SUB PORTIC

SUB PORTIC

în ochii lui Platon, zeii homerici care violenteaza prin purtarea lor legile moralei, contraziceau notiunea însasi de divin. Savantii erau liberi sa afirme ca zeii reprezentau fortele naturii, Platon nu se interesa de astfel de cercetari.

Aristotel a dat cu siguranta peste tezele alegoristilor atunci cînd a scris Probleme homerice, dar nu putem sti eu ce ochi le-a privit. Va fi avut însa tendinta de a vedea în miturile poetilor amintirea deformata si întunecata a unor vechi speculatii filosofice ¹. Vom vedea ca discipolul sau Palaiphatos se afla la originea exegezei istorice a miturilor si ca însusi Aristotel a dat exemplul unei astfel de interpre­tari, prozaice si foarte rationale, a episodului vacilor soa­relui mîncate de tovarasii lui Ulise².

Iata însa ca un strain - fiul unui fenician fara îndoiala, nascut în insula Cipru, Zenon din Citium - sose 545n137f ste în Atena si se instaleaza aici. Frecventeaza mai întîi Academia, ur­meaza docil lectiile cinicului Crates, pentru ca apoi sa des­chida el însusi o scoala sub Porticul de la Peisianactos. El aducea grecilor o morala austera, care va cuceri mai ales lumea romana. Pentru a-si întemeia morala era necesara o fizica, pe care o va lua de la Heraclit din Efes. Era nece­sara, de asemeni, si o "teologie": stoicismul va primi cu bra­tele deschise zeii Orientului si Occidentului, pe cei ai po­porului si pe cei ai înteleptilor.

Pentru a putea amalgama aceste aporturi atît de diferite stoicismul va recurge la procedeul clasic si încercat al alegoriei, caci scoala va sti sa întrebuinteze orice fel de mijloc. Ea va extinde cîmpul alegoriei la infinit: genealo­giile hesiodice, miturile orfice vor fi aruncate în acelasi creuzet ca si zeii lui Homer; în acelasi timp îi va modifica profund spiritul, pentru ca toti zeii, toate miturile vor trebui sa se integreze într-un fel oarecare în crezul stoic.

Vechiul stoicism se Va consacra acestei mari lucrari de adaptare prin cei trei corifei ai sai³: Zenon, Cleanthes, Chry­sippos (mai ales Chrysippos!) si prin discipolii lor mai putin cunoscuti. Panetius si Posidonius, reprezentantii stoicismului mijlociu se vor preocupa mai mult de morala si de stiinta. Ultimii stoici, Epictet, Marcus Aurelius, reveniti la rigo­rismul primitiv, vor decanta doctrina si vor retine doar regulile de viata.

I. Stoicii si zoii fabulei

Cu toate ca operele vechiului stoicism au disparut in întregime si nu ne sînt cunoscute decît prin cîteva fragmente, noi vom interoga tocmai aceste fragmente ⁴, pentru a ne face o idee, destul de precisa, dupa cum vom vedea, asupra felului de a-i adapta pe zei, mai ales pe cei homerici, fizicii si teo­logiei lor. Aceasta este singura metoda valabila. în loc de a lua în bloc tezele lui Heraclit retorul, ale lui Pseudo-Plu-tarh, si ale lui Cornutus, decretind a priori ca ele reflecta pozitiile stoice sau ca deriva dintr-un ,,corpus" stoic de alegorii, vom merge direct la izvoare, pentru a stabili ade­varata învatatura stoica în materie. Vom putea apoi, compa-rîndu-le cu Alegoriile homerice sau cu Viata si. poezia lui Ho-mer sa discernem în aceste ultime opere rolul jucat de Portic si influenta acestuia.

Am face o enumerare fara rost spunînd ca Chrysippos îl identifica pe Hefaistos cm focul creator, pe Atena cu eterul, iar pe Dionysos cu suflul hranitor. Ceea ce trebuie facut este sa vedem cum se integreaza aceste asimilari în doctrina scolii, cum se justifica, ce culoare speciala capata ele repuse In cadrul lor.

Zenon este întemeietorul stoicismului, dar Chrysippos este marele sau teoretician. Primul a oferit caaavaua, iar cel de al doilea a executat miile de broderii. El a ilustrat afirmatiile lui Zenon mult mai des decît le-a modificat. Dealtfel de la Chrysippos ne-au ramas cele mai numeroase texte, mai ales privitoare la domeniul pe care îl exploram. Vom axa deci studiul nostru despre vechiul stoicism asupra lui Chrysippos si vom indica pe parcurs punctele în care Zenon sau Cleanthes au avut pozitii originale.

Gînditorii Porticului nu au avut fata de Homer atitu­dinea ferventa si naiva a unui apologist ca Heraclit. Ei cunosc scrierile sofistilor, iar maestrul lor a profitat de lec­tiile cinicilor. Ei nu-i vor introduce deci pe zeii poetilor si ai cetatilor în panteonul lor filosofic, doar pentru a-i adora în mod candid.

Ei stiu cît valoreaza zeii, ce reprezinta ei. Ei au analizat mersul spiritului omenesc în elaborarea credintelor, în for­marea conceptiilor despre lumea supranaturala. Ei ne vor explica cum mai întîi oamenii au fost izbiti de armonia miscarii astrelor si de catre regularitatea cursei lor, care produc alternarea zilelor si noptilor, ca si revenirea perio­dica a anotimpurilor; ne vor mai spune ca oamenii vazînd animalele naseîndu-se po pamlnt, plantele si fructele zamis-lindu-se în sînul pamîntului, au tras concluzia ca cerul joaca într-un fel rolul tatalui, care fecundeaza prin ploi pamîn-tul-mama. Apoi oamenii au divinizat soarele si luna, acesti luminatori vesnic vii.

Omul a facut apoi deosebire între divinitatile binefaca­toare, ca Zeus, Ilera, Hermes, Demeter, si cele raufacatoare: Poinai, Erinii, Ares. Omul a creat zei care sa prezideze activitatea omeneasca: Speranta, Dreptatea, Eunomia, iar alti zei pentru a prezida pasiunile, ca Eros sau Afrodita.

Omenirea a adoptat, în final, creatiile poetice, cum erau Titanii lui Hesiod si a înaltat la demnitatea divina pe bine­facatorii sai: Herakles, Dioscurii, Dionysos⁵. Avem aici o solutie cît se poate de evoluata si de pozitiva a problemei religioase.

învatatura despre zei ne parvine, în sfîrsit, pe o cale tri­pla: fizica, mitica, politica⁶. Astfel zis, exista zeii savan­tilor, cei ai poetilor, cei ai preotilor, cei ai cetatilor. si unii si altii contin aspacte fragmentare si complementare ale adevarului. Stoicii expun acest adevar - doctrina lor - coborînd apoi catre zeii fizicii, ai poeziei si ai cultului pantru a arata ca sînt în acord cu stoicismul. Pentru a se realiza aceasta potrivire a fost nevoie, desigur, de cîteva mici ajus­tari, po care epicureii sau altii le-au reprosat adversarilor lor stoici. Acestia îi acuzau di acomodarea si adaptarea miturilor lui Homer, Hesiod, Euripide, Orfeu si Musarios, tezelor stoice. Philodamos, pe urmele lui Phedru, reproseaza

acest lucru lui Chrysippos, lui Cleanthes, lui Diogenes din Babilon ⁷. Cicero va relua refrenul: "Multa silinta si-au dat pe degeaba Zenon, Cleanthes, Chrysippos pentru a explica povesti imaginare, pentru a justifica toate numele zeilor" ⁸.

La drept vorbind acesta este un repros ce se poate aduce iproape tuturor celor care interpreteaza mituri: ei vad, Inevitabil, în acestea imaginsa propriei lor gîndiri. Judecind lupa etimologiile sale, Chrysippos tragea grozav de par pe zeii si zeitele fabulei; dar, da fapt, aici este doar o problema ie grad: orice exegeza alegorica trebuie sa întrebuinteze violenta pentru a extirpa dintr-un text lucruri pe care, n noua cazuri din zece, autorul nu le-a pus.

Marea grija a stoicilor era deci de a regasi peste tot armele adevarului universal: la Homer, desigur, mai mult lecît la ceilalti dar nu exclusiv. Drumurile care duc la marea sursa sînt numeroase; ele fac uneori mari ocoluri, însa toate ijung pîna la urma.

Stoicii nu au nici un fel da preocupare apologetica sau norala în exegeza lor si acesta este un lucru important ie subliniat. Patania lui Ares si a Afroditei, care-l scanda-iza atît de mult pe Platon, nu-l tulbura desigur pe Zenon, îare condamna adulterul doar pentru consecintele sale sociale. >\celasi Zenon nu era zguduit de oroare în fata incestului iui Oedip si al Iocastei: acest elev al cinicilor socotea relatiile trupesti indiferente în raport cu adevarata morala; el le punea pe acelasi plan cu contactele cele mai anodni, ca de pilda jele cerute de îngrijirea medicala ⁹. Stoicul se înclina în fata ies'inului, îsi încorda vointa în fata durerii, dar sa ne ferim sa-i atribuim cine stie ce fel de puritanism.

Aceasta era starea de spirit a filosofilor Porticului fata de mitologie. Sa vedem cum au acomodat-o doctrinelor scolii.

II. SaHeM lumii, si ramificatiile sale

Conceptia lor fizica asupra universului nu ofera tra­saturi originale. Ei admit cele patru aspecte traditionale ale materiei: focul, aerul, apa si pamîntul, care ies unele din altele si se rinduiesc dupa greutate, de la centru catre periferie. Pamîntul, scheletul lumii, ocupa mijlocul; aerul

si vaporii umplu prima zona a atmosferei; urmeaza apoi zona eterului în care se rotesc cele sapte planete; în fine ste­lele fixe, a caror imensa armata se roteste împreuna cu cerul exterior. Dincolo de ultimul cerc, vidul infinit ¹⁰.

Acesta este, daca se poate spune, Corpul lumii. Sufletul lumii este facut dintr-un suflu viu (pneuma) de foc si aer care patrunde toate partile acestui gigantic organism. Acest foc divin, prezent chiar în obiectele cele mai umile, strabate toata materia, difuzîndu-se ca mierea prin fagure ⁿ. Chry­sippos numea acest suflet al lumii, Zeus ¹². Reluînd vechile etimologii din Cratylos, el arata ca Zeus era principiul vietii tuturor fiintelor: chiar si pietrele participa la acest principiu universal de existenta. în acest sens Zeus este numit "cauza si stapînul tuturor lucrurilor" ¹³.

Zeus joaca în lume acelasi rol ca si sufletul pentru om ^u. Putem întelege mai bine conceptia stoica despre univers daca pornim asa cum au facut-o, desigur, stoicii, de la felul cum îsi imaginau raporturile corpului omenesc cu sufletul. Sufletul nostru, compus din aer si foc, este ca un sistem nervos care iriga întregul corp, trimitând ramificatii în toate partile pornind de la postul central de comanda, hegano-nikon-ul. Stoicii comparau sufletul cu o stea de mare cu sapte brate. In capatul fiecarei raze se afla o antena pentru comunicarea cu mediul exterior: simturile; celor cinci sim­turi traditionale ci adaugau vocea si facultatea de repro ducere (spermatikon) ¹⁵.

Astfel sufletul-suflu, material ca si corpul cu care se amesteca ¹⁶, emite din postul central (hrgemonikon), in­fluxuri, sufluri particulare care ajung la receptorii care sînt simturile sau la emitatorii care sînt vocea si functia reproducatoare.

Marele corp al lumii este strabatut si patruns, în acelas fel de un suflu de foc care îi da miscare, viata, gîndire. Acest suflet este însusi Dumnezeu, sau Zeus. Diogenes din Babilon ..auditor" al lui Chrysippos, putea afirma ca lumea este identica cu Zeus sau ca îl contine pe Zeus, asa cum omu cuprinde în el însusi sufletul sau propriu.¹⁷

Diferitele clemente ale cosmosului primesc suflul ar zator al lui Zeus: "pneuma" se extinde la mare si atunc primeste numele de Poseidon; strabate si fecundeaza pa mîntul si atunci se numeste Demeter; se raspîndeste îr

aer si atunci e Hera; vivifica soarele sub numele de Apolo si luna sub numele de Artemis; eterul sub numele de Atena ¹⁸.

Stoicii si-au pus întrebarea în ce loc se afla postul de comanda, atît pentru sufletul lumii cit si pentru cel omenesc.

Acest kegemonikon este partea gînditoare a sufletului. Zenon, Chrysippos si majoritatea stoicilor pretind, spre deo­sebire de Platou, ca acest loc nu se afla în cap, ci în jurul inimii: gîndirea trebuie sa se afle acolo unde este si vocea care este expresia sa, forma sa exterioara, or vocea urca de la inima ¹⁹.

Unde se afla, pentru lume, sediul supremului guvernator care este gîndirea, sau mai exact întelepciunea, bunul simt, phronesis ?

Arius Didymus, un stoic din Alexandria, care a trait in intimitatea împaratului Augustus, fiindu-i maestru si sfatuitor ²°, ne ofera asupra acestui subiect diferitele opinii ale stoicilor.

Chrysippos credea ca hegemonikon-u\ lumii este eterul cel mai pur, deoarece este cel mai nobil dintre elemente, cel care antreneaza lumea întreaga în miscarea sa²¹. si deoarece în interpretarea traditionala întelepciunea gîndirii sau phronesis este reprezentata de Atena ²², eterul poate fi numit Atena daca este privit sub acest aspect de element aproape imaterial, atît de subtil îneît poate explica gîn­direa ²³.

Alti stoici, ne spune Arius Didymus, vedeau liegcmo-nikon-ul lumii în pamînt, fara îndoiala din cauza locului sau în inima universului a carei vatra este, sub numele de Hestia ²⁴.

Cleanthes credea ca gîndirea si conducerea lumii aveau drept sediu soarele: acest astru, cel mai însemnat dintre toate, exercita asupra mersului lumii o actiune decisiva, el orînduind ziua si noaptea, ca si întregul ciclu al anotim­purilor ²⁵; focul sau binefacator anima si vivifica natura în acelasi fel în care focul vital al sufletelor noastre proprii asigura corpurilor noastre conservarea, hrana, cresterea: el guverneaza într-adevar lumea ^2e.

Acestea sînt marile principii ale exegezei stoice. Cu toate acestea trei divinitati i-au preocupat în mod special: He-racles, Dionysos, Hephaistos. Sa le examinam aici, pas-

trlndu-le grupate. Le vom vedea pe toate devenind divi­nitati solare.

Cleanthes consacrase lungi digresiuni lui Heracles dînd mai ales o interpretare simbolica celor douasprezece munci. Cornutus face aluzii la aceasta în Thrologia sa, la sfîrsitul capitolului despre Heracles, dar fara a da detaliile acestei exegeze. De atunci s-a considerat ca întregul capitol din Cornutus despre Heracles fusese inspirat de Cleanthes²⁷.

Dupa Cornutus, Heracles este "în univers ratiunea^2S, conform careia natura este puternica si suverana", sau natura privita sub aspectul ei de forta si putere ²⁹. Aceasta forta se împartaseste si eroilor, a caror vigoare fizica si inte­lectuala este o participare la aceasta energie divina, de unde provine, poate, si numele lui Heracles^b0. Trebuie facuta deosebirea între zeul-forta si fiul uman al Alcmenei si al lui Amphitryon. Atributele lui Heracles, pielea de leu si maciuca, sînt simboluri ale puterii. De asemenea arcul, care îngaduie "de-a lovi peste tot", si sagetile care au "o oarecare forta de tensiune"³¹.

Plutarh ne spune ca, dupa parerea stoicilor, Dionysos este "suflul divin care da nastere si hraneste": este tot su­fletul lumii, însa considerat într-una din functiile sale parti­culare, cea de a da viata si de a o întretine. Cînd acest suflu de viata patrunde si strabate pamîntul, primeste numele special de Demeter; iar daca avem în vedere efectele sale vivificatoare asupra fructelor si produselor solului, acest suflu se poate numi Core sau Persephone³².

Pentru stoici, Hephaistos era desigur focul³³. însa Zenon facea o distinctie între focul "obisnuit" si focul "artist" sau creator ³⁴. Primul mistuie si consuma, "transforma hrana sa în el însusi"; cel de-al doilea pastreaza dimpotriva cor­purile pe care le patrunde si le sporeste. Sufletul fiintelor vii este facut din acest fel de foc, care construieste în loc sa distruga: tot din acest fel de foc ingenios si inteligent sînt alcatuite astrele, soarele, luna³⁵. Dupa Diogene Laertios, stoicii identificau pe Hephaistos cu acest foc "artist"³⁶. Ei se întîlneau astfel cu interpretarea traditionala, care îl considera pe Hephaistos-ul homeric drept focul si de­miurgul, dar si în acest caz îl adapteaza pe zeu la filosofia lor, îi impusesera pecetea lor. Hephaistos, ca si celelalte personaje, divine, nu mai este decît un aspact sau o functie

particulara a zeului unic, a Zeus-ului stoicilor. Hephaistos este tot sufletul lumii, considerat ca foc creator.

Prin acest procedeu foarte simplu, teologia Porticului nu a avut nici o greutate sa-si încorporeze pe toti zeii mito­logiei, de la Homer pîna la Euripide; ea a putut accepta si explica atît teogonia lui Hesiod cît si pe cea a orficilor.

Stoicismul însa s-a straduit în mod deosebit, si acest lucru era firesc sa aduca si pe Homer sub Portic. Primii sai trei corifei au vorbit mult de Homer, fie în comentarii speciale, fie în tratatele lor filosofice. Sa adunam cu rabdare cele cîteva frinturi care au mai ramas.

III. Zenon: Aîroilita si Dioscurii

Dupa Diogene Laertios³⁷, Zenon compusese o lucrare In cinci carti, intitulata Probleme homerice^3S. Fara îndoiala aceasta era una dintre primele sale scrieri, ca si Republica, scrisa, cum se spunea în gluma, "pe coada ciinelui", atunci cînd se mai afla sub influenta cinica, dar se pregatea sa "alunece" în afara sectei, pentru a-si întemeia propria scoala³⁹.

si într-adevar, daca ne raportam la Dio Chrysostoinus ⁴°, Zenon, în comentariile sale la lliada si Odiseea, adopta punctul de vedere al marelui patron al cinicilor, Antisthenes: el nu condamna nimic la Homer, însa face o deosebire între spusele poetului care sînt conforme cu adevarul, si cele care «int conforme cu opinia⁴¹. Zenon dezvolta aceasta teza, doar enuntata de Antisthenes si trece la aplicatiile de detaliu ⁴².

Cum trebuie sa întelegem aceasta distinctie dintre "a-devar" si "opinie" ? "Adevarul" se afla oare în miturile care cuprind o doctrina fizica sub valul alegoriei, iar "opinia" în tot restul ? Nimic nu este mai putin sigur: cinicii se ocupau de morala mai degraba decît de fizica. Iar scopul autorului, dupa cum ne precizeaza Dio, era de a rezolva unele contra­dictii aparente ale lui Homer ⁴³. Pentru a interpreta acest text al lui Dio, ne-am putea gîndi la discutiile celor vechi despre idealul moral al lui Homer, la acele lupte de idei în jurul lui Ulise, ale carui declaratii si atitudini erau destul de variabile, asa cum vom vedea mai departe ⁴⁴. Zenon putea

distinge la Homer între ceea ce poetul ia pe seama sa, intre ceea ce el însusi da drept adevar obiectiv si opiniile pe care le enunta unul sau altul dintre eroi. Aceste opinii se pot schimba, asupra aceleiasi probleme, de la un personaj la altul: Ulise si Tersit nu au aceleasi conceptii politice; ele se pot schimba, la acelasi personaj, In functie de circum­stante: Ulise, care pare uneori sa-si gaseasca idealul în efort si truda, nu se sfieste de a-si afirma, la banchetul feacilor, gustul pentru viata agreabila si voluptoasa a gazdelor sale.

Un text aristotelic însa (Poetica, 1461 a), pe care 11 vom cita mai departe ⁴⁴**, ne îndeamna sa întelegem prin "opinie" credintele comune, adesea false, în special în lega­tura cu zeii.

Lucrarea lui Zenon trebuia sa ramîna, dealtfel, în linia comentariilor gramaticale ale lui Homer: Strabon se refera desigur la asa ceva, cînd îl trimite po cititor la Zenon fi­losoful în "problema" Eremboi-lor - simpla chestiune geo­grafica ⁴⁵.

Este deci probabil ca nu în timp ce-l comenta po Homer sub influenta cinicilor s-a lansat Zenon în interpretarea alegorica. Poate ca s-a întrebat în cartea sa Asupra modului de întelegere a poeziei⁴⁰, la fel ca si Plutarh în De audiendis poetis, asupra întinderii si interesului acestei metode de inter­pretare.

Dimpotriva, în comentariul sau la Teogonia lui Hesiod, scris, dupa toate probabilitatile, dupa ce elaborase "fizica" stoica, zeii se transforma: Junona, Jupiter, Vesta ne spune Cicero ⁴⁷, cedeaza locul unor obiecte neînsufletite si mute ⁴⁸. Zenon pluteste în plin alegorism, probabil pe urmele dis­cipolilor lui Heraclit din Efes.

Ceea ce va servi drept baza alegorismului propriu stoic va fi marea lucrare a lui Zenon Despre Univers ⁴⁹ în care acesta îsi expusese conceptiile asupra lui Zeus - Zeu, Inte­ligenta, Destin, corp si suflet al lumii.

Doua din exegezele lui Zenon, pastrate în tratatul lui Philodemos, Despre pietate, par sa se refere la Homer: una priveste pe Afrodita, cealalta pe Dioscuri.

Pentru Zenon, Afrodita este principiul care leaga Intre ele diversele parti ale fiintelor ⁵°. Pentru stoici, alaturi de corpurile cu adevarat simple ⁵¹, se afla cele care sînt compuse din elemente strîns unite ⁵², ca de pilda fiintele vii, animale

sau plante ⁵³. Transformînd-o pe Afrodita în puterea care apropie si leaga între ele diversele componente ale unui corp, Zenon urmeaza exegeza homerica curenta, care iden­tifica pe iubita lui Ares cu dragostea, philia lui Empedocle, forta de atractie care actioneaza în sinul naturii.

Tot dupa Philodemos, Zenon îi numea pe Dioscuri "ra­tiunile drepte si dispozitiile virtuoase" ⁵⁴. Dioscurii ⁵⁵ sînt simbolul unirii fratesti: Philolaos le consacra deja cele doua semicercuri ale circumferintei, iar mai tîrziu vor fi identi­ficati cu cele doua emisfere.⁵⁰ Ei par a reprezenta pentru Zenon asentimentul la ordinea universala, marea virtute stoica. Aceasta ordine universala se confunda cu ratiunea divi­na, cu legea lumii, cu Zeus ⁵⁷. Prin inteligenta sa, omul capata constiinta acestei legi si i se integreaza, potrivindu-si dupa ea "elanurile" si dorintele. Aceasta aliniere a ratiunilor indi­viduale la logosul universal, acest acord permanent al vointei cu exigentele destinului⁵⁸ sînt figurate dublu de catre Dios­curi: ei sînt "copii ai lui Zeus" - numele lor o spune - tot asa cum ratiunea înteleptului este o emanatie a ratiunii divine iar frateasca lor armonie este tipul însusi al perfectei supuneri la legea universala.

IV. Cleanthes si Chrysippos

în lunga lista a lucrarilor lui Cleanthes, se remarca un tratat Despre poet (desigur Homer) ⁵⁹, din care au ramas unele urme.

Plutarh⁰⁰ face aluzie la el pentru a-si bate joc de doua exegeze homerice ale lui Cleanthes, pe care le considera jocuri puerile: una po care nu o precizeaza⁶¹, cealalta, ca­reia îi reda esenta, invocatia catre Zeus, "stapînul Dodonei"⁶². Cleanthes reunea cele doua cuvinte într-unui singur si înte­legea un "Zeus care tîsneste"; pentru el Zeus era aerul care e xala si urca din pamînt °³.

Clcrnthes îndrepta si epitetul lui Atlas: Homer îl numea "raufacator, redutabil"⁶⁴ pe acest personaj care sustinea puternicile coloane care separau cerul de pamînt. Atlas fiind pentru Cleanthes o încarnare a providentei, punsa spi­ritul aspru, pe oloophron, si cuvîntul capata astfel figura

mai buna: Atlas efâ "cel care vegheaza asupra universului¹', care "se gindeste la toate" ⁶⁵.

în sfîrsit, moly, iarba magica pe care Hermes i-o da lui Ulise înainte de a patrunde în palatul Circei⁶⁶, era pentru Cleanthes un simbol al ratiunii - al ratiunii gratie careia elanuri si pasiuni se linistesc si se tocesc⁶⁷.

Chrysippos a fost un scriitor de o rara fecunditate: cinci sute de rinduri pe zi, dupa Diogene Laertios⁶⁸. El umplea Irsa o mare parte din aceste pagini cu citate poetice. Se spune ca într-una din lucrarile sale transcrisese astfel aproape toata Medeea lui Euripide ^G9.

El recurgea în orice ocazie la proba prin poeti (manie mostenita de la el de Plutarh); dupa spusele lui Galen însa, el o facea fara discernamînt, citind de-a valma versuri care îi confirmau teza si altele care o contraziceau ⁷°. Homer trebuie sa fi fost des solicitat, ca în exemplul citat de Plutarh^7l în care îl facea pe Zeus un dialectician încercat, cu un ra­tionament puternic, deoarece este numit in Ihada "Cro-nidul cu glas mare" ⁷².

Spre deosebire de predecesorii sai, Chrysippos nu a con­sacrat o lucrare speciala exegezei lui Homer: el este totusi citat în scolii pentru chestiuni de limba sau de gramatica ⁷³. Probabil ca le abordase în lucrarile sale de retorica. îi placea sa legifereze asupra cuvintelor, cum spune Galen: "tocmai el, un cilician abia venit în Atena, nestiind nici macar sa vorbeasca corect greaca..."⁷⁴ (Era din Soloi, patria sole-cismelor.)

în lucrarile sale teologice, In tratatul Despre zei, si în cel Despre Providenta, avea el sa-i studieze pe zeii fabulei pentru a-i adapta la stoicism.

Un pasaj din cartea I a tratatului Despre zei, rezumat de catre Philodemos, pare a se referi la Iliada: "Zeus este aerul din jurul pamîntului, Hades (aerul) obscur, Poseidon, cel (care circula) strabatând pamîntul si marea" ⁷⁵.

Cele trei nume reunite: Zeus, Hades si Poseidon, evoca împartirea lumii, în cîntul XIV al lliadei. Exegeza tradi­tionala considera pe Zeus ca fiind focul, pe Poseidon apa, pe Hades aerul. Chrysippos se îndeparteaza sensibil de aceasta explicatie. Mai întii cei trei zei sînt, pentru el, doar aer, întelegind desigur prin aceasta acel principiu activ

care strabate întreaga materie, amestec de aer si foc, pe care îl numeste cel mai adesea pneuma ⁷⁸. Mai mult, se pare chiar ca voia sa justifice mai ales versurile care declarau pamîntul comun celor trei divinitati. Din acel moment Poseidon de­venea pneuma divina care patrunde In acelasi timp pamîntul si marea (cutremurele nu erau atribuite lui Poseidon ?); Zeua si Hades sînt aceeasi pneuma strabatlnd atmosfera terestra, aerul propriu-zis, luminos sub stralucirea soarelui, obscur fara el. Nu va fi vorba aici de eter, care nu are nimic "în comun" cu pamîntul ".

Chrysippos daduse o lunga exegeza - de vreo sass sute de rînduri, - a relatiilor dintre Zeus si Ilera ^T8. Era vorba de un tablou expus la Samos ⁷⁹, inspirat fara îndoiala din vestita scena de pa muntele Ida, în care fantezia deocheata a artistului fortase putin nota ⁸⁰. Chrysippos o privea pe Hera ca pe materia "primind în ea ratiunile seminale ale zeului pentru elaborarea lumii" ^8l.

între teoriile stoicilor si cele ale alegoristilor anteriori lui Platon diferenta este neta si o vom preciza mai bine îndata. Sa-l prezentam mai întîi pe cel care va asigura tran­zitia între cele doua: Xenoerates.

V. Un procursor al stoicilor: Xenoerates

I

Xenoerates din Chalcedon a fost scolarh al Academiei t timp de douazeci si cinci de ani, între 339 si 314. Acest om blind si auster (pe el îl povatuise Platon "sa aduca sa­crificii Gratiilor") profesa \m idealism intens, reducînd ideile la numere; Spcusippos, predecesorul lui si nepotul lui Platon, introdusese deja în scoala acest pitagorism pro­nuntat⁸². Iar numerele se reduceau la unu si la multiplu, la monada, unitatea, si la diada, dualitatea sau multipli­citatea. Un fragment din Aetius rezuma teologia lui Xeno­erates ⁸³. Unul sau monada, principiul masculin, jucînd rolul tatalui, este Nous-xil care domneste în cer, este primul zeu, este Zeus; diada sau dualitatea este principiul feminin, mama zeilor, stapina regiunilor "de sub cer", sufletul între­gului. Alaturi de acesti zei supremi, monada si diada, spirit si suflet, Xenocrate admitea existenta unor divinitati subal­terne, care strabateau elementele materiale. Aceste puteri

divine purtau diverse nume dupa elementul în care se ras-pindeau: "cea care merge (prin aer?) se numeste (Hades? sau) Invizibilul; cea care strabate umedul, Poseidon; cea care strabate pamîntul Demeter, izvorul vegetatiei" ⁸⁴.

Aetius noteaza foarte just ca Xenoerates trasa astfel calea celor de sub Portic, ca el "conducea corul" stoicilor si constituia un preludiu la toate variatiunile pe aceasta tema.

Dincolo de stoici, Xenocrate îi anunta deja pe Plotin si Iamblichos, punînd deasupra elementelor Spiritul si Su­fletul, monada si diada.

Sa revenim la panteonul, sau mai degraba la panteismul stoicilor, pentru a-i preciza fizionomia.

Zeii religiei populare, cei pe care îi venereaza cetatile grecesti, cei ale caror nasteri si aventuri au fost istorisite de Orfeu sau Musaios, Homer, Hesiod sau Euripide, pot cu totii sa ia loc în galeria Porticului. Ei se dezbraca de forma lor umana, de personalitatea lor, pentru a deveni într-o oarecare masura fragmente de oglinda reflectînd acelasi zeu, într-o infinita varietate de aspecte. Acest zeu universal, suflu de foc care strabate materia, se extinde asupra aerului sau eterului, apei sau pamântului, stelelor fixe sau rataci­toare, corpului animalelor, plantelor si fructelor, iar fiecare dintre aceste extensiuni poate lua un nume divin particular; va fi numele divinitatii pe care credintele populare sau ima­ginatia poetilor l-au dat elementului în discutie: de pilda Apollo psntru soare si Poseidon pentru mare, Hera pentru aer, Demeter pentru pamînt.

Stoicii nu utilizeaza zeii mitologiei în slare bruta, asa cum se prezinta la Hesiod, Homer sau altii, ei au în urma lor o lunga traditie alegorica, ce aproape ca impusese un anumit numar de "relatii": Hera si Hades, pentru a-i cita numai p3 acestia doi, fusesera acceptati de Portic trans­formati deja de catre exegeza anterioara în elemente ale na­turii ; ei erau socotiti ca echivalenti ai acrului atmosferic, însa Zenon, Cleanthes, Chrysippos, pornind de la acesti zei deja identificati cu elementele, le vor modifica aspectul: se poate chiar spune ca îl vor modifica în mod radical.

în loc de a spune, la fel ca alegoristii care i-au precedat, ca Poseidon este unul din cele patru elemente, apa marii; ca Hera este un alt element, aerul, si sa-i tranforme în felul acesta pe zei în stoicheia (elemente), facînd din ei o parte a marelui corp al universului, vor zice ca Poseidon sau Hera sînt suflul divin care anima marea sau aerul; sînt sufletul care se ascunde în aceasta materie.

Fara îndoiala, acest suflu este tot materie, suflu de foc, însa materie aproape ■ spiritualizata, suport si cauza a gîndirii.

Neoplatonicii vor continua aceasta exegeza si o vor împinge si mai departe: divinitatile mitologice vor ramîne sufletul elementelor, însa un suflet cu totul strain lumii senzatiilor. Hera sau Poseidon vor continua sa prezideze asupra aerului sau a marii, însa vor deveni realitati ale lumii inteligibile.

Acestea sînt cele trei stadii ale exegezei alegorice a zeilor mitologiei: de la zeii considerati ca elemente de catre primii exegeti, contemporani cu fizicienii presocratici, s-a trecut, cu stoicii, la zei, ca suflete particulare, însa tot materiale, ale acelorasi elemente; asteptând momentul în care neopla­tonismul va transporta pe aceeasi zei în universul inteligibil.

Cel care a deschis drumul filosofilor Porticului de la primul catre al doilea stadiu a fost un discipol al lui Platon, Xenocrate; iar acest lucru merita sa fie subliniat în mod special.