SUFERINŢELE IUDEILOR: DE LA APOCALIPSĂ LA EXALTAREA TOREI
196. începuturile eshatologiei
Capitolele 40-55 din Cartea lui Isaia constituie o lucrare aparte, cunoscuta sub numele de Deutero-Isaia ("Al doilea Isaia"). Textul a fost redactat în ultimii ani ai Exilului babilonian, de catre un autor necunoscut, probabil executat în urma unui proces (cf. Isaia, 52: 13-53: 12). Mesajul contrasteaza puternic cu celelalte profetii, mai întâi prin optimismul sau, dar si printr-o îndrazneata interpretare a istorici contemporane. Marele rege Cyrus, instrument al vointei lui Iahve (41: 42), pregateste distrugerea Babilonului. Cei care au putut sa creada în superioritatea zeilor babilonieni vor fi repede redusi la tacere, caci acestia sunt idoli, inerti si neputinciosi (40: 19 sq.; 44: 12-20 etc.). Iahve singur este Dumnezeu: "Eu sunt cel dintâi si cel din urma; si nu exista alt Dumnezeu în afara de mine" (44: 6; cf, si 45: 18-22). "Eu sunt Dumnezeu si nu este nimeni asemenea Mie" (46... 9).
E vorba de cea mai radicala afirmare a unui monoteism sistematic, deoarece însasi existenta celorlalti zei este negata. "N-ai zdrobit Tu pe Rahab, n-ai spintecat tu Balaurul? Nu esti tu cel care a secat marea si apele Adâncului celui fara fund, cel ce adâncimile marii le-ai facut carare larga pentru cei rascumparati ai Tai?" (51: 9-10). Creatia, precum si Istoria, deci si Exilul si Slobozirea, sunt opera iui Iahve. Eliberarea celor deportati este vazuta ca un Nou Exod. Dar, de asta data, este vorba de o reîntoarcere triumfala: "Croi-voi o cale în desert, izvoare în loc uscat" (43: 19). "Muntii si colinele vor izbucni în strigate de veselie înaintea voastra [...]. în locul spinilor va creste chiparosul, în locul urzicilor va creste mirt" (55: 12-13; cf. 40: 9-11; 54: 11-14). Noul Exod nu va fi facut în graba: "Caci voi nu veti iesi în graba si nu veti pleca fugind, în fruntea voastra va merge Domnul si în urma voastra tot el, Dumnezeul lui Israel" (52-12). Alte neamuri vor fi si ele cuprinse în rascumpararea care se pregateste: "întoarceti-va catre Mine si veti fi mântuiti, voi cei ce locuiti la marginile pamântului, caci eu sunt Dumnezeu, si nu e altul" (45: 22; cf. 56: l-7, despre prozelitii lui Iahve). Totusi, Israel se va bucura mereu de pozitie privilegiata, aceea de natiune dominanta.
Caderea Ierusalimului, disparitia regatului lui Iuda si Exilul erau în fond judecata divina anuntata de catre profeti. Acum, când pedeapsa era împlinita. Iahve înnoia Legamântul. De data aceasta, Legamântul va fi vesnic (55: 3) si rascumpararea irevocabila (45: 17, 51: 6, 8). Caci "cu îndurare vesnica ma voi milostivi de tine, spune Rascumparatorul tau, Domnul". (54: 8). Cei luati în robie, eliberati de catre Iahve, se vor reîntoarce în Sion "cu cântari de biruinta si o bucurie vesnica va încununa capul lor. Bucuria si veselia vor veni peste ei, iar întristarea si suspinarea se vor departa de ei" (51: 11).
Entuziasmul, exaltarea, viziunile beatifice ivite din certitudinea iminentei mântuiri nu au pereche în toata literatura anterioara. Osea, Ieremia, lezechiel îsi proclamasera credinta în rascumpararea lui Israel. Dar autorul lui Deutero-Isaia este primul profet care elaboreaza o eshatologie. El vesteste, într-adevar, zorii unei ere noi. între cele doua epoci - aceea care se
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
sfârseste si cea care trebuia sa înceapa dintr-o clipa în alta - exista o radicala deosebire. Ceilalti profeti nu propovaduiau sfârsitul unei epoci tragice &# 22322j919w 351;i apropierea alteia, fericita si desavârsita, ci sfârsitul purtarii scandaloase a lui Israel, regenerarea sa printr-o reîntoarcere sincera catre Dumnezeu. Dimpotriva, Al doilea Isaia prezinta inaugurarea unei noi epoci ca pe o istorie dramatica, comportând o serie de acte prodigioase hotarâte de Dumnezeu: 1) darâmarea Babilonului de catre Iahve (43: 14-15 e te.), prin unealta sa, Cyrus (41: 24 etc.), sau prin Israel (41: 14-16); 2) rascumpararea lui Israel, adica slobozirea exilatilor (49: 25-26), strabaterea pustiului (55: 12-13), sosirea la Ierusalim (40: 9-11) si strângerea laolalta a tuturor celor ce fusesera împrastiati prin lume (41: 8-9); 3) întoarcerea lui Iahve în Sion (40: 9-11); 4) înnoirea tarii prin reconstructii (44: 26) si înmultirea populatiei (44: l-5), ba chiar prin schimbari de tip edenic (51: 3); 5) convertirea neamurilor catre Iahve si repudierea propriilor zei (51: 4-5)1. Acest scenario eshatologic va fi reluat si dezvoltat de catre profetii urmatori (§ 197). Dar nici unul nu va reusi sa egaleze forta vizionara si profunzimea spirituala a lui Al doilea Isaia.
Patru poeme, numite Cântarile Slujitorului (42: l-4; 49: l-6; 50: 49; 52: 13-53: 12), exprima în mod original si dramatic suferintele poporului evreu. Interpretarea lor a dat nastere la nenumarate controverse. Foarte probabil "Slujitorul lui Iahve" (ebhed yahveh) întruchipeaza elita iudee deportata. Durerile sale sunt considerate o ispasire a pacatelor întregului popor. "Slujitorul lui Iahve" acceptase toate înjosirile: "Spatele l-am dat spre batai [...] si fata mea nu am ferit-o de rusinea scuiparilor" (50: 6). Durerea deportarii este un sacrificiu prin care pacatele lui Israel se sterg: "El a luat asupra-si suferintele noastre si cu durerile noastre a fost împovarat [... J. El a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastra si prin ranile lui toti ne-am vindecat" (53: 5).
Exegeza crestina a vazut în "Slujitorul lui Iahve" anticiparea lui Mesia. Numeroase pasaje justificau aceasta interpretare. Caci "Iahve a facut sa cada asupra lui faradelegile noastre [...]. Ca un miel dus spre junghiere [...] fara de glas [...] pentru pacatele noastre a fost adus spre moarte" (53: 6-8). Victima voluntara, "Slujitorul" a fost numarat "printre pacatosi în timp ce pentru faradelegile multora suferea si pentru cei pacatosi si-a dat viata" (53: 12). Dar, scapat de "chinurile sufletului, el va vedea lumina si se va satura [...] si cu cei puternici va împarti prada" (53: 11-12). Mai mult înca: Iahve va face din "Sluga Sa" "lumina popoarelor, ca sa duca mântuirea Mea pâna la marginile pamântului" (49: 6).
Aceste texte se înscriu printre culmile gândirii religioase ebraice. Proclamarea salvarii universale prin suferintele "Slujitorului lui Iahve" anunta crestinismul.
197. Agheu, Zaharia, profeti eshatologici
De la reîntoarcerea lor, în ~ 538, deportatii au fost confruntati, pe lânga alte chestiuni urgente, cu aceea a reconstructiei Templului. Noul sanctuar nu mai apartinea dinastiei regale, ci poporului, care se angajase sa suporte cheltuielile. Piatra unghiulara a fost pusa în ~ 537; la putina vreme dupa asta, lucrarile au fost oprite. Abia în ~ 520, ca urmare a unei schimbari politice, constructia a fost reluata. Criza care zguduia Imperiul persan a trezit un nou val de exaltare eshatologica. Zorobabel, care fusese numit înalt comisar, si marele preot losua, sustinuti de profetii Agheu si Zaharia, îsi concentrara eforturile pentru recladirea sanctuarului, în ~ 515 Templul a fost sfintit, dar Zorobabel, socotit drept nesigur de regimul persan, fusese îndepartat.
Cf. G. Fohrer, History of Izraelite Religion, pp. 328 sq.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Tarei
Pentru entuziastii îmbatati de profetiile recente, aceasta a însemnat începutul unui nou sir de dezamagiri, întrucât judecata divina se împlinise, se punea întrebarea când se va ivi epoca eshatologica anuntata de catre Deutero-Isaia. Pentru Agheu, noua era începuse atunci când Zorobabel pusese piatra unghiulara (2: 15-19). si el vestea pentru ziua în care se vor sfârsi lucrarile un cutremur de pamânt, caderea "regilor neamurilor", nimicirea armatelor lor si instaurarea iui Zorobabel ca rege mesianic (2: 20-23)2. Totusi, când Templul a fost în cele din urma sfintit, se punea întrebarea de ce eschatonul se lasa asteptat. Unul din raspunsurile cele mai plauzibile explica întârzierea prin decaderea comunitatii. Dar, asa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, reculul transfigurarii universale prezise de Deutero-Isaia a modificat conceptia despre mântuire si, treptat, speranta eshatologica s-a stins.
Vom cântari mai târziu consecintele acestei descumpaniri pentru istoria ulterioara a Israelului. Cu toate astea, nu se poate subestima importanta profetismului eshatologic. Agheu si Zaharia insista asupra deosebirii radicale dintre cele doua vârste, cea veche si cea noua. Pentru Zaharia, prima era caracterizata prin vointa lui Iahve de a distruge, cea de a doua prin dorinta sa de a salva (l: l-6; 8:14-15). Mai întâi, va avea loc nimicirea popoarelor raspunzatoare de tragedia lui Israel (1: 15), urmata de un "belsug de bunuri" revarsat de Iahve asupra Ierusalimului (1: 17; 2: 5-9 etc.). Dumnezeu îi va nimici pe pacatosii lui Iuda (5: l-4), va alunga nedreptatile din tara (5:5-11) si îi va aduna laolalta pe exilati (6: l-8 etc.). în cele din urma, o domnie mesianica va fi proclamata la Ierusalim si popoarele vor veni "sa-l caute pe Iahve Sabbaot la Ierusalim si sa se roage înaintea Domnului" (8: 20-22; cf. 2: 15).
Profetii asemanatoare se întâlnesc în textul numit Apocalipsa lui Israel (Isaia, cap. 24-27)3. Aceleasi teme vor fi reluate în secolul al IV-lea, de Deutero-Zaharia (9: 11-17; 10: 3-12) si de catre profetul loil4. Scenariul eshatologic contine toate sau o parte din aceste motive: nimicirea neamurilor, eliberarea lui Israel, strângerea laolalta la Ierusalim a celor ce fusesera deportati, transfigurarea paradisiaca a tarii, instaurarea suveranitatii dumnezeiesti sau a unei domnii mesianice, convertirea finala a popoarelor. Putem distinge în aceste imagini edenice modificarea eshatologica a mesajului "profetilor optimisti" de dinainte de Exil5.
De la Deutero-Isaia, dimineata eschatonului era considerata ca iminenta (cf. Isaia, 56: l-2; 61: 2). Uneori, profetul îndrazneste sa-i reaminteasca lui Iahve ca întârzie sa recladeasca Ierusalimul (Isaia, 62: 7). Totusi, el stie ca vina le revine pacatosilor, caci "nelegiuirile voastre au sapat un abis între voi si Dumnezeul vostru" (59: 2)6. Pentru Deutero-Isaia, ca si pentru profetii de dupa Exil, inaugurarea noii ere va fi precedata de rasturnari istorice grandioase (caderea Babilonului, atacul neamurilor împotriva Ierusalimului, urmat de nimicirea lor).
Extinderea rascumpararii eshatologice si la alte popoare este plina de consecinte pentru dezvoltarea ulterioara a religiei lui Israel, în Deutero-Isaia (Isaia, 51: 4-6), Iahve, adresându-se tuturor natiunilor, vorbeste de "mântuirea" sa, care "va veni ca lumina", "în ziua aceea, omul îsi va îndrepta privirea catre Ziditorul sau si ochii lui se vor întoarce catre Sfântul lui Israel" (17: 7). Rascumpararea universala este si mai explicit proclamata de Sofonie (3: 9): "Atunci voi da popoarelor buze curate, pentru ca toate sa poata invoca numele lui Iahve si sa-i slujeasca lui laolalta". Desi, cel mai adesea, salvarea este promisa tuturor, ea va fi accesibila mai ales
2 Idei similare la Zaharia (8: 9-13 etc.).
.* Dumnezeu va judeca pe toti dusmanii lui Israel, capitalele lor vor fi darâmate, dar supravietuitorii vor lua parte la banchetul mesianic alaturi de Iahve, pe Muntele Sion (24: 21-25: 12).
4 Dupa razboiul eshatologic împotriva neamurilor vinovate fata de Iahve si Israel, va începe o epoca paradisiaca, de bogatie si pace (loil, 4: 2-3, 12; 4: 18-21).
5 G. Fohrer, op. cit., p. 340.
6 Profetul Malahia (secolul al V-lea) refuza sa precizeze data "zilei lui Iahve". Importanta este pregatirea interioara, caci "ziua sosirii sale" (3: 2) poate oricând sa survina.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
Ierusalimului, centrul national si religios al lui Israel (Isaia, 2: 2-4; 25: 6 sq.; 56: 7; leremia, 3: 17; Zaharia, 8: 20 sq.).
Alaturi de asemenea profetii, interesând doar lumea istorica, se întâlnesc preziceri de tip mai arhaic (cf. § 12), privind Cosmosul în totalitatea sa. Agheu (2: 6) anunta ca Iahve "va cutremura cerul si pamântul, marea si uscatul". Judecata de Apoi va fi însotita de catastrofe cosmice care vor nimici lumea (Isaia, 34: 4; 51: 6). Dar Iahve va crea "ceruri noi si un pamânt nou si nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute" (Isaia, 65: 17). Noua creatie va fi indestructibila (66: 22) si Iahve va fi "o lumina vesnica" (60: 20). Chiar Ierusalimul va fi înnoit (Zaharia, 2: 5-9) si va primi "un nume nou, pe care îl va rosti gura lui Iahve" (Isaia, 62: 2). Ca în atâtea alte scenarii eshatologice, înnoirea Creatiei va comporta anumite elemente "paradisiace": bogatii nenumarate, belsug fara egal, disparitia bolilor, viata lunga, pace vesnica între oameni si între animale, purificarea de orice necuratii etc. Dar osia Universului restaurat în perfectia sa originala va fi orasul Ierusalim, adevarat "Centru al Lumii".
198. Asteptarea Regelui mesianic
Potrivit profetiilor eshatologice, lumea reînnoita va fi cârmuita de Iahve7 sau de un rege desemnat de catre Dumnezeu si care va domni în numele sau. Acest rege, numit în general "Unsul" (masiah), era considerat ca fiind coborâtor din semintia lui David. Isaia vorbeste despre un "Prunc", un "fiu pentru tronul lui David" (9: l-6), despre "o mladita din tulpina lui lesei" (11: 1), care va domni cu dreptate într-o lume paradisiaca, în care "lupul va locui laolalta cu mielul, leopardul se va culca lânga caprioara, vitelul si puiul de leu vor mânca împreuna, si un copil îi va paste" (11:6). Zaharia împarte demnitatea mesianica între autoritatea temporala si puterea spirituala, Zorobabel si marele-preot losua (4: l-6; 10: 6-14). într-o alta profetie el descrie intrarea în Ierusalim a Regelui mesianic "drept si biruitor, smerit si calare pe asin" (9: 9-10).
E important sa precizam ca formula "Unsul lui Iahve" era la început aplicata regelui care cârmuia tara. Personajul eshatologic a fost comparat cu un rege. Mai târziu s-a vorbit de ungerea preotilor, a profetilor si a patriarhilor8. A fi "uns" de Iahve însemna un raport cât mai strâns cu Dumnezeu. Dar, în Vechiul Testament, "Mesia" eshatologic nu este o fiinta supranaturala, coborâta din cer spre a mântui lumea. Rascumpararea este exclusiv opera lui Iahve. Mesia este un muritor, mladita din tulpina davidica, ce se va aseza pe tronul lui David si va domni cu dreptate. Unii istorici au conchis ca asteptarea lui Mesia apare în cercurile animate de entuziasmul eshatologic, ramase totusi credincioase monarhiei davidice. Dar aceste grupuri nu reprezentau decât o minoritate si, de aceea, asteptarea mesianica nu a exercitat o influenta semnificativa9. Problema este însa mai complexa. Originalitatea gândirii religioase ebraice este în afara de orice îndoiala, dar ideologia regala elaborata de ea comporta asemanari cu rolul "rascumparator" al regelui din marile monarhii orientale10.
S-a facut comparatia între profetiile eshatologice si mesajul marilor profeti de dinaintea Exilului: primii nu sperau o transformare radicala a omului si o noua calitate a existentei, ci
7 Isaia, 24: 23; 33: 22; 43: 15; 44: 6; "Domnul va împarati peste ei în Muntele S ion" (Miheia, 4: 7; cf. 2: 13); Zaharia, 9: l-8 etc.
8 Vezi, S. Mowinckel, He That Cometh, pp. 56 sq.
9 Cf. G. Fohrer, op. cit., p. 350.
10 Cf., inter alia, G. Widengren, Sakrales Konigtum, pp. 30 sq.; S. Mowinckel, He That Cometh, 280 sq. si passim.; H. Ringgren, "Konig und Messias" etc.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
o era noua si, pornind de aici, crearea unei lumi noi; omul ar fi indirect, si oarecum automat, transformat prin acest miracol al lui Iahve. Profetiile eshatologice ar arata, deci, o oarecare neîntelegere a mesajului marilor profeti si o iluzie optimista privind vointa lui Dumnezeu de a mântui poporul iui Israel1'. Trebuie remarcat totusi ca speranta într-o înnoire cosmica, comportând restaurarea omului în integritatea sa primordiala, este o conceptie centrala a religiozitatii arhaice, în special aceea a paleocul ti valorilor (cf. § § 12 sq.). Orice eshatoiogie reia, prelungeste si revalorizeaza ideea ca creatia, lucrare divina, prin excelenta, este singura în stare sa înnoiasca si sa sanctifice existenta umana. Desigur, asteptarea eshatologica de dupa Exil izvora dintr-o alta experienta religioasa decât aceea a marilor profeti, dar ea nu era mai putin semnificativa, în cele din urma, era vorba de a renunta la speranta unei perfectiuni spirituale realizabile prin eforturi personale si de a întari credinta în atotputerea lui Dumnezeu si în promisiunea salvarii.
E adevarat ca întârzierea eschatonuliii a sfârsit prin a întari autoritatea orientarilor opuse, de tiplegalist si ritualist. Dar sperantele eshatologice nu au disparut niciodata definitiv (cf. § 203).
199. Spre desavârsirea legalismului
In timpul celor doua secole de pace sub suzeranitatea persana, reforma Jegalista, începuta înainte de Exil si continuata în captivitate, a fost definitiv consolidata. La Babilon, circumcizia a fost revalorizata ca simbol prin excelenta al apartenentei Ia poporul lui Iahve. Respectarea Sabbatului a devenit dovada fidelitatii fata de Legamânt (Isaia, 56: l-8; 58: 13-14). Codul de prescriptii rituale continut în Levitic (cap. 17-26) a primit forma definitiva în timpul Exilului. Numit "Legea Sfinteniei" si atribuit Iui Moise, acest cod reglementeaza sacrificiile de animale, relatiile si interdictiile sexuale, calendarul sarbatorilor, detaliile de cult, insistând pe curatii si necuratii rituale. Ca si Brahmana (cf. § 76), "Legea Sfinteniei" ritualizeaza functiile vietii si comportamentele sociale. Scopul sau este de a pastra curatia lui Israel, spre a-l pregati pentru o noua cucerire a pamântului fagaduit de îahve. Supravietuirea poporului nu va fi posibila decât în masura în care identitatea sa etnica si spirituala va fi salvata în mijlocul unei lumi straine si impure.
Recladirea vietii nationale nu mai este asteptata, cum era la marii profeti, printr-o convertire interioara savârsita prin spirit, ci printr-o organizare eficace a comunitatii sub autoritatea absoluta a Legii (Torah). Cultul se concentreaza mai putin pe exaltarea lui Dumnezeu, cât pe "sfintenia" lui Israel, adica pe puritatea sa ritualica, amenintata constant de pacate. Expierea pacatelor publice ia o importanta considerabila, confirmata de instituirea Marii Iertari (Yom Kippurim). "Sistemul de ispasire este atât de bine alcatuit, încât nu lasa vreun loc sperantei într-o ordine noua, mai buna. Nu exista în povestirile sacerdotale vreo urma de eshatoiogie sau de mesianism. Pentru credinciosii sai, Israel dispune de toate institutiile necesare mântuirii sale, perpetuarii sale de-a lungul veacurilor"12. Sacerdotiul era singura autoritate capabila sa supravegheze aplicarea Legii. Hierocratia, care a dominat viata religioasa în timpul perioadei persane, îsi edificase structurile înca din Exil.
Neemia, un evreu care a trait la curtea regelui Artaxerxes I, a ajuns spre anii ~ 430 guvernatorul ludeei si a obtinut învoirea de a recladi zidurile Ierusalimului. El a procedat, de asemenea, la reforme religioase (între altele, a cerut îndepartarea preotilor casatoriti cu
"Cf.G. Fohrer.p.352.
n A. Caquot, "La judai'sme depuis la capîivite de Babylone", p. 143.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
neisraelite). Se cunoaste destul de putin istoria unui alt sef religios, Ezdra, care a continuat13 - probabil în primii ani ai secolului al V-lea - misiunea lui Neemia. si el acorda o importanta capitala "curatiei rituale" a lui Israel si a impus desfacerea casatoriilor mixte. Nu este vorba, desigur, de o masura rasiala. Primejdia era de ordin religios, caci, prin intercasatorii, integritatea iahvismului era amenintata. Reforma lui Ezdra a dus totusi la o segregare etnica si rasiala si la consolidarea legalismului, care va domina de acum înainte religia lui Israel. Conform traditiei (Neemia, 8), Ezdra a organizat o adunare "de barbati, femei, si toti câti erau în stare sa înteleaga", în cursul careia a citit "cartea Legii lui Moise". E imposibil de precizat daca era vorba de Pentateuch sau doar de o sectiune a lui. Dar, începând de la aceasta citire solemna, religia lui Israel poseda "în mod oficial" Scrierile Sfinte.
Foarte curând, Legea (Torah) se confunda cu Pentateuch-ul. Transmiterea orala a traditiei este înlocuita de studierea si explicarea textelor scrise. Ezdra a fost considerat primul "carturar" sau "învatat al Legii". Carturarul a devenit un adevarat model de conduita religioasa. (Vezi, mai departe, p. 385, elogiul carturarului facut de Ben Sirah = lisus, fiul lui Sirah.) Dar, treptat, o noua idee se iveste, aceea a Torei orale. Alaturi de Legea scrisa, Moise ar fi primit de la Dumnezeu instructiuni suplimentare, transmise de atunci încoace prin viu grai. Acest corpus de exegeza constituia Misna ("memorizare"). Era, în fond, o forma de legitimare a ceea ce se putea numi de acum "ezoterism", adica transmitere initiatica de doctrine secrete14. Cu timpul, opera "învatatilor" a fost învestita cu o autoritate asemanatoare aceleia a Torei (cf. § 201).
Pentru lucrarea noastra, ar fi inutil sa trecem în revista toate operele elaborate, remaniate sau editate în secolele care au urmat reformei lui Ezdra. în timpul acestei perioade a fost alcatuita Cartea Cronicilor, un anumit numar de Psalmi si de scrieri profetice15, si au fost remaniate numeroase texte mai vechi. Tot în aceasta perioada s-a accentuat tensiunea dintre cele doua tendinte religioase contrarii care s-ar putea denumi, aproximativ, cu numele de "universalista" si "nationalista". Prima prelungea speranta profetilor eshatologi de a vedea într-o zi "popoarele" adorându-l pe Iahve drept singurul Dumnezeu. Dimpotriva, "nationalistii" proclamau caracterul exclusiv al Revelatiei si îsi concentrau eforturile pentru apararea integritatii etnice a J ui Israel. în fond, conflictul era mai complex si mai nuantat.
200. Personificarea întelepciunii divine
Evenimentul cel mai important, si care va avea urmari considerabile în istoria iudaismului, a fost confruntarea cu elenismul, înca din perioada bronzului târziu, grecii avusesera raporturi strânse cu Palestina, în primul mileniu afluxul lor a crescut continuu si s-a prelungit chiar sub suzeranitatea persana16. Dar, influenta culturii elenistice a luat proportii considerabile mai ales dupa victoriile lui Alexandru. Limba, cultura si institutiile grecesti (scoli, gimnazii etc.) s-au propagat peste tot, nu numai în diaspora, ci si în Palestina, guvernata dupa moartea lui Alexandru (~ 323) de catre Ptolemei, suveranii Egiptului17.
13 Dar dupa Morton Smith (care accepta concluziile lui Kellerman) Neemia ar fi fost acela care a continuat reforma începuta de Ezdra; cf. Palestinian Parties and Poittics that shapedthe Old Tesîament, pp. 120 sq. Ve/i ibid., pp. 126 sq., analiza procesului întreprins de Neemia.
14 O exegeza asemanatoare justifica validitatea doctrinelor Mahayâna si a tehnicilor tantrice, precum si "revelatiile" hermetice, apocaliptice sau gnostice.
15 Reamintim: Canea lui Iov este datata de mai multi istorici ca tinând de perioada postexilica.
16 Cf. Morton Smith, Palestinian Parties and Politics that shaped the Old Testament, pp. 58 sq., 228 sq.
17 E. Bickermann, Der Gott der Makkabaer, pp. 59 sq.; V. Tcherikover, Hellenistic Civilization and the Jews, pp. 9() sq.; Martin Hengel, Judaism and Hellenism, I, pp. 65 sq.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
Ca si la romani, istoria evreilor era încarcata, mai ales de la Profeti încoace, de semnificatii religioase. Altfel spus, evenimentele istorice, transformând si modelând destinul politic al lui Israel, erau totodata susceptibile de a constitui tot atâtea momente importante în istoria mântuirii. Pentru evrei, politica nationala era una cu activitatea religioasa: curatenia rituala, deci mântuirea lui Israel, era soildara cu autonomia politica. Influenta crescânda a elenismului se facea simtita, în Palestina, în diversele orientari politice, religioase si culturale. Aristocratia si anumite paturi ale burgheziei se straduiau sa introduca idei si institutii promovate de aceasta Aufklarung a elenismului. Aceasta politica "liberala" si cosmopolita, care ameninta însasi identitatea nationala, era respinsa de catre celelalte categorii sociale, în primul rând de mediile religioase conservatoare si de populatia rurala. Tensiunea dintre aceste doua tendinte opuse va duce la rascoala Maccabeilor (§ 202).
Diversele orientari ideologice si religioase care au sfâsiat poporul evreu de la cucerirea lui de catre Alexandru (~ 332) si pâna la transformarea Palestinei în provincie romana (~ 69) si-au lasat amprenta în numeroase lucrari compuse la Ierusalim sau în diaspora. Trebuie sa precizam totusi ca amploarea acelui Zeitgeist din epoca era atât de puternica încât se pot gasi idei elenistice pâna si în textele care fusesera redactate cu intentia de a le critica sau respinge.
Personificarea întelepciunii (hokma) se numara printre creatiile religioase cele mai originale din aceasta perioada. Primele noua capitole din Proverbe (carte scrisa probabil la mijlocul secolului al III-lea î.Hr.) exalta originea divina a întelepciunii si îi enumera calitatile. "Iahve m-a creat la începutul lucrarilor lui, înainte de lucrarile lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiata de la început, înainte de a se fi facut pamântul. Nu era adâncul când am fost nascuta..." (8: 22-24). întelepciunea a "descoperit prevederea", prin ea "domnesc regii [...], cârmuiesc capeteniile si mai-marii sunt judecatorii pamântului" (8: 12 sq.). Unii autori au vazut în aceasta conceptie o influenta a filosofici grecesti. Totusi, sophia, ca entitate divina si personificata, apare destul de târziu; o gasim mai ales în scrieri hermetice, la Plutarh si la neoplatonicieni18. Alti savanti au evidentiat paralele semitice înainte de influentele grecesti, în special "întelepciunea lui Ahikar" de la Elefantina19. S-au cautat antecedente pentru hokma chiar în cultul Zeitelor-Mame (Isis sau Astarte); dar întelepciunea nu este sotia lui Dumnezeu; nascuta de Acesta, ea s-a ivit din gura Lui.
Pe buna dreptate, Bousset si Gressmann au subliniat importanta, în gândirea religioasa ebraica, a "fiintelor intermediare" între om si Dumnezeu, mai ales în epoca elenistica20. Unele scoli de întelepciune au promovat hokma la rangul de autoritate suprema, în calitate de mediatoare a Revelatiei. Dar, dupa cum vom vedea îndata, interpretarile si revalorizarile întelepciunii, diverse si contradictorii, oglindesc o criza în profunzime, care ar fi putut sa schimbe radical înfatisarea iudaismului.
201. De Ia disperare la o noua teodicee: Koheleth-u\ si Ecclesiasticul (=Cartea întelepciunii lui lisus, fiul Iui Sirah)
Ecdesiastul (sau Koheleth-u\21) este în general socotit, împreuna cu Cartea lui Iov, o marturie patetica a zguduirii provocate de prabusirea doctrinei rasplatii. Contrar teologiei din cartile
IS M. Hengel, Iudaism and Hellenism, I, p. 154 si II, p. 98, n. 298 (izvoarele antice si bibliografia.
19 Cf. studiile lui W. A. Albright, C.I.K. Story si H. Donner, anali/ate de M. Hengel, op. cit., I, 154 sq,, II,
20 W. Bousset-H. Gressmann, Die Religion des Judentums im spâthellenistischen Zeiialier (editia a 3-a), pp. 319, 342sq.;cf.M.Hengel,I,p. 155.
21 Semnificatia termenului este nesigura; Koheleth se refera probabil la ,,cel ce stapâneste o adunare" sau "oratorul"; cf. M. lhngcl,Judaism and Hellenism, I, p. 129.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului 3
sapientiale, autorul Koheleth-ului insista asupra caracterului inexplicabil al actelor lui Dumneze Nu numai ca nebunul si cel întelept (2: 15 sq.), omul si dobitocul ("precum moare unul, moa si celalalt") (3 : 19) împartasesc aceeasi soarta, dar "în locul dreptatii este faradelegea; în loc celui drept, cel nelegiuit" (3 : 16). Autorul judeca din proprie experienta: el a vazut, fai deosebire, "dreptul pierind în dreaptatea sa, nelegiuitul supravietuind în faradelegea lui" (7:15 Calm, aproape detasat, asemeni unui filosof, el revine mereu asupra aceleiasi teme: "exisi drepti carora li se rasplateste ca unor nelegiuiti" (8 : 14; cf. 9 : 2). La urma urmei, nu se mi poate vorbi despre "dreptatea" lui Dumnezeu (5 : 7 etc.). în plus, nu se mai poate pricep semnificatia Creatiei, nici sensul vietii: "ca omul nu poate sa înteleaga toate câte se fac sul soare, dar se osteneste cautându-le, fara sa le dea de rost" (8: 17). Caci nu se poate "înteleg* ceea ce face Dumnezeu de la început si pâna la sfârsit" (3: 11). El nu-si mai revarsa nici mânia nici îndurarea sa. Sentimentul vinovatiei, ca si nadejdea iertarii sunt la fel de zadarnice Dumnezeu s-a departat de oameni; lui nu-i mai pasa de destinul lor.
Refrenul, devenit celebru, "totul este desertaciune si vânare de vânt!" îsi afla justificarea în descoperirea precaritatii si inechitatii vietii umane. Autorul îi fericeste "pe morti mai degraba decât pe cei vii" si mai ales pe "cel ce n-a venit pe lume" (4 : 2-3). Chiar si întelepciunea este desertaciune (l : 16-17; 2 :15; 9 : 11). Cu toate acestea, Ecclesiastul nu se revolta împotriva lui Dumnezeu. Dimpotriva, întrucât soarta omului este "în mâna lui Dumnezeu" (9 : 1), trebuie profitat de "zilele daruite lui de Dumnezeu, caci aceasta este partea sa" (5 : 17). Singura "bucurie menita omului" este de natura hedonista. "Du-te, manânca-ti pâinea în bucurie si bea cu inima buna vinu! tau [.,.]. Bucura-te de viata cu femeia pe care o iubesti [...]. caci aceasta este partea ta [...]. Tot ceea ce prinde mâna ta sa savârseasca, fa-o cât de bine poti, caci nu se afla nici lucrare, nici socoteala, nici stiinta, nici întelepciune, în seol, unde te vei duce" (9 : 7-10).
Acest rationalism pesimist a fost comparat cu unele scoli filosofice grecesti. De la Voltaire, multi istorici si exegeti au sugerat influenta stoicismului, a lui Epicur sau a hedonistilor scolii din Cyrene22, Influentele culturii elenistice asupra iudaismului postexilic au fost multiple si prelungite (cf. § 202). Totusi, în Koheleth ele nu se întâlnesc. Filosofii si scriitorii greci criticasera sever mitologiile si teologiile traditionale. Or, departe de a nega existenta lui Dumnezeu, autorul Koheleth-ului proclama realitatea si omnipotenta sa23: eî nu osteneste sa repete ca omul trebuie sa profite de cele daruite de Dumnezeu, în plus, Koheleth-ul nu respinge practicile cultuale, nici pietatea. Nu e deci vorba de ateism, ci de o tensiune între disperare si resemnare, provocata de descoperirea indiferentei Divinitatii. Pe buna dreptate a fost comparata aceasta invitatie de a te bucura de viata cu cântecul egiptean al hurpistului (§ 30) sau cu sfatul dat de Siduri lui Ghilgames (§ 23).
Mai putin patetica decât Koheleth, lucrarea lui Ben Sirah, cunoscuta, de asemenea, sub numele de Ecclesiasticul (sau Siracida], este însa si mai revelatoare privind criza în care se afla Israel. Compusa probabil între ~ 190-175, de catre un scrib (soper), maestru al unei scoli de întelepciune, cartea se adreseaza tinerilor evrei, fascinati de Aujklarung-ul elenistic. Ben Sirah este un patriot încredintat de importanta hotarâtoare (religioasa, dar si politica) a puritatii Legii. El îi ataca pe bogati (13: 3, 18-23), pentru ca ei sunt partizanii cei mai activi ai cosmopolitismului si universalismului. Chiar la începutul cartii sale, Ben Sirah se ridica împotriva ideologiei laice a elenismului: "Toata întelepciunea este de la Domnul!" striga el (1: 1), fapt care ii permite sa identifice întelepciunea (preexistenta în Dumnezeu) cu Tora. Lauda întelepciunii, marele imn din cap. 24, constituie piscul cartii, întelepciunea îsi proclama
22 Ve/i referintele bibliografice ia M. Hengel, op. cit., II, pp. 77, n. 52.
23 Cf. M. Hengel,], p, 124.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
atât pozitia sa exaltata ("Eu am iesit din gura Celui Preaînalt..."), cât si pogorârea sa în Ierusalim ("Asa în Sion m-am întarit si [...] în Ierusalim este puterea mea": 24 : 11).
împotriva parerii sustinute de catre "cosmopoliti", reprezentanti ai "Luminilor", Ben Sirah îl zugraveste pe maestrul de întelepciune, învatatul ideal, ca un carturar adâncit în studiul Scripturilor: "el îsi consacra sufletul si cugetul sau Legii Celui Preaînalt. El scruteaza întelepciunea celor drepti, si ragazurile vremii sale le închina prorociilor. întelesul ascuns al pildelor îi va cauta si tainele proverbelor va patrunde" etc. (39 : l sq.). Caci "toata întelepciunea este în frica Domnului si în toata întelepciunea este împlinirea Legii" (19: 18). în literatura sapientiala, în special în Proverbe si în unii Psalmi, adevaratul "drept" era înteleptul care recunoaste originea divina a ordinii cosmice si a vietii morale, întelepciunea era deci accesibila oamenilor independent de religia lor. Dar Ben Sirah respinge aceasta interpretare "universalista"; el identifica întelepciunea cu pietatea si cultul. Tora "nu este alta decât Legea poruncita de Moise (24-23)24. Cu alte cuvinte, întelepciunea este darul facut de Dumnezeu numai lui Israel. Caci Dumnezeu a dat fiecarui neam câte un rege, "dar Israel este partea Domnului" (17: 14).
în teologie, Ben Sirah se întoarce pe pozitii traditionale. El critica opinia ca Dumnezeu este indiferent fata de destinul oamenilor: altfel spus, el respinge atât Koheleth-ul, cât si filosofia greceasca la moda în mediile cosmopolite din Ierusalim. El se straduieste, mai ales, sa justifice doctrina rasplatii divine: proslaveste perfectiunea operei divine (39: 21,42; 20,29-32); aminteste ca cei credinciosi au o alta soarta decât nelegiuitii, "dintru început pentru cei buni cele bune s-au cladit, iar pentru cei rai, cele rele" (39: 30). Dupa ce a "cugetat" îndelung, el încheie: "lucrarile Domnului sunt bune toate" (39: 39). în cele din urma, "Domnul singur va fi numit drept" (18: 2).
Aceasta temerara reinstaurare a teodiceei traditionale este însotita de o acerba critica a "adversarilor întelepciunii", identificati cu apostatii si "libertinii" elenofili. Ben Sirah se roaga pentru eliberarea lui Israel de sub jugul "neamurilor celor straine": "Trezeste mânia ta, revarsa furia ta, pierde-l pe vrajmas, rapune-l pe potrivnic [...]. Cei ce asupresc poporul tau sa fie meniti pieirii!" (36: 8,11).
si totusi, în celebrul capitol 24, întelepciunea aminteste ca: "Am strabatut de jur-împrejur bolta cerurilor, si în fundul adâncurilor am umblat, în valurile marii, si în tot pamântul, si în tot poporul si neamul sunt stapâna" (24 : 5). Altfel spus, întelepciunea este prezentata ca o "putere care stapâneste lumea întreaga, natura si omenirea (nu numai pe evrei)"25. Dar Ben Sirah va fi obligat sa micsoreze si în cele din urma sa uite dimensiunea universalista a întelepciunii, în lupta cu elenismul si Sophia, "o întelepciune putea sa se impuna în iudaism numai apropiindu-se de acel factor care juca un rol hotarâtor în aceasta lupta: Legea [...]. Importanta lui hokma pentru formarea religiei evreiesti în aceasta lupta împotriva elenismului si a Sophiei sale nu trebuie subestimata"26.
202. Primele Apocalipse: Daniel si întâiul Enoch
Confruntarea cu elenismul a atins stadiul suprem sub domnia lui Antiochus IV Epiphanes 175-164). De câtva timp, deja, opozitia dintre cele doua partide - al tobiazilor si al oniazilor
24 în "lauda stramosilor" (44: l-49: 16), Ben Sirah exalta marile figuri ale istoriei biblice: Enoch, Noe, Avraam, Isaac si lacov, Moise etc. Text singular, fara asemanare în literatura sapientiala. (M. Hengel îl apropie de glorificarea eroilor în literatura elenistica, de viris illustribus; op. cit., I, p. 136). Dar autorul îsi pierde suflul, si "elogiul" devine didactic si în cele din urma monoton.
25 W. Schencke, Die Chokma (Sophia) in derjiidischen Hypostasenspekulation, p. 29, M. Hengel (I, p. 160) aminteste Logosul filosofilor stoici, care patrunde si da forma Cosmosului: "Legea (logos) universala, care este adevarata întelepciune, patrunzând pretutindeni, este identica cu Zeus" (Zenon, citat de Diogene Laertios, VII, 88).
26 J. Fichtner,Die altorientalische Weisheit in ihrer israelitisch-judischen Auspragung, p. 127; cf. M. Hengel, I, p. 162.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
- ameninta sa ia o forma violenta. Filoelenii cereau o reforma radicala, cu menirea de transforma iudaismul biblic într-o religie de tip "modern", asemanatoare cu alte creatii sincretist contemporane, în ~167, profitând de o încercare de revolta nereusita din partea oniazilor adversarii lor l-au sfatuit pe Antiochus sa abroge Tora printr-un decret regal27. Templul dii Ierusalim a fost transformat într-un sanctuar sincretist al lui Zeus Olympus, identificat cu Baa fenician. Decretul interzicea sub pedeapsa cu moartea respectarea Sabbatului si a sarbatorilor practica circumciziei si posedarea de carti biblice. Peste tot în cuprinsul Palestinei li s-au ridicai altare zeilor pagâni si locuitorii au fost obligati sa le aduca sacrificii.
De la cucerirea Canaanului, mai ales în timpul monarhiei, israelitii cunoscusera tentatia si pericolul sincretismului religios (cf. § 113 sq.). Dar agresiunea lui Antiochus Epiphanes era mult mai grava. Este adevarat ca intentia lui Antiochus nu era de a substitui pe Zeus Olympus lui Iahve, ci de a da un nume unui zeu care, pentru pagâni, era esentialmente anonim28. De altfel, numerosi autori greci si romani îl apropiasera pe Iahve de Zeus29.0 asemenea comparatie, adevarat sacrilegiu pentru traditionalisti, putea fi acceptata de o buna parte din intellighentsia filoelena, fascinata de grandioasa viziune religioasa si filosofica a stoicismului. Dar o asemenea interpretare filosofica scapa întelegerii majoritatii israelitilor: ei nu vedeau în Zeus decât unul din multii zei revelati de catre pagâni, în plus, dupa cum recunoaste mai târziu istoricul Ravius Josephus (Ant. Jud., 12, 320 si 253), Antiochus era vinovat de numeroase sacrilegii (în primul rând, caracterul politeist al cultului implantat la Ierusalim), de jaf, de intoleranta si, mai ales, de persecutarea evreilor30.
Un preot, Mattathia, apartinând familiei Hasmoneilor, a dat semnalul revoltei armate. El a fost, de la început, sustinut de un grup de zeloti, "evlaviosii" (hassidim). Dupa moartea lui Mattathia, unul dintre fiii sai, Iuda Maccabeul, a luat conducerea razboiului, în ~164, el a ocupat Templul si a restaurat cultul. Aceasta victorie de ordin religios a fost considerata satisfacatoare de catre hassidim. Dar Maccabeii au continuat lupta pentru libertatea politica, pe care au reusit sa o obtina în ~ 128. Pentru prima oara dupa mai multe secole, evreii aveau iarasi regi proprii, din familia Hasmoneilor31. Domnia lor a fost dezastruoasa si, în ~ 63, populatia a acceptat cu usurare suzeranitatea romana.
Secolul scurs între agresiunea lui Antiochus Epiphanes si transformarea Palestinei în provincie romana de catre Pompei a fost hotarâtor pentru istoria si religia poporului evreu. Pe de o parte, tentativa de pagânizare prin forta a provocat un traumatism pe care evreii din Palestina nu au reusit sa îl uite: ei nu mai puteau sa creada în nevinovatia pagânilor si o prapastie îi desparte de aici înainte de cultura elenistica32. Pe de alta parte, victoria militara a Maccabeilor a avut drept urmare o surprinzatoare crestere a influentei politice a regatului iudeu, în plus, figura charismatica a lui Iuda Maccabeul a încurajat apoi alte insurectii armate, de asta data împotriva romanilor. Dar revolta din 66-70 s-a terminat prin distrugerea celui de al doilea Templu si a Ierusalimului de catre legiunile lui Titus. De asemenea, insurectia condusa de Bar Kochba din 132-135 a fost salbatic înabusita de Hadrian.
27 Dupa E. Bickermann, extremistii elenofili din Ierusalim sunt cei care l-au împins pe Antiochus la violenta exacerbata a represiunii; cf. Der Gott der Makkabaer, pp. 120 sq., si passim. Autorii edictului de persecutie erau însisi tobiazii; cf. M. Hengel, I, p. 289.
28 E. Bickermann, op. cit., pp. 92 sq.
29 Cf. M. Hengel, op. cit., l, pp. 261 sq.; M. Simon, "Jupiter-Yahve", pp. 49 sq.
30 Cf. M. Simon,p. 51.
31 Persecutia si razboiul Maccabeilor sunt analizate de catre E. Bickermann, op. cit.; V. Tcherikover, Hellenistk Civilization and the Jews, pp. 175-234; S. K. Eddy, The King is dead, pp. 213-256. Vezi si M. Hengel, I, pp. 277 sq.
32 Dar tendintele sincretiste continua sa se dezvolte în Samaria, în Transiordania si mai ales în diaspora grecofona; cf. M. Hengel, I, p. 308.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea T or ei
Pentru scopul lucrarii de fata, ceea ce trebuie sa ne retina sunt mai ales creatiile religioase ale epocii. Cum era de asteptat, evenimentele istorice contemporane sunt transfigurate, încarcate de mesaje cifrate, integrate într-o viziune specifica a istoriei universale, în mediile de oameni "piosi" (hassidim) îsi fac aparitia primele scrieri apocaliptice, Daniel si cea mai veche sectiune a cartii lui Enoch. "Piosîi" constituiau o comunitate închisa; ei insistau pe respectarea absoluta a Legii si pe necesitatea urgenta a pocaintei. Importanta considerabila acordata caintei era urmarea imediata a unei conceptii apocaliptice a istoriei, într-adevar, spaima de istorie atinsese proportii necunoscute pâna atunci. Prin urmare, proroceau Daniel si Enoch I, lumea se apropie de sfârsitul ei: "piosii" trebuie sa se pregateasca pentru judecata iminenta a lui Dumnezeu.
In forma sa actuala, cartea lui Daniel a fost terminata catre -164. Autorul descrie evenimente recente sau contemporane sub forma de profetii rostite cu mai multe secole înainte. Acest procedeu (vaticinia ex eventu) este caracteristic literaturilor apocaliptice33: el întareste credinta în profetii si, prin urmare, îi ajuta pe credinciosi sa suporte încercarile clipei prezente. Astfel, cartea lui Daniel înfatiseaza un vis al lui Nabucodonosor (~ 605-562). Regele vazuse o statuie: capul ei era din aur, pieptul si bratele din argint, pântecele si coapsele din bronz, picioarele îi erau din fier si din lut ars. Deodata o piatra s-a desprins si a lovit statuia: "atunci s-au sfarâmat, în acelasi timp, fierul, lutul, bronzul, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara, si vântul le-a luat cu sine fara sa lase vreo urma" (2: 32-36). Daniel interpreteaza astfel visul: capul de aur este Nabucodonosor; dupa el se va înalta un alt regat, inferior, si apoi un al treilea regat de bronz, care se va întinde peste întreg pamântul. Al patrulea regat, "care va fi tare ca fierul", le va zdrobi pe celelalte, dar va sfârsi prin a fi nimicit. Atunci, "Dumnezeul Cerului va ridica un regat care nu va fi niciodata nimicit si domnia de la acesta nu va trece la alt popor" (2:44). Regatele succesive, al asirienilor (i.e. regatul neobabilonian), al mezilor si al persilor, si în cele din urma cel al lui Alexandru, indica un proces accelerat de decadere. Dar mai cu seama în vremea celui de al patrulea (adica cel al lui Antiochus Epiphanes) existenta semintiei lui Israel va fi grav amenintata. Totusi, arata Daniel, sfârsitul acestei lumi decazute este aproape, si Dumnezeu va cladi dupa aceasta regatul etern, în plus, Daniel povesteste unul din propriile sale vise, în care a vazut patru fiare uriase iesind din mare. Fiarele reprezinta cele patru regate sortite sa piara; apoi, domnia peste toate împaratiile va fi data "poporului sfintilor Celui Preamalt" (7: 27).
Pe scurt, amintindu-le evenimentele marete ale trecutului, anume sirul de catastrofe care nimicisera imperiile militare, autorul lui Daniel urmarea un tel precis: sa-i încurajeze si sa-i întareasca pe coreligionarii sai. Dar succesiunea dramatica a celor patru regate exprima, în acelasi timp, o conceptie unitara asupra istoriei universale. Este adevarat ca imageria mitologica tradeaza o origine orientala. Tema celor patru regate succesive, simbolizate prin cele patru metale, se întâlneste la Hesiod si în Iran. Cât priveste cele patru fiare, exista numeroase precedente: babiloniene, iraniene, feniciene34. Tot astfel, "marele eon" despre care vorbeste Enoch 7(16:1) poate fi comparat cu doctrina "Anului cel Mare"35. Totusi, Daniel si Apocalipsele evreiesti înfatiseaza un element necunoscut în celelalte traditii: evenimentele care constituie istoria universala nu mai oglindesc ritmul etern al ciclului cosmic si nu mai depind de astre; ele se desfasoara potrivit planului lui Dumnezeu^, în acest plan prestabilit, Israel joaca rolul
33 Cf. "Oracolul Olarului" egiptean, Oracolele lui Histaspe si ale Sibilei etc.
34 Cf. W. Baumgartner, "Danielforschung", pp. 214-222; A. Bentzen, Daniel, pp. 57-67; A. Lacoque, Le livre de Daniel, pp. 49 sq.
35 Cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour, pp. 133 sq.; M. Hengel, I, pp. 191 sq.
36 în calatoria sa extatica la cer, Enoch vede tablele pe care e înscrisa istoria în întregimea sa (l Enoch, 81:1 sq.). Cu privire la acest motiv, cf, G. Widengren, The Ascension ofthe Apostle, în special pp. 27 sq.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
central; istoria se grabeste catre sfârsitul ei, adica triumful definitiv al lui Israel e iminent. Acest triumf nu va fi doar de ordin politic; în fond, desavârsirea istoriei înseamna mântuirea lui Israel, mântuire hotarâta dintotdeauna de Dumnezeu si înscrisa în planul Istoriei, în pofida pacatelor poporului sau.
203. Unica speranta: Sfârsitul Lumii
La fel ca în alte traditii, Sfârsitul Lumii este, în apocalipsele evreiesti, vestit prin numeroase cataclisme si fenomene cosmice aberante: soarele va straluci în timpul noptii si luna în timpul zilei, în fântâni va curge sânge, stelele vor devia de pe orbitele lor, din arbori va picura sânge, din maruntaiele pamântului vor tâsni flacari, pietrele vor începe sa strige etc. (IVEzdra, 5: 4-12). Anul se va scurta, oamenii se vor omorî între ei, va fi seceta si foamete etc.37 si, la fel ca în traditia iraniana, la sfârsitul lumii va avea loc judecata universala, deci si reînvierea mortilor,
Cartea lui Isaia (26: 19) facuse deja aluzie la înviere ("mortii tai vor trai, trupurile lor vor învia"), dar acest pasaj nu poate fi datat. Prima referinta incontestabila se gaseste în Daniel, 12: 13: "tu te vei scula ca sa primesti mostenirea ta, la sfârsitul veacurilor"38. E vorba foarte probabil de o influenta iraniana; dar trebuie tinut cont si de conceptiile paleoorientale privind zeii vegetatiei (cf. § 118). Doctrina învierii va fi asiduu proclamata în literatura apocaliptica (IV Ezdra; I Enoch, 51: l-3; 61: 5; 62: 14 sq.; Apocalipsul siriac al lui Baruh) si de catre farisei, în timpul propovaduirii lui lisus ea era universal acceptata, cu exceptia saducheilor.
Cât priveste Judecata de Apoi, Daniel (7: 9-14) o arata desfasurandu-se în prezenta "Celui Vechi de zile", "îmbracamintea lui era alba ca zapada", stând pe un tron de flacari: "judecata a început si cartile erau deschise", în visul sau extatic, Enoch îl vazuse si el pe Dumnezeu asezat pe tron si "cartile pecetluite" si asistase la judecata îngerilor cazuti si a apostatilor, meniti sa fie aruncati într-un hau de jar (90: 20 sq.; Charles, Apocrypha, I, pp. 259-260). Imaginea "Celui Preaînalt", pe "tronul Judecatii", reapare în IVEzdra: pacatosii sunt sortiti "cuptorului Gheenei", si cei drepti sunt rasplatiti în "Raiul desfatarilor" (7: 33-37; Charles, II, p. 583). în urma Judecatii, raul va fi sters pentru totdeauna, putreziciunea va fi înlaturata si pretutindeni va învinge adevarul (IV Ezdra, 6: 26-28; Charles, II, pp. 576-577). Conceptia despre judecata eshatologica prin foc este foarte probabil de origine iraniana (cf. § 104).
într-o aceeasi viziune a Celui Vechi de zile si a Judecatii, Daniel asista la coborârea din cer a unei fiinte "ca Fiul Omului": El a fost dus în fata Celui Vechi de zile si i s-a dat "stapânirea, slava si împaratia" (7: 13-14). Prin expresia "Fiul Omului" (i.e. "Omul"), Daniel simbolizeaza poporul lui Israel în momentul suprem al triumfului eshatologic. Expresia va avea un mare succes în secolul I î.Hr.; este. de altfel, titlul pe care si-l va da lisus. Este vorba de o figura mitologica destul de familiara lumii elenistice, aceea a lui Anthropos sau a Omului Primordial. Mitul este de origine indo-iraniana (cf. Purusa, Gayomart), dar precedentele imediate ale "Fiului Omului" (= "Omul") sunt de cautat în sincretismul religios irano-"caldean" (cf. § 216). Ideea Omului Primordial învestit cu o misiune eshatologica nu este biblica. Abia în iudaismul târziu se va vorbi despre un Adam preexistent Creatiei39.
37 Cf. Le mythe de V eternei retour, pp. 148 sq.; P. Volz, Eschatologie, pp. 150 sq. Aceste clisee, proprii literaturilor apocaliptice, deriva dintr-un scenario mitico-ritual arhaic: sfârsitul lumii, urmat de o noua Creatie (§ 12; cf. Aspects du mythe, cap. IV-V).
38 Din aceeasi epoca este / Enoch, 90: 33, si lucrarea lui lason din Cyrene, redactata la putin timp dupa moartea lui Iuda Maccabeul; cf. M. Hengel, I, p. 196.
39 în fapt, iudaismul nu stia ca Fiul Omului constituia o varianta a mitului Omului Primordial. Apocaliptica evreiasca exalta rolul eshatologic al Fiului Omului, dar nu face nici o aluzie la preexistenta sa; cf. S. Mowinckel, He That Cometh, pp. 420 sq. F. A. Borsch a pus cum trebuie în lumina mitologema orientala a Regelui, ca Fiu al Omului Primordial; cf. The Son of Mân in Myth and History, pp. 89 sq.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
Conceptia unitara a istoriei universale permitea deci sa se descifreze semnificatia eshatologica a epocii contemporane. Contrar vechilor cosmologii, care explicau decaderea progresiva si ineluctabila a lumii printr-o teorie de tip ciclic (pentru care expresia cea mai riguroasa era doctrina indiana a celor patru yuga), hasidicii îl proclamau pe Iahve drept singurul Stapân al Istoriei, în cartea lui Daniel si în I Enoch, Dumnezeu ramâne figura centrala: raul nu este clar personificat într-un Vrajmas al lui Iahve. Raul este zamislit de nesupunerea oamenilor (IEnoch, 98: 4 sq.) si de revolta îngerilor cazuti.
Dar decorul se modifica în chip sensibil în literatura apocaliptica. Lumea si Istoria sunt considerate acum ca fiind dominate de fortele Raului, adica de Puterile demonice stapânite de Satan. Primele mentionari ale lui Satan (Iov, 1: 6 sq.; 2:1 sq.; Zaharia, 3: l sq.) îl prezentau ca apartinând curtii ceresti a lui Iahve. El era "Vrajmasul" deoarece era personajul ceresc ostil omului (cf. § 115). Acum, Satan încarneaza principiul Râului: el devine Vrajmasul lui Dumnezeu, în plus, o noua idee se precizeaza: aceea a celor doua vârste (sau doua împaratii): "împaratia de aici" si "împaratia cealalta", într-adevar, gasim scris: "Cel Preaînalt n-a faurit o singura vârsta, ci doua" (IV Ezdra, 7: 50)40. în vârsta aceasta "împaratia lui Satan" e sortita sa triumfe. Sfântul Pavel îl desemna pe Satan ca pe "dumnezeul lumii acesteia" (// Corinteni, 4:4). Puterea lui va atinge culmea în preajma erei lui Mesia, când se vor înmulti catastrofele si fenomenele neobisnuite aratate pe scurt mai sus (p. 388). Dar în batalia eshatologica, Iahve îl va învinge pe Satan, va nimici sau va potoli toti demonii, va înlatura raul si va cladi apoi împaratia sa, dând lumii viata, bucuria si pacea eterne41. Unele texte vorbesc despre o întoarcere în Paradis si, pornind de aici, despre abolirea mortii ([V Ezdra, 8: 52-54). Totusi, în ciuda perfectiunii si perenitatii sale, aceasta lume nou-creata ramâne o lume fizica.
Figura lui Satan s-a conturat probabil sub influenta dualismului iranian42. E vorba, în orice caz, de un dualism atenuat, caci Satan nu coexista de la începuturi cu Dumnezeu si nu este vesnic. Pe de alta parte, trebuie tinut seama de o traditie mai veche, care concepea pe Iahve ca totalitate absoluta a realului (i.e. ca o coincidentia opposiîorum), în care coexistau toate contrariile, deci si "raul" (cf. § 59). Amintim celebrul caz al lui Saul: "Duhul lui Iahve s-a departat de la Saul si un duh rau, venind de la Iahve, îl înfricosa" (I Samuel, 16:14). Ca si în alte religii, "dualismul" se precizeaza în urma unei crize spirituale, care pune sub semnul întrebarii atât limbajul, cât si postulatele teologice traditionale, si care duce, între altele, la o personificare a aspectelor negative ale vietii, ale realului si ale divinitatii. Ceea ce a fost conceput pâna acum ca un moment în procesul universal (întemeiat pe alternanta contrariilor: zi/noapte; viata/moarte; bine/râu etc.) este de acum înainte izolat, personificat si învestit cu o functiune specifica si exclusiva, anume aceea a Raului (cf. § 195). Probabil ca Satan este atât produsul unei "sciziuni" a imaginii arhaice a lui Iahve (urmare a reflectiei privind misterul divinitatii), cât si al influentei doctrinelor dualiste iraniene. Oricum, figura lui Satan, ca încarnare a Raului, va juca un rol considerabil în formarea si în istoria crestinismului, înainte de a deveni personajul faimos, cu nenumarate metamorfoze, din literaturile europene ale secolelor al XVIII-lea si alXIX-lea.
40 în aceeasi carte regasim ideea arhaica a decaderii inevitabile a lumii: "Creatia c de pe acum îmbatrânita; ea a trecut de puterea tineretii" (IV Ezdra, 4: 10).
41 Data eschatonului poate fi calculata de catre "cei întelepti"; vezi, inter alia, Daniel, 9: 22 sq.; /. Enoch, 10: 12; 89; 90: 17; IIEzdra. 4: 5,14: 11 etc. Cf. W. Bousset, Religionsdes Judentums, editia a 2-a, pp. 283 sq.; P. Volz,Fschatologie. editia a 2-a, pp. 141 sq.
42 Textele de la Qumran vorbesc despre doua spirite create de Dumnezeu, unul bun si unul rau (cf. § 223), doctrina care reaminteste zurvanismul (§ 213).
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
l
Cât priveste eschatonul si noua Creatie, literatura apocaliptica nu prezinta o conceptie unitara. Cei ce au redactat cartile apocalipselor prezinta cu totii calamitatile si nenorocirile vremii de fata ca "dureri ale nasterii" sau "dureri mesianice", caci ele preced si vestesc venirea lui Mesia. Ca si la Isaia si la profetii postexilici, Mesia este vazut întotdeauna ca o fiinta umana; anume, el este Regele Poporului lui Dumnezeu43. Sa amintim doar un singur exemplu: Psalmii lui Solornon (lucrare redactata în secolul I Î.Hr.) contine o rugaciune al carei scop e de a grabi venirea lui Mesia, fiul lui Da vid, pentru ca sa-i zdrobeasca pe "stapânitorii nedrepti si sa curete de pagâni Ierusalimul" (17: 22-24). "El este un rege drept [...] si sub domnia lui nu va exista nedreptate, caci toti vor fi sfinti si regele lor va fi Mesia" (17: 26 sq., 29, 30).
Pentru unii, împaratia lui Mesia apartine chiar eonului de fata; ea constituie, întrucâtva, o domnie interimara, anume millenium44. Aceasta împaratie mesianica este destinata sa dureze 400, 500 sau 1000 de ani. Ea va fi urmata de Judecata Universala si Sfârsitul Lumii. Mesia însusi va pieri si totul se va reîntoarce în "linistea" primordiala, adica în Haos. "Dar la capatul a sapte zile, eonul, care doarme acum, se va trezi" (IV Eidra, 7: 28 sq.; Charles, II, p. 582); altfel spus, va avea loc Noua Creatie, învierea si fericirea vesnica45.
Mai multe texte îl asaza pe Mesia printre fiintele eterne, alaturi de Enoch, Ilie si de alte personaje care au fost ridicate la Cer de catre Dumnezeu. Dupa unele izvoare rabinice, îndata dupa nasterea sa, Mesia a fost ascuns în Rai sau, împreuna cu Ilie, în Cer46. Testamentul celor doisprezece patriarhi si textele de la Qumran mentioneaza doi Mesia, un preot si un rege, Mesia sacerdotal având întâietate. Testamentul lui Levi precizeaza ca sub sacerdotiul sau "orice pacat va fi înlaturat [...] si el însusi va deschide portile Raiului [...] si le va da sfintilor sa manânce din Arborele Vietii" (18: 9-12). într-un cuvânt, Mesia sacerdotal va desfiinta urmarile pacatului originar47.
Adaugam ca propovaduirea lui lisus si avântul crestinismului sunt strâns legate de fermentul spiritual caracteristic nadejdilor mesianice si speculatiilor eshatologice evreiesti dintre revolta Maccabeilor si distrugerea celui de-al doilea Templu (cf. § 224).
l
204. Reactia fariseilor: exaltarea Tor ei
în iudaism, ca si în alte traditii, viziunile apocaliptice actionau ca o aparare fata de teroarea istoriei. Cei avertizati descifrau în catastrofele contemporane o prezicere reconfortanta. Cu cât situatia poporului evreu se agrava, cu atât sporea convingerea ca eonul de fata se apropie de sfârsit. Pe scurt, agravarea spaimei anunta iminenta salvarii. De acum încolo, valorizarea religioasa a suferintelor provocate de evenimentele istorice va fi reiterata de multe ori, si nu numai de catre evrei si crestini.
Nu este vorba de o evaziune de sub apasarea istoriei, nici de un optimistn hranit cu fantasme. Literatura apocaliptica constituia o stiinta sacra, de esenta si de origine divina. Dupa cum scrie
4:1 Cf. S. Mowinckel, He Thai Cometh, pp. 280 sq., cu o bogata bibliografie.
44 Ideea va fi elaborata de filosofia rabinica; cf. si C. F. Moore, Judaism, II, pp. 375 sq.
45 Sanhedrin, 99 a, în care sunt citate diverse opinii rabinice; cf. si C. F. Moore, Judaism, H, pp. 375 sq.
46 H. L. Strack si P. Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament und Talmud und Midrasch, II, p. 340.
47 Ringgren, La religion d'hrael, p. 350; S. Mowinckel, op. cit., p. 382. Speculatiile în jurul vârstei mesianice au continuat în cercurile rabinice din primele secole ale erei noastre. Aceleasi motive revin cu asiduitate: distragerea pagânilor, triumful evreilor, bucuriile cu care Dumnezeu îsi rasplateste credinciosii etc. Unele texte adauga ca, în ziua aceea, toate popoarele se vor converti la credinta în unicul Dumnezeu, Iahve (Moore, II, p. 371). Dar convingerea, scumpa tuturor autorilor Apocalipselor, ca data eschatonului poate fi calculata, este parasita. Mesia va sosi în ceasul ales de Dumnezeu. Pâna atunci, credinciosii trebuie sa practice penitenta, sa se pocaiasca si sa se supuna Legii (ibid., II, pp. 350 sq.).
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
autorul lui Daniel (2: 20-22), Dumnezeu "da întelepciunea înteleptilor". "El dezvaluie cele mai adânci si mai ascunse lucruri, cunoaste ce se petrece în întuneric". Enoch, personaj legendar, imagine exemplara a înteleptului si a profetului epocii primordiale48, devine acum foarte popular: el prevestise judecarea iminenta a oamenilor dinaintea Potopului si a îngerilor cazuti, în clipa de fata, el proclama o noua revelatie si cere cainta, deoarece se apropie Judecata a doua. Ca si Daniel, Enoch primeste stiinta sacra în visele si viziunile sale (/ Enoch, 13:8; 14: l; 83: l sq.; 93: l sq.). Misterele ceresti îi sunt aratate de catre îngeri, întreprinde calatorii extatice la Cer (cap. 12-36), în care Dumnezeu îl lasa sa vada tablitele pe care este înscrisa istoria universala, de la început si pâna la sfârsit.
în dimineata Timpurilor, Dumnezeu dezvaluise stiinta secreta unor oameni renumiti prin evlavia lor si prin facultatile lor vizionare. Aceasta învatatura era ezoterica, "pecetluita"; altfel spus, inaccesibila profanilor. Ea a fost apoi transmisa câtorva fiinte de exceptie. Dar întrucât epoca primordiala corespunde cu sfârsitul timpului (eschaton), stiinta sacra este din nou revelata si tot unui grup restrâns de initiati, în / Enoch (1: 6), Fiul Omului este înfatisat ca initiatul prin excelenta, "stapânul tuturor tainelor". Când se va înscauna pe tron, "toate secretele întelepciunii vor tâsni din gura sa" (ibid., 51:3). Calitatile lui sunt întelepciunea si priceperea49. Adaugam ca tema "stiintei (salvifice) ascunse" este foarte populara în epoca elenistica (§ 209) si constituie temeiul tuturor scolilor gnostice (§ 229)50.
Autorii de Apocalipse au dezvoltat pe larg aceasta conceptie despre întelepciunea ascunsa în Cer si inabordabila oamenilor51. Viziunile si experientele extatice jucau un rol capital în literatura apocaliptica (ca, de altfel, peste tot în lumea elenistica). Viziunile si extazurile confirmau autenticitatea adevaratului "profet si întelept", în plus, experientele extatice îmbogateau progresiv corpusul stiintei revelate. Cartea lui Daniel descoperea doar istoria universala, în vreme ce textele care se reclamau de la "traditia lui Enoch" cuprind întreaga lume, vizibila si invizibila: geografia pamânteasca si cereasca, astronomia si astrologia, meteorologia si medicina, în cazul "traditiei lui Enoch", misterele cosmologice revelau si exaltau, în acelasi tip, lucrarea lui Dumnezeu. Dupa cum observa M. Hengel (I, p. 208), maestrii întelepciunii hassidim erau mai puternic angajati decât Ben Sirah în controversa cu elenismul. Caci, în fond, prin intermediul "revelatiilor apocaliptice", ei posedau o stiinta superioara aceleia a grecilor, într-adevar, stiinta lor îngloba-Cosmosul, Istoria si lumea celesta, si, în plus, destinul omului în momentul eschatonului, cunoastere inaccesibila ratiunii. Aceasta conceptie despre o stiinta ezoterica, totala si salvifica, susceptibila de a fi câstigata prin viziuni extatice sau de a fi transmisa printr-o initiere, este atestata si în alte traditii religioase si va fi împartasita de crestinismul antic.
Nici un alt curent de gândire evreiasca n-a împrumutat atâtea idei elenistico-orientale ca apocaliptica, în pofida acestui fapt, temeiul apocalipticii ramâne tot conceptia vechi-testamentara a istoriei mântuirii52. Avem de-a face cu un fenomen spiritual foarte important, anume creativitatea religioasa suscitata de sincretism, într-adevar, hasizii, autorii primelor Apocalipse, au primit si asimilat idei derivate din mai multe sisteme sincretiste; dar aceste idei au îmbogatit iudaismul si au sustinut speranta poporului evreu într-o perioada excesiv de dificila. De altfel, un proces analog se lasa descifrat în alte curente religioase. Sub conducerea "Maestrului
48 Potrivit traditiei, Enoch era unul din Patriarhii de dinainte de Potop, "el era întru Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, caci Dumnezeu l-a luat la El" (Geneza, 5: 24). în cele ce urmeaza, datoram mult analizelor lui M. Hengel, op. cit., pp. 204 sq.
49 Vezi alte exemple la S. Mowinckel, op. cit., pp. 375 sq., 385 sq.
50 în India, doctrina gnosei secrete, comunicata în chip initiatic, este atestata din epoca Upanisadelor, dar va fi dezvoltata mai ales în literatura tantrica (cf. partea a III-a).
51 Cf. M. Hengel, I, pp. 206 sq.; II, 137, n. 630.
52 M. Hengel, I, p. 251.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
Dreptatii", grupul hasid al "esenienilor" s-a despartit de restul comunitatii si a hotarât sa traiasca în desert o viata monastica (§ 223); or, cel mai apropiat analog al organizarii cenobitice a esenienilor este conventiculul închis, de tip grecesc. Chiar fariseii, al doilea grup derivând din hassidim, au integrat numeroase idei elenistice în doctrina Legii, dezvoltata de el53.
în cele din urma, agresiunea sacrilega a lui Antiochus Epiphanes si revolta victorioasa a Maccabeilor au decis orientarea si structurile viitoare ale iudaismului. "Zelul împotriva Torei" de care erau animati partizanii lui Antiochus a determinat "zelul pentru Tora" si a sfârsit prin a consolida ontologia Legii54. Tora a fost ridicata la rang de realitate absoluta si eterna, model exemplar al Creatiei. Dupa R. Simon ben Laqisch (secolul al III-lea d.Hr.), existenta lumii depinde de faptul ca Israel accepta Tora; fara aceasta, lumea s-ar reîntoarce în Haos55. Fiecare din cele 248 de comandamente si 365 de prohibitii care constituie Tora primeste o semnificatie cosmica. Omul, faurit de Dumnezeu cu 248 de madulare si 365 de vine, oglindeste prin însasi structura sa atât lucrarea lui Dumnezeu (Cosmosul), cât si Revelatia Sa (Legea)56. Tora este, în calitate de realitate absoluta, izvorul vietii. Dupa cum scrie Hillel, "acolo unde exista multa Tora, exista si multa viata" (Pirke Abbot, III, 7).
Dar exaltarea Torei a modificat radical destinul iudaismului. De la Profeti încoace, religiozitatea ebraica era stimulata de tensiunea între tendintele "universalista " si "particularista". Cauza acestei opozitii viguroase si creatoare era caracterul esentialmente paradoxal al Revelatiei. într-adevar, o revelare a lui Dumnezeu în istorie, adica limitata la poporul evreu, era proclamata universal valabila, desi considerata ca apartinând exclusiv israelitilor. în a doua jumatate a secolul al II-lea î.Hr., datorita dezvoltarii surprinzatoare a diasporci si, în parte, propagandei misionare, iudaismul era pe punctul de a deveni o religie universala. Dar reactia împotriva actelor sacrilege ale lui Antiochus a dus la ceea ce s-a numit "statornicirea întru Tora"57; or, o asemenea "fixare" împiedica dezvoltarea unei religii universale. Desigur, Legea juca rolul decisiv în apararea identitatii nationale, dar constiinta unei misiuni universale nu putea sa se dezvolte nestânjenit alaturi de un curent nationalist puternic si popular. Ceea ce explica, de altfel, decizia Bisericii crestine primitive, animata de spiritul profetic evreiesc, de a trimite misionari la samaritenii atât de detestati de israeliti (Faptele, 8: 4 sq.), si, scurta vreme dupa aceea, la neevreii din Antiohia (Faptele, 11:19 sq.). "Hristologia a luat locul ontologiei Torei, ca expresie a revelatiei libere si salvifice a lui Dumnezeu în istorie, revelatie care nu mai recunostea granita de ordin national sau istoric"58. Fixitatea Torei si triumful legalismului au pus, de asemenea, capat nadejdilor eshatologice. "Chiar literatura apocaliptica a disparut treptat si a fost înlocuita de mistica evreiasca" (M. Hengel, I, p. 175).
Trebuie sa adaugam, totusi, ca, în perspectiva iudaismului, abandonul misiunii universale era pretul ce trebuia platit spre a salvgarda comunitatea israelita. La urma urmei, esentialul era continuitatea istorica a poporului evreu. Nu era vorba doar de "nationalism", ci, înainte de toate, de o teologie edificata în jurul notiunii de "popor ales". Israel a fost ales de catre
53 Cf. M. Hengel, I, p. 312. Vezi ibid., schita credintelor si ideilor împrumutate de evrei de la mediul cultural orientalo-elenistic.
54 M. Hengel, I, pp. 292 sq. Eshatologia, adica "al doilea fruct" în confruntarea cu elenismul, constituia singura forta capabila sa limiteze omniprezenta Torei; într-adevar, Tora va sfârsi prin a domina atât prezentul istoric, cât si ritmurile cosmice (ibid., p. 312).
55 R. Eliezer B, Hyrcanus (înjur de 100 d.Hr.) a ramas vestit pentru vorbele: "Daca n-ar fi fost Tora, Cerul si Pamântul nu ar fi existat". Text citat de M. Hengel, I, p. 172. Vezi alte izvoare în C. F. Moore, Judaism, I, pp. 266 sq., 450 sq.
56 Doua secole mai târziu, tantrismul va prezenta un sistem antropocosmic si un ritual similar; cf. partea a IJI-a.
57 Cf. M, Hengel, I, 312. Chiar în diaspora, primatul Torei nu era contestat. Interpretarea alegorica nu anula sensul literal, al Scripturilor; Philon accepta legile si prohibitiile prescrise.
58 M. Hengel, I, p. 314.
Suferintele iudeilor: de la Apocalipsa la exaltarea Torei
Iahve; el era poporul Sau. Prin urmare, poporul evreu constituia o realitate istorica sanctificata prin vointa lui Dumnezeu. Alienarea nationala echivala cu o apostazie, adica cu profanarea unei structuri etnice consacrate prin însasi originea ei. Prima datorie a poporului evreu era deci de a-si mentine intacta identitatea sa, pâna la sfârsitul istoriei, cu alte cuvinte, de a ramâne mereu la dispozitia lui Dumnezeu.
|
