condusi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul ii infrunta pe turci la Calugareni (13 / 23 august 1595), unde obtine victoria, dar nu suficienta pentru a face fata invaziei otomane. El se retrage spre munti (la Stoenesti), unde asteapta ajutorul lui Sigismund. Intre timp, Sinan Pasa ocupa Bucurestiul si Targovistea, vechea capitala, si isi numeste reprezentanti in administratie. Polonezii intervin in Moldova si-l inlatura pe Stefan Razvan, inlocuindu-l cu Ieremia Movila. Cu ajutor transilvanean si moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva si reuseste sa elibereze, pe rand, orasele Targoviste si Bucuresti (octombrie 1595), obtinand apoi la Giurgiu o stralucita victorie (15-20 octombrie 1595). In urma campaniei din 1594-1595 a fost inlaturata suzeranitatea otomana si au fost curmate intentiile Portii de a transforma Tara Romaneasca si Moldova in provincii turcesti. Pierderile suferite in aceasta campanie si distrugerile provocate de ocupatia otomana au adus Tara Romaneasca in pragul prabusirii. In aceste conditii, visteria tarii era golita si, pentru evitarea unei crize de proportii, domnul pune in aplicare asezamantul sau legatura lui Mihai (1596), prin care rumanii raman pe mosia pe care se aflau, nemaiavand dreptul de a se stramuta (legarea taranilor de glie); masura a avut mai mult un caracter fiscal decat unul social. Aceasta masura, desi nepopulara, asigura resursele militare si fiscale ale tarii, absolut necesare dupa o campanie militara.

In primavara anului 1596, domnitorul muntean declanseaza o campanie peste Dunare, ajungand pana la Plevna si Sofia. In anii 1597-1598, in cadrul unor importante actiuni politice, Mihai se elibereaza de sub tutela lui Sigismund Bathory. Datorita schimbarii raportului de forte pe plan international, era nevoie de o redefinire a raporturilor internationale ale tarii, prin incheierea pacii cu turcii, in conditii foarte avantajoase pentru Tara Romaneasca: in schimbul acceptarii suzeranitatii otomane si platii tributului, diminuat semnificativ, Poarta recunostea domnia pe viata pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orienteaza spre Habsburgi, incheind un tratat cu imparatul Rudolf al II-lea la Manastirea Dealu (iunie 1598), orientat impotriva turcilor. Prin acest tratat, imparatul Austriei ii recunostea domnia ereditara si ii promitea un ajutor financiar pentru intretinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). Aceasta dubla suzeranitate, otomana si imperiala, semnifica, practic, emanciparea lui Mihai de consecintele tratatului din 20 mai 1595, reasezand raporturile dintre Mihai si Sigismund Bathory pe picior de egalitate. Totodata, Mihai se impunea ca un factor determinant al coalitiei crestine in sud-estul Europei.

1.2. Unirea politica a tarilor romane

Frontul antiotoman al Tarilor Romane era serios amenintat. Instalarea lui Ieremia Movila, atasat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coalitie. Pe de alta parte, ezitarile lui Sigismund Bathory, care s-au concretizat in renuntarea la tron in favoarea lui Andrei Bathory (si el un interpus polonez), au agravat situatia. Intentia lui Ieremia Movila si a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movila pe tronul Tarii Romanesti l-a facut pe Mihai Viteazul sa sesizeze pericolul destramarii coalitiei antiotomane si sa adopte "planul dacic", foarte indraznet, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei tari romanesti intr-un singur stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Tarile Romane si Transilvania s-au reunit intr-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucuresti. Nici o sursa documentara nu confirma existenta unui plan prestabilit de unificare politica. De aceea, unii istorici pun sub semnul intrebarii unirea infaptuita de Mihai. Mihai Viteazul a incercat astfel sa inlature primejdiile aparute la Alba-Iulia si Iasi, datorita inscaunarii lui Andrei Bathory si Ieremia Movila, sustinatorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legaturile economice, culturale si dinastice intre Tarile Romane, care detineau cetati in Transilvania. Intr-un atare context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe buna dreptate, un reprezentant de seama al "planului dacic". Prin cucerirea Transilvaniei si a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a nascut in istoria Tarilor Romane o noua optiune politica, in sensul orientarii catre Transilvania, in contradictie cu planul de uniune politica privit din perspectiva balcanica. Niciodata pana atunci un domnitor roman nu intreprinsese o actiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecintele ce decurgeau din acest fapt.

In iulie 1599, o solie trimisa de Mihai Viteazul la Praga ii solicita imparatului Rudolf al II-lea permisiunea unei campanii in Transilvania. Lupta de la Selimbar (18 octombrie 1599), unde l-a infrant pe Andrei Bathory, a facut din domnitor stapanul Transilvaniei (Mihai isi face intrarea triumfala in Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, imparatul l-a socotit doar guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca "loctiitor" al imparatului. In Transilvania, voievodul a urmarit, in principal, imbunatatirea situatiei taranilor romani si statutul de religie recepta pentru biserica ortodoxa. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime romaneasca din Transilvania si-a vazut, la randul ei, privilegiile reconfirmate. In mai 1600, politica ostila a lui Ieremia Movila, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai sa intreprinda o expeditie in Moldova. Dupa o campanie fulgeratoare, tara i s-a supus. Intr-un document din 27 mai 1600, el se intitula "domn al Tarii Romanesti si Ardealului si a toata tara Moldovei".

Opera politica a lui Mihai Viteazul se realiza in imprejurari externe deosebit de complexe, interesele puterilor vecine fiind in totala contradictie cu schimbarile petrecute in Tarile Romane. Activitatea politica a voievodului a starnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii isi vedeau serios amenintate planurile de mentinere a Transilvaniei in sfera lor de influenta. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se impaca cu gandul renuntarii la Tarile Romane in favoarea rivalilor sai. La acestea se adauga ostilitatea manifestata de nobilimea maghiara, nemultumita de masurile intreprinse de Mihai Viteazul in Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea si cresterea rolului romanilor in viata politica si religioasa. Tentativa de a infrange revolta nobililor maghiari, sprijiniti de generalul imperial Gheorghe Basta, esueaza in confruntarea care se da la Miraslau (septembrie 1600), ceea ce echivaleaza cu pierderea Ardealului. Si Moldova este pierduta si va fi redata Movilestilor de catre polonezi (septembrie 1600).

In fata pericolului extern, Mihai va incerca sa salveze Tara Romaneasca, amenintata de ostile polone. Rezistenta opusa de trupele muntene este anihilata, iar Simion Movila este instalat pe tronul Tarii Romanesti (noiembrie 1600). In aceasta situatie extrema, lui Mihai Viteazul nu i-a ramas decat drumul pribegiei, el plecand, in decembrie 1600, la Praga, in speranta obtinerii sprijinului imparatului habsburgic Rudolf al II-lea (in virtutea acordului incheiat in 1598). In conditiile revenirii in Transilvania a lui Sigismund Bathory (in februarie 1601), imparatul promite ajutorul mult asteptat de voievodul valah. Ostile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta obtin victoria de la Goraslau (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion Movila din Tara Romaneasca de catre boierii Buzesti si infrangerea principelui transilvan la Goraslau, se deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Imparatul habsburg, neputand fi de acord cu aceasta perspectiva, pune la cale lichidarea domnitorului roman. Generalul Basta ordona uciderea lui Mihai, crima savarsindu-se la 9 august 1601, pe Campia Turzii, de mercenarii valoni platiti de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar si prin traditia orala, au capatat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar daca, la vremea respectiva, semnificatia actului unirii Tarilor Romane nu a fost inteleasa de contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru generatiile care au urmat si, in mod special, pentru generatia pasoptista.

Politica de cruciada a voievozilor romani din secolele XV-XVI a constituit o pagina glorioasa in istoria Evului Mediu romanesc. In acelasi timp, ea a permis mentinerea individualitatii politice a Tarilor Romane in spatiul sud-est european dominat de otomani.

1.3. SEMNIFICATIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei si Transilvaniei avea sa fie valorizata ca un reper in procesul constituirii natiunii romane si a statului unitar de-abia in epoca moderna, prin opera lui Balcescu, Romanii supt Mihai voievod Viteazul.

In vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea in afara granitelor, a fost efortul luptei antiotomane. Acesta a fost mai puternic in sudul Dunarii, unde voievodul roman a intrat in traditia folclorica drept un eliberator, decat in Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory sau ale lui Rudolf al II-lea (in calitatea lor de suzerani). Pentru Tarile Romane, efectul pozitiv a fost salvarea de la falimentul eco­nomic la care le-ar fi dus cresterea continua a pretentiilor financiare ale Portii, si restabilirea autonomiei, grav afectata in a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare sa fi inteles avertismentul oferit de lupta declansata de Mihai; vreme de cateva decenii, tributul este mentinut in limite rezonabile si nu mai au loc tentative de transformare a Tarilor Romane in pasalacuri.

In secolul al XVII-lea, actiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de catre domni din Muntenia (ca Radu Serban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care incearca apropieri intre Tarile Romane, in vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, asa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca intr-un regat de confesiune protestanta, pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legatura de sange si de simtiri care traieste, desi in mod tainic, dar cu atat mai puternic, intre romanii din Tara Transilvaniei si intre locuitorii Tarii Romanesti si ai Moldovei.

achingii = ostasi turci destinati incursiunilor in teritoriul inamic inainte de atacul decisiv. Alcatuiau trupe neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.

cruciada tarzie = lupta statelor crestine impotriva armatelor otomane in secolele XIV-XVI.

pasalac sau eylat = numele provinciilor tur­cesti mari, aflate sub guvernarea unui pasa.

beglerbeg = guvernator general al partii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului Otoman.