SUFLETUL PRIZONIER AL TRUPULUI
Ajuns la capatul expunerii sale, Porphirius crede ca vede ochii rîzatori, increduli, clatinarea capului cititorilor sai neconvinsi. "Acestea nu sînt, exclama el, interpretari fortate, reverii ale unor spirite subtile. Sa ne gîndim ce 343l1113d forta de patrundere a avut întelepciunea antica si cea a lui Homer... si sa ne dam seama ca poetul a ascuns, sub fictiunea mitului, imaginea realitatilor divine" 75.
Homer nu a ascuns nimic în pestera sa în afara de caldarile si trepiedele lui Ulise. Insa Porphirius, în urma lui Cronius si Numenius a umplut eceasta ascunzatoare de minuni pitagoreice. Homer a crezut ca vede pa nimfe tesînd în apropierea stalactitelor.. . Numenius, si Porphirius, au marit umila pestera pîna la dimensiunile lumii, i-au înaltat portile pîna la stele si i-au populat penumbra cu roiul sufletelor care vin sa se încarneze în sîmil obscur al materiei.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Adevarata viata începe odata cu moartea, iar ceea ce numim viata, pe pamînt, este o stare de moarte: "trupei este un mormînt al sufletului".
Formula, care i-a placut lui Socrate în Gorgias de
Platonl, este un motiv pitagoreic. Clemens din
Scrutînd vocabularul poemelor homerice, pitagoreicii (avem toate motivele sa credem ca ei sînt aceia) au descoperit urmele acestei conceptii. Homer, remarca ei, nu întrebuinteaza acelasi termen pentru a desemna trupul viu si trupul fara viata: trupul unui om viu este numit întotdeauna demas, deoarece este dcsmos-ul sufletului, lantul, închisoarea sa. Pentru a desemna un corp inert, un cadavru - cele ale pretendentilor în palatul lui Ulise, cel al lui Elpenor în palatul Circei - el întrebuinteaza cuvîntul soma: el stie bine ca trupul, dupa zborul sufletului, nu mai este decît un sema, o piatra funerara, un cenotaf, o relicva a persoanei disparute 3.
Pitagoreicii au cautat simbolul captivitatii sufletului în lanturile trupului, în doua scene ale Odiseei: nimfa Calypso retinîndu-l pe Ulise în fundul pesterilor sale; plasa lui He-faistos strîngînd între ochiurile sale pe Ares si pe Afrodita.
I. Ulise si Calypso
Eustathius este singurul care a pastrat alegoria lui Calypso 4.
Numele însusi al nimfei parea sa o predestineze acestui rol de temnicera: Calypso - cea care ascunde, dupa jocul de cuvinte al lui Eustathius - îl tine pe Ulise închis în grota
sa, departe de patrie, si nu se hotaraste sa-l elibereze decît dupa un ordin divin. In acelasi fel trupul tine sufletul prizonier în el, asa cum scoica 5 învaluie perla.
Exegeza platonicienilor notase, si aici, subtile armonii între poezia odiseeana si filosofia din Timaios: descrierea mitica a insulei în care locuieste Calypso parea se ca întîl-neste cu unele consideratii platoniciene despre conditia trupului în care zeii introduc sufletul, dupa ce l-au modelat.
Insula lui Calypso este acoperita de paduri6: dar arborele, din care omul îsi face corabiile, casa, mobilele, este simbolul materiei brute; si mai mult decît simbolul: si în greceste si în latineste numele materiei este acelasi cu al padurii.
Or trupul nostru este "materie". Mai mult, este o materie impregnata cu lichid (hygron), ca insulele scaldate de mare.
Insula lui Calypso, precizeaza Homer, se situeaza "între doua valuri" 7. Or Platon, în Timaios, noteaza ca trupul este supus unui permanent aflux de hrana, care îl îneaca si care apoi se scurge, ca un val care se retrage 8.
Astfel ca în prima perioada cît este închis în trup, dupa nastere, sufletul îsi vede frumoasele miscari circulare, analoge cu cele ale sferelor, complet tulburate de aceste valuri hranitoare. Fluxul si refluxul necontenit paralizeaza ratiunea si trupul însusi este incapabil sa-si coordoneze miscarile.
Trupul primeste, în plus, impresiile simturilor: obiectele exterioare, loviturile, sunetele, lumina, toate îl atrag si îl tulbura mult mai profund, ne spune Timaios, decît valurile de mîncare si bautura. Senzatia este un soc; un asalt al lumii exterioare asupra organismului nostru, si chiar numele sau înseamna "elan impetuos" 9.
Insula nimfei, ne spune Eustathius, insula batuta pe cele doua fete ale sale de furia valurilor simbolizeaza trupul nostru, de care se izbesc, din toate partile, miile de valuri ale impresiilor exterioare, ale "pasiunilor" în sensul primar al cuvîntului.
Insula lui Calypso e asezata "pe buricul marilor" l0: pasiunile care aduc cea mai mare tulburare organismului nostru, si deci si sufletului nostru, îsi au sediul în regiunea pîntecului si buricului: toate dorintele noastre animale pornesc din aceasta troaca de care zeii au legat sufletul inferior.
Pamînt îmbibat de apa, maturat de fluxul si de refluxul alimentelor, batut de violentul val al senzatiilor si pasiunilor, asa este aceasta insulita de materie în care este ascuns si prizonier sufletul nostru.
Ulise a avut multa greutate sa se desprinda de nimfa cîrliontata pe lînga care existenta avea oarecare dulceata: abia datorita interventiei lui Ilerm.es a reusit sa-si zdrobeasca lanturile aurite, pentru a reveni în patria sa, lînga Penclopa.
Eliberarea de Calypso înseamna dezlegarea piedicilor trupului: se poate ajunge la aceasta cu ajutorul lui Hermes, cu sprijinul ratiunii 11. Rccîstigarea patriei înseamna ajungerea în lumea ideala, cea a gîndirii. Trebuie ales între Calypso si Penelopa - între viata trupqaîca si cea filosofica.
Ulise nerabdator sa paraseasca insula nimfei, Ulise plîngînd pe mal, este imaginea filosofului nerabdator sa scape de lanturile trupului: sufletul înteleptului nu poate suferi sa fie închis în acest învelis.
Tot asa, prin gîndire, el se afla deja departe de aceasta coliba, de acest bordei care este trupul (Calypso aminteste de Kalybe): ramînînd pîna în clipa mortii prezent în "ascunzatoarea" sa sau sub "valul" carnii, el se afla deja în drum spre frumosul tinut al ideilor pure.
Alegoria lui Calypso devine astfel unul din clementele de baza ale exegezei platoniciene a lui Homer. Numenius si Cronius, pentru care aventurile marine ale lui Ulise simbolizeaza tribulatiile sufletului ratacit în generatiune 12, nu dadusera deja lui Calypso un simbolism analog? Ar fi uimitor ca un subiect atît de bogat si de usor sa nu fi fost exploatat înca de la începuturile neoplatonismului. Fara a face vreo aluzie precisa la Calypso si la insula sa, Porphirius semnaleaza ca valurile marii reprezinta materia pentru scoala lui Numenius. Este destul de aproape de aceasta insula "între doua valuri" 13.
Indiferent de vechimea acestei alegorii, triunghiul "Homer, Pitagora, Platan" se constituie înca o data: Timaios, dupa datele caruia se aliniaza Calypso si Odiseea, reprezinta deja un fel de colaborare între Platon si Pitagora.
ÎI. Ares si Atrodita
Un alt mit, cel al dragostei adultere dintre Ares si Afrodi-ta, atît de ocarita de Platon pentru caracterul sau necuviincios, a parut neoplatonicienilor si neopitagoreirilor ca traduce de minune ciudatenia raporturilor dintre trup si suflet, în starea de întrupare.
Cea care este în întregime gratie si frumusete. Afrodita, s-a îndragostit de brutalul si sîngerosuî Ares. Mister al sufletului: el plutea în eter, liber si pur, si într-o buna zi a dorit sa se uneasca cu un trup de carne si sînge. Aceasta unire monstruoasa a unui suflat etern cu un trup pieritor, a fost, îngaduita de demiurg, a fost într-un anume fel pecetluita, cel putin pentru un timp.
Suflet si trup sîiit astfel strîns legato prin reteaua nervilor, venelor, arterelor, ca si cei doi amanti de catre plasa lui Hefaistos.
Aceasta plasa a fost faurita de catre divinul schiop pe nicovala sa cea marc si asezata în camera sa: o întreaga retea de lanturi la picioarele palului; o alta retea în tavan la fel do subtire ca o pînza do paianjen 14. Abia apucasera cei doi vinovati sa se culce ca au si fost înlantuiti si paralizati în cursa ls.
în acelasi fel lasa demiurgul sufletul, care îi apartine, sa se daruiasca trupului la care aspira în tulburarea sa. El însusi le pregateste lanturile si vor ramîne legati pîna cmc! moartea, distrugînd po unul, va elibera pe celalalt.
Nu avem, pentru reconstituirea acestui mit, decît un text foarte scurt al retorului Aristides Quintilianus (sec. II e.n.): "Ilomer numeste sufletul Afrodita si trupul Ares, deoarece trupul este cu totul îmbibat de sînga. Cu astfel de legaturi demiurgul, numit Hefaistos de Ilomer, înlantuie sufletul"16. Exegeza legaturilor cere unele precizari. Sufletul care descinde din sfera stelelor se încarca cu diverse efluvii traversînd cercurile planetare. Macrobius, am vazut 17, vorbeste de puteri sau facultati primite de la planete. La Aristide Quintilianus este vorba de contururi luminoase 18 - ca niste linii de forta magnetica 19 - cu care încetul cu încetul se înveleste sufletul. Acestea formeaza cu timpul o retea ovoida, care descrie contururile viitoare ale trupului omenesc.
Aceste fire de lumina, tesute în spatiu, vor deveni pe pa-mînt, dupa întrupare, retelele venelor, arterelor, nervilor. Iata ce figureaza, cu exactitate, capcana cu ochiuri fine, sub care Hefaistos înlantuie cuplul de îndragostiti20.
Întrevedem fara greutate toate interpretarile pe care le puteau scoate "teologii" din diversele aspecte ale mitului. Scena ps care se desfasoara adulterul mistic este însasi camera lui Hefaistos, pe care a construit-o cu mina sa: tot asa, lumea devenirii unde sufletul coboara pentru a se cufunda în materie este opera demiurgului.
Cei doi amanti nu vor fi dezlegati decît la interventia lui Poseidon. Sufletul este eliberat atunci cînd trupul se dezagrega iar acesta apartine lui Poseidon, zeul materiei.
Ares si Afrodita... Istoria banala s-a idealizat; carbunele a capatat stralucirea si taria diamantului. Numai este vorba de cuplu adulter, nici de sot înselat, ci doar de trup si de suflet, prinse împreuna în capcana vietii.
|