STATUL SI POLITICA PANA LA 1821
1. EVOLUTIA INSTITUTIONALA IN SECOLELE XVI-XVIII
1.1. Sistemul fanariot in Tara Romaneasca si Moldova
Cele ceva mai mult de doua secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, in istoria societatii romanesti, perioada ei "premoderna". Pe teren intern se acumuleaza mutatii lente ce pregatesc lumea romaneasca de pe cele doua laturi ale Carpatilor pentru trecerea la varsta moderna si nationala, in pofida piedicilor de tot felul pe care le intampina. In plan extern, statutul lor cunoaste fluxuri si refluxuri, sub impactul factorilor politici din afara, pe fondul inceputului "Chestiunii orientale", cand Principatele intra tot mai mult in campul tendintelor expansioniste ale marilor puteri crestine. Dar, treptat, incepand cu cumpana secolelor XVIII-XIX, societatea romaneasca dobandeste o tot mai limpede constiinta de sine si asupra nevoilor ei, care se materializeaza in miscarile revolutionare din 1821 si 1848.
Reactia lui Mihai Viteazul, ultima mare incercare de rezistenta armata a lumii romanesti in fata dominatiei Portii, a fost un avertisment pentru sultani, care, in primele sase decenii ale veacului al XVII-lea, au slabit opresiunea economica si controlul politic in Principate. E drept, aceasta schimbare venea si pe fondul focalizarii atentiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explica domniile lungi si relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), in Tara Romaneasca, si a lui Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova. Mai mult, principii ardeleni promoveaza in prima jumatate a secolului al XVII-lea o politica independenta si participa ca adevarati suverani la Razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului insa, dupa un veac de politica defensiva in Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrala. Perioada coincide cu o inasprire a opresiunii economice si a controlului politic in Principate, obligate sa sustina financiar si chiar sa participe la expeditiile turcesti contra principilor crestini. In perioada 1673-1678/1683, Poarta a incercat sa introduca in Tarile Romane o noua formula politica, sultanul impunand slujbasi greci in dregatoriile Tarilor Romane (protofanariotismul). Aceasta. masura a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la inceputul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfasurate in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza fenomenul redimensionarii statelor continentului. In aceasta perioada au loc importante modificari ale raportului de forte intre Marile Puteri. Numeroasele actiuni militare desfasurate in a doua jumatate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane impotriva Poloniei si Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influentat regimul politic al Tarilor Romane. Noua politica ofensiva a Portii, ce culmineaza cu marele asediu al Vienei (1683), sfarseste printr-o adevarata catastrofa in fata puterilor crestine, coalizate in jurul Habsburgilor. Infrangerea turcilor la Viena, in 1683, a marcat inceputul decaderii Imperiului Otoman si deschiderea "crizei orientale". Turcii pierd batalie dupa batalie si cedeaza pozitiile cucerite de Soliman Magnificul in Europa Centrala. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunta la numeroase teritorii cheie pentru pozitiile sale strategice si politice in Europa, Ungaria si Transilvania trecand sub stapanire habsburgica. Cu acest prilej s-a pus problema mostenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut in istoria diplomatiei sub numele de "problema orientala". Aceasta se intinde pe mai bine de doua secole, pana la razboaiele balcanice si crearea statelor nationale in Europa Sud-estica. Dar in prima parte a evolutiei "chestiunii orientale", protagonistii luptei pentru impartirea teritoriilor turcesti sunt cele doua mari imperii crestine: Austria si Rusia, a caror politica tintea sa ocupe provinciile balcanice ale Portii si stramtorile Bosfor si Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe razboaie ruso-austro-turce, incheiate aproape toate cu victoria puterilor crestine, si care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonica a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si Frantei de a mentine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica fundamentala a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane ocupa un loc important.
Care a fost reactia lumii romanesti in fata perspectivei schimbarii unei stapaniri cu alta, asa cum s-au petrecut lucrurile in Transilvania. Principii romani au fost printre cei dintai care si-au dat seama de noua primejdie. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei si Tarii Romanesti sa promoveze o politica abila, vizand emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, dar si Dimitrie Cantemir (1710-1711), in Moldova, s-au angajat intr-o politica externa de mare complexitate pe langa Poarta, Habsburgi, Polonia si mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor tarilor lor. Ei initiaza negocieri cu Austria si Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizeaza un adevarat program de emancipare de sub dominatia turca, cu pastrarea fiintei statelor lor. Esentialul acestui program era recunoasterea de catre imperiile crestine a independentei si frontierelor Principatelor si respectarea institutiilor proprii si a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Tarilor Romane catre Rusia, mai ales in vremea lui Brancoveanu si Dimitrie Cantemir, interventia prompta a Portii, care impune regimul fanariot, le aduce intr-o noua si dificila situatie, care va determina modificarea statutului lor international. Constantin Brancoveanu s-a manifestat, in cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrand cu dibacie intre Habsburgi si Poarta. El a initiat unele actiuni diplomati 646j96g ce cu Imperiul Habsburgic si cu cel rus, vizand emanciparea de sub suzeranitatea otomana. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit si apoi ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai (1714).
Dimitrie Cantemir a incheiat o intelegere cu tarul Petru I, prin care Rusia recunostea independenta si integritatea Moldovei. Pe aceasta baza Moldova a participat la razboiul ruso-turc din 1711, incheiat cu victoria otomanilor. Principele-carturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a incercat, in timpul scurtei sale domnii, formula guvernarii autoritare a tarii, dar infrangerea de la Stanilesti a pus capat acestei incercari, ducand la refugierea domnitorului in Rusia, impreuna cu boierii filorusi, si la pierderea cetatii Hotin, care ulterior devine raia.
Pozitia geopolitica ocupata de Principate, exceptionala lor importanta economica pentru Turcia, tendinta de emancipare a statelor romanesti si mai ales modificarea raportului de forte pe arena internationala au determinat Poarta sa recurga la solutia domniilor fanariote, instituite in 1711 in Moldova si in 1716 in Tara Romaneasca.
Dupa stabilirea dominatiei otomane, apar schimbari si in structura institutionala a statelor extracarpatice. Domnul, initial ales de boieri si confirmat de Poarta otomana, incepe, din secolul al XVI-lea si mai ales din veacul urmator, sa fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare si domnia pamanteana, in intervalul 1711/1716 - 1821 domnii fiind alesi de Poarta dintre grecii din Fanar. O data cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice si militare otomane, incetand sa mai desfasoare o politica externa proprie. Principala trasatura a epocii este noul caracter al regimului dominatiei otomane, mult mai apasator din punct de vedere politic si economic. Domnii fanarioti sunt integrati in ierarhia administrativa otomana, domnia intr-unul din Principatele Romane urmand functiei de mare dragoman al Portii (interpret-traducator al limbilor straine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel in relatiile politico-diplomatice ale Portii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilati unui pasa cu doua tuiuri (cozi de cal, in numar de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pasale turci), responsabili numai in fata sultanului. Erau numiti sau revocati in functie de interesele Portii si de sumele de bani puse in joc. In afara garantiilor de fidelitate, pe care Inalta Poarta le lua in considerare la numirea domnilor, aceasta era conditionata sau macar influentata de plata unor sume de bani considerabile. Aceleasi sume importante se plateau si pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. Dupa aprecieri generale, mai bine de jumatate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poarta numai pentru prelungirea domniilor.
Principala functie a statului devine cea fiscala. Concurenta pentru ocuparea tronului, ca si sporirea continua a obligatiilor fata de Poarta, in conditiile in care comertul international nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagra devenind un lac turcesc, au condus la o crestere excesiva a fiscalitatii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi insa folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, asa cum s-a intamplat in Occident in perioada moderna, intrucat acestea erau orientate spre Istanbul. O anumita similitudine cu evolutia occidentala se constata in secolul al XVIII-lea, cand fanariotii, in cautare disperata de venituri, incearca o rationalizare a structurilor sociale si o eficientizare a aparatului administrativ, atat la nivel local, cat si la nivel central. Printr-o seama de reforme, ei incearca sa reglementeze cuantumul si modalitatile de plata ale contributiilor catre domnie, sa stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusa la stramutari din pricina instabilitatii fiscale), sa defineasca principalele categorii sociale si raporturile dintre ele sau dintre acestea si domnie, sa asigure o anumita stabilitate sociala (unele masuri in favoarea reglementarii raporturilor intre tarani si proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecatoresti, preocupari pentru aprovizionarea oraselor cu alimentele necesare populatiei, masuri protectioniste pentru a favoriza productia locala de vinuri si rachiuri si a impulsiona dezvoltarea mestesugurilor, acordarea de mici ajutoare scapatatilor, orfanilor si invalizilor, care nu-si puteau castiga existenta muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioti, s-a generalizat sistemul venalitatii (al vanzarii, chiar in sistem de licitatie) dregatoriilor. In masura in care detinerea unei dregatorii in aparatul domnesc echivala cu innobilarea (intrarea in randul boierilor), venalitatea functiilor a favorizat ascensiunea sociala a oamenilor care acumulasera un anumit capital, banesc sau funciar, dar care prin nastere nu apartineau boierimii.
Domnii fanarioti reformeaza sau infiinteaza o seama de institutii in spatiul social, edilitar sau al invatamantului. Unele dintre vechile institutii ale tarii intra insa intr-un proces de dezagregare, foarte evident in cazul ostirii. Disparitia ostirii e legata in principal de disparitia functiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomana si de celelalte puteri europene drept teritorii autonome in cadrul Imperiului Otoman.
Desi, din punctul de vedere al masurilor pe care le-au initiat, domnii fanarioti se aseamana despotilor luminati din restul Europei, acestea nu au avut intotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor si-au trait adesea propriul timp istoric drept o perioada traumatizanta. Durata scurta a domniilor (in medie 2,5-3 ani), cele sase razboaie intre marile puteri in care au fost implicate principatele in timpul fanariotilor (cu toate implicatiile lor, teatru de operatii militare, ocupatii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciuma si perioadele de foamete, care adesea insotesc razboaiele, fiscalitatea excesiva, conflictele latente sau fatise dintre marea boierime locala si domnitorii greci, au facut ca domniile acestora sa fie percepute intr-o maniera negativa in raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma ca regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic si militar al Tarilor Romane, dar si orientalizarea culturii si civilizatiei: limba greaca era folosita in administratie si biserica, au fost preluate moravurile, imbracamintea si stilul de viata de la Constantinopol. Pe de alta parte, unii domni fanarioti - din randul carora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca - au promovat procesul de modernizare a societatii romanesti, printr-o serie de reforme (sociala, administrativa, juridica, fiscala, judecatoreasca si bisericeasca) in acord cu innoirile europene. Dupa 1774, se raspandesc ideile si modul de viata occidentale. Cei mai multi dintre domnii fanarioti, influentati de ideile iluministe si de modelele europene ale despotilor luminati, incearca sa intreprinda in Principate reforme administrative si sociale si contribuie la alcatuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pamantului si pe izvoarele romano-bizantine, sunt inlocuite la indemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condica - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi - 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac si codul civil al lui Napoleon.
In concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav stirbita. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfasura o politica externa proprie, de a intretine armata, iar teritoriul lor este considerat ca parte integranta a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi instrainat. Suzeranitatea otomana devine tot mai apasatoare, economia Principatelor fiind subordonata complet intereselor Portii.
1.2. Evolutia Transilvaniei sub stapanirea habsburgica
Dupa infrangerea armatei maghiare in fata turcilor la Mohacs (1526) si prabusirea regatului ungar in 1541, Transilvania se organizeaza ca un principat autonom sub suzeranitate otomana. Institutia voievodului dispare treptat, iar congregatiile nobiliare se transforma in adunare a privilegiatilor (Dieta), care avea intre atributii alegerea principelui. Se mentineau autonomiile sasesti si secuiesti. In ceea ce-i priveste pe romani, acestia nu mai faceau parte din 1437 din sistemul natiunilor privilegiate (in sensul natiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuata a societatii ardelene in cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (insotita de catolicizarea) treptata a nobilimii romanesti, astfel incat romanii participa din ce in ce mai rar la congregatiile generale, sfarsind prin a fi inlaturati complet din viata politica a tarii. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoasterea ortodoxiei intre religiile oficial acceptate in voievodat si ulterior in principat.
Dupa instalarea stapanirii habsburgice in Transilvania, la sfarsitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativa a principatului este, in linii mari, mentinuta. Imparatul prelua si titlul de principe, iar conducerea propriu-zisa a Transilvaniei nu mai era asigurata de Dieta, ale carei atributii au fost restranse, ci de un "guberniu", condus de un guvernator militar. Cancelaria aulica de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stapanirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, careia i s-a limitat autonomia interna: ea va fi organizata initial ca Principat si, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitata. Locul principelui este luat de un guvernator numit de imparat. La 1691, Habsburgii isi instaleaza oficial dominatia politica in Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldina. Imparatul Leopold I, pentru a obtine acordul "starilor privilegiate", consacra dominatia acestora in viata politica a Principatului, asa cum era ea consfintita prin cele doua Constitutii nobiliare, Aprobatele (1653) si Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al "plebei valahe", exclusa din viata politica: romanii erau "tolerati" in Principat, datorita utilitatii lor, iar confesiunea lor "schismatica" se mentinea in afara ,,religiilor recepte".
Dar Viena avea sa-si modifice curand atitudinea, datorita intereselor ei politice si religioase din Transilvania. Preocupate sa-si largeasca baza puterii in Principat, unde catolicismul era minoritar in raport cu confesiunile reformate ale starilor privilegiate, autoritatile imperiale incearca sa-i atraga la catolicism pe romani, care detineau majoritatea absoluta intre locuitorii provinciei intracarpatice. Asa s-a nascut miscarea de unire religioasa a romanilor cu Roma catolica, in urma promisiunilor facute de imparat membrilor clerului ortodox de a fi emancipati de sub jugul iobagiei si de a deveni "cetateni" ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a varfurilor clerului roman, atrasa de promisiunile Vienei, accepta unirea cu Roma si astfel se constituie Biserica Greco-catolica sau Biserica Unita a romanilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credinciosilor romani. Unirea cu biserica romano-catolica a fost hotarata de sinodul intrunit la Alba Iulia in 1697. Aceasta hotarare a fost urmata, in 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curtii de la Viena ca unitii se vor bucura de privilegiile preotilor catolici. In 1699, diploma emisa de imparatul Leopold I scutea preotii uniti de iobagie si de robota. Cea de-a doua Diploma Leopoldina referitoare la unire (1701) hotara ca si taranii uniti trebuie sa fie "primiti intre straturile tarii, ca si ceilalti fii catolici ai patriei". Dieta Transilvaniei nu a acceptat insa aceasta diploma. Uniatii sau greco-catolicii isi pastrau ritul bizantin, obiceiurile si calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curtii imperiale si de consecintele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru romanii ardeleni, Biserica Unita devine pentru un secol si jumatate conducatorul necontestat al miscarii de emancipare politica a romanilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevarati apostoli ai ideii nationale romanesti din Ardeal si chiar din Principatele de peste Carpati.
Curtea de la Viena a reprezentat speranta unui sprijin pentru obtinerea drepturilor politice pe care autoritatile locale si nobilimea maghiara refuzau sa le acorde romanilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile romanilor trecuti la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodata. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolica a fost doar ameliorarea situatiei economice a clerului unit. In acelasi timp, absolutismul luminat si, mai cu seama, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestarilor nationale romanesti. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, in lipsa unei nobilimi nationale, lupta romanilor pentru drepturi politice a fost condusa mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a incurajat pe romanii greco-catolici (uniti). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza pe principiul "Divide et impera" - ramane faptul ca, prin politica scolara au fost sprijiniti romanii greco-catolici. Atitudinea favorabila a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, in 1754, a primelor scoli greco-catolice romanesti, acest oras devenind un important centru al renasterii nationale si al modernizarii culturii romanesti. Aceeasi atitudine favorabila s-a materializat in adoptarea unor masuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra invatamantului promulgat de Maria Tereza in 1777 si aplicat si in Banat, Bucovina, Maramures si Transilvania) si Edictul de toleranta (promulgat de imparatul Iosif al II-lea in 1781 si care asigura liberul exercitiu pentru religiile necatolice, fara a atenta insa la primatul catolicismului). Astfel s-a format o elita intelectuala, instruita in universitati catolice la Roma sau la Viena, care promova idei in avantajul emanciparii nationale. Pe termen lung, "Unirea" a permis clerului greco-catolic sa aiba legaturi culturale cu Roma, fapt ce a favorizat si stimulat miscarea de idei de care si-a legat numele Scoala Ardeleana, cu rol important in dezvoltarea constiintei nationale.
2. Statutul international al Principatelor si pierderile teritoriale din secolul al XVIII-lea si prima jumatatea secolului al XIX-lea
Sfarsitul regimului fanariot si revenirea la domniile pamantene.
In secolul al XVIII-lea, centrul si sud-estul Europei au fost confruntate cu doua mari probleme: criza politica din Polonia si consecintele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman, asa-numita "Problema Orientala". Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia - isi disputau dominatia asupra spatiului balcanic, Tarilor Romane si Poloniei. Moldova si Valahia s-au transformat in principalul teatru de confruntari militare intre imperiile vecine, cu grave consecinte pe plan economic, social, politic, diplomatic si teritorial. In secolul al XVIII-lea s-a accentuat "Problema Orientala": Imperiul Otoman nu a reusit sa se adapteze pe plan politic si militar. Aceasta criza, al carei inceput se leaga de infrangerea turcilor sub zidurile Vienei in 1683, a evoluat, cuprinzand intreaga viata sociala, economica si politica din sud-estul Europei pana la Marea Mediterana. Imperiul Rus isi impunea tot mai mult prezenta in Balcani, profitand de decaderea statului otoman. Politica de expansiune a tarilor invoca pretextul protejarii crestinilor din Balcani.
In secolul fanariot, pe fondul acutizarii "problemei orientale", Principatele devin teatrul operatiunilor militare in confruntarile directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, tarist si habsburgic. Aceste razboaie au avut drept consecinta ocupatii militare indelungate, dar si importante pierderi teritoriale si umane, care au franat progresul societatii romanesti. Razboiul din 1716-1718, desfasurat intre habsburgi si otomani, se incheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obtine Oltenia si Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanica. Urmeaza razboiul austro-ruso-turc din 1735-1739, incheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemneaza revenirea Olteniei la Tara Romaneasca si mentinerea Banatului sub dominatie habsburgica.
Un nou razboi, de data aceasta ruso-turc, se desfasoara intre anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub ocupatie tarista si se incheie cu infrangerea Turciei, care accepta pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova si Tara Romaneasca sunt scutite de tributul pe doi ani, este confirmata autonomia Principatelor, iar Rusia obtine dreptul de a interveni in favoarea Tarilor Romane si pentru protejarea crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman. Debuteaza astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei si Tarii Romanesti, aparand primele semne ale unei schimbari in regimul politic si economic al Principatelor. In 1775, ca recompensa pentru mentinerea neutralitatii in conflictul ruso-otoman, Austria anexeaza nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina. Neimplicarea Vienei in razboiul ruso-turc din 1768-1774 este graitoare pentru politica duplicitara a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta incearca sa limiteze puterea tarilor si politica lor hegemonica in sud-estul european: Maria Tereza si Iosif al II-lea se temeau ca Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecina cu romanii transilvaneni si slavii de sud (ortodocsi), si deschizandu-si, astfel, drumul spre Constantinopol.
Congresele internationale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea in discutie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin initierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni si moldoveni. Dupa 1768 se elaboreaza proiecte care vizau restructurarea teritoriala si politica in sud-estul Europei. Asemenea initiative apartin Rusiei, care urmarea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc", care viza refacerea Imperiului Bizantin si impartirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman intre Rusia si Austria, si de "proiectul dacic", potrivit caruia urma sa se creeze un stat tampon intre cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova si Tara Romaneasca, condus de un principe crestin. Incercarea de a traduce in practica aceste proiecte genereaza un nou razboi ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupatie straina. Turcii semneaza pacea cu Austria la Sistov, in 1791 , iar cu Rusia la Iasi, in 1792 . Pacea de la Iasi confirma tratatele precedente, obligand Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Tarist anexeaza teritoriile nord-pontice, ajungand vecin cu Moldova (granita se stabileste pe Nistru). Proiectul dacic si tendinta Austriei de stapanire a teritoriilor romanesti au readus in discutie statutul international al acestora.
La inceputul secolului al XIX-lea, tendintele expansioniste ale Rusiei in zona sud-estului european se accentueaza, tinta principala fiind controlul asupra stramtorilor Marii Negre. Principatele Romane suporta un nou razboi ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucuresti (1812), Rusia anexeaza partea de rasarit a Moldovei, numita Basarabia (tinutul dintre Prut si Nistru).
In aceasta perioada, criza otomana se adanceste, pe masura ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, in contrast vadit cu marile puteri crestine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat" si, mai ales, de actiunea innoitoare a Revolutiei Franceze (1789). Suflul acestor innoiri se traduce si la nivelul comertului, ce atinge proportii continentale si in care sunt atrase si Principatele Romane, care suporta inca monopolul turcesc. Anglia si Franta devin tot mai interesate de perspectivele comerciale ale zonei Marii Negre si gurilor Dunarii: pe de o parte, ele se afla in cautarea de noi piete de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmaresc achizitionarea de materii prime si grane, tot mai necesare in Occident. De aceea, Rusia si Austria, ce exercita hegemonia in regiune si sunt pregatite sa anexeze Principatele Romane, intalnesc in cele doua state occidentale un adversar neasteptat, interesat in mentinerea existentei statale a celor doua Principate, pentru a le exploata resursele. Dunarea de Jos devine, in primele decenii ale veacului al XIX-lea, campul de infruntare a marilor puteri si centrul de greutate al politicii europene.
Pe fondul acestor evenimente, fortele de rezistenta din lumea romaneasca se revigoreaza. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poarta si imperiile crestine, memoriile boierilor romani adresate acestora din urma solicita respectarea de catre turci a vechilor "Capitulatii" si restabilirea autonomiei interne, incepand cu restaurarea domniilor pamantene. Crearea unor consulate ale marilor puteri in ultimele doua decenii ale veacului al XVIII-lea, la Bucuresti si Iasi, constituie un pas important in stavilirea abuzurilor otomane si in constientizarea in randul opiniei publice europene a existentei unei ,,probleme romanesti". Nici macar Rusia si Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fara acordul celorlalte mari puteri europene.
Dupa Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri si-au impartit zonele de dominatie in Europa, Principatele Romane evolueaza intre suzeranitatea otomana, devenita mai mult nominala, si protectoratul tarist, din ce in ce mai apasator. Revolutia de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema romaneasca in centrul atentiei diplomatiei europene, ea punand intr-o lumina noua greutatea factorului intern, care se limitase pana atunci la calea "memoriilor" catre "bunii imparati" crestini. Actiunea pandurului oltean, sustinut de Partida Nationala a boierilor romani, face cunoscute lumii europene "dreptatile acestor Printipaturi", prin care el intelege autonomia Principatelor si, in primul rand, restabilirea dreptului "tarii" de a-si alege domnii. Poarta, sub presiunea actiunii lui Tudor si a Rusiei, care se erijeaza in protectorul "crestinilor pravoslavnici", este obligata sa restabileasca domniile pamantene (1822). Este inceputul emanciparii rapide a Principatelor Romane, desfasurata in cursul urmatoarei jumatati de veac. Pe acest drum, Conventia ruso-turca din 1826, semnata la Akkerman (Cetatea Alba) reprezinta prima etapa. Aceasta prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pamanteni, pe o durata de 7 ani; libertatea comertului, dupa achitarea obligatiilor fata de Poarta; tributul si cuantumul celorlalte obligatii ramaneau cele fixate anterior; instituirea unor comisii care sa propuna masuri pentru imbunatatirea situatiei Principatelor si sa redacteze Regulamentele Organice.
Nerespectarea prevederilor conventiei genereaza un nou razboi ruso-turc (1828-1829), incheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat in 1829, s-a consolidat pozitia Rusiei in Principate si s-au facut pasi importanti pentru implinirea idealurilor boierilor reformatori de inlaturare a suzeranitatii otomane. Principalele prevederi referitoare la Tarile Romane sunt cuprinse in "Actul osabit pentru Principaturile Moldova si Tara Romaneasca": autonomie administrativa pentru ambele tari; restituirea raialelor de pe malul stang al Dunarii (Giurgiu, Turnu si Braila) catre Tara Romaneasca; stabilirea granitei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii; desemnarea domnilor pe viata; libertatea comertului (desfiintarea monopolului otoman) si scutirea Principatelor de obligatia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigatie pe Dunare cu vase proprii; ingradirea dreptului de interventie a Imperiului Otoman in Principate; mentinerea ocupatiei rusesti si obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaste si confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele Organice); mentinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor romani. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dadea expresie aspiratiilor romanesti din ultima jumatate de secol, restabileste autonomia deplina a statelor romanesti fata de Poarta, a carei suzeranitate este redusa la o forma pur nominala. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial in Principatele Romane, tarii dorind transformarea statelor romane in gubernii. Acestor planuri li se opun, insa, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult in politica de la Dunarea de Jos) si societatea romaneasca, angajata pe linia modernizarii ei si tot mai constienta de identitatea si de nevoile ei politice si economice. Mentinerea ocupatiei rusesti (1828-1834) a generat schimbari radicale in viata politica interna a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constitutie, care stabilea principiile de baza ale organizarii Tarii Romanesti si Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit presedintele plenipotentiar al divanurilor (Adunarilor) celor doua state romanesti.
Generatia de la 1848 militand pentru inlaturarea regimului instituit de Marile Puteri si pentru dobandirea independentei, declanseaza interventia in forta a Rusiei si Turciei, care pun capat miscarii revolutionare. Noul statut al Principatelor, dupa infrangerea revolutiei pasoptiste, este reglementat prin Conventia ruso-turca de la Balta-Liman (1849) care stirbea inca o data autonomia acestora. Conventia prevedea: domni numiti de sultan pe sapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiintarea Adunarilor Obstesti si inlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept si numiti de domn; tinerea sub ocupatie a Principatelor, pentru reprimarea oricarei miscari insurectionale. In 1853 izbucneste razboiul Crimeii intre Rusia si Turcia, aducand din nou in prim plan problema orientala. Interventia Angliei si Frantei de partea Turciei si infrangerea Rusiei au creat perspectiva unui nou echilibru intre Marile Puteri. Cu aceasta ocazie, situatia Tarilor Romane devine o problema europeana, protectoratul rus fiind desfiintat si inlocuit cu garantia colectiva a Marilor Puteri. Totusi, suzeranitatea otomana este mentinuta.
In concluzie, in secolul al XVIII-lea, situatia Tarilor Romane a fost puternic influentata de schimbarea echilibrului de forte intre Marile Puteri europene. In acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale si o presiune tot mai mare din partea Turciei si Rusiei. Pe de alta parte, miscarea politica nationala de la sfarsitul secolului al XVIII-lea a reunit toate fortele interesate in obtinerea unui nou statut politic pentru Tarile Romane.
3. Constituirea natiunii romane
3.1. Traditia romanitatii si spiritualitatea bizantino-slava
Societatea romaneasca a evoluat multa vreme sub influenta Bizantului. Situata in aria civilizatiei bizantine, ortodoxia a constituit una din componentele principale ale constiintei colective romanesti pana in zorii epocii moderne. Mai veche decat aceasta si mai profunda a fost traditia originii romane, a descendentei din Roma si din colonistii ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea poporului roman in contextul etnic al Europei rasaritene si de sud-est. Constiinta descendentei romane s-a manifestat indeosebi prin numele insusi al poporului roman, provenit din limba latina, de la romanus. Catre mijlocul secolului al XVIII-lea incepe procesul nasterii constiintei nationale si al emanciparii politice romanesti. Astfel are loc, la nivelul spatiului romanesc, crearea noii comunitati nationale, parte a unui proces continental, ca prelungire a etniei medievale. Construirea natiunii romane a fost strans legata de procesul modernizarii structurilor societatii romanesti, care a eliminat solidaritatile medievale si a pregatit terenul pentru nasterea unei solidaritati mai largi, nationale. Biserica, scoala si cultura au fost agentii elaborarii noii comunitati nationale, pe terenul marilor mutatii din viata social-economica. In pofida separatismului politic determinat de stapanirea straina asupra unor teritorii romanesti, se naste natiunea romana, pe intregul spatiu romanesc. Optiunile ei politice fundamentale erau unitatea si independenta, inscrise in spiritul veacului nationalitatilor. Figura cea mai reprezentativa a noului spirit - modern si european - este Dimitrie Cantemir, care a inchegat in vasta sa opera un adevarat program politic: pe baza latinitatii si unitatii neamului romanesc in vatra Daciei strabune, acesta sustinea emanciparea de sub suzeranitatea otomana.
3.2. Premisele dezvoltarii si afirmarii constiintei nationale. De Ia "natiunea medievala" la natiunea moderna.
Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea si afirmarea natiunilor moderne (secolul al XIX-lea = veacul nationalitatilor). In acest cadru general se inscrie si evolutia poporului roman. In conditiile in care romanii erau despartiti de granite statale si in permanent pericol de a disparea ca entitati politice, se realizeaza in pragul epocii moderne o solidaritate noua, una de factura nationala, sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor si permanentelor legaturi de limba, de credinta, obiceiuri, institutii comune, raporturi politice si culturale. "Natiunea medievala" avea la baza, ca pretutindeni in Europa, solidaritatea etnica a membrilor unei comunitati, care vorbeau aceeasi limba. In multe cazuri, solidaritatea etnica era asociata cu cea religioasa. Este cazul romanilor din Transilvania, care se defineau si prin confesiunea lor ortodoxa, marginalizata de "religiile recepte", ori al populatiei ortodoxe din principatele extracarpatice, in opozitie cu Islamul instalat la sud de Dunare. Dar in interiorul "natiunilor medievale" existau si alte solidaritati: comunitatile rurale, structurile profesionale, starile politice ori comunitatile statale (cum erau, la nivelul lumii romanesti, "moldovenii", "muntenii" si "ungurenii" ori "ardelenii"). Sfaramarea acestor solidaritati era o conditie indispensabila nasterii noii comunitati nationale a romanilor si procesul s-a desfasurat, in principal, prin actiunea de modernizare a societatii romanesti, ce cuprinde si realizarea statului national.
Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, incepe inca din veacul fanariot, al carui bilant nu este in intregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei oameni luminati ai veacului lor, initiaza primele masuri de innoire a societatii. Astfel, Constantin Mavrocordat desfiinteaza dependenta personala a "rumanilor" si a "vecinilor" din Tara Romaneasca (1746) si din Moldova (1749), devenita anacronica, restabilind libertatea juridica la nivelul comunitatii romanilor din cele doua Principate. In deceniile urmatoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Callimachi (1817) si Caragea (1818) introduc principii moderne in organizarea societatii romanesti. Acestea constituie primele mari brese in dominatia sociala si politica a Vechiului Regim in Principatele Romane.
In cele aproape trei decenii ce separa revolutia lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848, ritmul innoirilor se precipita, legate mai ales de prima constitutie moderna a romanilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar daca intr-o forma inca incipienta, principiul modern al separatiei puterilor in stat si aduc o relativa ordine in justitie si in administratie. Mai apoi, se pun bazele armatei nationale si ia avant invatamantul in cele doua Principate, fapt care va contribui decisiv in urmatoarele decenii la dezvoltarea spiritului national. Dar, totodata, Regulamentul Organic consolida regimul starilor politice prin afirmarea si mai hotarata a separatiei dintre starea privilegiata a boierilor si marea masa a taranilor si a orasenimii, asupra careia apasa intreaga povara fiscala. Ostilitatea taranimii fata de noua legiuire, manifesta mai ales in Tara Romaneasca la 1848, isi afla originea in intarirea regimului starilor privilegiate si in "reactiunea senioriala" de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia in 1858, Conventia de la Paris, care inlocuia Regulamentul Organic, desfiinteaza privilegiile boieresti si pune capat regimului starilor politice (abolirea "Vechiului Regim"). Prin aceasta, ultima solidaritate medievala importanta era eliminata, pentru a lasa loc liber afirmarii noii solidaritati nationale.
In concluzie, accelerarea ritmului dezvoltarii societatii romanesti spre sfarsitul secolului al XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate medievala si a grabit procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe conceptia moderna despre stat (suveranitatea poporului, teoria contractului social, principiul separarii puterilor in stat) si pe relatii noi intre individ si stat (cetatean cu drepturi si indatoriri). A crescut responsabilitatea individului in raport cu societatea, mergand de la constientizarea apartenentei sale la comunitate si pana la identificarea cu idealurile acesteia. In conditiile dominatiei straine, natiunea s-a manifestat ca o forta de progres, care a mobilizat energiile in vederea eliberarii romanilor si unificarii lor statale.
3.3. Principatele Romane: memoriile boieresti si recuperarea autonomiei
Din secolul al XVIII-lea si pana dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, romanii, ca si cele mai multe popoare europene, isi legitimeaza aspiratiile politice prin argumente istorice. Este si cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forta a emanciparii politice romanesti. Cele cateva sute de proiecte de reformare a societatii din Principatele Romane, elaborate pana catre mijlocul veacului al XIX-lea, au ca baza emanciparea politica fata de Poarta, de a carei infaptuire sunt legate toate celelalte innoiri inteme.
Inasprirea dominatiei asupra Principatelor a determinat actiuni diplomatice repetate ale Partidei Nationale, care, prin invocarea Capitulatiilor, cautau sa obtina cresterea autonomiei si chiar independenta sub protectia Marilor Puteri. In anii 1716-1718, in memoriile succesive inaintate Curtii din Viena, se cerea desprinderea Tarii Romanesti de otomani, pastrarea "datinelor" interne si, pe viitor, inscaunarea unor domni romani. Adancirea crizei regimului turco-fanariot si pierderea unor pozitii importante in structurile politico-administrative ale statului in favoarea grecilor au determinat boierimea autohtona munteana si moldoveana, grupata in Partida Nationala, sa initieze o serie de miscari revendicative sub forma memoriilor care vizau recastigarea independentei prin abolirea apasatoarei suzeranitati otomane. Pe fondul acutizarii problemei orientale si al adancirii rivalitatilor dintre Turcia, pe de o parte, si Rusia si Austria, pe de alta parte, initiatorii miscarii reformatoare din principate se adresau Marilor Puteri intrunite in congrese internationale, pentru a sustine problema romaneasca.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focsani si Bucuresti (1772 si 1773), delegatii ale boierilor si inaltului cler din Moldova si Tara Romaneasca revendicau revenirea la domniile pamantene, autonomia si unirea celor doua tari sub garantia colectiva a Austriei, Rusiei si Prusiei. "Vechile drepturi" ale Principatelor apar mentionate prima oara in memoriul pe care boierii munteni il adreseaza diplomatilor austrieci si prusaci, veniti la Focsani pentru a media pacea din razboiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit memoriului, "vechile drepturi", inscrise in "invoielile" dintre domnii romani si sultani la inceputurile raporturilor lor politice, au fost incalcate de turci in secolele urmatoare, culminand cu veacul fanariot, cand romanii au pierdut si dreptul de a-si alege principii. Tot in 1772, boierul muntean Ienachita Vacarescu, principalul sustinator al autonomiei sub suzeranitate otomana, considerata mai sigura decat independenta sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir, sustinand respectarea vechilor tratate, inlaturarea abuzurilor si revenirea la domnii pamantene.
Ideea recuperarii autonomiei romanilor, ce apare in ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea, este semnul inceputului desteptarii nationale in Principatele Romane. Inca din primele memorii, in prim-plan este mentionata restabilirea dreptului tarii de a-si alege principii, prin inlaturarea domniilor fanariote. Mai tarziu, aria revendicarilor se extinde si memoriile devin adevarate programe de emancipare. In 1787, de exemplu, in contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii munteni cereau Austriei recunoasterea neutralitatii Tarii Romanesti.
Unul dintre cele mai cuprinzatoare este, insa, memoriul din 1791, adresat de boierii munteni diplomatilor crestini, reuniti la Sistov, pentru incheierea pacii in razboiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate si otomani pe Dunare, prin desfiintarea raialelor; desfiintarea obligatiilor Principatelor fata de Poarta, cu exceptia tributului; libertatea neingradita a comertului; alegerea domnului de catre boierii tarii dintre pamanteni; neutralitatea si autonomia totala a statelor romanesti, puse sub garantia Austriei si Rusiei. Este o anticipare aproape deplina a statutului obtinut de cele doua Principate patru decenii mai tarziu, prin Tratatul de la Adrianopol. Idei asemanatoare se regasesc in memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon in 1807, caruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat romanesc, sub garantia si nu sub protectoratul Marilor Puteri.
In 1822, doua delegatii ale boierilor din Principate formulau noi cereri catre Poarta: domn si oaste pamanteana, atribuirea slujbelor numai pamantenilor etc. Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea Principatelor si cumpararea independentei la un pret echivalent cu birul reunit al ambelor tari. Noul stat urma sa fie "de sine si neatarnat". Statutul international al Principatelor a fost dezbatut in 1829 la Adrianopol, cand s-a oficializat protectoratul rus, apoi in 1856, la Paris, cand protectoratul rus a fost inlocuit cu garantia colectiva a Marilor Puteri, mentinandu-se suzeranitatea otomana. Miscarea de emancipare nationala din veacul al XIX-lea isi are originea in actiunea boierimii romane din ultimele decenii ale secolului precedent. In conditiile dificile in care se aflau Principatele Romane, intre dominatia Portii si expansiunea imperiilor crestine, aceasta actiune nu putea fi decat "legala", imbracand forma "memoriilor" catre suveranii crestini. Dar odata inceputa, ea depaseste cadrul legal si antreneaza, intr-o miscare revolutionara, paturi largi ale societatii romanesti trezite la viata. Cu revolutia lui Tudor si, la un alt nivel, cu cea de la 1848, care au in latura nationala o componenta esentiala a programului lor, miscarea de emancipare politica se transforma intr-un factor esential in formarea natiunii romane.
3.4. Transilvania: formarea unei constiinte nationale
Desteptarea nationala a urmat o alta cale in Transilvania, datorita conditiilor diferite ale romanilor in Principat, legate de excluderea lor din viata politica de catre "natiunile privilegiate", dar si de politica promovata de autoritatile imperiale ale Vienei fata de ei in secolul al XVIII-lea, Transilvania intrand sub dominatie habsburgica dupa 1687.
loan Inochentie Micu Klein. Prima etapa a luptei pentru emancipare a romanilor ardeleni este legata de numele lui Inochentie Micu. Acesta s-a nascut in 1692 la Sadu, langa Sibiu, intr-o familie de tarani liberi pe Pamantul Craiesc (= locuit de sasi). In 1728 a fost numit episcop, functie in care a fost instalat in 1732, cand i s-a acordat si un loc oficial in Dieta Transilvaniei.
El a transformat ideile mai vechi, sustinute de umanisti, de cronicari si in special de Dimitrie Cantemir - latinitatea romanilor, vechimea lor in Transilvania, nobletea lor romana - in argumente pentru obtinerea drepturilor politice. Pe plan politic, obiectivul sau esential a fost recunoasterea "natiunii romano-valahice" pe masura valorii, numarului si aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost posibil fara o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiintarea servitutii personale; libertatea fiilor de iobagi de a urma scoli si meserii; ridicarea nelimitata a romanilor in slujbe si in aparatul de stat conform aptitudinilor, dar si necesitatii reprezentarii "natiunii romane" potrivit cu numarul, calitatea si rolul ei in viata principatului.
Devenit episcop al Bisericii Unite in 1728, el desfasoara o activitate politica sustinuta, cu o energie iesita din comun, materializata in numeroase memorii (redactate intre 1732 si 1741) adresate autoritatilor imperiale si starilor privilegiate, pentru inlaturarea statutului de "tolerat" la care fusese condamnat de veacuri poporul sau si pentru recunoasterea romanilor ca natiune politica, egala in drepturi cu celelalte trei. Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerica a romanilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suporta si, mai presus de toate, descendenta lor din "coloniile romanilor", din care el deduce ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. In actiunea sa, Inochentie Micu nu ii are in vedere numai pe romanii uniti, ci intregul sau neam, pentru a carui ridicare politica, sociala si culturala militeaza. Era inceputul transformarii romanilor dintr-o natie medievala intr-o natiune moderna.
In 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul sau memoriu, Supplex Libellus, inaintat Mariei Tereza. Acesta ofera o imagine cuprinzatoare a starii natiunii romane, evidentiind conditia sociala si politica a romanilor si cerand drepturile care li se cuvin. Dieta de la Cluj a respins cu violenta aceste cereri, sub motiv ca "rastoarna din temelie [] intreg sistemul acestei tari" si ca "dupa firea "prea bine cunoscuta" a "plebei valahe" asemenea drepturi "nu i se cuvin niciodata".
Opozitia inversunata a starilor privilegiate, politica duplicitara a Vienei imperiale si slabiciunile miscarii romanesti de emancipare, aflata abia la inceput, au dus la esecul luptei episcopului transilvanean, inlaturat din scaun la 1751 si exilat din provincie. Datorita consecventei cu care a cerut drepturi pentru romani, Inochentie Micu a fost chemat la Viena si apoi a fost silit sa plece in exil la Roma, unde a ramas pana la moarte (1768). Dar ideile semanate de el in societatea romaneasca si cultivate de discipolii sai in scolile create la Blaj si in alte centre ale invatamantului confesional unit nu s-au pierdut. Ele aveau sa rodeasca si sa patrunda treptat in randurile paturilor sociale ale romanilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte sociale si politice din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea - rascoala lui Horea si miscarea Supplex-ului. Aceste revendicari au stat la originea unui adevarat program de emancipare nationala a romanilor transilvaneni, care a fost continuat de Scoala Ardeleana.
Rascoala lui Horea, Closca si Crisan. Rascoala lui Horea, desfasurata in toamna anului 1784, antreneaza la lupta masele de tarani romani din regiunea Muntilor Apuseni, striviti de povara sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa timpului - patru zile pe saptamana de robota pentru iobagi si trei zile pentru jeleri, la care se adauga si obligatii in natura -, de fiscalitatea Habsburgilor si de abuzurile nobilimii. In consecinta, revolta are un coplesitor caracter social care transpare din programul rasculatilor, concretizat in ultimatumul dat nobililor refugiati in cetatea Devei; el are ca puncte centrale desfiintarea nobilimii si impartirea domeniilor feudale intre tarani. Cum insa in Transilvania notiunea de iobag se confunda cu cea de roman, iar numele de nobil este sinonim cu cel de ungur, miscarea are in chip necesar si o latura nationala si chiar religioasa, ce potenteaza infruntarea sociala. Nobilii insisi au supralicitat latura nationala a revoltei taranesti, ale carei cauze se afla, din perspectiva lor, in pornirile innascute ale romanilor spre nesupunere, razvratire si tulburari, pentru a pune in umbra motivatiile sociale reale ale miscarii. Ca urmare a rascoalei, imparatul Iosif al II-lea este obligat sa desfiinteze servitutea personala (Patenta imperiala de desfiintare a iobagiei in Transilvania, din august 1785), dar, dupa moartea lui, nobilimea restabileste vechea stare de lucruri.
Supplex Libellus Valachorum - programul politic si national al Scolii Ardelene. Daca rascoala lui Horea evidentiaza constiinta populara de neam a romanilor, nascuta din realitatile social-economice si din separatiile etnice, politice si religioase din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum (1791) dezvaluie dimensiunea politica a constiintei nationale romanesti. Documentul, elaborat la mai putin de un deceniu de la revolta taranilor de cativa intelectuali din randurile romanilor uniti, in principal, se aseaza in prelungirea miscarii populare, cu toate ca autorii actului s-au distantat de ea. Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curtii imperiale din Viena, erau de alta natura decat cele ale taranilor. Daca rasculatii si-au propus sa lichideze pe cale revolutionara raporturile feudale, autorii Supplex-ului si paturile sociale pe care le reprezentau nazuiau sa inlature sistemul politic anacronic din Transilvania si sa impuna natiunea romanilor ca natiune politica, cu sprijinul imparatului. Dreptul istoric al romanilor, ce domina de departe intre argumentele actului, isi asociaza insa idei noi, precum dreptul natural, contractul social si drepturile omului si cetateanului, ecou al marilor infruntari politice si ideologice din Europa timpului. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Mehesi, de la Cancelaria aulica a Transilvaniei, in colaborare cu Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Sincai, Petru Maior si altii. Memoriul, inaintat in martie 1791 imparatului Leopold, cerea reintegrarea "natiunii" romane in randul "natiunilor" tarii, fara deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicari consta in faptul ca romanii erau cei mai vechi locuitori ai tarii, cei mai numerosi si purtau sarcinile cele mai multe. In mai 1791, imparatul a trimis Dietei din Cluj memoriul romanilor, spunand ca "natia valaha ar cere [] ca sa fie declarata si ea natie regnicolara". Dieta a refuzat discutarea petitiei romanilor pentru motivul ca cererile reformulate si rezolvarea lor ar duce la rasturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum reprezinta apogeul luptei de emancipare nationala si politica a romanilor ardeleni in secolul al XVIII-lea. Afirmand drepturile imprescriptibile ale romanilor, pe baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de nastere al natiunii romane si, totodata, primul program politic modern al romanilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt: stergere denumirilor odioase si jignitoare de tolerati, admisi si reasezarea natiunii romane in uzul tuturor drepturilor civile si "regnicolare"; clerul, nobilimea si plebea sa se considere la nivelul starilor care constituie uniunea celor trei natiuni; reprezentarea proportionala in Dieta si in functii; unitatilor administrative cu majoritate romaneasca sa li se acorde denumiri romanesti sau mixte.
Prin Supplex Libellus Valachorum se defineste programul pe termen lung al natiunii romane. Desi obiectivele propuse de miscare nu se realizeaza in aceasta etapa, afirmarea politica a intelectualitatii dovedeste forta si locul important pe care ea il ocupa in societate. Programul national va fi reluat, in conditii noi, de generatia de la 1848.
Scoala Ardeleana - miscare culturala nationala iluminista. Supplex-ul din 1791 si documentele similare ce au urmat, ramase toate fara rezultat, sunt opera unei pleiade de carturari romani, formati in universitatile si bibliotecile din Viena si Roma si constituiti in Scoala Ardeleana. Principalii ei reprezentanti, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai si Ion Budai-Deleanu, au facut din istorie si filologie principalele arme de lupta in sprijinul aspiratiilor sociale si nationale ale poporului lor si in actiunea contra starilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansasera teoria imigrationista pentru a contracara dreptul istoric al romanilor. Argumentele lor sunt originea romana pura a romanilor, continuitatea elementului romanesc in Transilvania si contractul incheiat de romani cu ungurii, la sosirea celor din urma in provincie, contract prin care erau conferite drepturi egale romanilor, uzurpate mai tarziu de starile politice.
Scoala Ardeleana a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de carturari cu idei si preocupari comune si pe un program de emancipare nationala. Scoala Ardeleana, formata din Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu si alti intelectuali, s-a conturat in deceniul opt al secolului luminilor (in 1778 apare prima lucrare istorica a Scolii Ardelene - Scurta cunostinta a istoriei romanilor de Samuil Micu), desfasurandu-si activitatea si la inceputul secolului al XIX-lea. Reprezentantii ei si-au consacrat cea mai mare parte a activitatii studiului istoriei, pentru a dovedi in principal originea latina, unitatea poporului roman si continuitatea sa in Dacia. Ei sustineau ideea "originii romane pure" caci, asa cum scria Samuil Micu, "romanii, cei ce astazi sunt in Dacia [] ei pre sine se numesc romani si sunt din romanii cei vechi, de Traian adusi si asezati in Dacia". Dar scrierile lor, concepute ca arme de lupta, contin si excese, cum sunt originea curat latina a romanilor, nimicirea totala a dacilor de catre romani, ori transpunerea in plan lingvistic a acestor erori, "purificarea" limbii romane de imprumuturile straine.
|
