STRUCTURI RETORICE

ISTORIE SI TRADITIE

CULTURALA EUROPEANA

STRUCTURI RETORICE

« Exista oare ceva mai impresionant decat faptul de a vedea un om ridicandu-se singur in fata unei imense multimi, inarmat numai cu aceasta facultate pe care, de altfel, fiecare a primit-o de la natura, folosind-o insa asa cum numai el, sau aproape numai el, este in stare?Ce mai forta si aceasta care imblanzeste pasiunile poporului, invinge scrupulele judecatorilor, clatina fermitatea senatului; ce miraculos rezultat al vocii unui singur om!Si este oare ceva mai regesc, mai maret si mai generos decat sa-i ajuti pe cei care te implora, sa ridici pe cei cazuti la pamant ? »

PLANUL LUCRARII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

RETORICA - « ARS PULCHRE LOQUENDI »

I.1. Geneza

I.2. Definitii ale retoricii formulate de-a lungul timpului

I.3. Evolutie - de la « ars artium » la « ars inflat »

I.4. Neoretorica

CAPITOLUL II

STRUCTURI RETORICE CLASICE

CAPITOLUL III

RETORICA ROMANEASCA

STRUCTURI RETORICE LA :

III.1. Ioan Piuariu Molnar

III.2. Simeon Marcovici

III.3. Dimitrie Gusti

CONCLUZII

a inceput a fost, intr- adevar, cuvantulNumai ca nu este vorba de inceputul lumii, ci de inceputul culturii.Vorbirea a creat opozitia dintre prezenta si absenta, cerand inventarea mijloacelor de transformare a idealului in real, a trairilor in idei.

Cultura incepe cu vorbirea - « limba rostita, transmisa si conservata, iata instrumentul indispensabil al culturii ». Numai aceasta are capacitatea de a transforma un lucru intr-un semnificant, o imprejurare intr-o expresie, o emotie naturala intr-una culturala. Exista o remarcabila diferenta intre o emotie spontana in fata realitatii si una estetica, resimtita i 555j97f n fata unei opere de arta, intre spaima ce se trezeste in conditiile unei amenintari reale si contemplarea ideii de spaima in fata unui tablou. ½ Tacerea ½ unei picturi este graitoare, deoarece este expresia unei vorbiri nerostite. De asemenea, o imbratisare, ½spune½ ceva, ea fiind « semnificantul secund gestual al unor vorbe nerostite ».

In momentul in care a inceput sa se desprinda de natura pentru a o stapani cu puterea bratelor si forta cugetului, omul se angajeaza in creatia lumii culturii, constituita dintr-un univers al semnelor. ½ Homo significans ½ - omul creator si beneficiar de semne, traieste mereu in doua lumi paralele si interdependente: in lumea obiectelor si in cea a semnelor. Prin aceasta, el se deosebeste de restul vietuitoarelor planetei noastre, care nu cunosc aceasta dubla apartenenta si filiatie. Henri Wald vedea in om  « singura fiinta creatoare de semnificatii, deoarece numai el a reusit sa diferentieze materia consumabila: hrana, imbracaminte, locuinta, de materia comunicabila: unelte, gesturi, sunete, figuri. »

Mai mult decat atat, el are incredibila putere de a converti orice obiect in semn si de a da naturii o semnificatie culturala. Poetii si filosofii poarta un dialog fecund cu muntii, cu apele si campiile, pentru a le determina sa ½ spuna ½ceva despre felul de a fi al poporului lor. Este ilustrativ exemplul lui Blaga, pentru care configuratia peisajului tarii noastre, ½spatiul mioritic½, articulat prin ritmicitatea succesiunii vailor si dealurilor, a devenit o metafora si totodata o matrice stilistica a spiritualitatii poporului roman.

Pentru sofisti, cuvintele, numele, fie ca sunt create de zei, fie ca sunt un rezultat al conventiei, au un rol capital in cunoastere. Unii au avut si au sustinut convingerea ca ele trebuie sa fie puse la baza educatiei, fiindca reflecta corespondenta cu notiunile pe care le denumesc. Erasmus considera ca  lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte; cine nu are sensul clar al limbii va fi in mod fatal miop, halucinant si delirant in judecatile sale asupra lucrurilor.  

Poporul a vazut in cuvinte ceva mai mult decat o imagine a obiectelor sau un mijloc de comunicare; ca liant intre spirit si materie, intre om si realitate, limbajul nu se rezuma la un rol pasiv in procesul cunoasterii sau la o simpla functie de inregistrare a datelor intelectului. Dimpotriva, aportul acesteia este mult mai complex - are un rol activ si modelator in procesul asimilarii de catre om a realitatii inconjuratoare. «Dincolo de cuvant » se afla natura, dincolo de el incepe cultura, caci « produsele artei si ale naturii nu au alta ratiune de a fi, alta demnitate decat de a ilustra un limbaj:

realitatea nu este decat un ornament al discursului. »[7]

Forta incantatorie manifestata in descantece, in cantece de leagan, in formule sacramentale, pastrate chiar si dupa ce si-au pierdut orice rezid semantic, blestemele, juramintele, ca sa nu mai vorbim de vraja poeziei, au retinut atentia primilor ganditori si inainte ca sofistii sa fi cercetat cuvantul in sine ca simpla vocabula, consemnand valoarea taumaturgica si stabilind cateva reguli practice pentru producerea ei .

Asadar, nici o arta nu este posibila fara tensiunea afectiv - intelectuala prin care vorbirea transfigureaza experienta in expresie conotativ- denotativa. Aceasta a fost inventata pentru a scruta viitorul. Prezentul poate fi perceput, trecutul poate fi memorat, numai viitorul este accesibil doar vorbirii. Insa nostalgia este o proiectie secreta a trecutului in viitor. Fiind principalul instrument al culturii, vorbirea indreapta toate creatiile spre viitor. Cel mai omenesc moment al timpului este viitorul. In numele lui este omul permanent nemultumit de prezent. Cultura este, mai presus de toate, un mijloc de inaintare, evident si in functia exercitata de limbaj.

Omul a privit in jurul sau si si-a formulat o opinie despre ceea ce-l inconjoara - viata i-a oferit idei, pe care le-a analizat, le-a valorificat, le-a adus la cunostinta celorlalti, dovedind astfel ca « puterea gandirii e puterea exprimarii verbale, e puterea magica a cuvantului ». Totul a inceput cu o idee. Oamenii au crezut intotdeauna despre acestea (ideile), ca se afla undeva, depozitate intr-un loc, conservate intr-un spatiu : in cap, in minte sau in cer. Materialistii au localizat originea ideilor in activitatea prelucratoare a creierului, pe cand idealistii au asezat-o in forta creatoare a constiintei divine sau umane, adica transcendente sau transcendentale. Spatiul este, insa, mai accesibil decat timpul - cu spatiul te poti familiariza, cu timpul niciodata, spatiul poate fi acelasi, timpul este mereu altul. In spatiu te poti opri, in timp niciodata. ½Clipa, stai ! ½ este un strigat absurd. Oamenilor le-a fost intotdeauna mai frica de timp decat de spatiu. Marele « mister » se afla in timp, in trecutul originar sau in viitorul final, nu in

spatiu si in prezent. De aceea, pentru a ingradi misterul si a micsora teama,

oamenii si-au format convingerea ca ideile isi au si ele sediul lor : in raiul lui

Platon se plimba libere, iar in cel iudeo - crestin sunt inchise in roadele interzise ale unui pom. Biologia moleculara a zilelor noastre le plaseaza in codul genetic al omului.

Numai ca ideile nu se afla nicaieri ; ele sunt produse si reproduse permanent prin actul vorbirii. Ideile nu sunt instalate undeva, ci iscate mereu de activitatea lingvistica a oamenilor. De productivitatea ideologica a vorbirii s - a apropiat si Titu Maiorescu. Desi mai credea ca omul poseda o regiune cerebrala care « este substratul fizic al asa-numitei lumi ideale ״ , Maiorescu ajunsese la concluzia ca « limba este focul in care reprezentarile obiectelor isi mistuiesc aproape toata materialitatea si nu lasa decat ideea lor abstracta si generala. »[11]

La convingerea ca ideea nu este altceva decat semnificatia unei expresii verbale a ajuns si psihologul rus L. S. Vagotski, in perioada imediata primului razboi mondial. 

« Am constatat - sublinia el - ca relatia dintre gandire si cuvant este

un proces viu, de nastere a ideii in cuvant. »[12]

Au fost insa numeroase momente in care, ignorandu- se aceste realitati mai mult decat evidente, valoarea vorbirii a fost negata. Estetismul si moralismul ultimelor decenii au ripostat contra scientismului. Luptand sa se elibereze de acesta din urma, moralistii si artistii contemporani au inceput insa, la un moment dat, sa suspecteze orice legatura cu intelectul, ratiunea, logica, constiinta. Afirmandu- se ca ½pacatul originar½ incepe cu vorbirea nu cu gandirea, a debutat lupta de eliberare de sub dominatia limbajului : fenomenologia, existentialismul, dadaismul, suprarealismul, vitalismul,

institutionalismul. [13]

Intelegerea rolului pe care il are vorbirea in construirea culturii nu este posibila fara intoarcerea vorbirii spre ea insasi, sub forma gramaticii, logicii si nu in ultimul rand retoricii.

CAPITOLUL I

RETORICA - « ARS PULCHRE LOQUENDI »

I.1. Geneza retoricii

In ultimii ani, vechea stiinta a argumentatiei revine tot mai frecvent in articolele de specialitate, ample cercetari initiate in acest domeniu fiind intr-o remarcabila crestere. Pornind din directii diferite, de la studiul compozitiei operei pana la descrierea si analiza figurilor de stil , redescoperirea retoricii preocupa astazi, intr- o masura din ce in ce mai crescuta, pe teoreticieni, dar si pe creatorii de arta.

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea s-a crezut ca retorica este o creatie exclusiv greceasca. Dintre artele grecesti, retorica a detinut, inca de la inceput, un rol cu totul privilegiat. S-ar putea afirma chiar, fara a exagera, ca istoria culturii nu poate fi separata de istoria, atat de zbuciumata, a acestei « arte » sau « tehne ».[15] Cercetari mai atente au dovedit insa ca, in virtutea legii unitatii de dezvoltare a societatilor omenesti, retorica nu este straina nici vechii culturi chineze, nici celei indice.

Istoricul retoricii incepe, potrivit principalelor tratate de specialitate, cu secolul al V-lea a.C., moment in care retorica a aparut in Sicilia, mai ales in Siracuza, ca disciplina de studiu pentru tineri. Se dezvolta apoi in Grecia, la Atena, in secolul al IV-lea a.C., un rol deosebit avandu-l Aristotel cu ½Retorica½, considerat cel mai complet tratat expozitiv asupra artei oratorice, lasat de antichitate , urmat de Cicero si Quintilian (secolul I a.C. - secolul al II- lea p.C. ).

Antichitatea ne-a lasat date ceva mai precise in legatura cu inceputurile

retoricii ca disciplina riguroasa. Dar, in ciuda obsesiei istoriografiei vechi de

a identifica inceputurile acestei discipline, datele se contrazic, caci unele indica pe Corax si pe elevul acestuia, Tisias, drept creatori ai retoricii, altii indica pe Empedocles.

Pana la sfarsitul secolului V a.C., numai patru « arte » erau constituite. Acestea erau :

nautica sau ½arta navigatiei½ ;

mantica sau divinatoria, dupa numele pe care i l-au atribuit romanii ;

iatropica sau medicina si

muzica

O modificare a acestei structuri se produce odata cu procesul ½laicizarii gandirii grecesti½, fenomen care se grefeaza pe lupta continua a demosului impotriva aristocratiei gentilice. Victoria politica a demosului va duce la aparitia unor ½arte½ noi, iar cele vechi vor cunoaste o perioada de eclipsare, care le va transforma in simple specialitati  imbratisate de profesionisti, in sensul, putin onorabil atunci, al termenului.

Una dintre cele mai importante consecinte in domeniul culturii, a victoriei demosului a fost promovarea prozei, rostita sau scrisa. Aceasta trebuia sa aiba o ½tehne½ a ei, si aceasta va fi retorica. Dupa nascocirea geniala care este demonstratia silogistico - matematica si cea bazata pe probe materiale, menita sa stabileasca adevaratul tel spre care orice om trebuie sa adere, purtatorii ideologiei demotice si-au dat seama ca un imens sector, cum e acela al opiniilor, al valorilor, al probabilului si al plauzibilului, n-are o ½tehne½ a sa, care sa-l reglementeze rational. Asadar, demonstratia, al carei camp de actiune este atat de limitat, trebuia in mod imperios completata cu o metoda care sa extinda jurisdictia ratiunii si in domeniul deliberarii, atat de caracteristica vietii demotice.

Asadar, perioada de constituire a retoricii ca disciplina riguroasa coincide cu perioada dominata de modificarea structurala a polisurilor, cauzata de prabusirea aristrocatiei gentilice. Aceasta transformare radicala a dat nastere la noi conceptii despre lume, om si educatie, sustinatorii acestei noi orientari fiind sofistii. Vechea filosofie a naturii face loc unei filosofii a omului, individul, relatiile dintre oameni, arta si mai ales limba devin preocuparea capitala. Se produce astfel in gandirea greceasca o radicala schimbare de principii, o iesire din folclor prin laicizarea gandirii, o trecere de la mit la logos. Stravechea opozitie om - animal este ridicata acum pe o treapta superioara, teoretizarile imbratisand si noua opozitie societate - natura.

Ceea ce deosebea pe om de animal, la inceputul gandirii grecesti, era munca manuala, in care excelau toate categoriile umane, de la individul obisnuit, pana la eroi si chiar zei. Dispretul pentru munca se manifesta, insa, mai tarziu, fapt care determina incheierea epocii patriarhale a sclavagismului. Ascensiunea demosului modifica aceste concepte. Principala deosebire dintre om si animal devine vorbirea. Isocrate sustine ca nici o insusire fizica nu aseaza pe om mai presus de animal, ba chiar, la o analiza detaliata, acesta din urma se dovedeste a fi superior, in unele privinte, omului. Dar, gratie limbajului, omul se ridica mai presus de orice, isi dovedeste suprematia, fiind o caracteristica ce l-a scos din salbaticie, din lumea necivilizata, determinandu-l sa se organizeze in societate, sa stabileasca relatii cu cei din jurul sau, sa-si fixeze legi, sa nascoceasca

indeletniciri variate, ½arte½ care sa-i imbunatateasca si infrumuseteze viata.

Cicero sustine aceasta idee, adaugand, in plus, ca limbajul este un criteriu de deosebire si intre oameni - detinand arta vorbirii, omul se ridica dintre si peste oameni, dovedindu-si superioritatea, nobletea, arta, comparativ cu ceilalti. In aceste noi conditii, in care limba era declarata factor capital in istoria culturii, ea a devenit obiectul observatiilor atente a ganditorilor care se straduiesc sa o analizeze din multiple puncte de vedere, sa-i explice originile, sa-i fixeze reguli pentru a o face cat mai eficienta.

Noua conceptie despre om reclama cu necesitate constituirea unei ½tehne½ a vorbirii elegante si convingatoare. Retorica apare, deci, ca instrument capabil sa opereze ridicarea lui ½homo loquens½ pe o treapta superioara, aceea de ½homo eloquens½, garantand libertatea, victoria in infruntarea de interese cu ceilalti, bunastarea materiala, superioritatea sociala, gloria. Intelegerea limbii si ca mijloc de distinctie sociala, in sens monden, nu va disparea niciodata din mentalitatea europeana, profund marcata de traditia greco - latina.

I.2. Definitii ale retoricii formulate de-a lungul timpului

Din punct de vedere etimologic, termenul grecesc ρηθορική - ½arta de a convinge prin vorbire½, deriva din ρειν - ½a vorbi½. De-a lungul celor doua milenii si jumatate care s-au scurs de la constituirea retoricii, s-au propus sute de definitii, rezultate din analiza acestei discipline din multiple puncte de vedere. Ele se pot grupa insa in trei tipuri, concentrate fiecare in cate o formula mai pregnanta, care a circulat mai mult si care reflecta una dintre

cele trei faze mari ale istoriei acestei discipline.

Ø     Prima definitie este aceea de ½ creatoare a persuasiunii ½

- pe care Platon o atribuie lui Gorgias, dar care a circulat mult in antichitate si ca fiind a lui Isocrate. Platon, Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston, Apollodor si Cicero, principalii autori de tratate, au notat, cu mici diferente, faptul ca nucleul notiunii de retorica il constituie persuasiunea. In 'Gorgias ', Platon definea elocinta astfel :

Al doilea tip de definitie, caracteristic perioadei postciceroniene si mergand pana la cea scolastica, marcheaza cresterea interesului spre comunicarea propriu- zisa si mijloacele ei de realizare. Cea mai pregnanta formula este aceea formulata de Quintilian: ½ars½ sau ½scientia bene dicendi½, intelegandu-se prin aceasta ansamblul de reguli tehniciste, stiintifice, nu empirice, care fac o comunicare perfecta. ½Bene½ vizeaza atat rezultatul comunicarii, cat si calitatea ei estetica, retorica devenind astfel o

arta a vorbirii elegante - ½ars pulchre loquendi½.

Retorica nu mai este, sau este intr-o masura mai mica, o arta a persuasiunii; promovand ornarea ca nota esentiala a actului retoric, teoreticienii acestei epoci opereaza o evidenta deplasare a acestei discipline, din aria filosofiei in aceea a problematicii literare.

Ø     A treia definitie este aceea de ½ars ornandi½, pregnanta in evul mediu si chiar mai tarziu. Acum se realizeaza incheierea procesului de literaturizare a retoricii, proces inceput inca din epoca postciceroniana. In linii mari, istoria acestei discipline, care si-a inceput lunga ei cariera ca disciplina filosofica, este istoria transformarii ei in disciplina literara.

I.3. Evolutia retoricii - de la « ars artium » la « ars inflat »

Inca de la constituire, domeniul pe care a pretins sa-l guverneze a fost extrem de larg: cunoastere, logica, comunicare, lingvistica, literatura, promovand un stil de viata concentrat in idealul formativ nou, care este acela al politicianului demotic, opus atat razboinicului promovat de aristocratia gentilica, cat si efebului atras de palestra si stadion, nu de agora. Faptul avea sa aiba urmari importante nu numai pentru istoria ei ca disciplina, ci si pentru intreaga istorie a culturii europene. O consecinta imediata este aceea ca retorica a devenit « megiston mathema » , adica ceea ce romanii vor numi ½ars artium½, iar medievalii ½disciplina disciplinarum½, in terminologia actuala, ½stiinta umana globala½ sau ½stiinta pilot ½, pe baza careia se organizeaza idealul stravechi privind unitatea cunoasterii umane.

Recunoscuta ca principala ½arta liberala½, adica ½activitate demna de omul liber si cu situatie materiala buna½, ea a ocupat in mod firesc locul dominant in educatia antica si a oferit, pentru prima data in istoria culturii, posibilitatea stabilirii relatiilor interdisciplinare, caci termeni si categorii ale ei au trecut in mai toate disciplinele, pana si in arhitectura, dupa cum observa E.R.Curtius. Mai mult, ei i se datoreaza si configurarea ideii de

½unitate a stiintei½ sau ½circulus omnium disciplinarum½ si ½doctrina orbicularis½, termen utilizat in perioada Renasterii. Restabilind unitatea logosului, retorica a anulat discrepanta dintre vorbirea in versuri  si proza, pe de o parte, arta si stiinta, pe de alta. Tot lui Aristotel, cel care perfectionase metoda demonstratiei silogistice, i-a revenit meritul de a fi grupat si dezvoltat observatiile mai vechi privind argumentatia si de a fi desavarsit ½arta½ ei, care este retorica.

Prin urmare, retorica s-a nascut ca logica a valorilor, a opinabilului si a plauzibilului, domenii care implica deliberarea ampla menita sa duca la stabilirea unui consens. Pe plan lingvistic, aceasta presupune utilizarea superior - prozaica a logosului. Antonimele acestei noi modalitati artistice a logosului sunt, in egala masura, ceea ce se numea atunci poezie, adica ½vorbirea in versuri½, si brahilogia demonstratiei silogistico-matematice. In felul acesta se poate explica faptul ca retorica s-a ocupat si de probleme care, mai tarziu, vor apartine gramaticii, constituita ca disciplina lingvistica si literara abia cu Dionisie Tracul, in ultimul secol antecrestin.

Retorica a exaltat meritul integral al omului, care devine orator gratie inzestrarii naturale dezvoltate de ½ars½. Omul este ½fiinta educabila½, afirmasera sofistii - ca ideologi ai demosului - recunoscand ca el are lipsuri funciare, dar remediabile in mare masura gratie ½artelor½ . Niciodata insa nu s-a exagerat in sublinierea slabiciunilor sale funciare si nu s-a propus un ideal de comportament care sa faca din el o fiinta capabila de a-si depasi conditia sau de a se mantui, cum vor sustine teologii. ½Non siamo angeli½, se spunea in Renastere, pentru a se justifica inclinatia genului uman spre superfluu si slabiciunea sa in fata delectarii produse de arta, denuntata ca

Pacat - ½ars inflat½ - de catre numerosi teologi.

In vehemente discutii privind problematica retoricii, s-a subliniat ideea ca omul n-are numai o dimensiune, aceea pur rationala, guvernabila gratie demonstratiei silogistico- matematice si redusa in practica de toate zilele la docere. El are si o alta, aceea a sensibilitatii, si ca atare, nu numai ca trebuie sa facem apel la ea, ci trebuie sa o si dezvoltam, supunand-o, pe cat posibil, rationalitatii, desi intre rationalitate si adevarul practic exista de foarte multe ori incompatibilitate. De aici, constituirea actului retoric pe dubla actiune, de docere si movere sau flectere, cu predominarea, de la caz la caz, a uneia dintre ele. Tendintei de limitare specializanta, retorica i-a opus idealul relatiilor interdisciplinare, carora, pe taram formativ, le corespunde idealul dezvoltarii armonioase a tuturor facultatilor umane.

Retorica a combatut ideea de ½act pur½, adica numai de ratiune sau numai de sensibilitate si a promovat complexitatea funciara, care sta la baza tuturor manifestarilor sufletesti. O alta geniala observatie a retoricii este aceea ca limba, indiferent de continutul de idei pe care il comunica, poate fi si obiect de arta. Uneori, vorbitorul vrea sa fie admirat si pentru sau numai pentru felul in care el comunica, si mai putin sau deloc pentru ceea ce el comunica. De aici asa-zisul genos epideicticos , atat de deosebit de cel judecatoresc si de cel politic, in care trebuie identificata sursa ideii moderne de literatura.

Retorica, insa, avea sa starneasca adversitati puternice si durabile, caci

incalca unele interese si contrazicea unele opinii adanc inradacinate in constiinta celor mai multi. In primul rand i s-a reprosat ca nu poate fi stiinta, ci doar o ½rutina½, caci nu ar avea un domeniu propriu de cercetare si incalca pe acela al diferitelor stiinte. Neintelegerea este evidenta: domeniul ei este acela al comunicarii argumentative, de care nici o alta disciplina nu se ocupa. Acuzatia ca ea incalca domeniul altora cade usor, daca avem in vedere ca retorica nu este o disciplina specializata in sensul restrans al termenului, ci tinde la stabilirea de relatii interdisciplinare, in sensul in care numerosi ganditori moderni fac din lingvistica o stiinta umana globala, iar altii, din matematica, modelul unic si etern al tuturor domeniilor care intra in componenta gandirii umane. I s-a mai reprosat ca amoralismul ei este sursa flagranta de imoralitate, intrucat oratorul expert trebuie sa poata pleda cu acelasi rezultat, atat pro, cat si contra unei teze date. In realitate, este vorba de un ½amoralism tehnicist½, care nu urmareste separarea eticului de estetic, ci doar impiedica confuzia dintre aceste concepte si garanteaza dreptul de aparare, oricare ar fi capetele de acuzatie care se imputa unui individ. Marii autori, incepand chiar cu Aristotel, au insistat asupra faptului ca oratorul trebuie sa fie de o moralitate exemplara, deoarece juriul (auditoriul) este deosebit de sensibil la aceasta calitate.

Au fost insa si reprosuri care tindeau numai la retrogradarea ei in ierarhia disciplinelor. Contestata vehement de filosofi, atacata de teologii crestini, care nu s-au sfiit totusi sa imprumute ceea ce considerau demn de imprumutat din aceasta disciplina, retorica nu a mai avut un rol precis in ansamblul artelor. Dispretul pentru domeniul opinabilului, pe care filosofii si matematicienii au reusit sa-l generalizeze, apoi dorinta teologilor de a face din specialitatea lor o ½sacra philosophia½, o disciplina riguroasa, fondata pe demonstratia rationala, au determinat dezintersul pentru teoria argumentatiei.

Inca din epoca elenistica se observa o regretabila confuzie intre demonstratie si argumentatie, retorica devenind o disciplina care se deosebea cu greu de gramatica. Cu timpul, acest proces de literaturizare a retoricii se accentueaza, astfel ca ceea ce odinioara fusese doar parte, a devenit tot. Cand au preluat retorica, romanii nu au mai putut sesiza vechea distinctie dintre demonstratie si argumentatie, fiindca nici grecii insisi nu o mai respectau. Cu timpul, antiretorica traditionala va fi alimentata de rationalismul cartezian, de empirismul englez, de enciclopedism si de orientarea spre practica si rentabilitate a pedagogiei burgheziei in ascensiune. Fetisizarea stiintelor exacte si promovarea ca model perfect a rationamentului ½more mathematico½, nu mai lasa nici o portita teoriei argumentatiei. Ceea ce Kant spusese despre stiintele naturii, neokantienii vor spune despre toate stiintele inclusiv cele sociale. Computerul, cu performantele sale extraordinare in unele domenii, va alimenta si mai mult, cel putin la noi, ideea ca domeniul valorilor nu are nici un specific atat de pronuntat incat sa nu fie supus competentei, formalizarii si calculatoarelor. In astfel de conditii, teoria argumentarii va fi complet uitata, iar retorica nu va supravietui decat ca apendice a filosofiei clasice sau chiar confundata cu stilistica.

I.4. Neoretorica

Sub atatea acuzatii care tineau sa dovedeasca inconsistenta retoricii ca disciplina, apoi inutilitatea, ba chiar si nocivitatea pentru societate, retorica a sfarsit prin a fi neinteleasa, dispretuita si chiar uitata. Dar, in preajma secolului trecut incep rasturnari care aveau sa duca la reabilitarea completa a retoricii. Desi recenta, miscarea neoretorica este impresionanta ca amploare. Ea poate fi urmarita nu numai in logica si in teoria cunoasterii, ci si in filosofia dreptului, in lingvistica generala, in stilistica, precum si in critica literara. S-a descoperit ca propaganda politica si religioasa, ca si reclama comerciala si marketing-ul pot deveni, din corpusuri de observatii empirice, discipline riguroase in sensul strict al termenului, daca pornesc de la teoria argumentatiei. Asa stand lucrurile, nimic mai putin surprinzator decat ampla miscare neoretorica, caracteristica pentru S.U.A., Belgia, Germania, Franta, Italia, un loc de frunte detinand si Romania. Desigur, exista deosebiri fundamentale intre felul in care este revalorificata retorica in Occident si la noi. Reintrarea acestei discipline in problematica filosofica si literara nu s-a produs, la noi, ca o consecinta a unei stari de criza sau la voia intamplarii, ci in cadrul unui program cultural. Departe de a reprezenta o moda, acest act de cultura corespunde atitudinii noastre fata de mostenirea culturala nationala si universala, care implica preluarea selectiva, riguros critica si revalorificarea circumspecta si judicioasa. Spun ½nationala½, fiindca marii nostri scriitori reprezentanti ai perioadei vechi, precum Neagoe Basarab, cronicarii, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul si-au redactat operele dovedind deosebit interes pentru scrisul artistic, fraza ampla, cu membre bine echilibrate, care amintesc de savanta perioada latina, atat de caracteristica pentru Barnutiu, Odobescu, Kogalniceanu si Maiorescu.

Este vorba, deci, de un fir director, de o traditie literara constituita,

nicidecum moda sau copierea problemelor altor culturi si cu atat mai putin solutionarea unei stari de criza. Retorica nu ofera un ideal formativ, cum se intampla in antichitate, si nici un retetar destinat oratorilor, ca in antichitatea tarzie, epoca medievala si rinascimentala. Dimpotriva, ea ofera un corpus de cuceriri de o alta natura, de un alt ordin, mult mai important decat s-a crezut, fapt care denota greseala facuta prin dispretul, uitarea cu care retorica a fost invaluita, datorita atacurilor necrutatoare la care a fost supusa din partea empirismului, iluminismului si romantismului.

CAPITOLUL II

STRUCTURI RETORICE CLASICE

Retorica este arta si stiinta organizarii discursului, avand menirea de a convinge un interlocutor prin anumite procedee specifice, de natura persuasiva, justificativa, demonstrativa si deliberativa. In general, un tratat de oratorie are trei mari parti: de arte, de artifice, de opere.

    De arte este prima si cea mai dezvoltata parte, infatisand generalitatile necesare privind definitia si importanta retoricii, precum si cateva date esentiale legate de istoricul ei. In continuare, urmeaza primul capitol in care este infatisat obiectul propriu-zis al retoricii, care prezinta descrierea celor trei genuri :

epideictic (elogiul sau blamul public) ;[21]

deliberativ (convingerea sau deconsilierea unei adunari)[22] ;

judecatoresc sau judiciar (apararea sau acuzarea in tribunal)[23].

Al doilea capitol al acestei prime carti este consacrat asa-numitelor  ½partes artis½ sau ½partes orationis½ care sunt : inventio, dispositio, elocutio, memoria si pronuntiation. Planul retoric traditional, fixat cu minutiozitate inca inainte de Platon se va pastra, cu mici variatii, de la autor la autor. Cicero indica cinci parti, Quintilian tot cinci, iar alti autori tarzii doar patru.

Quintilian, in « Arta oratorica », vorbeste despre partile unei pledoarii judiciare : exordiul, naratiunea, probe (confirmatie si refutatie) si peroratia. Cicero afirma, la randul sau, ca inventiunea se imparte in sase parti oratorice: exordiul, naratiunea, diviziunea, confirmatia, refutatia si

Inventio, έυρεσις sau inventiunea presupune gasirea materialului argumentativ.

v    Dispositio, τάξις sau dispozitiunea consta in ordonarea argumentelor, organizarea compozitionala a discursului in raport de specificul cauzei, ceea ce inseamna ca uneori urmeaza asa-zisa ½ordo naturalis½, alteori ½ordo artificialis½. Dispozitiunea nu a fost adancita de teoreticienii antici, fapt care a dus la neclaritatea compozitionala a celor mai multe scrierile ale epocii. Partile unui discursului, analizate in ½dispositio », sunt :

Exordium sau proimion, ce are ca scop asa-numita ½captatio benevolentiae½, adica de a-l face pe ascultator ½attentum½, ½docilem½ sau ½benivolum½. El este plasat la inceputul unui discurs, precum ½ in poezie prologul si, in arta flautului, preludiul. ½[24]

afirma: «Ceea ce in latineste se numeste principium sau exordium, grecii l-au numit proimion».

Naratio, naratiunea, cuprinde expunerea intamplarilor. Quintilian afirma ca a nara inseamna « a expune fapta asupra careia judecatorul urmeaza sa se pronunte ».[26]

Potrivit lui Cicero, naratiunea trebuie sa indeplineasca unele cerinte si anume, sa fie :

- scurta (brevis), fara detalii, repetitii si reveniri inutile. Aristotel considera ridicol preceptul ca naratiunea sa fie scurta, o cale de mijloc fiind la fel de indicata.

- clara (aperta), in sensul de a respecta succesiunea logica a ideilor, evitandu-se digresiunile care ar putea crea confuzie ;

- verosimila (probabilis), in sensul de a prezenta fapte presupuse ca si cum s-ar fi petrecut in realitate.

Argumentatio, confirmatia sau dovedirea urmeaza cu toata aparatura de probe materiale si de argumentare propriu-zise. Cand este cazul, argumentatio este dublata si de o refutatio sau reprehensio (combaterea unei opinii din aceleasi puncte de vedere din care este sustinuta)[27], procedeu ciceronian, constand in respingerea prin contraargumente si prin interpretarea probelor materiale invocate de cel care se opune. Cicero amintea doua surse ale dovezilor :

- ex personis (de la persoane) ;

ex negotiis (din fapte si din imprejurari)

Ultima parte a oricarei opere oratorice este peroratio ( in terminologia latina ), epilogus ( in terminologia greaca ), concluzia, care cuprinde o recapitulatio si un apel final la bunele sentimente ale auditoriului, in vederea definitivarii deciziei. Potrivit conceptiei lui Aristotel, aceasta parte finala se constituie din trei subdiviziuni: a mari sau a micsora, a pune in opera pasiunile auditoriului si a reaminti faptele, cu alte cuvinte, enumerarea, reluarea si gruparea faptelor si in fine recapitularea. Unii numesc epilogul 'incoronare' sau 'concluzie' (conclusio). Potrivit lui Cicero, conclusio, incheierea, numita si peroratio are trei componente :

- enumeratio (rezumat), constand in enumerarea succinta a ideilor importante din fiecare parte a discursului ;

- indignatio (indignarea), o concentrare a argumentelor defavorabile adversarului, avand rolul de a reinnoi si definitiva atitudinea de respingere a pledoariei acestuia ;

- conquestio ( pateticul ), tehnici de atragere a compatimirii auditoriului.

v    Elocutio, λέξις sau elocinta cuprinde indicatii privind limba, stilul, genurile de stil, ornarea, asadar cizelarea expresiei si stilizarea formei, care detin rolul principal. Acest capitol a fost mult dezvoltat in antichitate, iar terminologia utilizata a trecut si in studiul gramaticii si al poeticii, dupa cum unele elemente din dispositio au fost anexate muzicii, arhitecturii, etc. In ceea ce priveste formele stilului mentionate de ½dascalii½ acestei discipline, se disting trei tipuri :

- simplu (umil) ;

- mediu (mediocru) ;

(sublim),

caracterizate prin : claritate, grandoare, eleganta, vioiciune, sinceritate, abilitate, etc.

v    Memoria sau mnemonica, din μνήμη este, de asemenea, un capitol deosebit de dezvoltat, scopul urmarit fiind acela de a urmari mijloace de a avea la indemana cu promtitudine provizii de sinonime pentru variatia expresiei, citate din marii autori, poeti sau istorici, anecdote, exemple necesare argumentarii, articole de legi, etc.

v    Pronuntiatio, actio, ϋπόχρισις sau actiunea trateaza propriu-zis arta interpretarii discursului, vizand :

-pronuntia;

-mimica;

-gesticulatia.

Acestea vor constitui punctul de plecare al tratatelor moderne de arta teatrala, tehnici utilizate de actor sau in arta declamatiei. Acest capitol uimeste prin cantitatea de observatii si prin rigoarea cu care ele au fost codificate. Gestica, in general si ½jocul mainilor½ mergeau pana la detalii care produc perplexitate chiar unui profesor de declamatie din vremea noastra. Pentru greci, in special, vorbirea frumoasa - χαλλιφονία - era conditionata, in primul rand, de calitatea vocii. Aceasta a dus la constituirea unei discipline auxiliare care oferea retetele necesare intretinerii vocii, tratarii diferitelor afectiuni, precum si unele indicatii referitoare la consolidarea ei sau la ameliorarea timbrului. Fiecare mare orator avea un fonask, de obicei sclav grec, care il insotea pretutindeni, iar in timpul rostirii discursului ii indica si tonalitatea cu ajutorul flautului.

Memoria si pronuntarea, care vor da splendoare discursului, se insusesc prin invatatura si exercitiu continuu.

    De artifice este a doua diviziune traditionala a tratatelor de retorica, care expune insusirile naturale pe care trebuie sa le aiba viitorul orator, conditia sa morala si cunostintele extraretorice necesare formarii lui. Tratatele ofera si sfaturi privind punerea in evidenta a moralitatii oratorului si sinceritatii lui. Triada : docere, movere, flectere devine, in tratatele moderne prouver, par les, arguments, plaire par les, moeurs, toucher par les, passions. De artifice contine propriu-zis, un mic tratat de etica si psihologie profesionala.

    De opere raspunde mai mult unei cerinte de metoda decat uneia reale, de unde faptul ca in cele mai multe tratate a fost suprimat. Daca in prima parte s- a vorbit despre arta, in a doua despre cel care o aplica, era logic ca in a treia parte sa se infatiseze rezultatul, adica opera propriu-zisa. De fapt, prima parte a infatisat si opera ideala, ½bona oratio½, caci toate regulile indica nu numai ce si cum trebuie facut, ci si ce si cum nu trebuie facut, pe baza categoriilor ½virtutes orationis½ si ½vitia orationis½. Rigoarea excesiva a tratatelor a facut imposibila existenta unei critici literare propriu-zise la antici. Opera era judecata pe baza confruntarii cu regula, criticul identificand virtutile si defectele, si dand o nota - verdict, fara drept de apel.

Atentie deosebita pentru structurile clasice se manifesta si revirimentul neoretoric, proces care implica redescoperirea si revalorificarea creatoare a unora dintre cuceririle retoricii ca disciplina filosofica, oferind baze noi pentru adancirea relatiilor interdisciplinare. Interesul exceptional pe care filosofii l-au acordat in ultima vreme problemelor limbii, tendinta de promovare a lingvisticii ca stiinta umana globala, reabilitarea sofisticii, denuntarea limitelor formalismului logic si desoperirea ca un imens sector cum este acela al opinabilului a iesit din atentia filosofilor si ca nu mai are o tehne a sa, au dus la redescoperirea retoricii ca organizatoare a teoriei argumentatiei si la revalorificarea ei. In imprejurarile actuale, cand excesul de specializare aproape ca sufoca umanismul, cand tehnica pune la dispozitie mijloace diabolice, apte sa extermine genul uman, reabilitarea filosofica a retoricii dobandeste semnificatii largi. Irationalismul si dogmatismul de toate nuantele, ca si tendinta de a minimaliza ideea de adeziune libera pe cale persuasiva la un corpus de doctrina si la un program social pentru reabilitarea demnitatii umane, pentru sporirea increderii in ratiune si pentru adancirea relatiilor interdisciplinare. Si de data aceasta, destinele retoricii se impletesc cu destinele umanismului.

CAPITOLUL III

RETORICA ROMANEASCA

Elemente de retorica pe taram romanesc pot fi identificate inca din primele scrieri in care se manifesta existenta unei constiinte propriu-zis artistice. Demne de analizat sunt « exercitiile de retorica »[28] ale lui Macarie , alaturi de alte letopisete in limba slavona, in care, alaturi de termenul ce denumea aceasta ½inalta intelepciune½, intalnim si sensul pe care il avea retorica in epoca medievala - principala ei caracteristica era aceea de ½ornament stilistic ½.

Desi neformulat in acesti termeni, dar subinteles si asimilat, sensul

½argumentativ½ isi face simtita prezenta in diferite scrisori diplomatice sau in discursurile pe care solii erau incredintati sa le rosteasca in numele domnitorilor romani. Elocvent in sustinerea acestei idei este documentul politic si diplomatic reprodus de Ioan Tamblac Paleologul, ruda a lui Stefan cel Mare, in fata Senatului Venetiei, la 8 mai 1477.

Un alt discurs reprezentativ este acela al boierului Luca Carja, trimisul lui Stefanita - Voda, in anul 1523, avand misiunea de a obtine adeziunea regelui Poloniei la un front comun contra Imperiului Otoman.

In unele cazuri, scopurile diplomatice se impletesc cu cele literare, fenomen care se petrece in « Cuvantare duhovniceasca la cununia prealuminatului pan Ianusz Radziwil [] cu preamarita domnita Maria, fiica preamaritului domn Io Vasilie [Lupu], voievod si domn al Moldovei » , rostita de Petru Movila.

De cele mai multe ori, deprinderea notiunilor elementare de arta oratorica se realiza la inaltele centre de cultura ale vremii, precum: Scoala Patriarhiei din Constantinopol, colegiile si universitatile de la Bar, Lwow, Padova si alte centre de invatamant remarcabile ale timpului respectiv.

Incercari de introducere a studiului retoricii au existat si inainte de instaurarea domniilor fanariote. De exemplu, la « Schola latina » de la Cotnari (1562-1563); dupa aproximativ un secol, la Targoviste, Paisie Ligaridis preda, timp de cativa ani - 1646-1650 - retorica, in limbile greaca si latina.

Cu ocazia unor evenimente speciale, boierii carturari sau dascalii, improvizau discursuri caracterizate prin deosebita solemnitate, pe care le dedicau, de obicei, suveranului. Astfel, aceste cuvantari, fie ca aveau un caracter laic sau religios, devenisera traditionale in cadrul ceremonialului urcarii pe tron a domnitorilor sau la moartea acestora, fapt semnalat si de Miron Costin.

Un moment important in istoria oratoriei romanesti este marcat de activitatea lui Antim Ivireanul, cel care ilustreaza cu o deosebita maiestrie genul ½demonstrativ½, cupris in predicile sale, cat si pe cel ½judiciar½, prin raspunsurile date acuzatiilor adversarilor si pretentiilor patriarhului Ierusalimului de subordonare totala a manastirilor inchinate. Un fapt regretabil este acela ca ½Didahiile½ lui Antim Ivireanul « n-au putut avea soarta predicilor contemporanilor sai din Apus: Bossuet, Bourdalone, Fléchier, Massilon, Ilie Miniat, desi nu sunt cu nimic inferioare acestora. »

Cel care a utilizat pentru prima data in cultura romana termenii retoricii clasice a fost Dimitrie Cantemir, personalitate remarcabila a culturii romanesti, caracterizat printr-o pregatire superioara. Scrierile sale elogiaza reprezentanti de seama ai oratoriei antice precum Aristotel, Demostene, Cicero. Dimitrie Cantemir dovedeste a avea o viziune si o constiinta clara a responsabilitatii oratorului, motiv pentru care condamna pledoariile fatarnice, artificiile stilistice, inselatoare.

Dupa instaurarea domniilor fanariote, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, retorica apare in programul de studii al gimnaziului romanesc de la Blaj. Clasa de retorica cuprindea, in 1786, un numar de zece elevi, proveniti din diferite parti ale tarii, apartinand categoriilor sociale diferite.

In scoala de la Blaj, in gimnaziile laice precum si in cele confesionale, romanesti sau straine, in institutiile superioare din Roma si Viena, tinerii romani au deprins si au inteles cum sa utilizeze acest instrument universal de comunicare si demonstrare a ideilor. Asa se explica, in mare masura, eleganta si claritatea gandirii, capacitatea deosebita de ordonare a datelor, insusiri evidente in multe din controversele purtate cu adversarii lor in lupta pentru recunoasterea drepturilor natiunii romane din Imperiul Habsburgic. Nu poate fi trecuta cu vederea argumentarea impecabila a dovezilor de natura lingvistica sau istorica, teorii care, prin forta convingerii, isi pastreaza valabilitatea pana astazi.

In ideologia Scolii Ardelene, necesitatea studierii retoricii a fost

enuntata deseori, aceasta fiind privita ca o continuare fireasca a gramaticii. Raportul dintre normarea limbii si organizarea discursului se pastreaza in cele mai multe dintre proiectele si programele de invatamant, aparute in celelalte principate in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Relatia aceasta se mentine, un rol deosebit avand circulatia tipariturilor, cat si actiunea directa a profesorilor veniti de peste munti la scolile din Bucuresti, Craiova, Iasi.[37]

Introdus in tara noastra, ca obiect de studiu, chiar de la inceputurile invatamantului in limba romana, ½mestesugul vorbirii½ a avut o situatie privilegiata nu numai in gimnaziile nationale, ci si in seminarii ori institute particulare, contribuind astfel la educarea spirituala a generatiei de scriitori sau oameni de cultura.

Considerata candva ½ars artium½ sau mijloc universal de comunicare a ideilor, retorica ofera perspective si sugestii interesante cercetarilor interdisciplinare. Se remarca unitatea ei structurala, pastrata relativ intacta din cele mai vechi timpuri, fapt care vine sa confirme, inca o data, statutul de stiinta autonoma si nu de anexa a altor discipline umaniste. Dezmembrarea celor patru sectiuni ale teoriei discursului, apoi atasarea lor la alte ramuri ale culturii reprezinta una dintre cauzele majore ce au dus la anularea specificului retoricii si in cele din urma la disparitia ei din invatamant.

In prezent, procesul de reevaluare a retoricii se desfasoara concomitent, pe mai multe planuri : filosofie, logica, lingvistica si teoria literaturii. Renasterea retoricii e astazi o realitate incontestabila. Sinteze erudite, articole care pun in lumina cele mai fine detalii ale tehnicii persuasiunii, editii stiintifice de texte din secolele trecute restabilesc, treptat, contactul cu un sistem de idei ce nu pare sa- si fi epuizat energiile.

STRUCTURI RETORICE LA :

III.1. IOAN PIUARIU MOLNAR

« Iata fratilor, ca pun inaintea voastra invatatura graiului frumos si a vorbei impodobite, ce sa iveste acum intaia data in limba romaneasca, ca un odor purtatoriu de folos partii politicesti si propoveduitorilor cuvantului lui Dumnezeu, ca sa fie puternici in cuvantare. Incat si scolasticilor invatatori le iaste de lipsa ca prin canoanele ei trag inimile tinerilor spre indreptare; macar de ar fi si tari la inima, o moaie si cu osardie o dumereste sa-si planga faptele gresealilor sale ceale neincuviintate si-l desteapta sa se prefaca intr-un om nou si bine placut lui Dumnezeu. Ca ce poate sa fie mai de folos decat aceasta ?

Deci, iubitilor, deprindeti-va intru invataturile ei si sporiti in mergerea inainte spre lauda Parintelui in ceruri si a cresterii binelui de obste

½Retorica, adeca invatatura si intocmirea frumoasei cuvantari ½, lucrarea fundamentala a lui Ioan Piuariu Molnar, [1749-1815- medic oftalmolog, profesor la Scoala medico-chirurgicala din Cluj, carturar progresist, initiatorul unui proiect de infiintare a « Societatii filosofice a neamului romanesc din marele Principat al Ardealului », care isi propunea: tiparirea de carti pentru popor, popularizarea stiintelor, cunoasterea istoriei nationale in vederea sustinerii unitatii spirituale a romanilor] , aparuta in 1798, la Buda, marcheaza o epoca de renastere spirituala. Este momentul in care retorica isi modifica substantial statutul, incetand sa mai fie privita ca o arta a ornarii, a infrumusetarii stilistice, ci o tehnica a argumentatiei. Astfel, aceasta disciplina, supusa de-a lungul timpului la variate incercari, transformari, isi redobandeste functia sa originara. « Retorica » aduce numeroase exemple care vin sa sustina, sa argumenteze ideile formulate, exemple prin care Ioan Piuariu Molnar isi devanseaza veacul rationalist, apropiindu-se mult, ca sensibilitate, de preromanticii care ii vor urma.

Aceasta lucrare se constituie in cea dintai retorica romaneasca, studiu ce raspunde aspiratiei de cultivare si perfectionare a limbii noastre literare. Este, in acelasi timp, dovada tendintei spre educare a ½rostirii½ romanesti, conform rigorilor general europene in ceea ce priveste expunerea si argumentarea ideilor, este si o demonstratie, un argument al posibilitatilor limbii romane de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, pusa in situatia unei confruntari deschise, unica in felul ei, cu dificilele texte ale disciplinei retorice.

Textul ne pune in fata unui scriitor cu orizont umanist larg, preocupat

sa reabiliteze antichitatea greco - latina, careia ii aduce un elogiu fara precedent, pana atunci, in literatura noastra. Reabilitarea lumii grecesti are la baza doua motive. In primul rand, ea pune in fata lumii contemporane un model ilustru de umanitate. Umanitatea intruchipa pentru omul luminilor aspiratia spre o lume mai echitabila si mai pura, spre o lume in care infloreau stiintele si mestesugurile, artele si poezia, o lume plina de armonie si caracter, de respect fata de om si adevar, din experienta careia se puteau invata multe. In al doilea rand, scrierea lui Molnar se dovedeste a avea si un caracter polemic. Indirect, este un elogiu entuziast adus lumii antice, Greciei si culturii sale - amintindu-i pe Aristotel, Platon, Demostene, Pindar, Euclid, Prometeu, Tucidide, Plutarh, precum si pe marii oratori si scriitori bisericesti - o reintoarcere la izvoarele religiei orientale, de tip bizantin. Ioan Piuariu Molnar isi propune sa reabiliteze o componenta de seama a sufletului nostru romanesc- balcanismul, in sensul de reintoarcere la izvoarele lumii greco - bizantine.

« Retorica » este o carte laica, dar si religioasa in acelasi timp, o carte specific iluminista, filosofica si moralista totodata, asadar, o carte complexa, plina de frumuseti stilistice si literare, cu un bogat continut de idei. Ea are o arhitectura baroca, compozita, abordand o problematica vasta, dezbatuta la mai multe nivele si etaje, folosind tehnica contextelor aluzive, a insinuarilor si revenirilor, a parabolei si a sensurilor multiple.

Cartea este o subtila colectie de invataturi, reguli si precepte morale, fondata pe material religios si profan, organizat in functie de principalele reguli retoricesti, pe care autorul voia sa le faca cunoscute concetatenilor sai, pentru a- i invata armonia, placerea si puterea cuvantului.

In ceea ce priveste numele autorului, s-au facut multiple speculatii, acesta nefiind mentionat in carte: nici pe pagina de titlu, nici in dedicatia adresata ½tuturor de aleasa vrednicie iubitori de stiinta½, semnata doar ½Autorul½; nici dupa ½Cuvant inainte½ si cu atat mai putin la sfarsitul cartii. Cu toate acestea, atribuirea « Retoricii » lui Ioan Piuariu Molnar s-a facut fara majore rezerve.

Lucrarea, structurata in patru parti, impartite in 84 de capitole, se incadreaza in seria retoricilor in care accentul cade pe argumentare, avand drept model fidel pe Aristotel, personalitate remarcabila in domeniu, al carui nume apare inca din primele pagini:

« Neam, dupa cum zice stagiritul Aristotel, se zice tot orice sa intinde la mai multe lucruri»

« Neamul se talcuieste de marele filosof Aristotel »

« Stagiritul filosof invata la cartea a opta »

Prezenta acestor trimiteri ne conduce la ideea ca Ioan Piuariu Molnar era un bun cunoscator al operei lui Aristotel. Ele fac referire fie la « Metafizica » acestuia - prin considerarea retoricii de origine divina, fie la « Retorica », lucrare in care disciplina mentionata apare ca fiind arta a convingerii.

Pe langa Aristotel sunt luate drept reper si alte personalitati ale lumii

antice, respectiv ale retoricii antice:

« Pentru ca asa au invatat inteleptul Platon, asa au hotarat stagiritul filosof, care dovedire iaste dinafara. »

« Asemenea la sfarsit pe acest amiotevton il obisnuia adeseori ritorul Isocrat de la carele iau si pilda. »

Numeroase similitudini se pot stabili si cu « Arta oratorica » a lui Quintilian.

La Molnar, retorica este ½mestesug a frumoasei cuvantari½, la Quintilian, este stiinta de a vorbi bine.

La Molnar, retorica « nu se indeletniceste la vreun lucru sau materie, ci cuvinteaza intru cetirea stelelor dupa stele, cu fizica despre trupuri ceresti, cu doftoria despre sanatate si despre boale si cu aritmetica despre numeri si pre scurt sa zic si cuvinteaza si socoteste cite privesc si socotesc celelalte mestesuguri si maiestrii si ajunge cu buna vorbire la cite cuprinde mintea si cugetul omului » , ceea ce Quintilian concentraza intr-o singura expresie: « retoricavorbeste despre orice subiect ».

La Molnar, tropos- ul este o schimbare si o mutare a cuvantului de la sensul sau la altul,la Quintilian, « tropos este mutarea iscusita a unui cuvant sau a unei expresii prin intelesul sau propriu in alt inteles. »

La Molnar, antonomaza numeste lucrul, nu cu numele sau, ci cu

altul, in timp ce Quintilian defineste acelasi procedeu « inlocuirea unui

cuvant cu altul. »[49]

La Molnar, onomatopeea « sa zice cand cineva plasmueste sau inchipuieste insusi cu mintea sa vreo zicere care sa aiba asemanare cu lucrul ce sa insamneaza » , la Quintilian, onomatopeea consta in « crearea unui cuvant imitativ » . Si exemplele de felul acesta pot continua.

Pornind de la afirmatia aceluiasi Aristotel, potrivit careia retorica nu este atat o stiinta, cat mai ales o arta, Molnar afirma ca elocinta are capacitatea de a oferi argumente, asemanandu-se, intr-o oarecare masura cu dialectica. Aceasta constatare determina concluzia ca retorica nu are un gen determinat :

« Pentru aceasta nu are hotarata si osebita materie, ci preste toate si la toate sa intinde»

In aceste conditii, pentru a stapani cu temeinicie subiectul tratat, oratorului i se cer profunde si complexe cunostinte, din vaste domenii :

« Sa cuvine ca ritorul [] sa fie procopsit in istorii si iscusit ori la ce mestesug si maiestrie, in pildele si intru invataturile celor mai dinainte, si intru politie, pentru ca cu lesnire sa poata vorbi ori despre ce lucru, dupa cuviinta laudand sau defaimand, indemnand sau desmantand. »

Corectitudinea, moralitatea, taria de caracter, cunoasterea filosofiei, a dreptului, a istoriei, etc., sunt toate necesare oratorului. Dar el trebuie sa dispuna, in acelasi timp, de un vocabular bogat, frecvent in figuri de stil, de o capacitate deosebita de a inventa, de a gasi idei si metode de abordare, tratare a unei teme, de asemenea i se solicita « abilitate in dispozitiune, memorie sigura si farmec in actiune ».

Urmand modelul oferit de Aristotel, care in capitolul VIII al ½Retoricii½ recomanda o pregatire similara a oratorului, Ioan Piuariu Molnar se departeaza insa de Quintilian, cel care sustine o idee contrara celei afirmata anterior :

« Eu ma voi multumi insa ca oratorul sa cunoasca subiectul despre care

va vorbi; caci el nu cunoaste toate cauzele si trebuie sa poata vorbi despre

toate ».[55]

Alte pagini fac aluzie la alti invatatii ritori si ½filosofii cei vechi½, care s-au pronuntat in astfel de chestiuni - Platon, Plutarh, Demostene, Amόnie, Porfirie, etc. Sursele sunt, prin urmare, grecesti, ca si terminologia, pe care autorul o da in original, fara a o adapta limbii noastre decat in putine cazuri. Acelasi aspect era semnalat de Dumitru Belu, care

afirma :

« Fara indoiala, la elaborarea ½Retoricii½, Piuariu a avut in fata un model strain si socotim ca acest model a fost o retorica greceasca. »

Retorica lui Ioan Piuariu Molnar are meritul deosebit de a fi introdus

pentru prima data in cultura romaneasca valori si precepte ale retoricii

½perennis½, reluate ulterior in lucrari similare. Inca din primul capitol se face distictia dintre elocventa naturala si cea dobandita prin studiu :

« Impartim ritorica impreuna cu dascalii acestui mestesug in doao parti, adica in fireasca si mestesugita. »

Cea ½fireasca½ i-a fost data omului la nastere, deci inca de la inceputul vietii, caci « fiestece om, macar si neinvatat si de tot prost stie a lauda pre priaten si a defaima pe vrajmas si a sfatui la ceale de folos »

Cea ½mestesugita½ s-au gasit de barbatii intelepti si invatati, care « ne-au scris randuiala si dreptari ca sa nu gresim nici odata ». Acestia au formulat si au transmis precepte, reguli, care se cer urmate si respectate, « pentru ca sa fie omul dulce la graiu si bine intocmit la urechile celor ce aud si dupa aceasta au aflat toate locurile adaugirilor ca sa nu patimeasca limba niciodata de lipsuri, ci sa aiba omul totdeauna in buze Nilul cel curgatoriu de aur dintr-ale carui repejuni de aur au numit si pre acest mestesug ritoricesc, adeca : cum zic romanii elocventia, carea noi putem sa o zicem bine intocmita, dulce, frumos curgatoare cuvantare. »

Dupa prezentarea scopului retoricii, urmeaza tratarea ½randuielei fiintei ritoricesti½, definita ca ½mestesug al bunei cuvantari½. Pentru a-i scoate in evidenta importanta, Molnar subliniaza ideea ca retorica ar fi o descoperire zeiasca, invocand in sustinerea acestei idei scena sfatului zeilor din « Odiseea » lui Homer. Retorica ne apare deci, ca o ½maiestrie½, un mijloc, cu o influenta sociala imensa, deoarece ritorul poate sa vorbeasca frumos si potrivit, « ca sa induplece si sa traga pre ascultatoriu la orice voieste, la razboi sau la pace, la manie sau la mila, spre indrazneala sau spre frica, spre bucurie sau spre intristare, adormind patimile cu dulceata bunei cuvantari ; desteptand cu iutimea cuvantului duhurile ; ingrozind inimile cu glas tunator ; potolind sufletele ceale manioase cu frumusetea limbii si fara razboinicesti unelte, fara stralucitoare same, biruind patima si plecarea cea necuvioasa a omului si pre insa stapanirea volniciei sale. »

½Treaba½ retoricii este sa indemne, sa miste si sa incredinteze pe ascultator, ½sfarsitul½ ei este de a-l atrage, de a-l implica de a-i atrage atentia asupra celor relatate, ½materia½ fiindu-i ½hotarata si osebita½. 

In ceea ce priveste partile componente ale discursului, care, precum niste stihii alcatuiesc trupul cel frumos al retoricii - potrivit conceptiei lui Molnar, acestea sunt cele cunoscute din toate tratatele de specialitate, prezente si la Aristotel, Cicero si Quintilian :

« aflarea » (inventiunea) ;

« intocmirea » (dispozitia) ;

« tilcuirea » (elocutiunea) ;

« tinerea aminte » (memoria) ;

« grairea » sau « povestirea » (pronuntia, intonatia si gesturile).

Dintre acestea, primele trei parti sunt cele mai importante. In unele retorici, ultimele apar reunite sub un titlu comun: ½actiunea½, reunind indrumari necesare doar celui ce practica oratoria. Ioan Piuariu Molnar realizeaza aceasta clasificare in capitolul V, aratand ca « partile [] sunt cinci » . In realitate insa, in cartile ce alcatuiesc « Retorica » sunt analizate doar patru dintre acestea, elocutiunea fiind tratata in doua sectiuni.

v    « Aflarea », « inventiunea » consta in dibacia oratorului de a gasi ½pricinile, dovedirile, adeveririle si orice este½ pentru a trezi interesul auditoriului. In acest scop, cel care vorbeste trebuie sa utilizeze din plin istetimea si agerimea cu care a fost inzestrat, pentru a cauta si a alege materialul ce urmeaza a fi dezvoltat. Inventiunea respecta cu strictete canoanele antice, implicit impartirea in :

exordiu ;

naratiune ;

dovedire ;

refutatie ;

epilog.

v    « Intocmirea » consta in ordonarea, ierarhizarea, armonizarea « pricinilor » si « adeveririlor », astfel incat sa rezulte o compozitie unitara, echilibrata. Amestecarea « inceputului cuvantului cu povestirea, povestirea cu adeveririle, adeveririle cu dovedirile si dovedirile cu pricinile, nu inseamna cuvant ritoricesc », ci « vorba fara de buna intelegere si intunecoasa ».[63]

v    « Talcuirea » presupune ½vorba frumoasa, impodobita½, care asigura ½curgerea½lina, armonioasa a cuvantului, cu alte cuvinte, se constituie a fi activitatea de prelucrare a materialului. Oratorul trebuie sa utilizeze glasul dulce, tonul moderat, pentru a ajunge la sufletul ascultatorilor si a-i determina sa urmareasca cu maxima atentie cele relatate. Aceasta se realizeaza « culegand toate florile din gradinile muzelor si toate frumusetile grairii ».[64] Talcuirea este elocutia amintita in tratatele antice.

Autorul are in vedere atat profunzimea cuvantului, cat si frumusetea lui exterioara, distinctie aristotelica, preluata si de Cicero.

Intuind parca o tendinta, caracteristica mai ales secolului al XIX-lea, Molnar renunta la problema calitatilor stilului si la impartirea arbitrara in sublim, temperat si simplu ; trece repede peste calitatile vorbirii, oprindu-se direct la tropi.

v    « Tinerea aminte » cuprinde, de fapt, cele doua parti ale retoricilor clasice : memorizarea si pronuntarea. Ea tine de capacitatea retorului de

a-si mentine viu in minte planul a ceea ce a decis sa dezbata, subiectul pe care si l-a propus spre prezentare. Ioan Piuariu Molnar considera ca aceasta capacitate, ca si aceea a ½grairii½ este un ½mestesug½, o ½maiestrie½, deci ceva care face parte din inzestrarea naturala, originara a omului, este un dat, dar poate fi si dobandita, alcatuind discursul sistematic, rational, delimitandu-l in parti distincte, logice. Memoria este foarte importanta pentru un orator, ea ajutandu-l sa nu se abata de la ½lucrul carele au hotarat a-l zice½ si, in acelasi timp, sa nu uite ceea ce e important si ceea ce este mai putin important, pentru a le prezenta inaintea auditoriului ca atare.

v    « Grairea », cea din urma parte a discursului, este rostirea, dezbaterea propriu- zisa, in care oratorul trebuie sa faca apel la toate abilitatile, sa povesteasca « cat se poate de frumos, nici sa cante ca sa aduca somn, iara nu ascultare, si sa indrepteze glasul ca sa fuga de uraciune, sa nu tie tot un glas, ci sa-l schimbe, dupa cum poftesc lucrurile pe care le povesteste. »[65] Arta oratoriei presupune nu numai arta « zicerii », ci si imbinarea, armonizarea cuvantului cu miscarea mainilor, ochilor, obrazului, adica cu miscarea intregului corp. Cuvantul cheie in acest caz este ½masura½: « precum mintea cu cugetul, asa si glasul cu cuvantul, si miscarea mainilor si

a tot trupul sa- si intocmeasca ».[66]

Un discurs, un ½cuvant½ se constituie din urmatoarele parti componente:

proimion-ul 

povestirea 

adeverirea 

epilogul

Aceste diviziuni sunt prezente si la Cicero : « Inventiunea se imparte in sase parti oratorice : exordiul, naratiunea, diviziunea, confirmatia, refutatia si concluzia. »

Proimion-ul are menirea de a determina atentia ascultatorilor, de a le acapara interesul, a le trezi curiozitatea, ½spre a auzi cu drag ½.[68]Aceasta se va realiza prin aratarea importantei subiectului ce urmeaza a fi comunicat, beneficiile ce decurg din insusirea lui, de ce natura este ajutorul pe care auditoriul il poate obtine transpunand in practica notiunile teoretice ce ii vor fi transmise, de asemenea printr-o atitudine corespunzatoare a vorbitorului, prin scurtimea textului, cu alte cuvinte, capacitatea de a spune lucruri multe si de maxima importanta in cat mai putine cuvinte. Aceasta cerinta se impune cu necesitate, binestiind ca o comunicare prea lunga este adesea obositoare, capacitatea de concentrare a ascultatorilor scade si exista riscul de a nu mai avea disponibilitatea de a recepta mesajul, ideea centrala, lungimea alterand calitatea - evident ca acest fenomen nu este general valabil. 

Introducerea, « proimion-ul », trezirea interesului se poate face pornind de la o indoiala, o imprejurare anume relatata, o comparatie, o alegorie, o istorisire, reala sau mai putin reala, o povestire, o rugaciune, o invocatie, o intrebare retorica, orice poate determina declansarea interesului, a mecanismului gandirii celor care asculta. Acest prim moment este de maxima importanta, el asigurand atentia, respectiv neatentia ulterioara. Ceea ce se cere este ½randuiala½, deoarece « cand ritorul nu pazeste oranduiala, fie noimele inalte, de multe feluri pildele celor vechi, frumoasele istorii, socotintele neclatite si tari ca diamantul, fie metaforele la fiestece cuvant, aligorii la fiestecare period si stropit cu toate florile bunei vorbiri, sufle pe toata Aravia, dupa cum zice parimia, insa cuvantul acela asa impodobit pentru ca ii lipseste randuiala, nu are nici inceput, nici sfarsit si nu iaste cuvant ci intunecata si nepotrivita prapastie. »

Povestirea este relatarea, vorbirea propriu-zisa. Insusirile pe care aceasta trebuie sa le aiba sunt : scurtimea, claritatea, evitandu-se confuzia, indoiala. Cele relatate trebuie sa fie conforme cu realitatea, verosimile.[70]

Dovedirea sau adeverirea are rolul de a aduce exemple, dovezi plauzibile in sustinerea celor expuse. Dovezile trebuie sa respecte o anumita ordine, in primul rand se cuvin aduse la cunostinta cele mai importante, mai evidente, mai folosite, mai convingatoare si poate cele care necesita dificultate in intelegere si receptare, urmand cele care deriva in mod automat din acestea, care pot fi lesne asimilate de ascultatori. La Ioan Piuariu Molnar, dovedirile sunt : silogismul, entimema, soritis si protasis, epagoghi, pilda si dilema.[71]

Epilogul este concluzia, rezumarea celor ce au fost expuse, un fel de schita, plan final, care sa ramana in mintea ascultatorului si a-l ajuta sa faca apel la detalii relatate anterior. Ritorul trebuie sa acorde epilogului atentia cuvenita, sa-l construiasca potrivit  canoanelor ritoricesti si legilor stabilite de ½dascalii½ acestui mestesug. Potrivit acestora, epilogul are doua parti : « numararea pre rand, care sa zice elineste ½eparitisis½ si ½anakefalcosis½ si

patimi. »

Din analiza partilor discursului, este evident conservatorismul lui Ioan Piuariu Molnar, acesta neabatandu-se decat rareori de la legile pe care le-au impus dascalii acestei discipline. Astfel, nu se admite superficialitatea sau, chiar mai mult decat atat, nici cea mai mica greseala in practicarea oratoriei, in sustinerea discursului, in dezbaterea in fata unui public ascultator. El ridica retorul pe un soclu, de unde nu-i permite sa coboare, printr-o eroare de orice natura ar fi ea.

Realizarea unei eficiente  cuvantari  depinde si de abilitatea de a folosi asa- zisele ½locuri retoricesti½ sau izvoare pentru adeveriri si dovediri. Acestea pot fi :

interne

externe

In categoria celor interne se inscrie : ½oranduirea½, ½numararea partilor pre rand½, ½etimologia½,½neamul½, ½felul½, ½asemanarea½, ½neasemanarea½,

½impotrivitoare½, ½invrajbitoare½, ½intamplari½, ½mai intai urmatoare½, ½pricini½ si ½fapte½, ½asamanare½. Cele externe, potrivit opiniei lui Ioan Piuariu Molnar sunt : ½judecata mai dintai½, ½vestire½, ½indreptari½, ½juramant½,½pedepse½ si ½marturie½.[73]

Oranduirea « talcuieste firea si fiinta lucrului, cat ar putea mai in scurta vorba »[74]. Quintilian o numeste « dezvoltare », prin care laudam, acuzam, amplificam, diminuam, descriem, induplecam, plangem, consolam, incurajam.

Numararea pe rand a partilor este, de fapt, tot oranduire si stabileste un raport intre parte si intreg, prin descompunerea acestuia din urma in parti constitutive si recompunerea lor ½cu mestesug½ sau ½cu adaogire½.

Intr-un discurs, retorul se va folosi de etimologie, cea care ii ofera posibilitatea de a face asociatii interesante de cuvinte, deducand o caracteristici esentiale din numele pe care il poarta. Exemplele la care face apel autorul sunt : Vasile, ce s-ar talcui prin ½imparatesc½ ; Grigorie, nume care inseamna ½privighetor½ ; Gheorghe, sinonim cu ½lucrator de pamant½, etc.

Evstihia il va ajuta in acelasi scop, de aceasta data pornind de la radacina cuvintelor, iar neamul sau genul de la notiunile apropiate ca tematica: pizma, mandrie, nedreptate, betie, etc. Asemanarea se realizeaza punand un lucru cunoscut langa un altul necunoscut, pe cand neasemanarea, adica contradictoriile, consta in folosirea a doua notiuni indepartate ca sens, ce duc la antiteza .

Alte argumente vor fi scoase din cauze - pricini, efecte - mai intai urmatoare, comparare - asemanare.

Divizarea ½locurilor ritoricesti½ in ½dinlauntru si  mestesugite½ si ½din afara½ si ½nemestesugite½  este o caracteristica comuna retoricilor clasice. Starile imprejur si intamplarile, traduc termenul grecesc ½peristasis½, cu o circulatie mai larga in epoca, precum si pe cel latinesc ½tircumstantii½, impus ulterior in limba literara.

Ioan Piuariu Molnar se opreste si asupra probelor materiale care nu apartin retoricii, probe specifice genului judiciar. Astfel, ½vestea½, reprezinta legea nescrisa, dreptul natural, pastrat in constiinta publica, ½dovedire½ care ne edifica asupra fondului fondului vechi de reprezentari conservate de autorii tratatelor de retorica pana in acest moment.

½Chinurile ½, ½legea½,½marturia½ si ½juramantul ½se regasesc in ½Retorica½ lui Aristotel, e drept intr-o alta ordine, dar avand aproximativ aceleasi denumiri: ½torturile ½, ½legile ½ ,½martorii ½, ½juramantul ½.

Ioan Piuariu Molnar are in permanenta constiinta faptului ca retorica

este o arta si nu se poate face la voia intamplarii, ci numai cu o deosebita iscusinta in cuvant - elocutiune. Nu intamplator directiile literare ale retoricii secolului al XVII- lea si al XVIII-lea se vor revendica tocmai de la aceasta importanta acordata elocutiei. El adreseaza oratorilor indemnul de a folosi nu numai cuvinte profunde, incarcate de sensuri, semnificatii, ci si cuvinte care sa se caracterizeze prin frumusete, sonoritate deosebita, muzicalitate, etc. Caci, « de vei stropi vorba cu acestea, indata o ai facut inflorita si dulce, atata cat cu infiintata dulceata si har trage cu lauta aceea a lui Orfeu nu zic pre suflet, ci si copaci si pietre. Si iaras, de o vei inarma cu shimata, arde orice inima, mai mult decat ca cum ar fi avut vapaia Etnii sau traznetul lui Zeus. »[77]

Tropii, acele figuri care constau in deturnarea semnificatiei unui singur cuvant, vor fi definiti metaforic :

« sunt la cuvant precum sunt stelele la ceriu, florile in gradini, razele la soare si diamanturilesadite pe aur ». In « Retorica » din 1798, tropii sunt :

metafora ;

sinecdoca ;

metonimia ;

antonomasia ;

onomatopeea ;

catharsis-ul ;

metalepsis-ul ;

alegoria ;

perifraza ;

hiperbatul ;

hiperbola.

Metafora este aceea care « muta cuvantul din insemnarea sa la alta osebita, ca sa insemneze alt lucru care are alt nume, si nu numai pentru ceva asemanare care iaste intre amandoua lucrurile acelea »[80], o traducere a latinescului ½translatio½ - transpunerea sensului. Ea este vazuta drept podoaba cuvantarii si ½rasfatarea½ acesteia. Potrivit lui Cicero, metafora muta numele unui obiect la alt obiect. Quintilian imparte metaforele in patru categorii : ½lucruri insufletite se substituie unul altuia½, ½se substituie lucruri neinsufletite celor insufletite½ sau insufletite celor neinsufletite si ½lucruri neinsufletite in locul altora, tot neinsufletite.½ Ioan Piuariu Molnar face aproximativ aceeasi clasificare.

Alegoria « iaste o vorba cu totul metaforiceasca si care are alta intelegere osebita de insemnarea zicerilor »[82]. Despre valoarea stilistica a acesteia, autorul afirma ca ½intre toate celelalte oranduiri½, cea mai mare frumusete se dovedeste a avea alegoria, atunci cand, prin procedee care tin de domeniul metaforic, se talcuiesc unele notiuni, se definesc, se explica lucruri, obiecte, insusiri.

Onomatopeea este definita in maniera ciceroniana, adica un cuvant care il desemneaza pe un altul, sub raportul imitatiei sau al semnificatiei.

Hiperbola este o expresie care depaseste limitele adevarului, diminuand sau amplificand un lucru, trasaturile acestuia. Din acest punct de vedere, Ouintilian mentiona : « Hiperbola este exagerarea eleganta a unui adevar; se manifesta sub doua aspecte opuse : amplificare si diminuare. »[83]

Antonomasia numeste lucrul cu un alt nume decat al sau, fapt specificat si de Quintilian, adica inlocuirea unui cuvant cu altul.

Parerea lui Molnar este aceea ca tropii sau figurile de stil dau putere si noblete cuvantului, sa determine indepartarea ascultatorilor de cele rele, josnice, nedemne si sa-i indemne spre cele bune, frumoase si de folos. El se opreste si asupra ½shimelor zicerilor½ si ale gandirii. Distinctia se gaseste atat la Cicero, cat si la Quintilian. In ½Arta oratorica½ se gaseste urmatoarea afirmatie :

« Caci figura de cugetare consta in conceperea ideii, iar figura de cuvinte in felul de exprimare. »

In ceea ce priveste principalele categorii incluse in ½schimele zicerii½, este evidenta fidelitatea lui Molnar fata de autorii antici :

epanalipsis -mai multe propozitii succesive incep cu acelasi cuvant ;

epinafora -propozitii succesive incep si se termina cu acelasi cuvant (½cand periodul nu numai inceape, ci de multe ori cu aceeasi zicere si sfarseste½) ;

simploca ;

anadiplosa ;

metavoli (½poliptoton½, ½schimbare de fraza½) - reluarea aceleiasi idei in forme diverse;

sinonimia ;

polisindeton ;

climax (scara sau gradatia) - figura de stil prin care nu se ajunge la cuvantul urmator decat dupa ce s-a revenit la cuvantul precedent ;

paronomasia, care este ½prefacerea si schimbarea de nume½ ;

omiopton ;

omiotelevton ;

antitesis ;

ezvxis.

Figurile gandirii constau in schimbari de sens ale cuvintelor, expresiilor, propozitiilor, frazelor, contextelor, ½cu referire la referentul discursului½. Principalele categorii mentionate de Molnar sunt :

prosografia - prezentarea lucrurilor din exterior ;

intrebarea ;

mirarea ;

milosardia ;

nadejdea ;

hiperbola ;

epifonima ;

epanorthosis (corectitudinea) ;

paralipsis (½preteritiunea½) ;

ecfonisis ;

prolepsa ( prevenirea unei obiectii) ;

antivolisis (rugaciune) ;

dialogismos ;

ipotipoza (descrierea vie, sugestiva, plastica) ;

sinhoreza ;

aposiopeia, numita de Cicero ½reticenta½, de altii ½interruptio½ sau ½obticentia½ - care semnifica o perioada brusca de tacere in vorbire;

erminia ;

merismos ;

ipomonis ;

anaskevi ;

aporia ( uimirea ) ;

anakinosis ( cerere de sfatuire ) ;

imprecatiunea ;

poftirea de bine ;

prosopopeea - figura de stil prin care o persoana absenta este prezentata ca si cum ar fi prezenta.

Retorica lui Ioan Piuariu Molnar utilizeaza si ample exemple extrase din

literatura religioasa, in mod special din vietile sfintilor. Originea lor pare a fi foarte veche.[86] Naratiunile cu caracter moral- crestin, lamentatiile si apostrofele folosite de autor reprezinta, uneori, elemente de discontinuitate, chiar de ruptura fata de continutul teoretic. Faptele si portretele spirituale ale parintilor bisericesti nu fac in toate cazurile corp comun cu preceptele si notiunile de factura clasica. Aceasta este o caracteristica ce deosebeste « Retorica » din 1798 de alte retorici moderne, din apusul si rasaritul Europei. Pildele sfintilor raspund, probabil, intentiei autorului de a inlesni patrunderea cartii in mediul scolilor confesionale romanesti, singurele care facilitau in acele timpuri accesul conationalilor lui la marea cultura. Autorul cauta dincolo de conceptiile religioase, realitatile morale, incearca sa le determine propria natura si, ceea ce este de remarcat, face un deosebit efort de a le exprima intr-un limbaj rational. Chiar si in aceste conditii, afirmatia lui Dumitru Belu, cel care a vazut in retorica lui Molnar ½cea dintai omiletica in limba romana½, este oarecum exagerata, fapt recunoscut chiar de insusi autorul acestei consideratii.

Continutul teoretic al retoricii este de o mare importanta pentru dezvoltarea ulterioara a teoriei si criticii romanesti. Lucrarea contine, pe langa un indemn explicit spre lectura clasicilor elini si latini, numeroase reflectii asupra artei in general, a mestesugului creatiei si a legilor sale. Chiar atunci cand partea teoretica este redusa, intelegerea mecanismului retoric se face prin ilustrarea problemei cu o mare bogatie de exemple si termeni, in masura sa suplineasca deficitul de metoda. Valoarea retoricii este mult amplificata de noutatea si valabilitatea ideilor puse in circulatie de exemplele practice ale lecturii. Partea literara vine sa completeze, prin sfaturi si invataturi dintre cele mai percutante, scopul pe care si l-a propus « Retorica » - acela de a fi de folos ½partii politicesti si propovaduitorilor cuvantului lui Dumnezeu, ca sa fie puternici in cuvantare½ si numai in al

doilea rand, ½spre a fi de lipsa scolasticilor invatatori [] prin canoanele ce trag inimile tinerilor spre indreptare½, ceea ce transforma ½Ritorica½ intr- un veritabil manual de morala cetateneasca.

½Ritorica½ lui Ioan Piuariu Molnar este, in consecinta, un sincer si patetic elogiu adus omului si calitatilor sale native, conform conceptiei iluministe despre legile firii si dreptul natural. Potrivit acestui conceptii filosofice de a privi si analiza lumea, omul este cea mai desavarsita si armonioasa fiinta a pamantului, careia i se cuvine totul, pentru superioritatea naturala cu care a fost inzestrat ab initio. Ideea revine ca un laitmotiv in paginile ½Ritoricii½, omul fiind, in conceptia autorului, intruchiparea perfectiunii divine, intruparea desavarsita a creatiei :

« Uita- te la un om care sa aiba oranduirea si intocmirea cea potrivita a madularelor, te intreb : oare are firea lucru mai frumos ? Oare zidit-au Dumnezeu cu nemarginita Sa intelepciune vreo zidire mai cu multe haruri ? »

Ca document de istorie literara, ½Ritorica½ lui Ioan Piuariu Molnar ramane un subiect deschis inca cercetarilor viitoare, demn de toata atentia si consideratia, constituindu- se a fi prima opera completa din acest domeniu, care a introdus in circulatia ideilor un intreg univers de concepte specifice artei argumentarii si exprimarii literare. Din acest punct de vedere, ea se deosebeste, fiind intr-un raport de superioritate, atat calitativa, cat si cantitativa, fata de alte incercari similare.

III.2. SIMEON MARCOVICI

« Cu toate ca multe greutati veti intampina la invatatura retoricii, dar ele nu vor putea spaimanta pe aceia care, nascuti cu un suflet nobil si inalt, isi pironesc cautarile catre slavitul sfarsit, unde ostenelile lor ii vor duce negresit.

Acest sfarsit este elocuenta. Ce alta mai frumoasa rasplatire puteti astepta de la indeletnicirea si ostenelile voastre? Acest talent va va face sa izbutiti la intreprinderile si pricinile cele mai grele; printr-insul un general insufla soldatilor infocarea si indrazneala de care insusi este insufletit ; printr-insul un dregator dobandeste consideratia, stima si credinta obstii ; printr-insul un ministru de stat stapaneste in sfaturi, s-un sol sprijineste interesul stapanului sau ; intr-un cuvant, printr-acest talent omul sa face ocrotitorul dreptatii s-al adevarului, aparatorul averii, al cinstei s-al vietii concetatenilor sai. 

« Prin lectiile facute la Scoala filarmonica - noteaza Dumitru Popovici - Heliade se indruma catre alcatuirea unui tratat de retorica, dar nu lui, ci lui Marcovici ii fu dat sa scrie Retorica 

Lucrarea lui Simeon Marcovici [1802-1877 - carturar, profesor la Colegiul « Sfantul Sava » din Bucuresti. In 1847 i s-a acordat un insemnat premiu pentru efortul depus in alcatuirea diferitelor lucrari folositoare si importante pentru cultura romaneasca.] este cea de- a doua retorica romaneasca, aparuta la Bucuresti, intr- un cadru general prielnic, determinat de inscrierea retoricii ca disciplina obligatorie in primele programe ale scolii nationale, elaborate de Gheorghe Lazar si Gheorghe Asachi. La Bucuresti, aceasta disciplina fusese obiect de invatamant la Academia Domneasca.

Marcovici depaseste « Gramatica romaneasca » a lui Ion Heliade Radulescu, abordand intr- o lucrare cu caracter normativ caile de perfectionare a artei discursului, din perspectiva unei discipline ce a fost asimilata pana la identificare cu doctrina clasica. Simeon Marcovici devine astfel predecesorul unei orientari care, pe tot parcursul secolului al XIX-lea "se mentine inca foarte puternica, disputandu- si intaietatea, pe spatii intinse ale miscarii literare, cu romantismul."[92]

Noua retorica este deopotriva o teorie a argumentarii si o teorie a literaturii, oglindind modificarile produse in statutul acestei stiinte pe plan european. Spre deosebire de "Ritorica" lui Ioan Piuariu Molnar, care apela adesea in sustinerea ideilor la exemplul lui Aristotel, departandu- se oarecum de Quintilian, Marcovici inverseaza rolurile, Aristotel este doar amintit, Quintilian revenind frecvent in paginile lucrarii, luat drept reper principal.

Expunerea cursiva a lui Simeon Marcovici ilustreaza o sinteza a unui intreg proces evolutiv a formelor traditionale, reformulate conform gustului public si conceptiilor ideologice tipice culturii noastre din aceasta perioada.

Structura cursului de retorica mentionat este inrudita cu aceea a retoricilor frantuzesti. In paginile manualului, insa, nu gasim indicatii precise privind adevaratele sale surse. ½Autorii cei slaviti½, mentionati pentru ca ½slujesc de model la tot felul de alcatuiri clasice½, sunt : Aristotel, amintit o singura data in ½Idei pregatitoare½ ; Quintilian si Cicero, la care se revine adeseori.

Selectia ½regulilor retoricii½, precum si succesiunea lor, exemplele utilizate, reprezinta un stadiu evident mai avansat in evolutia retoricii. Autorul ofera unele detalii importante privind istoricul disciplinei, afirmand ca « retorica s- a nascut in urma elocventei, de la care a si luat toate invataturile sale. Sa afla oratori pe cind inca nimini nu gindea sa invete acest mestesug ». La impartirea discursurilor in ½feluri da pricini½, nu se mai face referire la ½cei vechi½, asa cum procedeaza alti autori de retorici, din acest punct de vedere, Marcovici detasandu-se de modelul francez evident in paginile lucrarii :

classes, que les anciens ont appellés genres de causes : le démonstratif, le

délibératif et le judiciaire. »[95]

Se pare ca Quintilian este cel care a facut aceasta clasificare; Marcovici analizeaza aceste trei stiluri, pe care le numeste :

½felul doveditor½ (demonstrativ) ;

½felul chibzuitor½ sau ½sfatuitor½ (deliberativ) ;

½felul judecatoresc½.

Unele similitudini se pot gasi inclusiv cu « Retorica » lui Ioan Piuariu Molnar, de exemplu in primul articol, numit « Despre dovezi » :

« Unii retori au numit dovezile intrinsece dovezi mestesugite si cele extrinsece dovezi mestesugite; dar aceste numiri sunt fara temei, pentru ca la amandoua aceste feluri de dovezi sa cere din partea oratorului o osebita patrundere de duh spre aflarea celor dintai si buna alegere a celor de- al doilea. »

Oprindu- se asupra argumentelor extrinsece, Marcovici afirma :

« Oratorul trebuie neaparat sa stie nu numai cate sa ating de elocuenta, ci inca o multime de alte lucruri care se par a nu avea un de- a dreptul raport cu dansa ; sa cunoasca religia, legile, naravurile, parerile si obiceiurile noroadelor iar mai cu deosabire ale patriii sale ; sa dazvaluie antichitatea inaintea ochilor sai si sa aiba in mintea sa cate lucruri mai interesante sa cuprind in istoria imparatiilor celor mari, a rigatelor s- a tuturor formelor de obladuiri, sa fie patruns de adevaratele inceputuri ale filosofiei, ale moralului, ale stiintelor politicesti si diplomaticesti. »

Ideea este prezenta, intr- o alta formula, la conationalul sau de peste munti :

« Sa cuvine ca ritorul [] sa fie procopsit in istorii si iscusit ori la ce mestesug si maiestrie, in pildele si intru invataturile celor mai dinainte, si intru politie, pentru ca cu lesnire sa poata vorbi ori despre ce lucru »

Referinta la vechile ½peristasis½ este prezenta si la Simeon Marcovici. Acesta nu adopta neologismul ½circumstante½, ci prefera autohtonul « imprejurari », asupra carora, insa, nu insista prea mult. Din intreaga teorie

a discursului, ½inventiunea½ pare a fi capitolul cel mai rezistent.

Meritul lui Marcovici este acela de a fi introdus pentru prima data intr- o lucrare cu caracter descriptiv si normativ, opere ale scriitorilor romani, cu valoare de model. Cel dintai maestru recomandat este Ion Heliade Radulescu, urmat de Ienachita si Iancu Vacarescu, Vasile Carlova si Grigore Alexandrescu. Autorul dovedea astfel largile disponibilitati si supletea disciplinei, capabila sa cuprinda noi registre afective si structuri compozitionale, demonstrand, in acelasi timp, ca a intelesc dinamica interioara a retoricii, faptul ca aceasta disciplina s- a perpetuat de- a lungul secolelor, prin asimilarea necontenita a unor noi forme de exprimare, fie ele oratorice sau beletristice.

Prin cursul sau de retorica, Simeon Marcovici se inscrie cu succes in « generatia aceea care au prefacut limba romana in limba literara. »

III. 3. DIMITRIE GUSTI

«  In mijlocul tau, o, tinerime, mi-am petrecut copilaria ; in mijlocul tau junetea am vazut-o trecandu-mi pe dinainte; in mijlocul tau si pentru tine am lucrat; cui dara mai cu dreptul pot dedica aceasta ½Ritorica romana½ decat tie, tinerime: frumoasa speranta a patriei!Daca in inocentele tale studii vei putea gasi vreo pagina din aceste, care sa-ti poata multumi dorinta ce te conduce pe calea instructiunei si prin urmare a virtutei, atunci si sufletul meu va fi mangaiet. Tu vei invata o regula, vei imita un exemplu, rezonamantul tau se va intari de adevar, cuvantarea si scrierea ta vor straluci de frumuseta.

Iubita tinerime ! Primeste dara cartea aceasta cu caldura varstei ce te caracterizeaza; caci eu din o datorie si iubire morala o dedic tie.

Pune si tu manele cele curate si impleteste la cununa muzelor romane, caci triumful lor este adevaratul tau triumf ! 

Aparitia unei noi retorici, la Iasi, in 1852, marcheaza interesul tot mai crescut pentru retorica manifestat in aceasta perioada. ½Ritorica romana pentru tinerime½, a autorului moldovean Dimitrie Gusti [1880-1955, sociolog, profesor la Universitatea din Iasi si Universitatea din Bucuresti, ministru al educatiei, calitate in care a elaborat un proiect de reforma scolara.] , este o veritabila opera stiintifica. Claritatea si eleganta definitiilor, puse in tipare lexicale moderne, foarte apropiate de forma lor actuala, comentariul nuantat al claselor de concepte, bogatia si varietatea citatelor, cu trimiteri exacte la autor, titlu, locul si data, toate acestea confirma un evident progres al acestei discipline.

Fiind un manual complet, « Ritorica » avea toate sansele de a se impune in fata altor incercari similare contemporane, fara sa le poata insa depasi intotdeauna in privinta observatiilor de detaliu. Amintim in acest sens « Logica judecatoreasca sau tratat de argumenturi legale, urmata de logica constiintei » , a lui Alexandru Aman. Desi nu atat de ambitioasa pe cat o arata titlul, lucrarea reprezinta o tentativa merituoasa de analiza a catorva aspecte particulare ale artei vorbirii. Tot unui public restrans se adreseaza compendiul lui I. Benescu, « Practica pe scurt in esplicatiile retorice » , care se opreste numai la tratarea primelor doua sectiuni ale teoriei discursului : inventiunea si dispozitia. Semnificativa este aici respectarea stricta a preceptelor clasice, fara alterarea vechilor ½partis orationis½.

In comparatie cu aceste carti de circulatie redusa, superioritatea tratatului

lui Dimitrie Gusti este evidenta. Impreuna, insa, toate aceste lucrari ofera o imagine cat se poate de cuprinzatoare a retoricii, acoperind, in esenta, cele trei genuri cunoscute : demonstrativ, deliberativ si juridic.

Tratatul lui Gusti, asa cum ni se prezinta el astazi, conserva atat ½tipul ritoricei½ antice si contemporane, cat si urme ale unei faze intermediare, demne de retinut datorita aportului autorului in stabilirea punctelor de contact intre diverse orientari. In paginile « Ritoricii » strabat idei stravechi, din timpurile cand arta cuvantului se infratea cu filosofia si cu logica. Ca niciodata pana acum, se face simtita aici prezenta ambiantei sociale si artistice moderne: aparitia vietii politice si a oratoriei parlamentare, consolidarea romantismului, raspandirea tiparului - fapt care a avut efecte inclusiv asupra formei discursului. Alaturi de aceste influente exterioare, sunt lesne de observat evolutiile inregistrate in interiorul sistemului : amploarea acordata elocutiunii, in comparatie cu celelalte sectiuni - inventiunea, dispozitia, actiunea, ca rezultat al unui indelungat proces de reductie a nivelelor logico- dialectice si performatoare care, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea avea in Apus consecinte mult mai serioase.

Mai receptiv la nou decat profesorii sai in arta vorbirii, Dimitrie Gusti alcatuieste pentru prima data un vast repertoriu al valorilor spirituale romanesti, avand drept orientare o ideologie clara si coerenta.

In ceea ce priveste structurile retorice, acestea sunt foarte clar formulate si analizate la Dimitrie Gusti.

Elocutiunea, privita la modul general, « este espresiunea cugetarei, iara privita ca parte a elocventei, ea ne invata a infrumuseta, a inflori, a da placere, putere si foc cuvantarei, prin care sa se aprinda inimile si sa se invinga sufletele. »[103] Materia acestui capitol cuprinde figurile « de cugetari sau idei » si pe cele « de cuvinte », analizate inca din antichitate de autori precum Quintilian, Demetrios, etc. Reluate si interpretate intr- o maniera moderna, ele se dovedesc valabile pana in zilele noastre, fapt remarcat si de Al. Philippide:

« Arta scrisului este intemeiata pe principii permanente si pe elemente care nu se pot schimba. Ceea ce variaza de la o epoca la alta este doar intrebuintarea acestor elemente si interpretarea acestor principii. Metafora are si azi aceeasi structura ca si pe vremea grecilor celor vechi si este bazata pe acelasi principiu al asociatiei intre un obiect si o semnificatie care nu- i este proprie, dar care sta cu obiectul intr- un raport de asemanare si de analogie. Ceea ce difera de la o epoca la alta, de la un scriitor la altul, este doar distanta dintre termenii comparatiei, noutatea asemanarii si a analogiei, intinderea deci si elasticitatea, mai mare sau mai mica a imaginatiei metaforice. Noutatea sta numai aci. »

O sumara incursiune in trecutul disciplinei ne arata ca, din Renastere si pana in pragul secolului nostru, generatii de scriitori nu contenesc sa-si arate fidelitatea fata de celebrele tratate din antichitatea greco-latina, de unde imprumuta efectiv majoritatea preceptelor si clasificarilor :

« Retorica » lui Aristotel ;

« De oratore »

« Orator »  

« De inventiune » si

« Partiones oratoriae », ale lui Cicero ;

« Institutio oratoria », avandu-l autor pe Quintilian.

Contributiile modernilor, putine cate sunt, se intemeiaza, de asemenea, pe exemple antice. Antichitatea furnizeaza majoritatea demonstratiilor practice. Aceastea fixeaza tiparul expunerii teoretice, de la impartirea in cele patru sectiuni, cu subdiviziunile lor, pana la observatii de amanunt. Dar, ca in orice alta stiinta, progresul se inregistreaza si in retorica prin acumulare, prin dezvoltarea unor adevaruri indelung verificate de experienta. Ca obiect de studiu, retorica recomanda tinerilor principiul imitatiei, in toate etapele pregatirii discursului. Dimitrie Gusti adopta, la randul lui, aceasta atitudine, de acceptare constienta a lectiei inaintasilor, care i se infatiseaza innobilata cu toate titlurile cucerite intr-o existenta milenara. In tara, difuziunea destul de larga a ideilor clasice, pregatise contactul cu teoria care da justificare, ceea ce explica, de altfel, succesul « Ritoricii » in epoca.

Profesorul iesean isi asuma o mare raspundere in momentul in care pornea sa scrie o ½retorica noua½, dupa ce, in prealabil, isi formase o idee clara despre felul in care aceasta urma sa fie elaborata.

« Regulele de buna sama ca sunt acele ale tuturor ritoricilor vechi si noua: exemplele insa aplicate la ele sunt acele ale oratorilor clasici : greci, romani, francezi, s.l.t., cum si acele ale scriitorilor romani noi si vechi. A trebuit sa pun intai pe cei streini si clasici si apoi pe ai nostri, spre a avea modelurile nainte si totodata a vede cat de aproape sau de departe ne aflam de ele. »

Planul acestei lucrari, ca si continutul de idei, pastreaza, in general, profilul clasic al lucrarilor de aceasta factura. Elementul de noutate adus de Dimitrie Gusti consta in modul personal de apreciere a fenomenului literar. Retorica se imbogateste cu o noua coordonata - spiritul critic, aplicat in analiza operelor literare romanesti. Observatiile critice formulate de autor sunt intemeiate exclusiv pe criterii de natura estetica, transpunand principiile teoretice in domeniul practic. In viziunea lui Gusti, reusita unei opere este asigurata nu numai de corectitudinea gramaticala, ci si de calitatea inlantuirilor logice de idei.

« Adeseori, limba unui scriitor si cuvintele care le intrebuinteaza pot fi drepte si bine inoranduite insa, cu toate aceste, stilul sau e ostenitoriu, slab, nenteles, impatimit si gresit in privinta unirei s- a legaturei ideilor. »

Teoria retoricii incepe, in mod traditional, cu definitia si descrierea sferei de cuprindere a  artei vorbirii, o sinteza a unor puncte de vedere unanim acceptate. Cand vorbeste despre originea retoricii, Dimitrie Gusti face frecvent apel la textele frantuzesti :

« Tot ceea ce omul a redus in arta mai intai i s-a aratat prin instinct; asa si elocventa a fost mai nainte de ritorica, caci dupa ce limba vorbitoare a ajuns pana acolo, ca sa poata rosti mai multe idei la un loc legate, de buna sama ca s-a aflat barbati mai iscusiti carii sa diriguiasca organul graiului, si asa sa descopere espresiuni vii, placute si armonioase. Voltaire zice ca ½o pasiune puternica si un pericol grabnic desteapta intr-o clipa imaginatiunea½

Clasificarea stilurilor particulare, realizata de Gusti, imbraca uneori forme artificiale. Prelarea s-a facut din unele tratate frantuzesti. Astfel, autorul vorbeste despre trei categorii de stiluri: simplu, figurat sau stamparat si sublim, divizate, la randul lor, in : naiv, familiar, elegant, fin, maret sau magnific, vehement.

Conceptul de claritate este analizat, semnaland cuvintele improprii, constructiile incompatibile cu ½firea limbii½, ilustrative in acest sens fiind considerate fabulele lui Gheorghe Asachi.

O tema asupra careia se opreste Dimitrie Gusti, mult dezbatuta de la Aristotel incoace, este impartirea in cele trei genuri :

deliberativ ;

demonstrativ ;

judiciar.

Ceea ce surprinde aici este prezenta unei vechi observatii privind timpul relatarii :

genul demonstrativ tine de prezent (½se refera mai de ordinariu la prezent½) ;[109]

genul deliberativ se ocupa in mod special de viitor (½trateaza mai cu deosebire despre viitoriu½) ;[110]

genul judiciar are in vedere trecutul (½genul judetiar se repoarta la trecut½).[111]

Aceasta viziune este prezenta si in ½Retorica½ lui Aristotel, de unde o imprumuta Cicero si dupa el numerosi teoreticieni pana in secolul al XIX-lea, cand aceste note diferentiale se pierd, pentru a reveni in centrul atentiei abia in zilele noastre.

Comparativ cu alte lucrari, la Gusti este surprinzatoare este extensiunea acordata genurilor oratorice, ilustrate cu variate si bogate modele. Pentru a ilustra teoria discursului, autorul se opreste asupra unui text recent :

« D. Andrieux, profesor de la Scoala Politehnica din Paris, in Cursul de bele-litere zice : ½Totdeauna trebuie a incepe prin a afla aceea ce vroieste cineva sa zica asupra sujetului ce are a trata; apoi a dispune sau inorandui lucrarea sa in ordinea cea mai cuviincioasa; si in fine a zice cand e chestiunea de un discurs rostit si a stiliza cand e chestiunea de un discurs scris.

Comparatia cu texte de referinta ne arata ca, din totalitatea tehnicilor

persuasiunii profesorul iesean stie sa retina esentialul si ca, uneori, prezentarea lui este mai cuprinzatoare decat a fiecarui model luat in parte,

ceea ce presupune o viziune personala in privinta selectiei materiei.

Inventiunea este capacitatea de a gasi toate metodele, mijloacele, spre a ajunge la scopul propus prin sustinerea respectivei teme.  « In genul judiciar si-n acel deliberativ, scopul este de a indupleca, astfel ca, convingerea oratorului sa poata trece in spiritul auditoriului sau cetitoriului. In genul demonstrativ, scopul principal este de a placea si misca. Oratorul deci pentru ca sa reuseasca are dara trebuinta de a convinge dovedind sujetul sau faptul ce-l spune; va placea atragandu-si asupra stima si simpatia auzitoriului; va misca adresandu-se la pasiuni. Din aceste se vede ca oratorul trebuie sa satisfaca si interesaze rezonul, sufletul si inima. »[115]

Autorul dezbate si ½locurile comune extrinseci½ :legea, titlurile scrise, prenumele, juramantul, marturiile, sunt dovezi pe care oratorul nu le inventeaza; el le gaseste in ½subiect½, dupa cum le caracterizeaza Cicero , cel care urmeaza modelul lui Aristotel, de unde si denumirea de ½nemestesugite½, ½fara arta½. Poate ca acesta este motivul pentru care unele tratate aparute in secolul trecut, fie le omit, fie le consemneaza sumar. Nici Dimitrie Gusti nu le acorda o importanta prea mare, nu insista asupra lor, subliniind, in concluzie, importanta faptelor in ansamblu, ca sursa de modele fluide, a caror eficacitate depinde de imprejurari, precum si de natura subiectului abordat :

« Prin aceste exercitii artificiale, spiritul inavutit si imuiet la fiecare ocaziune va sti sa se foloseasca fara de a gandi mult la locurile comune, care de sine ii vor veni nainte, precum unui muzicant iscusit care cutreiera tusele pianului, fara a se mai gandi la dificultatile degetelor. »

Prezente, ca pretutindeni in carte, cu rol de ultim argument, sursele antice evocate demonstreaza nu numai permanenta unei idei de mare notorietate, ci si obsesia conservarii unor formule. Vorbind de ½cei vechi½, Gusti se refera de regula la cei doi ½mari mesteri½ - Cicero si Quintilian. Ingradit de izvoare contemporane, el nu putea sti ca multe dintre preceptele inventiunii isi au originea in ½Retorica½ lui Aristotel. Modelul indepartat al retoricilor din toate timpurile transpare cu mai mare claritate tocmai in aceasta parte a teoriei discursului, inventiunea, pastrata, in esenta, asa cum o concepuse, in urma cu mai bine de doua milenii, Aristotel.

Ca si Simeon Marcovici, Gusti foloseste in lucrarea sa numeroase fragmente din discursurile oratorilor de amvon, mai ales a celor de origine franceza. Nici in aceasta privinta, autorul nu incalca traditia incetatenita de secole in lucrarile de specialitate. Ponderea considerabila pe care o ocupa aici elocventa de amvon s-ar putea explica prin faptul ca, prin largirea spatiului acordat genului demonstrativ, putin cultivat in antichitate, se urmareste stabilirea unui relativ echilibru intre cele trei genuri. Iar panegiricele si predicile, mai ales cele rostite in a doua jumatate a secolului al XVII-lea la curtea regilor Frantei, intrunesc multe atribute ale perfectiunii formale: ca structura compozitionala, dezvoltare oratorica, stil de expunere. De asemenea, Dimitrie Gusti avea de acoperit un registru foarte larg de categorii si notiuni, pe care, pentru a le face mai accesibile, avea datoria sa le exemplifice, apeland la surse capabile sa asigure o intelegere sigura. Autorul manifesta interes fata de panegirice, in care, considera el, « intra toata bogatia si maretia artei oratorice ».

Pretutindeni, in Europa, predica era construita dupa o schema destul de rigida: un citat din Biblie urmat de un comentariu ce includea analiza semnificatiei si o invatatura morala, o exegeza a parintilor bisericii. Interesant este faptul ca, devenita pura conventie literara, aceasta schema revine in poezia noua, la Ion Barbu de pilda : « Oul dogmatic » are ca moto « Dogma » : « Si Duhul Sfant se purta deasupra apelor ».

Cum majoritatea probelor sunt din categoria celor numite extrinseci, in speta alte marturii culese din evaghelii sau din pildele ½sfintilor doctori½, erau putine sanse ca auditoriul, poate strain de domeniul dogmatic, necunoscator al subtilitatilor dogmatice, in schimb bun cunoscator al regulilor elocventei, sa se lase usor convins. De aceea, ½ministrii altarului½ se straduiesc sa dea cuvantarilor lor o aparenta de disputa deliberativa sau juridica, inscenand procese de constiinta, pentru a condamna defecte omenesti precum : avaritia, cruzimea, trufia, intriga, usuratatea mondenilor, etc.

Se pare ca Gusti a fost atras de fondul moral ce se desprinde din aceste cuvantari, in nici un caz de normelele teologice sau controversele confesionale, foarte frecvente si dense din punct de vedere al continutului, in teologia apuseana, dar complet neinteresante pentru publicul romanesc. Spiritul de discernamant ii dicteaza profesorului iesean sa ocoleasca tot ceea ce contravenea mentalitatilor noi, contemporane, netezind asperitatile. Din exemplele de elocventa sacra rezulta calitatea lui Gusti de a fi inteles in maniera cea mai inteleapta cursul istoriei, care ne arata ca suntem departe de timpurile cand in Tarile Romane se redactau raspunsuri contra catolicilor sau calvinilor, iar in apus ereziile provocau tulburari frecvente si de amploare ; si, de asemenea, ca sunt definitiv condamnate vremurile cand rasunau apostrofe sau invective la adresa ½necredinciosilor½. In schimb, Dimitrie Gusti ne face martorii progresului.

Fara a contrazice unitatea ansamblului, exemplele culese din alte literaturi anunta o receptivitate neintalnita in manualele contemporane, fie ele romanesti sau straine : alaturi de intamplari imaginare stau cele autentice, reale, alaturi de texte biblice stau inaltatoare versuri, portretele si descrierile de natura clasice din Salustius, Vasile cel Mare, Montaigne, sunt urmate de reprezentari moderne, dar inrudite ca stil, din scrierile lui Lamartine, etc. Toate aceste referiri atesta la Gusti o tehnica specifica, care consta in aderarea constienta la un continut de idei care, trecut prin prelucrari succesive, ajunsese sa fie exprimat in termeni foarte exacti. Stabilirea inventarului de concepte, alegerea exemplelor, aprecierile obiective la adresa scrierilor contemporane releva o atitudine deliberata de supunere la obiect si nazuinta de a recompune imaginea ½retoricii perennis½.

Desi nu a facut nimic pentru a se impune si poate nici nu si-a dorit aceasta, Dimitrie Gusti ajunge in scurta vreme un maestru, ale carui lectii vor fi bine aplicate sau imitate in ultimele decenii ale unui secol sarac in acte de prozelitism. Dintre discipoli, se cuvine mentionat Cristu Negoescu , despre care s-ar putea spune nu numai ca merge pe urmele profesorului iesean, prin simplul fapt ca adopta exemple si asertiuni teoretice, ci si ca se convinge tot mai mult de justetea selectiei operate de inaintasul lui, numarul imprumuturilor crescand de la o editie la alta. Modernizarea lexicului si traducerile lui, adaugate uneori, textelor originale, nu stirbesc autoritatea maestrului.

In ceea ce-l priveste pe Cristu Negoescu, este impresionant efortul lui de a recupera din textele primilor nostri retoricieni, aitat idei cu valoare perena, cat si termeni tehnici, intuind adevarul ca lexicul de specialitate nu urmeaza soarta celorlalte neologisme introduse in epocile de expansiunile a influentei neogrecesti si de dominatie a curentului latinist. Asa cum procedase inainte Ioan Piuariu Molnar, Cristu Negoescu indica in mod curent si etimonul transcris cu grafia originala si explica, atunci cand e cazul, sensurile derivate. Intr-o forma sintetica, sunt prezentate aici principalele calitati necesare celui ce rosteste un discurs in public : miscarile, pronuntia si memoria. Dupa cum recunoaste insusi autorul, aceste elemente exterioare nu mai aveau aceeasi insemnatate care le-a fost acordata in antichitate. Totusi, ele sunt deosebit de utile oratorului modern, facilitandu-i evidentierea ideilor de captare a interesului ascultatorilor. Astfel de preocupari nu sunt deloc perimate, nici macar in contextul actual, ele fiind reluate si continuate pe baze moderne. Este suficienta mentionarea faptului ca recomandari de acest gen se regasesc si in manuale recente de mimica si dictie, destinate formarii actorilor, iar in ultimii ani au fost editate si studii speciale consacrate comunicarii nonverbale.

Cristu Negoescu este de parere ca regulile artei oratorice, atat ale inventiunei, cat si cele ale dispozitiunii si elocutiunei nu sunt particulare numai discursului. Aceste reguli se aplica la toate felurile de compozitie literara si cunoasterea lor este necesara pentru orice fel de subiect vrea cineva sa trateze. Pe de alta parte, potrivit marturiei lui Quintilian, elocinta n-ar fi anevoie de atins daca s-ar putea ridica cineva la inaltimea ei, abordand o metoda sigura si urmand un drum care sa duca drept la tinta.

Oricate alte imprumuturi din lucrari straine, prin traditie, tot frantuzesti s-ar mai face simtita prezenta in lucrarea autorului amintit, nu exista indoiala ca baza documentarii, fundamentul ramane « Ritorica » lui Dimitrie Gusti.

Aceste marturii ale prestigiului « Ritoricii » in epoca, constituie in acelasi timp si probe ale trainiciei unui sistem incontestabil de valori. E adevarat ca autorul ei se adresa unui public determinat, dornic sa se instruiasca si dispus a accepta precepte, definitii si reguli validate de experienta altor popoare ajunse pe trepte inalte de civilizatie. Un climat favorabil era intretinut si de autoritatile scolare ale timpului- silindu-se sa pastreze putinul castigat cu mari eforturi, asigurand ½Ritoricii½ o continuitate in invatamant, vreme de aproximativ sase decenii. Dimitrie Gusti isi datoreaza renumele meritelor proprii si capacitatilor de a restitui in datele ei esentiale vechea stiinta a argumentarii si de a gasi solutii adecvate stabilirii unui consens cu dezideratele timpului de ordin nu numai cultural. Este, asadar, o perspectiva atotcuprinzatoare care nu se opreste la clasici minori, ci urca pana la sursele antice, recuperand ceea ce e mai de pret in gandirea artistica a ½secolului de aur½ francez. Printr-o astfel de grila sunt trecute creatii romanesti, vechi si noi, invatatul iesean parand sa ocupe un loc de frunte in cadrul incercarilor actuale de reevaluare a spiritului clasic in cultura romana.

Forta latenta a idealului formativ, promovat de arta elocventei, complexitatea de relatii cu celelalte discipline, preocupate de logos, fac inutila orice discutie privind utilitatea editarii principalelor tratate de specialitate din trecut si studierii lor amanuntite. Contactul direct cu textul ½Ritoricii½ va avea poate darul de a risipi multe conceptii subiective la adresa stiintei ce-i da numele. Si probabil ca investigatii viitoare vor reusi sa aduca mai multa lumina in procesul de reabilitare, de atata vreme amanat.

CONCLUZIE

Pusi la grea incercare de conditiile ingrate ale inceputului : necontenita mobilitate a limbii literare, vocabular sarac in notiuni abstracte, absenta unei terminologii de specialitate, realizari minore in mai toate domeniile culturii, Ioan Piuariu Molnar, Simeon Marcovici si Dimitrie Gusti suplinesc lipsa de gratie stilistica prin efortul de a ilustra fondul de idei si subtilitatile unei discipline cu mari resurse si cu o vasta ariede cuprindere.

Istoria retoricii romanesti prezinta o curioasa particularitate, anume ca intre textele mai importante nu exista nici urma de asemanare, ca rezultat al unui contact direct, fireste, si nu in privinta organizarii de ansamblu. In cursul lui Simeon Marcovici, un singur pasaj referitor la denumirea dovezilor intrinseci (½mestesugite½) si extrinseci (½nemestesugite½), ne trimite cu gandul la ½Retorica½ lui Molnar, coincidenta care poate fi intamplatoare, data fiind notorietatea respectivei distinctii. Daca tinem insa neaparat sa gasim o trasatura care sa-i uneasca pe cei trei carturari, o putem gasi in alt pla: in vointa comuna de a reprezenta stadiul cel mai inalt al stiintei, potrivit puterilor fiecaruia si a mijloacelor disponibile. Insuficient de evidenta in ½Retorica½ lui Ioan Piuariu Molnar si in ½Cursul½ lui Simeon Marcovici, datorita constrangerilor de ordin stilistic, aceasta calitate avea sa deschida ½Ritoricii½ lui Dimitrie Gusti perspectiva de a-si depasi epoca si circumstantele concrete in care a aparut.

Oricat de framantata a fost istoria retoricii romanesti, atasamentul pentru preceptele clasice, a ramas de neclintit. Nici una din marile furtuni ale ideologiei literare din secolul al XIX-lea nu a tulburat seninatatea acestor retoricieni. Prin lectia de masura si de claritate, cartile de retorica pot fi si astazi o lectura folositoare, un motiv de meditatie, cum ne indeamna sa credem Alexandru Philippide :

« In literatura noastra, crescuta ca nazdravanii din poveste intr-o suta de ani cat alte literaturi in trei sute, se simte tot mai mult lipsa la baza a unei traditii clasice, absenta unui izvor original de cultura si de gust, la care scriitorii sa se intoarca din cand in cand pentru o cura de echilibrare. [] Nu e vorba de o intoarcere inapoi. Ci numai de o atenta privire indarat si de o luare de exemplu, nu de model. In literatura, asemenea priviri retrospective inseamna, cateodata, punctul de plecare al unei faze de dezvoltare. »

Retorica apare astazi nu numai ca o stiinta de viitor ci, chiar mai mult, ca o stiinta la moda, la granitele structuralismului, noii critici si semiologiei. Neoretorica reprezinta astazi resurectia, revalorificarea unei categorii importante de preocupari.

« Triumful elocventei este foarte mare. Ea, in gura unui orator nu este numai un son desert. Dimosten, cand vroieste a rascula pe atenieni asupra lui Filip, nu este mai mult orator, dara un general inflacarat, un rege, parinte al poporului sau, un profet al soartei natiunei sale, un geniu scutitoriu patriei sale; el in puterea cuvantului le imple inimile de teroarea sclaviei si face ca de departe sa se auda vuietul lanturilor pe care tiranul Macidoniei le aduce. Cicero e mai mult decat un roman si mai presus decat un om cand apara drepturile Romei si ale cetatenilor ei. Ieremia plange sclavia babilonica, si cuvintele acestui profet divin, inca pana astazi, te umplu de un simtamant dureros. Iata ce poate ritorica ! Iata ce este elocventa ! »

BIBLIOGRAFIE :

I. LUCRARI DE SPECIALITATE

Aman, Alexandru, Logica judecatoreasca sau tratat de argumenturi legale, urmata de logica constiintei, Bucuresti, 1851 

Aristotel, Organon, (traducere de Mircea Florian), Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968

Aristotel, Retorica ( traducere de D. M. Pippidi ), Editura Academiei, Bucuresti, 1965

Barilli, Renato, Poetica si Retorica (traducere de Niculina Bengus ; prefata si note de Vasile Florescu), Editura Univers, Bucuresti, 1975

Badina, Ovidiu, Dimitrie Gusti. Contributii la cunoasterea operei si activitatii sale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965

Barlea, Gheorghe, Peithous Demiourgos: stiinta si arta convingerii in antichitatea greco-romana, Editura Bibliotheca, Targoviste, 2004

Belu, Dumitru , Cea dintai omiletica in limba romana. Retorica de la 1798, in « Mitropolia Ardealului », XIII, nr. 9 - 10, 1963

Benescu, I., Practica pe scurt in esplicatiile retorice, Bucuresti, 1854

Cicero, Opere alese, (Editie ingrijita de G.Gutu) Editura Univers, Bucuresti, 1973

Dubois, J.; E.Edeline; J.M.Klinkenberg; Ph. Minguet; F. Dire; H. Trinon, Retorica generala (traducere de Antonia Constantinescu si Ileana Littera), Editura Univers, Bucuresti, 1974

Florescu, Vasile, Retorica si neoretorica. Geneza. Evolutie. Perspective, Editura Academiei, Bucuresti, 1973

Genette Gérard, Figuri, ( traducere de Angela Ion si Irina Mavrodin ), Editura Univers, Bucuresti, 1978

Gusti, Dimitrie, Ritorica pentru tinerimea studioasa, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984

Negoescu, Cristu S., Retorica, Ploiesti, 1883

Piuariu Molnar, Ioan, Retorica, adeca invatatura si intocmirea frumoasei cuvantari. Acum intaiu izvodita pe limba romaneasca. Impodobita si intemeiata cu pildele vechilor filosofi si dascali bisericesti, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1976

Platon, Opere, (Editie de Petru Cretia si Constantin Noica), E.S.E., Bucuresti, 1975-1983

Popa, Mircea, Ioan Molnar Piuariu, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1976

Quintilianus, Fabius M., Arta oratorica (traducere de Maria Hetco), Volumul I, Editura Minerva, Bucuresti, 1974

Sasu, Aurel, Retorica literara romaneasca, Editura Minerva, Bucuresti, 1976

*** Retorica Romaneasca. Antologie (Editie ingrijita, prefata si note de Mircea Franculescu), Editura Minerva, Bucuresti, 1980

II. LUCRARI GENERALE

Barbu, N. I., Istoria literaturii latine, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Costin, Miron, Opere, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1958

Curtius, E. R., Literatura europeana si Evul Mediu latin, Editura Univers, Bucuresti, 1970

Eminescu, Mihai, Articole si traduceri, Editura Minerva, Bucuresti, 1974

Evseev, Ivan, Cuvant - simbol - mit, Editura Facla, Timisoara, 1983

Florescu, Vasile, Conceptul de literatura veche. Geneza si evolutie; rolul sau in istoria esteticii si a teoriei literaturii, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968

Florian, Mircea, Curs de logica, Bucuresti, 1941- 1942

Florian, Mircea, Cunoastere si existenta, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1939

Iorga, Nicolae, Istoria invatamantului romanesc, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971

Ivireanul, Antim, Opere, Editura Minerva, Bucuresti, 1972

Maiorescu, Titu, Logica, Editura I. Brucar, Bucuresti, 1940

Mihaila, G., Contributii la istoria culturii si literaturii romane vechi, Editura Minerva, Bucuresti, 1972

Pacurariu, D., Clasicism si romantism. Studii de literatura romana, Editura Albatros, Bucuresti, 1973

Philippide, Al., Consideratii confortabile, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972

Piru, Alexandru, Literatura Romana Veche, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1961

Popescu Teiusan, Ilie, Pedagogi si oameni de scoala din Romania (Mic dictionar), Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975

Popovici, Dumitru, Ideologia literara a lui Ion Heliade Radulescu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1935

Protopopescu, Lucia, Contributii la istoria invatamantului din Transilvania, 1774 - 1805, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1966

Radulescu, Ion Heliade, Gramatica Romaneasca, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980

Saineanu, Lazar, Studii folklorice, Editura Socec, Bucuresti, 1896

Tohaneanu, Gheorghe, Dincolo de cuvant, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976

Vagotski, L. S., Opere pedagogice alese, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Verbina, Ioan, Studii literare, Volumul IV, Editura Cartea Romaneasca, Cluj - Napoca, 1948

Wald, Henri, Puterea vorbirii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

Wald, Henri, Homo significans, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1970

*** Cronicile slavo-romane din secolele XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1959

CUPRINS

PLANUL LUCRARII. pagina 4

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

RETORICA - « ARS PULCHRE LOQUENDI »

I.1. Geneza10 - 13

I.2. Definitii ale retoricii formulate de-a lungul timpului..13 - 15

I.3. Evolutie - de la « ars artium » la « ars inflat ».15 - 19

I.4. Neoretorica..19 - 20

CAPITOLUL II

STRUCTURI RETORICE CLASICE

CAPITOLUL III

RETORICA ROMANEASCA..28 - 31

STRUCTURI RETORICE LA :

III.1. Ioan Piuariu Molnar32 - 52

III.2. Simeon Marcovici53 - 57

III.3. Dimitrie Gusti58 - 70

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURRICULUM VITAE

DECLARATIE