Samuraii (bushi)
reprezenta o casta de razboinici ce au aparut pe la sfârsitul sec. al
XII-lea, în plin feudalism medieval, la începutul shogunatului
Pe lânga antrenamentul
în arte martiale ei trebuiau de asemenea sa si însuseasca si sa respecte o
serie de virtuti ce au fost concretizate într-un sistem de
reguli morale numit Bushi-do - calea razboinicului, cod scris de Nitobe
Inazo (1862-1933) care a stabilit sapte virtuti ce trebuiau respectate de catre samurai:
Gi - decizia corecta, adevarul, atitudinea corecta
2. Yu - curaj pâna la eroism;
3. Jin - generozitate fata de oameni, compasiune, iubire universala
4. Rei - recunostinta, actiune corecta, bunavointa
5. Makato - onestitate, sinceritate;
6. Melyo - onoare si glorie;
7. Chigo - loialitate, devotament total.
Calea samuraiului este imperioasa si absoluta. Asa cum antrenamentul în artele martiale disciplineaza fizicul, Bushi-do-ul disciplineaza spiritul si mintea. Samuraii erau condusi de maxima: "Nu credinta îl salveaza pe om, ci omul justifica credinta". Pregatirea samuraiului consta în studierea mai multor arte: ken-jutsu, kyu-jutsu, ju-jutsu (yawara), precum si filozofia, scrisul, literatura si istoria. O mare importanta se acorda scrisului (kanji), deoarece scrierea japoneza se apropie de desen si pictura, posedând valoare artistica si de asemenea scrierea definea caracterul personal. Ju-jutsu este o arta care întrebuinteaza cunostintele anatomice în lupta. Este diferit de lupta corp la corp deoarece nu necesita folosirea fortei, având ca o caracteristica principala imobilizarea adversarului punând-ul în imposibilitatea de a se misca.
Preceptele Bushi-do-ului au privit întotdeauna avutia ca ceva degradant pentru un samurai, deoarece bogatia alunga întelepciunea. Oamenii care aveau mintea împodobita numai de cunostinte abstracte nu erau admirati de japonezi. "A învata fara a judeca este munca pierduta, iar a judeca fara a fi învatat este periculos" - Confucius.
Învatatorul (sensei) avea un rol deosebit de stimat, el având un caracter sacru, fiind un om care se bucura de multa încredere si respect. Era considerat ca un parinte pentru cei ce nu aveau parinti, si ca un sfatuitor pentru cei rataciti. Samuraiul spunea: "Parintii sunt acei ce m-au nascut, însa acela care m-a facut om este învatatorul", "Tatal si mama sunt ca Cerul si Pamântul, iar învatatorul si stapânul sunt ca Soarele si Luna".
Exista în zilele noastre un obicei de a plati pentru fiecare serviciu ce vine din partea cuiva. Samuraii considerau ca serviciile imateriale trebuiau sa fie facute fara plata, nu fiindca nu aveau valoare, ci pentru simplul motiv ca era cu neputinta de evaluat.
Samuraii erau educati de mici sa nu le curga o lacrima, sa nu scoata un geamat, sau sa ceara ajutor atunci când aveu o problema sau o durere. Nu era de demnitatea unui samurai sa si tradeze emotiile, iar simturile cele mai naturale erau înabusite în sufletul lor. Caracterul linistit, stapânirea mintii nu trebuia sa fie tulburata de nici un fel de pasiuni. Exprimarea simturilor în cele mai rare cazuri se facea prin cuvinte, adesea prin mici poezii, haiku.
Bushi no nasake - duiosia razboinicului. Samuraii trebuiau de asemenea sa demonstreze ca sunt accesibili unor sentimente cum ar fi compasiunea, blândetea, si dreptatea fata de toate fiintele. Forta si cunoasterea nu trebuiau sa slujeasca în timp de pace decât pentru a-i apara pe cei slabi si a-i instrui pe cei ignoranti.
Viata samuraiului - Bushi-do - reprezenta un drum important, un mod de a trai, un mod de a muri pentru aparare seniorului sau numelui propriu. Seppuku sau popular Hara-kiri este ceea ce se traduce ca fiind sinucidere prin spintecarea abdomenului (hara), fiind un ritual care era urmat de samuraii care considerau ca viata lor nu mai are nici un sens. Samuraii nu puteau trai cu rusinea de a pierde o lupta, de a fi prinsi de dusmani sau sa nu-si îndeplinineasca datoriile fata de senior, nesuportând ca numele lor sa fie dezonorat mai ales al clanului din care faceau parte. Când onoarea era pierduta, singura scapare era moartea prin seppuku. Moartea prin sinucidere era impusa de Bushi-do când onoarea era compromisa, ca o cheie pentru solutionarea problemelor morale. Pentru un samurai ambitios despartirea de viata constituie o chestiune personala si nu una publica sau religioasa. Seppuku la japonezi nu constituie sinuciderea în sensul cunoscut de straini. Exista o credinta ca spiritul omului se afla în hara.
Seppuku se facea asistat de câtiva camarazi. Era un adevarat ceremonial. Cel care urma sa si puna capat zilelor se aseza în pozitia za, foarte calm meditând pentru ultima oara. Un ajutor îi aduce wakizashi (sabia scurta) învelita în hârtie alba (prosop) si îi înmâneaza sabia. Hârtia (prosopul) de pe wakizashi are rolul de a împiedica varsarea sângelui pe jos. Cu miscari lente, apuca hotarât sabia, îsi concentra gândirea pentru ultima data si îsi înfinge wakizashi în partea stânga a abdomenului, tragând apoi sabia spre partea dreapta ca la urma sa o rasuceasca. În timpul acestui ritual extrem de dureros, samuraiul nu misca nici un muschi al fetei si nu scoatea nici un geamat. De asemenea aveau grija ca sa nu cada pe spate, ceea ce ar fi rusinos, si îsi prindeau mânecele între genunchi si sol pentru a fi sigur ca vor cadea în fata. Apoi unul din cei ce îl asista, cu o singura miscare ferma a sabiei îl decapita.
Bineînteles ca în zilele noastre acest ritual nu mai este practicat si nici nu mai e nevoie. Însa acel seppuku se poate întelege ca eliminarea spiritului certaret , a tot ceea ce este mai rau din inima, mintea si spiritul omului. Sabia folosita este cea a spiritului care este mai putin ofensiva dar mult mai puternica
Legenda celor 47 de ronini (samurai fara stapân)
În 1701 un senior de la curtea shogunului Kira, a fost desemnat sa-l învete eticheta pe seniorul Asano din Ako pentru a primi un rang imperial. Asano fiind insultat de catre Kira si-a iesit din fire si l-a ranit cu sabia chiar în palatul shogunal. Aceasta abatere de la reguli a fost condamnata de catre shogunul Tsunayoshi Tokugawa, Asano fiind nevoit sa si faca seppuku. Cei 47 de samurai devotati ce erau în slujba lui au ramas fara stapân, si s-au hotarât sa se razbune pe Kira. Dupa uciderea lui Kira, toti cei 47 de ronini au urmat exemplul stapânului lor si au savârsit seppuku pe mormântul acestuia. Ei au fost considerati ca eroi si au devenit simbolul loialitatii, curajului si onoarei. Mormintele lor din gradina templului Songakuji din Tokyo sunt în fiecare an acoperite cu flori de catre japonezi, care continua si astazi sa-i admire pentru semnificatia faptei lor.
Ceea ce Japonia este astazi se datoreaza în cea mai mare parte samurailor. Ei au fost radacina poporului si floarea natiunii. Virtutea este la fel de contagioasa ca si viciul. Dupa cum floarea de cires este regina florilor, tot asa samuraiul este regele barbatilor. Din punct de vedere intelectual si moral Japonia este în mod direct sau indirect opera cavalerismului.
SAKURA - floarea de cires este floarea favorita a poporului si emblema caracterului japonez. Caracterul ei efemer, frumusetea si fragilitatea simbolizeaza existenta precara a samuraiului. Atât de fragile florile de cires sunt în orice clipa gata sa se desparta de viata la cea mai mica adiere de vânt, la prima chemare a naturii, asemenea samuraiului care ramâne întodeauna loial, fiind mereu pregatit sa si dea viata pentru un ideal, traind o viata de om liber indiferent de problemele pe care le implica aceasta. Se stie ca ciresul nipon nu este roditor fiind cultivat doar pentru florile sale!!!
Artele martiale traditionale reprezinta o cale deschisa tuturor celor ce vor sa o urmeze. Calea este chiar elul. Fiecare pas facut cu sinceritate pe Cale te ajuta sa progresezi, îti schimba pozitia si punctul de vedere. Pâna la urma ajungi sa pricepi ca nu atingerea elului conteaza, ci însusi parcurgerea Caii da satisfactii. Aceasta Cale se afla pe vârful celui mai înalt Munte si pe fundul celui mai adânc Ocean.
"E multa diferenta între educatie si cultura... Educatia e cultura caracterului, cultura este educatia mintii. Educatiunea are a cultiva inima si moravurile, cultura are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inima, caracter si moravuri bune, poate sa fie c-un cerc restrâns de cunostinte, pe când, din contra, cultura, cunostintele cele mai vaste pot sa fie cuprinse de un om fara caracter, imoral, fara inima "
"Educatiune si cultura" 1875 M. EMINESCU
NU EXIST LIMITE PENTRU CINE REFUZ S LE ACCEPTE!!!
n acest site ne-am propus sa abordam o serie de arte si traditii japoneze fara a face vreo discriminare a celorlalte arte care nu au în comun principiul "Aiki" sau nu provin din ara Soarelui Rasare, desi se stie ca artele martiale Japoneze îsi au obârsia în India si China.
Ce este de fapt o arta martiala traditionala? Cât timp ne trebuie sa învatam? Ce trebuie sa facem pentru a putea practica? Toate aceste întrebari si altele trebuie bine întelese. Înca de la începuturi omul a fost nevoit sa se apere împotriva capriciilor naturii dar mai ales împotriva atacurilor ce veneau din partea semenilor sai. Astfel, luptând omul a reusit sa dobândeasca experienta în ceea ce priveste strategia luptei, elaborând o serie de miscari, sau siretlicuri care erau transmise de la o generatie la alta. Bineînteles ca fiecare generatie a perfectionat aceste miscari punând bazele unui sistem de lupta eficace. Aceste forme de lupte erau rigide, fiind simple "batai", neavând nimic în comun cu etica sau onoarea. Necesitatea introducerii unor coduri ale luptatorilor era iminenta, asa ca au fost înglobate o serie de principii si virtuti având ca rol disciplinarea luptatorilor.
Pe timp de pace luptatorii nu încetau sa se antreneze în tehnici de lupta, dar antrenamentele aveau un caracter mai evoluat tinând cont si de codurile morale care trebuiau respectate, astfel luând nastere artele martiale. Deci putem spune fara retinere ca artele martiale vin direct de pe câmpul de lupta
O arta martiala traditionala are unele caracteristici fundamentale care o diferentiaza de sporturi. O caracteristica importanta este aceea ca artele martiale traditionale nu accepta competitiile de nici un fel. Unul din motive este acela ca prin competitii apar dicordii între practicanti, transformând arta într-un sport pur competitional. Practicantii vor fi orbiti de obtinerea victoriei cu orice pret, calcând în drumul lor spre glorie tot ce le sta în cale, toate principiile morale care stau la baza artelor martiale. Oricum pentru a putea exista un concurs trebuie stabilite niste reguli care interzic unele procedee periculoase în conditii reale, care transforma caracterul traditional de lupta al artelor martiale într-unul sportiv.
O alta caracteristica la fel de importanta e faptul ca tehnicile sunt transmise direct de la profesor la elev, si nu doar prin materiale multimedia, deoarece nici o carte sau caseta video nu poate substitui un profesor adevarat.
În sport câstigi sau pierzi. În lupta traiesti sau mori! Asta e diferenta dintre artele martiale traditionale si cele sportive.
Ce trebuie sa facem pentru a putea practica? Artele martiale încep cu primul pas, acela de a ne decide sa intram în dojo. Cât timp ne trebuie sa învatam? Toata viata. Pentru a putea cuprinde toata învatatura unei singure arte martiale ne trebuie mai multe vieti în sir, dar parca nici acestea nu sunt deajunse.
În concluzie artele martiale nu ar trebui vazute ca simple sporturi sau cine stie moduri de a învata cum sa dominam pe cel mai slab, ori un mod de a ne câstiga existenta! Nu se poate face marketing cu artele martiale!!! Aici nu e valabila conceptia precum cel mai puternic supravietuieste ci "haideti sa ne ajutam reciproc sa supravietuim împreuna". Cum spunea Sensei Rinjiro Shirata (Aiki-do): "Traind în armonie, haideti sa ne dam mâinile si sa trecem împreuna linia de sosire". Ele ar trebui vazute si acceptate ca modalitati de a ne descoperi pe noi însine, de a încerca necontenit sa fim mai buni pe toate planurile, toate aceste ducând în cele din urma la perfectionarea de sine si la largirea orizontului mentalului.
Va dorim în continuare lectura usoara si va multumim ca ne vizitati. Domo Arigato!
Potrivit
legendei, Japonia a fost creata de catre
zei care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picaturi ce au devenit insulele
principale precum si o multitudine
de insule mici (peste 4000). Japonia este localizata n Asia de
Est, n nordul oceanului Pacific, fiind formata din 4 insule importante ce reprezinta un procent de aprox. 95% din teritoriul Japoniei: Honshu,
Hokkaido,
Kyushu
si Shikoku,
plus numeroase insule mici.
Insulele nipone sunt formate la mbinarea placilor tectonice placa
Pacificului si placa
Filipinelor se scufunda sub
placa Euroasiatica din vest.
Japonia este situata
deasupra zonei de scufundare pe placa Euroasiatica. La mbinarea placilor tectonice crusta pam ntului este instabila, ceea ce explica numarul mare de vulcani activi din Japonia precum si numarul mare de cutremure. Cu toate
acestea se sustine ca aceste
lucruri contribuie la frumusetea peisajului din Japonia. Izvoarele termale sunt larg rasp ndite at t n zonele de
munte c t si n apropierea
zonelor de tarm. Cu
toate acestea, lava si cenusa rezultate n urma eruptiilor
vulcanilor a avut de-a lungul timpului efecte dezastruoase asupra populatiilor care traiesc n zona apropiata vulcanilor activi.
Japonia are un relief muntos, aproximativ 80% din suprafata este ocupata de munti cu v rfuri nalte, uneori depasind 3000 metri, fiind nconjurati de vai ad nci si care formau în trecut bariere împotriva cotropitorilor. Legenda si memoriile documentelor japonezilor confera Ţarii Soarelui Rasare o istorie de aproximativ doua milenii si jumatate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trait oameni înca din paleolitic si neolitic. Exista un consens aproape unanim ca poporul ainu, din marea grupare indo-europeana, a locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul amestecului dintre acestia si diferite populatii malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din Sud, cât si a unor rase mongoloide venite de pe continentul asiatic.
În secolul al V-lea î.e.n. s-au constituit mici unitati statale în insula Kyushu si în regiunea Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea e.n. începe sa se exercite influienta chineza asupra Japoniei, atât în organizarea statului si a societatii, cât si în domeniul artelor si modului de viata. Specialisii japonezi sustin ca istoria culturala propriu-zisa a Japoniei a început odata cu preluarea valorilor spiritule din China: filozofia budista, diverse arte si motive artistice, pe care japonezii le-au adaptat impregnându-le cu spiritul local si dându-le stralucire de-a lungul secolelor.
Istoria moderna a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921) când are loc restaurarea puterii imperiale. Edo primeste numele de Tokyo si devine capitala statului. Are loc o puternica dezvoltare a economiei, o perioada de modernizare, depasind rapid structurile feudale. Devine un stat capitalist dezvoltat, care pe plan extern promoveaza o politica expansionista ce marca trecerea la imperialism. Japonia poarta razboaie cu China (1894-1895) si cu Rusia tarista (1904-1905). Dupa ce în 1905 Japonia a instituit protectoratul asupra Coreii, o anexeaza în 1910.
În primul razboi mondial (1914-1918) Japonia participa alaturi de puterile Antantei. Economia continua sa se dezvolte în ritm accelerat, concomitent cu pregatirile pentru razboi. În 1913 Japonia ocupa Manciuria, iar în 1937 declanseaza razboiul pentru cucerirea Chinei. Însa aventura militarista a Japoniei a avut ca deznodamânt capitularea neconditionata la 2 septembrie 1945, care a suferit pentru prima data în lume efectele dezastruoase ale exploziilor atomice de la Hiroshima si Nagasaki.
Energiile concentrate spre refacerea întregii tari si dezvoltarea sustinuta a economiei, precum si evolutia continua spre progres au permis ca Japonia sa devina o putere economica de o importanta recunoscuta, cu o intensa viata culturala
Japonia reprezinta o mare putere economica mondiala, situându-se printre primele tari din lume în ceea ce priveste nivelul de cultura si trai (aproximativ 99% din tinerii niponi urmeaza cursurile scolilor!!!) Succesul economiei nipone l constituie exportul bunurilor de cea mai buna calitate realizate cu ultimile tehnologii din domeniu. Japonia este cunoscuta pentru productia de automobile, componente si sisteme electonice performante ce se ridica la cele mai înalte standarde mondiale. Unul din motto-urile japoneze este: "putin dar bun" ceea ce explica lucrul bine facut.
Exista o povestioara care toti japonezii o învata înca din primii ani de viata: epoca Momoyama (1573-1603) a fost marcata de trei mari personalitati: Nobunaga care era un caracter îndraznet si impulsiv; Hideyoshi - un tip cu un caracter complex si stilat; si Ieyasu care era un tip modest, simplu, calculat.
ARTE MAR IALE + ZEN = BUDO
Denumirea de Budo sau "Calea Luptei", a fost adoptata în secolul al-XX-lea pentru artele martiale, în general cu aplicare pasnica, implicând pe lânga disciplinele
fizice si procedee tehnice, o conceptie si o etica. Termenul Budo este format din doua cuvinte:
1) bu - "lupta"- lupta e o înfruntare dar si o arta de a o evita. " Bu" este în egala
masura sinonim cu armonia "ai" sau "wa", si cu reconcilierea omului cu Universul.
2) do - "cale"- ("dao" sau "tao" în chineza, "marg" pentru indieni). Ideea de cale sau de drum
implica un anumit mod de a fi si de a se
comporta moral si social
pentru a ajunge la telul final al omului, si anume rezonanta, contopirea sau
integrarea sa armonioasa cu Universul. Totusi conceptul japonez al caii
"do" este diferit de cel al chinezilor, în sensul ca nu are nici o conotatie religioasa sau superstitioasa. El nu este decât un "drum" (michi) de urmat pentru
cei ce vor întradevar sa traiasca o viata de om liber, cu toate dificultatile pe care aceasta le implica. În acest
concept, japonezii se întalnesc cu grecii, care spuneau ca pentru a atinge împlinirea de sine trebuie mai întâi sa te cunosti pe tine însuti si sa fii capabil sa ti domini prin spirit reactiile si sentimentele.
"Do" este calea care duce spre "lumina", spre trezirea propriei naturi a sinelui, identica naturii Universului.
"Do" este o permanenta cautare a perfectiunii de sine, implicând
practicarea a numeroase virtuti, care trebuie sa-l duca pe individ la armonia perfecta "ai", cu sine însusi si cu Universul.
"Do" reprezinta deci întelepciunea, diferita de simpla
cunoastere, fiind inseparabila de filosofia
Zen,
a carei parte "activa" pare a
fi.
Pentru a urma calea "Do" trebuie sa se studieze
tehnica "Jutsu".
Calea luptatorului nu consta în a distruge si a ucide, ci în a proteja viata. Adevaratul inamic nu este adversarul nostru, ci egoismul, frica, minciuna, rautatea. Un luptator adevarat pentru a putea lupta cu adeversarii lui trebuie sa se învinga mai întâi pe sine, sa distruga tot ceea ce este rau în el, iar apoi el va obtine victoria asupra oricarui agresor. Triumful launtric este mult superior oricarui dusman, startegia suprema constând în a obtine victoria cu ajutorul virtutii si al perseverentei, si nu prin lupta
Bu-jutsu - arta luptei cuprinde: ju-jutsu, ken-jutsu (iai-jutsu), kyu-jutsu, jo-jutsu etc. Aceste arte erau indispensabile în pregatirea samurailor (bushi - razboinic, luptator), având rolul de a disciplina corpul si de a întari spiritul. De asemenea antrenamentul moral (psihic) nu era neglijat existând un cod moral ce continea o serie de virtuti ce trebuiau respectate cu stoicism, cod denumit mai târziu Bushi-do. Zen-ul de asemenea avea un rol important în dezvoltarea caracterului si mintii luptatorului, fiind perceput ca iluminarea divina. În acele vremuri zbuciumate de razboaiele sângeroase ce nu se mai terminau, Zen-ul reprezenta o alternativa de a scapa pentru un moment de ororile luptelor, timp în care meditau restabilindu-si echilibrul interior.
În trecut toate aceste arte erau forme de lupta, ce mai târziu dupa interzicerea purtarii sabiilor (1872) în Japonia au devenit arte, nemaifiind necesar folosirea lor odata cu aparitia armelor de foc ce dezavantaja lupta de aproape. Ele au devenit asadar arte martiale având aplicare pasnica
Pentru a întelege artele martiale Do, trebuie studiate cele Jutsu, deoarece artele Do sunt rezultul derivarii formelor de lupta ce aveau aplicare reala pe câmpul de lupta. Altfel pentru a se putea ajunge pe calea Aiki, trebuie sa se parcurga câteva etape esentiale (primordiale), mai întâi Ju-jutsu, apoi Aiki-jutsu ca mai apoi sa se ajunga la idelul suprem Aiki-do. Dar însasi studierea artei Jutsu este o cale Do.
Artele martiale se studiaza într-o sala de antrenament denumita Dojo - locul unde se studiaza calea. Totusi trebuie facuta distinctia dintre Dojo si o sala de sport. Artele martiale sunt foarte diferite fata de sporturi. Sunt totusi 'arte martiale' moderne ce desfasoara competitii, dar în acest mod se îndeparteaza de adevaratul spirit Bushi-do (calea samurailor). Competitiile duc de cele mai multe ori la invidii, la obsesia de a învinge cu orice pret ce nu mai are nici o legatura cu artele martiale. Totusi artele martiale care se respecta, adica cele traditionale, pastreaza viu spiritul martial prin neimplicarea în competitii, si prin respectarea regulilor morale ce stau la baza artelor martiale cu traditie de samurai.
În Dojo elevul deprinde respectul fata de maestru si fata de colegii lui, si îsi disciplineaza mintea si corpul totodata. Antrenamentul în artele martiale este o lupta continua cu tine însuti pentru a deveni mai bun atât pe plan fizic cât si mental. Dojo-ul nu este o univesitate unde studiezi o perioada de timp ti iei diploma si peci. Atât timp cât practici sincer în spiritul martial traditional esti pe Cale. Când nu mai practici...esti departe de Cale ti dai seama ca esti pe Cale atunci când este sub picioarele tale. Nu exista tehnici secrete în Budo. Singurul "secret" este antrenamentul continuu, pâna la sfârsit. Pentru ca odata ce ai decis sa mergi pe o cale trebuie sa o urmezi pâna la capat, asta înseamna calea samuraiului - BUSHIDO.
Practicantul de arte martiale este razboinicul lumii moderne, ce aplica spiritul de luptator în toate actiunile vietii. Însa a practica artele martiale fara spiritul razboinicului, nerespectând Bushi-Do, nu este decât o gesticulare inutila, un balet frumos, dar care nu are nici o legatura cu lupta reala, o denaturare a traditiei veritabile
ZEN
pasarea nu cânta?
Zen - în ziua de atazi, acest cuvânt atât de scurt s-a banalizat în asemenea masura încât a ajuns sa fie folosit în orice contest, de la învatarea utilizarii internetului pâna la asigurarea avansarii în lumea
afacerilor. Daca s-ar rosti în ntregime, budismul Zen, poate ca nu ar mai fi folosit atât de abuziv. Zen e o scoala filozofica japoneza a carei origine se gaseste în doctrina chineza chan. Filozofia
Zen a fost introdusa în Japonia de calugarul Eisai (1141-1215), care apartinea scolii de gândire chineza linji (huang-long),
si prin Dogen (1200-1253). Zenul este o parte integranta a artelor martiale, putând fi practicat
(aplicat) chiar daca nu suntem adeptii lui Budha, reprezentând o stiinta a trezirii mintii, o arta a iluminarii spirituale. Învatatura
Zen nu este o dogma ci o cale de limpezire si elevare a constiintei. Cunoscut în
antichitate ca fiind scoala
inimii luminate, poarta catre sursa si comunicarea
directa de la o minte la alta, care are o actiune directa asupra mintii omenesti pentru a
percepe esenta sa si împlinirea prin iluminare.
Învataturile budismului Zen aveau de asemenea un loc important în viata samuraiului. Zen era o credinta care afirma ca salvarea nu venea din
directia unui zeu anume, ci din însusi
interiorul nostru. Ideea ca un om îsi poate influienta destinul a placut celor care traiau din razboi, cu moartea care îi pândea la orice pas. În Zen nu exista raspunsuri corecte si raspunsuri gresite. Rostul povestirilor si aforismelor
este sa ne determine sa ne punem mintea la
contributie, sa o facem sa lucreze, tot asa cum, practicând un
exercitiu fizic, ne facem corpul sa lucreze. Daca ne vom ocupa un timp relativ lung cu lamurirea unora din problemele Zen care nu au raspuns exact, vom descoperi ca suntem
capabili sa ne facem mintea sa mearga pe fagase necunoscute
pâna acum, si ca
ajungem treptat sa stapânim
puteri noi de întelegere a aspectelor vietii. Într-un cuvânt ne vor extinde orizonturile mentalului.
Zen-ul este raspândit peste
tot în Orient, mai ales în Japonia si
Zenul a influientat artele martiale japoneze în aceasi masura în care crestinismul i-a influientat pe barbari. Raportul dintre zen si artele martiale se poate defini prin atitudinea neclintita în fata mortii, non violenta, stapânire de sine, disciplina si respect. Înrudirea dintre artele martiale si Zen rezida în faptul ca ambele ne pot conduce spre spiritul caii, pentru ca orice conflict, fie ca se produce în interiorul corpului si mintii, fie în afara lor, este întotdeauna o lupta împotriva sinelui. Zenul si artele martiale se afla dincolo de notiunile de pierdere sau câstig, si sunt cai pentru a învata viata si moartea. Creativitatea si concentrarea energiei sut elemente comune pentru artele martiale si pentru Zen.
Exista în Zen asa numitele koan-uri, mici versuri sau povestioare care aparent nu au nici o logica imediata, dar care au rolul de a obliga mintea sa se miste. Aceste koan-uri nu au raspunsuri exacte. Tot ceea ce se poate face este sa se mediteze pe marginea lor, iar dupa un timp de meditat se va percepe esenta koan-ului. În Zen nu exista raspunsuri corecte sau gresite. Nu trebuie sa se raspunda la întrebari, ci în schimb acestea trebuie bine întelese.
Un mic koan ce contine secretul zen-ului si artelor martiale:
Reflexia luminii pe suprafata apei
se misca neîncetat.
totusi luna straluceste
si nu pleaca nicaieri;
ea sta, dar se misca
Râul nu curge niciodata înapoi. Apa curge, curge, dar luna nu se misca. Într-o lupta mintea trebuie sa fie ca luna, în vreme ce corpul si timpul se misca neîncetat ca apa râului. Zen-ul trebuie trait aici si acum. Multi cred ca Zen-ul este pasiv. Din contra, Zen-ul este activ, înseamna mereu actiune, înseamna aici si acum.
Pentru a practica Zen trebuie sa se adopte o pozitie a corpului corespunzatoare, pozitie denumita Za. Deci postura Zazen este asezarea corecta, este conditia normala a corpului si a mintii: liniste, echilibru, armonie. Respiratia are deasemnea o importanta deosebita în practica Zazen-ului. Atunci când postura corpului este corecta si respiratia este corecta si naturala. Ea trebuie sa fie tacuta, naturala, niciodata fortata si întotdeauna la fel. Mintea trebuie golita de orice gând realizându-se vacuitatea universala
Zazen-ul înseamna a deveni intim cu tine însuti, o calatorie launtrica în care se realizeaza armonizarea cu viata universala ce ne permite sa descoperim veritabila forta a vietii din interiorul nostru. Nu este nici tensiune, nici relaxare. Doar libertate adevarata si armonie, forta si întelepciune, SATORI - trezirea din starea de dependenta fata de nevoile vietii cotidiene. Nu se poate practica Zazen-ul în mod constient, ca pe ceva dorit. În Zen nu exista scop. Cine practica zen doar pentru a obtine ceva, ei sunt departe de adevarata cale a iluminarii.
Zen-ul reprezinta modalitatea tipic japoneza de a privi lumea asa cum este ea n realitate, folosind n acest scop o minte ne nlantuita de g nduri sau sentimente, o minte deschisa fara judecati preconcepute cu acea bine cunoscuta ironie. n Zen telul l constitue obtinerea iluminarii iar calea aleasa este cea a meditatiei.
"Vântul aprig facea sa fâlfâie flamura de pe templu sub privirile a doi calugari, care au început sa se contrazica. Unul spunea ca flamura se misca, iar celalalt ca vântul. S-au tot contrazis pâna ce a venit maestrul lor care le-a zis: < Nu vântul se misca si nici flamura. Mintea voastra este cea care se misca.>"
Katana - sabia sau sufletul samuraiului este simbolul curajului si al puterii. Copiii samurailor învatau sa mânuiasca sabia de la o vârsta destul de frageda. Când împlineau vârsta de 5 ani erau îmbracati în costumul traditional de samurai si li se punea în centura de la brâu o sabie adevarata dar neascutita, în locul celei de lemn (boken) ce o purtasera pâna acum. La vârsta de 15 ani, la atingerea vârstei adolescentei, dobândind libertate completa puteau sa poarte o katana ascutita ce le conferea un aer de raspundere si gravitate. Katana purtata la brâul samuraiului era un simbol a ceea ce se gasea în mintea si inima lui, onoare si devotament. De obicei samuraii purtau doua sabii. Katana era sabia mare (daito) si sabia scurta denumita wakizashi (shoto). Ansamblul celor doua sabii se numeste daisho sau marele ansamblu.
Samuraii când intrau într-o încapere trebuiau sa lase katana la intrare pe un suport special numit katana kake, pastrând wakizashi - sabia însotitoare - la brâu. De asemenea trebuia sa aiba mare grija sa si nu atinga sabia din greseala, deoarece putea fi omorât pe loc. Atingerea tecii (saya) unui samurai, chiar neintentionat, era o insulta si duelul era inevitabil. În prezenta împaratului sau a shogun-ului, samuraii trebuiau sa si lase ambele sabii la intrare. Bushi-do-ul nu legitima întrebuintarea sabiei fara rost sau în orice împrejurare. Cea mai buna victorie este aceea care nu se face cu varsare de sânge, deoarece idealul cavaleresc al samurailor era pacea.
Fabricarea sabiilor era (si este) un adevarat ritual, fauritorul înainte de a purifica otelul trebuia sa se purifice pe sine însusi. Zilnic înainte de a începe lucrul îsi purifica sufletul si gândul în vederea fauririi si calirii otelului, destinat sa fie transformat în sabie. Fauritorul de sabii era un adevarat artist ce trebuia sa desavârseasca o opera de arta, atelierul lui fiind un adevarat sanctuar dedicat sabiei. Fiecare proba prin care era trecut otelul constituia un act religios de o deosebita însemnatate. Procedeele tehnice de forjare si calire a otelului erau secrete pastrate cu strasnicie de catre faurari.
Otelul trebuie sa fie dur ca sa poata fi ascutit cât mai bine, dar în acelasi timp durificarea otelului atrage dupa sine o fragilitate accentuata ce poate conduce la ruperea usoara a lamei. Tehnica lor presupune folosirea unei structuri compozite, din otel dur si otel moale, combinata cu durificarea selectiva prin calire. Multi cunoscatori considera ciudat faptul ca, neavând cunostiinte moderne de metalurgie, fierarii din trecut au reusit sa obtina un asemenea delicat aliaj.
Lingouri de metal sunt învelite în hârtie de orez si acoperite cu lut si paie arse, dupa care este încalzit si batut cu ciocanul. Prin împaturirea repetata prin bataie pe nicovala lama finala va avea o textura asemanatoare cu a lemnului, textura ce poarta denumirea de hadame, si este diferita în functie de directia de împaturire a otelului. Pentru a obtine sabii de calitate ridicata, fierarii priceputi combina mai multe tipuri de otel, din diferite surse si cu diferite concentatii de carbon sau alte impuritati.
Calirea (yaki-ire) este cea mai critica etapa din fabricarea sabiilor. Lama este acoperita cu o pasta de argila, pulbere de charcoal si nisip pulverizat, ce are rol de a proteja lama careia îi va imprima un desen în forma de valuri. O alta particularitate a calirii este aceea ca lama se va curba datorita încalizirii diferentiale a vârfului sabiei si a bazei acesteia. Fierarul trebuie sa anticipeze aceasta curbura si sa dea forma finala dorita, dar câteodata este necesara ajustarea acesteia dupa durificare. Lama finala este ascutita si echipata cu mâner (tsuka), teaca (saya) si alte accesori.
Clasificarea sabiilor în functie de vechime:
- jokoto - sabii antice - pâna în 795;
- koto - sabii vechi - 795-1596;
- shinto - sabii noi - 1596-1624;
- shinshinto - sabii noi noute - 1624-1876;
- gendaito - sabii contemporane - 1876-1953;
- shinshakuto - sabii moderne - din 1953 si pâna în
prezent.
Dupa lunga perioada de razboi a urmat o lunga perioada de pace iar numarul mare de
samurai au ramas astfel fara ocupatie. Au fost înfiintate numeroase scoli de lupta cu sabia în
aceasta perioada, iar fabricarea sabiilor a devenit
mai mult o arta.
Când shogun-atul Tokugawa a cazut, puterea a fost preluata de împaratul Meiji
(1878), acesta fiind momentul începerii modernizarii Japoniei. Samuraiilor li s-a interzis purtarea daisho-ului (marele ansamblu de sabii). Majoritatea fierarilor au ramas fara venituri. În
timpul celul de-al doilea razboi mondial interesul pentru sabii a
revenit. Dupa ce Japonia a pierdut razboiul, America
a interzis fabricarea acestora. Aproximativ 400.000 de sabii au fost confiscate de americani.
Arta sabiilor japoneze era pe cale de disparitie. În 1953
fabricarea sabiilor a devenit din nou legala si traditia aproape moarta a fost readusa la viata. La ora
actuala în Japonia sunt în jur de 250 de fierarii.
Partile componente ale katanei
Ken-jutsu sau arta razboinica a luptei cu
sabia reprezinta arta de a mânui sabia de îndata ce a fost scoasa din saya (teaca).
Reprezinta stilul vechi de lupta cu sabia ce era studiat de catre toti bushi (razboinici) si îndeosebi de
samurai. De-a lungul istoriei ken-jutsu a avut mai multe denumiri: Heho,
Kenpo, Toho, Gekken, Hyodo, Tojutsu, Tachiuchi, Hyodo, care în final s-a
transformat într-o arta pasnica Kendo ce utilizeaza în locul katanei adevarate o sabie din
bambus (shinai). Shinai este confectionata din 4 lamele de bambus lustruite si unite între
ele, cu un mâner (tsuka), o garda (tsuba) si un vârf musetat (sakigawa).
lai-jutsu (Batto-jutsu - denumirea veche a Iai-jutsu-lui), este arta scoaterii rapide a sabiei din teaca simultan cu executia unei miscari de taiere. Datorita rapiditatii si eficientei totale în lupta (totul se desfasoara într-o fractiune de secunda), lai-jutsu ocupa prima pozitie în antrenamentul de sabie, secundar si complementar urmând lupta propriu-zisa ken-jutsu, daca mai era cazul. Iai-jutsu, a fost dezvoltat de catre Hayashizaki Jinsuke Shigenobu (sec XVI - XVII) care a fondat o scoala de iai. Aceasta disciplina derivata din vechiul ken-jutsu a devenit o tehnica de concentrare, precizie si rapiditate a miscarii. Ca si ken-jutsu, iai-jutsu a fost derivat în iai-do ce cuprinde pe lânga saluturile ceremoniale, o întreaga serie de kata si de gesturi simbolice, cum este cel de scuturare a sângelui de pe lama, care nescuturat ar putea sa lipeasca lama de teaca împiedicând scoaterea rapida a acesteia.
Iai-do I = a fi, AI = armonie, DO = cale. "Cale de a fi în armonie cu sine " în actiune.
Iaidoka (practicantul de Iaido) mânuieste sabia nu pentru a controla adversarul, ci pentru a se controla pe sine. Iaido este practicat fara partener, sub forma unor serii de tehnici (waza), si se executa tehnici variate împotriva unuia sau mai multor openenti imaginari. În Iaido, adversarii sunt imaginari, dar sabia este reala! Fiecare waza începe si se termina cu lama în teaca (saya). Practicantului îi trebuie multa imaginatie si concentrare pentru a putea mentine sentimentul unei lupte reale, fiind pregatit în orice moment la un atac surpriza cu un raspuns cvasi-simultan de scoatere a sabiei din teaca si executia taierii. În Iaido trebuie mereu pastrat în minte gândul ca adversarul poate fi un expert redutabil într-o scoala de arte martiale care nu va renunta la lupta. Toate miscarile ne-necesare sunt evitate si înlaturate. Tehnicile sunt simple si directe.
Iaido implica un studiu aprofundat al respiratiei abdominale care permite lansarea unor Ki-Ai-uri exact la momentul potrivit, acela al impactului lamei. Rapiditatea executiei, de asemenea a eschivelor si a blocajelor, a contra-atacurilor si a deplasarilor, devine un factor esential în aprofundarea tehnicilor.
Iaido este o arta martiala autentica ce si-a dovedit eficacitatea atât pe câmpul de lupta cât si în confruntari, fiind pastrata si transmisa direct de la maestru la elev de-a lungul generatiilor pâna în zilele noastre. Iaidoka în final îsi dezvolta spiritul si mintea spre o liniste interioara profunda, armonioasa si îsi mentine o stare de alerta interioara permanenta pentru a reactiona si a se descurca în orice situatie din viata
Elemente esentiale în antrenamentul de Iai Do
1.Nukitsuke - scoaterea fulgeratoare a sabiei concomitent cu taierea
adversarului (kiritsuke).
2.Saya-biki - tragerea tecii înapoi
3.Furikaburi - ridicarea sabiei deasupra capului. Nukitsuke si furikaburi
trebuie executate într-o singura miscare.
4.Kiritsuke Kirioroshi terminarea taierii
adversarului.
5.Chiburi - scuturarea sângelui.
Exista 3 forme de
executare a tehnicii chiburi. Prima forma este similara scuturarii unei umbrele de ploaie. Aceasta miscare se executa cu mâna dreapta prin aducerea
sabiei în dreptul tâmplei drepte si scuturarea printr-o miscare diagonala descendenta. A doua forma consta în aducerea sabiei în pozitie orizontala cu solul. Ultima forma este foarte simpla si consta în înclinarea lamei pentru a permite
scurgerea sângelui.
6. Zanshin - mintea trebuie concentrata asupra adversarului. Este foarte important
ca atentia sa fie focalizata pe adversar si dupa ce a fost învins pentru a putea riposta instantaneu daca oponentul se ridica. Ochii si mintea trebuie mentinute pe adversar pâna la terminarea procedeului si dupa aceea.
7. Metsuke - privirea trebuie sa vine la 4-5 m în fata, indiferent de
pozitie, za (pozitia sezând) sau în picioare. Ochii trebuie tinuti deschisi ca si cum privim un munte în zare.
8. Noh toh introducerea lamei în teaca. În acest timp trebuie mentinuta în minte starea zanshin.
Istoria Ju jutsu-lui
JU JU JUTSU
Sunt mai multe ipoteze privind provenienta Ju jutsu-lui.
Mitologia japoneza spune ca Jujutsu a fost creat acum 2000 de ani de catre zeii Kashima si Kadori cu scopul de a pedepsi pe cei ce traiau în provinciile din Estul Japoniei si care nu se supuneau legilor. De asemenea altii cred ca Jujutsu-ul a fost introdus din China în Japonia de Chuen Yuan-pin în timpul dinastiei Ming, dar este relativ credibila
O alta ipoteza este aceea ca Jujutsu-ul japonez îsi are originea în stilul de lupta introdus de calugarul budist, Bodhidharma, din China in Japonia prin secolul V sau VI d.H, dar artele martiale chineze dateaza din timpul dinastiei Chou, linia regala ce a guvernat China din 1122 pâna în 255 î.H. Acel sistem de lupta nu era la fel ca Jujutsu-ul de astazi, dar probabil avea tehnici si principiile de baza, care mai târziu s-au dezvoltat în tehnici de lupta mai avansate asemenea celor folosite astazi.
Acestui sistem de lupta i s-au asociat o serie de nume precum: kempo, yawara, kugusoki, kumiuchi si taiho Jutsu, dar termenul de JuJutsu a aparut în timpul lui Shinra Suburo Yoshimitsu în jurul anului 1100 d.H. În timpul perioadelor Hojo si Muromachi (1000-1600) multe stiluri diferite de Jujutsu au fost dezvoltate, fiecare punând accent pe tehnicile individuale. Kito Ryu este cunoscut pentru tehnicile de proiectare, Takenouchi Ryu pentru imobilizari, Tenshin Shinyo Ryu pentru Atemi (lovirea punctelor vitale) si prize, Yoshin Ryu pentru Tai sabaki (deplasarile corpului) si fluiditate.
De-a lungul sec. XVII, 725 de stiluri de Jujutsu au fost oficial înregistrate. Diferitele stiluri de atunci earu grupate în stiluri dure si moi, sau mai putin dure. Unele se bazau pe lovituri cu piciorul si mâna, altele pe proiectari, si de asemenea pe imobilizarile membrelor sau tintuirea la pamânt a adversarului. La sfârsitul sec. XIX multe din aceste stiluri de Jujutsu au disparut, dar unele stiluri mai vechi s-au mentinut pâna în zilele noastre fiind practicate la scara larga în lume (Kito Ryu, Tenshin Ryu, Yoshin Ryu, Daito Ryu etc.). Din aceste scoli de Jujutsu au luat nastere difeite arte martiale, unele stiluri de karate, Judo-ul fondat în 1886 de catre Kano Jigoro, si Aikido în 1936 fondat de Osensei Ueshiba Morihei.
Ju Jutsu în zilele noastre
Jujutsu este un sistem de autoaparare foarte eficient pentru toate persoanele, de ambele sexe indiferent de vârste. Spre deosebire de celelalte arte martiale "Do" sau de cele sportive, Jujutsu este o forma de lupta ce vine direct de pe câmpul de lupta, nefiind îngradit de forme rigide care într-o lupta reala nu ar avea nici o valoare. Puterea acestui sistem de autoaparare consta în variatele modalitati de abordare a luptei, indiferent de conditiile acesteia, mereu gasindu-se mai multe solutii pentru rezolvarea conflictelor.
Jujutsu este un excelent mod de a mentine sau mari flexibilitatea, rezistenta fizica si puterea atât fizica cât si psihica. Este de asemenea foarte bun pentru copii, oferindu-le încrederea de sine, coordonare, îi învata respectul, disciplina si îi ajuta sa se integreze mult mai usor în grupuri.
Legenda salciei pletoase O legenda transmisa oral povesteste despre un medic japonez, Akiyama, ce locuia în
Calea
blândetii Legenda spune ca JuJutsu a
fost inventat de Hisamori Takenouchi, la începutul seolului XVI, un mare
samurai care îsi dedica fiecare moment antrenându-se
pentru lupta. Takenouchi luase parte la o lupta
împotriva unui daimyo rival, într-o problema legata de terenuri si hotare, în urma careia a fost ranit cu o sageata în umar
revenindu-si abia la lasarea noptii. Reusind sa scape în padure de hotii care asteptau venirea noptii, pentru a
putea jefui trupurile neînsufletite ale
samurailor cazuti la datorie, unde a lesinat din nou. Când s-a trezit, se afla într-o coliba, învelit cu piei de animale. S-a uitat în jur si a vazut un barbat de vreo 60 de ani.
-Te-ai trezit, bravul meu prieten! a zis batrânul. Nu te
speria, vei trai sa mai
lupti si alta data. Rana a fost doar în carne si am reusit sa scot vârful sagetii.
Dupa care s-a întors si i-a adus ceva de mâncare. Takenouchi a luat bolul cu fiertura, fara sa se teama, pentru ca era prea slabit sa-i mai pese de ceva. S-a prabusit din nou în culcus si a adormit. În ziua urmatoare a aflat
ca batrânul sihastru se numea Sato si era un Yamabushi (calugar ascet razboinic). Yamabushi erau soldati care, din diferite motive, se simtisera obositi de
viata publica si se retrasesera sa traiasca în regiuni izolate, pentru a studia
Zen-ul. Dupa câteva saptamâni
Takenouchi si-a revenit în puteri iesind în
fiecare dimineata în curtea casutei lui Sato si exersând mânuirea sabiei, pentru a-si recâstiga îndemânarea. Batrânul îi urmarea miscarile, sa vada daca umarul se
vindecase complet. Seara discutau de batalii trecute si despre metode de lupta. Sato i-a explicat motivul care l-a determinat sa se retraga din serviciul seniorului sau, pentru a medita la sensul existentei si la relatia sa cu restul lumii. Dupa zece ani îsi dause seama ca dorea sa traiasca
singur pentru totdeauna si sa nu
mai fie nevoit sa ucida pe
cineva. Mai ramânea amenintarea tâlharilor care
colindau
-Apuca-ma într-un fel care ti se pare ca nu-mi lasa nici o sansa sa scap, i-a zis batrânul. Samuraiul a facut întocmai dar într-o fractiune de
secunda s-a trezit zburând prin aer, aterizând cu suspine.
-Straduieste-te mai mult! i-a strigat Sato.
Takenouchi s-a repezit la el, încercând sa-l doboare,
însa a ajuns într-un tufis. -Acum
încearca sa ma ucizi, i-a
spus sihastrul. Samuraiul s-a apropiat calm, apoi si-a repezit trupul înainte, încercând sa-l înhate pe Sato. Dar si de data
asta s-a trezit scuturându-si kimonoul de praf.
-Cum e posibil asa ceva? s-a minunat Takenouchi, uimit
de usurinta cu care-i venise de hac batrânul.
-Calea mea este blânda, i-a raspuns
Sato, se bazeaza pe tehnici de blocaj si folosirea
energiei si puterii adversarului împotriva lui însusi. Dar nimeni nu pateste nimic, cu exceptia cazului în
care vreau eu.
Takenouchi a ramas cu sihastrul timp de 2 ani, învatând arta acestuia de lupta cu mâinile
goale. Dupa o vreme a simtit nevoia de a se
întoarce în lumea civilizata. I-a multumit lui Sato pentru tot ce facuse pentru
el si pentru ca-l învatase arta caii blânde. Dupa ce a ajuns acasa, spre umirea prietenilor
care-l crezusera mort, a lasat spada de-o parte si s-a
concentrat asupra caii blânde de lupta, cea învatata de la batrânul yamabushi. Dupa multi ani, Takenouchi a pus la punct un sistem
de lupta fara arme,
inspirat de Sato, dar cu multe îmbunatatiri proprii, pe care l-a numit JuJutsu, sau arta blânda (arta supletii).
JuJutsu mai este cunoscut si sub denumirea de hakuda sau yawara, referindu-se la scolile vechi, traditionale ale artei. În traducere libera, jujutsu înseamna arta supletii, si este cunoscut pentru prizele si contraprizele sale perfecte, combinate cu imobilizari efectuate cu bratele dar si procedee superioare de control al încheieturilor, toate acestea combinate cu lovituri în puncte cheie. Un alt aspect legat de JuJutsu este arta atemi, preluarea controlului prin atacarea punctelor de presiune vulnerabile. JuJutsu nu este o competitie a muschilor puternici, acest factor nereprezentând un element primordial al artei. Mai precis se bazeaza pe echilibru fizic si psihic, pe eficacitatea utilizarii ki-ului (hara), precum si a tehnicilor în sine. Acest mod de autoaparare elimina avantajele date de înaltime, greutate sau muschi, egalizând astfel sansele luptatorilor si transformându-l într-o arta foarte accesibila oamenilor de rând, incluzând si femeile. Astfel ca nu e de mirare daca vedem ca un maestru de JuJutsu care cântareste 60 kg, poate sa arunce la pamânt o matahala de om, fara prea mult efort.
TAKEDA
Genji no heiho - Arta de razboi a clanului Genji. Genji era numele clanului razboinic al familiei Minamoto. Dupa traditia pastrata în familia Minamoto, Genji no heiho ar fi fost creata de printul Teijun, al saselea fiu al împaratului Seiwa (859-877). Mostenitorul tehnicilor specifice clanului Genji a fost Hinra Saburo Minamoto no Yoshimitsu (1036-1127). Yoshimitsu locuia în castelul Saburo Daito din Oe, districtul Shiga. A fost numit guvernatorul provinciei Kai datorita victoriilor obtinute în razboaiele Gosannen no Eki (1083-1087). Cei din clanul Genji sau Minamoto s-au luptat pentru suprematie împotriva celor din clanul Taira sau Heike. În 1185 clanul Genji învinge pe cei din Taira si Minamoto no Yoritomo stabileste în 1192 primul shogunat al Japoniei cu ajutorul fratelui sau, Minamoto no Yoshitsume care a ramas în legenda drept cel mai vestit general din epoca sa. Familia Minamoto a dat vreme de multe secole, foarte multi oameni de stat si razboinici celebri. Unul dintre descenedentii lui Yoshimitsu a fost Yoshikyio care s-a stabilit în satul Takeda si totodata preluând numele Takeda.
Clanul Takeda a devenit din ce în ce mai puternic de-a lungul secolelor, ajungând la apogeul faimei când Takeda Harunobu "Shingen" (1521-1573) a preluat conducerea. scoala Takeda Ryu instruia samuraii clanului Takeda în arta razboiului, si cuprinde mai multe discipline martiale: Ju-jutsu si Aikijutsu (forme de lupta ce nu fac uz de forta si se folosesc de energia adeversarului), Ju-kenpo (lupta cu mâinile goale), Iai-do (scoaterea rapida a sabiei din teaca concomitent cu executia taierii), Ken-jutsu (lupta cu sabia), Jo-do (arta luptei cu bastonul), Shugi-jutsu (lupta cu bastoane de diferite dimensiuni), Shuriken-jutsu (arme de aruncat), Heiho-jutsu (startegie si tactica militara), Ba-jutsu (calarie), Bu-jutsu Ido (medicina traditionala), Shinobi-jutsu (ninja).
Pentru a face fata amenintarilor ce veneau din partea clanelor Oda (Oda Nobunaga) si Tokugawa (Tokugawa Ieyasu), Takeda Shingen l-a trimis pe nepotul sau Takeda Kunitsugu sa se mute în Aizu (districtul Fukushima), ceea ce a facut în 1574. Takeda Shingen era un razboinic foarte strateg remarcându-se prin campaniile sale extrem de precise si bine elaborate.
În copilarie Shingen a purtat numele de Katsuchiyo ceea ce se traduce prin "eternul învingator". Numele i-a fost dat datorita faptului ca atunci când s-a nascut, tatal sau tocmai se întorcea acasa victorios. Tatal tânarului Shingen a vazut în el un remarcabil strateg capabil sa duca mai departe renumele familei Takeda. O istorisire care reliefeaza spiritul tactic si combativ al lui Shingen înca de la o vârsta frageda, este aceea în care a plecat împreuna cu prietenii lui sa prinda porumbei. Vazând ca nu are nici o sansa sa prinda porumbeii, s-a urcat într-un copac sa vada de unde vin, pentru a le localiza cuibul. În timp ce prietenii lui înca mai alergau porumbeii fara nici un rezultat, Shingen a taiat copacul unde se afla cuibul. Porumbeii veneau si se asezau pe sol în locul unde stiau ca aveau cuibul, fiind o prada foarte usoara. Astfel ca Shingen i-a prins pe toti spre uimirea prietenilor sai de ideile ingenioase pe care le avea.
Takeda Shingen era supranumit Muntele (Yama) datorita faptului ca nu-si parasea domeniul si pentru ca era de neclintit în fata atacurilor dusmanilor. Venind victorios de la o lupta, a meditat toata noaptea la strategia eficienta pe care o adoptase, iar dimineata a realizat o caligrafie pe steagul de lupta a clanului, un citat dintr-un text clasic al artei militare chineze:
"Rapid ca vântul,
Tacut ca padurea,
Patrunzator ca focul
Neclintit ca muntele"
Ultimul sfat pe care i l-a dat fiului sau Katsuyori înainte sa moara, a fost ca moartea sa fie pastrata secret timp de minim 3 ani si sa nu paraseasca niciodata domeniul. Dar în 1575 Katsuyori nu asculta de sfatul tatalui sau sa nu parasesca domeniul si este învins în Nagashino, având ca urmare invadarea provinciei Kai si anihilarea potentialului militar. În urma acestei pierderi, Katsuyori savârseste sepukku.
Cam în aceasta perioada are loc scindarea scolii de lupta a clanului Takeda în Daito Ryu care s-a dezvoltat în provincia Aizu, si Takeda Ryu care s-a dezvoltat în secret în provincia Kai.
Primit de Moriuji Ashina, liderul clanului Aizu, nepotul lui Shingen, Kunitsugu, bucuros de gazda, a fost de accord sa-i învate pe demnitarii clanului Aizu faimoasa forma de lupta Takeda, Aiki In Ho Yo. Descendentii lui Kunitsugu au ramas ca preoti în templele provinciei pastrând cu strasnicie secretele formelor de lupta ale clanului Takeda. Locul principal unde se preda era dojo-ul Nishinkan.
În 1643 lordul Hoshina Masamori ce era vasalul clanului Takeda, si de altfel a sogunului Tokugawa, a devenit liderul clanului Aizu, care timp de 20 de ani a fost consilierul lui Tokugawa. El a dezvoltat tehnicile de lupta ale clanului Takeda. A mai studiat si o scoala de sabie Hono Itto Ryu, iar fiecare succesor al liderului clanului Aizu a transmis mai departe cele doua scoli. Familia Saigo a fost cea care a preluat si mentinut ascunse tehnicile secrete ale clanului Takeda. Recunoasterea superioritatii scolii Takeda a fost atunci când Shogunul a cerut clanului Aizu sa-i antreneze soldatii.
Un membru a familiei Takeda,
Takeda Soemon (1758-1853) preot shinto si maestru în multe arte martiale, a transmis
secretele Aiki In No Yo si Oshikiuchi fiului sau Takeda
Sokichi si lui Saigo Tanomo din clanul Aizu.
Takeda Sokichi a devenit un maestru renumit.
Saigo Tanomo (1829-1905) si-a început pregatirea cu Soemon în Nishinkan Dojo la
vârsta de 10 ani. Mai târziu a devenit O karo, mare administrator, a
clanului Aizu, într-o perioada dificila când shogunatul Tokugawa era amenintat. Astfel,
clanul Satsuma si Chosu s-au unit împotriva sogunului pentru
a reinstaura puterea împaratului. Saigo Tanamo a condus armata
clanului Aizu mult mai numeroasa si mai pregatita decât cea inamica. Cu toate
acestea a fost învins în 1869 la Shirakawaguchi. Trupele inamice au invadat
clanul Aizu si au asediat castelul Tsurugajo din Aizu.
Castelul a fost distrus iar majoritatea demnitarilor au fost ucisi sau si-au facut sepukku.
Supravietuind, Saigo Tanamo s-a retras ca preot în
templul Tokugawa în Nikko (Aizu Nikko Toshogu). Familia sa fiind aproape
complet distrusa, Saigo era în cautarea unui mostenitor pentru a transmite mai
departe arta clanului. Primul descendent a fost Shida Shiro (1866-1922), apoi Takeda
Sokaku (1860-1943) fiul lui Takeda Sokichi care a supravietuit datorita faptului ca era foarte mic
la acea vreme.
Shida Shiro a fost ales ca succesor al lui Saigo Tanamo la vârsta de 9 ani, fiind antrenat intens de catre acesta din urma. În 1882 îsi schimba numele în Shiro Saigo. În 1883 îl întâlneste pe maestrul de Judo, Kano Jigoro, fiind impresionat de ideile moderne ale acestuia paraseste Daito Ryu si devine studentul lui Kano.
Takeda Sokaku s-a nascut în Aizu, în
O
istorisire spune ca în prefectura
În 1911 Sokaku a fost invitat de catre politia din Hokkaido sa antreneze ofiterii. Politia avea probleme cu bandele ce terorizau orasul. Asemenea unui serif chemat sa restabileasca legea într-un tinut salbatic, Sokaku Takeda si-a croit drum printre banditi. Banditii s-au hotarât sa-l îmblânzeasca pe micutul Sokaku, urmarindu-l la baia publica unde obisnuia sa se duca. Dar un prosop ud poate deveni o arma foarte periculoasa în mâinile unui cunoscator, si ca urmare banditii au fost snopiti în bataie. Dupa aceasta întâmplare, câteva sute de banditi s-au adunat în jurul hotelului unde acesta era cazat. Maestrul feroce nefiind intimidat le-a promis banditilor ca daca e sa moara va lua câteva zeci de banditi cu el. Pentru a se evita varsarea de sânge s-a ajuns la un armistitiu între Sokaku Takeda si conducatorul bandei.
Sokaku Takeda avea o înfatisare feroce ce se datora în special lipsei dintilor din fata, ce si-a pierdut în timpul unei demonstratii împotriva a trei barbati înarmati. Dorind sa impresioneze asistenta a taiat una dintre lancii cu sabia, o bucata din lancie ricosând în figura lui.
Desi era un maestru de necontestat, unul dintre cei mai talentati ai tuturor timpurilor, caracterul sau nu era la fel de evoluat, fiind foarte impulsiv, vanitos si arogant.
Takeda Ryu Maroto-ha
scoala Takeda Ryu a fost introdusa în Europa de catre Roland J.Maroteaux, 8 Dan Aikijutsu Takeda Ryu, 6 Dan Aikido, 5 Dan Iaido, 5 Dan Jodo. Maestrul R.J.Maroteaux s-a nascut la 12 dec. 1944 în Chenee, în Belgia. În 1961 descopera artele martiale (judo-ul) si de atunci practica fara întrerupere!!!
A studiat cu mai multi maestri precum:
Aiki-do: Aikikai: Koichi Tohei, Nobuyoshi
Tamura, Masamichi Noro, Kazuo Chiba
Yoshinkan: Gozo Shioda (soke Yoshinkan Aiki-do), Kiyoyuki Terada, Tadao
Ogawa
Hakko
Ryu: Ryuho
Okuyama (Soke Hakko Ryu Jujutsu), Toshio
Okuyama, Hisamitsu Mimurodo, Kozan Terasawa, Takeshi Dogane,
Yasuhiro Irie, Michio Watanabe, Kimiteru Mimurodo
Takeda Ryu: Hisashi Nakamura, Toshihisa Sofue, Masayuki Toyoshima,
Miyoshi Morita
În anul 1997 la 20 dec., maestrul R.J.Maroteaux sustine ceremonia de proclamare a propriei scolii, Takeda Ryu Maroto-ha, continuând sa predea Takeda Ryu dar în maniera proprie, gratie vastei sale experiente anterioare, astfel de la Hakko Ryu Jujutsu a introdus tot ceea ce tine de sanatate, din Yoshinkan Aikido - posturile (kamae), si Aikikai Aikido - miscarile circulare.
"În ese sCOAL TRADI IONAL JAPONEZ
"Cele trei mari caracteristici principale ale scolii de Hakko sunt:
fara competitii, fara rezistenta, fara a provoca rani. Cu Hakko Ryu pentru prima oara ochii dragonului sunt înecati în lacrimi."
Soke Ryuho Okuyama
Se vorbeste în general foarte mult de artele martiale japoneze. Poate practicantii mai vechi au auzit la un moment dat de Hakko Ryu. Unii îl considera doar un alt stil de jujitsu ca oricare altul. Tocmai aici se greseste! Hakko Ryu JuJutsu nu este un sport, nu e competitie. Hakko Ryu este o arta martiala ce foloseste cunostintele de medicina traditionala japoneza aplicate atât în lupta cât si pentru tratarea afectiunilor. Înainte de a face rau trebuie sa stii cum sa vindeci. Comparativ cu alte scoli în Hakko nu sunt foarte multe tehnici de învatat. Scopul este de a asimila tehnici simple si eficiente pentru ca odata ce principiile ce stau la baza acestor tehnici sunt deprinse, practic studentul perseverent poate sa raspunda spontan oricarei situatie de conflict fiind capabil sa creeze o infinitate de tehnici (Henka).
Numele de Hakko Ryu Ju Jutsu se bazeaza pe filozofia spectrului solar, care dupa cum se stie este divizat în 9 benzi. A VIII-a detine secretul puterii Hakko Ryu Ju Jutsu, fiind infrarosie, nu este vizibila cu ochiul liber, dar extrem de periculoasa, asa cum sunt tehnicile scolii Hakko Ryu Ju Jutsu. De altfel numarul 8 în traditia japoneza simbolizeaza infinitul, ceea ce reprezinta o diversitate mare de tehnici ce pot fi create. A IX-a banda este culoarea violet care creaza si dezvolta banda a VIII-a, violetul fiind simbolul regal si al onoarei în Japonia.
Soke Yoshiji Okuyama s-a nascut pe 21 februarie 1901 în prefectura Yamagata în Hokkaido, într-o famile de samurai cu traditie (bushi) ce îsi are originea
în clanul Genji - clanul familiei Minamoto. În copilarie Okuyama s-a îmbolnavit de meningita revenindu-si multumita unui
tratament prescris de un doctor în medicina traditionala. Succesul tratamentului l-a marcat
fiind de atunci interesat sa învete medicina traditionala ce avea sa devina
pasiunea vietii lui. Dupa ce a absolvit cursurile scolii de stiinte
politice din Tokyo -Tokyo Seiji Gakko-, s-a mutat în Asahikawa, Hokkaido, unde
împreuna cu Namikoshi Tokujiro a dschis o clinica medicala (Tokujiro Namikoshi (1905-2000) este
fondatorul scolii nipone de shiatsu). În tinerete pe lânga 
cautarile spre
perfectionarea în medicina traditionala, a studiat o serie de arte martiale. si-a început pregatirea în Daito Ryu
AikiJujutsu mai întâi cu sensei Matsuda Hosaku si mai
târziu cu maestrul Takeda Sokaku . De asemenea a mai studiat: Seigoryu
Jujutsu, Hasegawakoryu Kenjutsu, Nitoryu Kenjutsu, Sojutsu, Jojutsu, Kyujutsu,
Shurikenjutsu si în multe alte arte martiale (bujutsu) care nu sunt foarte cunoscute. Dar influienta principala la fondarea propriului
stil a reprezentat-o Daito Ryu.
În acelasi timp si-a îmbogatit cunostintele în medicina traditionala studiind cu o serie de maestrii diferite metode de vindecare: shiatsu (presopunctura), acupunctura, masaj, plante medicinale si alimentatie sanatoasa (regim).
Studiile cu Sokaku Takeda si le-a
început când acesta a condus un seminar de câteva zile într-un dojo. Desi Sokaku avea peste 70 de ani, Okuyama a fost impresionat de
ceea ce a vazut si simtit în
timpul antrenamentelor cu Takeda, hotarându-se sa devina uchi deshi (elev intern) în dojo-ul maestrului. În 1936 Okuyama a primit licenta de
instructor în Daito Ryu, fiind sub observatia directa a lui soke Takeda Sokaku, învatând
Okuda (tehnici secrete) si fiind asistentul lui principal,
care la acea vreme era cam batrân sa mai conduca singur. Mai târziu
Okuyama a fost însarcinat de catre maestrul Takeda sa scrie
pergamentele de transmisie a scolii -Makimono- datorita caligrafiei lui deosebite. Prima demonstratie de Goshin-bugei a facut-o în
1938, fiind o sinteza de arte martiale si cunostinte medicale, cunoscuta sub
denumirea de Daito Ryu Shido (Yottsume do sau Meishi do). În 1939 si-a încheiat studiile cu soke Takeda si a publicat primul sau manual de arte martiale numit "Daito Ryu Goshin Jutsu". si-a format o asociatie numita Dai Nippon Shidokai. Primul dojo la deschis în
Pe 1 iunie 1941, Okuyama a proclamat ceremonia de înfiintare a propriei scoli, Hakko Ryu Kaiso
Hokukusai. În aceeasi zi Okuyama a adoptat numele de
"Ryuho", numindu-si scoala Hakko Ryu ce cuprinde:
Hakko Ryu
Jujutsu si Koho
Shiatsu scoala imperiala de presopunctura. În 1947 a deschis sediul central al
scolii în 
înainte. De aceea procedeele sunt învatate
foarte greu daca se foloseste forta bruta. De exemplu atunci când cineva ne
trage avem tendinta sa opunem
rezistenta, iar cel mai puternic va învinge. Dar contrar obisnuintei, în loc sa opunem rezistenta, putem sa ne lasam brusc trasi în directia fortei, av nd ca
rezultat dezechilibrarea adversarului. Altfel spus ne armonizam cu adversarul urmând sa ne folosim
de puterea acestuia, ca în cele din urma sa fie redirectionat (proiectat) sau tintuit la pamânt.
Exista câteva principii ce sunt
esentiale în Hakko Ryu:
-Kamae (postura de garda)
-Hara/Tanden/Ki (centrul de greutate al corpului, concentrarea energiei
în acest punct)
-Kime (concentrare, focalizare)
-Tsukuri/Kuzushi/Kake (pregatire/dezechilibrare/executia tehnicii)
-Maai (distanta optima de
lupta)
-Sen (initiativa de a prelua controlul,
sincronizare-'timing')
-Suki (descoperirea slabiciunilor
adversarului/'portite de intrare')
-Atemi - arta de a prelua controlul prin 'lovituri' în puncte cheie
Ranirea agresorului teoretic ar trebui sa fie nula. Se stie ca Hakko este o forma de lupta pur defensiva, dar cu toate acestea
este extrem de eficienta iar în conditii extreme chiar mortala. În functie de tipul de atac pe care-l desfasoara agresorul si de conditiile luptei, cel ce se apara are dreptul de a discerne pâna la ce nivel al "neutralizarii"
se va merge în cazul agresorului. Tocmai aceasta este frumusetea artei Hakko, sa ai puterea sa ti distrugi oponentul oricând si cu efort minim dar totusi sa nu mergi pâna la capat. Agresorul trebuie neutralizat fara a-i provoca rani majore. Este usor sa lovesti.
Nu-ti trebuie antrenament sa fii agresor.
Însa a te abtine sa nu
lovesti, sa iti pastrezi calmul în timpul unei confruntari, sa înveti sa primesti o lovitura si sa înveti sa te aperi îti trebuie mult timp dedicat antrenamentelor. Trebuie sa curga multa
sudoare pentru a putea face fata cu succes
unui atac real. Antrenamentele nu trebuie lipsite de componenta emotionala. Fara aceasta totul se reduce la niste miscari pur mecanice, nefolositoare în
conditii reale, chiar daca acestea sunt
executate perfect în conditii de sala. Altfel nu facem altceva decât sa ne pacalim singuri, executând un balet
frumos dar în realitate complet ineficient.
Pentru a putea practica Hakko trebuie sa renuntam la rautatea din inimile noastre. Numai
atunci îi vom putea învata si întelege principiile.
Cât priveste antrenamentul în
Hakko, putini sunt aceeia care practica si ramân fideli scolii. Fara munca nu se realizeaza nimic adevarat. Rezultatele nu apar imediat, ci vin în mod natural odata cu timpul. Cheia succesului nu este în a învata tehnici secrete, ci antrenamentul continuu.
Mai presus de toate Hakko Ryu Jujutsu este o arta martiala care
nu urmareste ranirea
celuilalt, ci întelegerea si conducerea energiei ki, însusirea
disciplinei, a respectului fata de sine si fata de cei din jur, formarea
caracterului si cultivarea la cel mai înalt nivel armonizarea cu lumea
înconjuratoare si cu evenimentele cotidiene, pentru ca în esenta Hakko înseamna oprirea violentei.
Hakko Ryu România
Liga Româna de Hakko Ryu Aiki-jutsu (Jiko White Tiger Dojo) este condusa de directorul tehnic international, sensei Gabriel Dutchevici diplomat Japonia nr. 49015 - 30, 5 Dan Aikijutsu Budokai, 4 Dan Hakko Ryu Jujutsu (afiliat la Hombu Dojo Japonia), 1 Dan Hapkido, 1 Dan Ninjutsu, specialist Shiatsu si maestru Reiki.
Hakko-Ryu Aiki-Jutsu reprezinta tehnici vechi ale samurailor, nascute pe câmpurile de lupta, tehnici de autoaparare ce pot fi utilizate de oricine, indiferent daca este baiat sau fata, domnisoara sau domn
Ce este de fapt Hakko Ryu Jujutsu?
În Hakko-Ryu Ju-Jutsu veti întâlni tehnicile nealterate si secrete ale samurailor. Jujutsu este un sistem de autoaparare foarte eficient pentru toate persoanele, de ambele sexe indiferent de vârste. Spre deosebire de celelalte arte martiale "Do" sau de cele sportive, Jujutsu este o forma de lupta ce vine direct de pe câmpul de lupta, având aplicatii reale, nefiind îngradita de forme rigide care într-o lupta reala nu ar avea nici o valoare. Puterea acestui sistem de autoaparare consta în variatele modalitati de abordare a luptei, indiferent de conditiile acesteia, mereu gasindu-se mai multe solutii pentru rezolvarea conflictelor.
Jujutsu este un excelent mod de a mentine sau mari flexibilitatea, rezistenta si puterea atât fizica cât si psihica. Este de asemenea foarte bun pentru copii, oferindu-le încrederea de sine, coordonare, îi învata respectul, disciplina si îi ajuta sa se integreze mult mai usor în grupuri.
JuJutsu mai este cunoscut si sub denumirea de hakuda sau yawara, referindu-se la scolile vechi, traditionale ale artei. În traducere libera, jujutsu înseamna arta supletii si este cunoscut pentru prizele si contraprizele sale perfecte, combinate cu imobilizari efectuate cu bratele dar si procedee superioare de control al încheieturilor, toate acestea combinate cu lovituri în puncte cheie. Un alt aspect legat de JuJutsu este arta atemi, preluarea controlului prin atacarea punctelor de presiune vulnerabile.
JuJutsu nu este o competitie a muschilor puternici, acest factor nereprezentând un element primordial al artei. Mai precis se bazeaza pe echilibru fizic si psihic, pe eficacitatea utilizarii ki-ului (hara), precum si a tehnicilor în sine. Acest mod de autoaparare elimina avantajele date de înaltime, greutate sau muschi, egalizând astfel sansele luptatorilor si transformându-l într-o arta foarte accesibila oamenilor de rând, incluzând si femeile. Astfel ca nu e de mirare daca vedem ca un maestru de JuJutsu care cântareste 60 kg, poate sa arunce la pamânt o matahala de om, fara prea mult efort.
nta sa,
Aiki-do
Aiki-do. Calea Aiki. Rezultatul a peste 60
de ani de practica a neegalabilului maestru Ueshiba
Morihei. O sensei Ueshiba Morihei este fondatorul AIKI-Do-ului. S-a nascut pe 14 decembrie 1883 în Tanabe, un sat de pescari si fermieri ce se afla în
districtul Kii, în inima unei regiuni unde îsi au
originile cele mai vechi radacini ale misticismului Japonez. Fiind micut de statura si bolnavicios, de mic Morihei a visat sa devina într-o zi cel mai puternic om de pe pamânt. Facând parte dintr-o familie de samurai
cu traditie, si-a descoperit afinitatea catre artele martiale traditionale, începând sa le studieze
fara încetare. Mama sa fiind o femeie
religioasa, cultivata cu interes profund pentru literatura, arta si religie, a
avut o influienta determinanta asupra caracterului spirtual al lui Morihei.
Pe parcursul vietii Ueshiba
Morihei nu a încetat niciodata sa se autoperfectioneze atât din punct de
vedere spiritual cât si fizic. si-a dedicat mai bine de 60 de ani studiului principiilor Aiki, si a principiilor divine ce fac ca distanta dintre om si divin sa fie cu atât mai mica cu cât
iluminarea spirituala este mai profunda. Felinarul care i-a luminat cale lui O sensei Ueshiba a fost
nimeni altul decât Aiki-ul. A practicat atâtia ani fara a urmari
vreun scop material, multumindu-se cu putin, dar adevarat, neimplicându-se în
activitati, ca politica, care nu se potriveau cu caracterul lui profund si religios. Atunci când a dat de întuneric s-a îndreptat întotdeauna
spre 'lumina si atunci când a dat peste rece a cautat 'caldura'. Lumina simbolizeaza iluminarea, dreptatea, iar caldura
simbolizeaza compasiunea, armonia, iubirea.Toate aceste principii l-au
ajutat sa puna la punct un sistem de viata adevarat care l-a denumit simplu Aiki-do
(Calea Armoniei).
Ca fiecare fiinta umana, Morihei a avut o latura umana si una divina. Latura umana a disparut odata cu stingerea din lumea materiala pe 29 aprilie 1969. Cealalta latura divina a ramas
vie prin intermediul Aiki-do-ului ce l-a lasat testament
celor ce vor sa-i urmeze calea.
La sfârsitul vietii sale, Morihei se confesa cu tristete: "Mi-am dedicat viata pentru a
deschide aceasta cale dar când privesc înapoi nu este
nimeni care sa ma urmeze..."
Continua lipsa de armonie
dintre practicanti si certurile
constante despre cine preda 'adevaratul' Aiki-do sunt descurajante si numarul celor gresit orientati este destul de mare. Abuzurile si
distorsiunile învataturii lui
Morihei continua mereu. Exista un singur AIKI-DO! si acelea este
al lui O sensei Ueshiba pentru ca el l-a
format si dezvoltat. E ca si cum toti am fi studenti la aceeasi facultate fiind colegi de clasa si luând aceleasi cursuri, dar fiecare
dintr noi spune ca învata la o alta facultate cu alt profil. Aiki-do e
unul singur. Calea Aiki e una singura. Oamenii
sunt diferiti. Nu pot exista mai multe cai Aiki,
deoarece daca nu suntem pe calea cea buna, fiind unica, suntem în afara ei si ne îndepartam de ea. Desi sunt mai
multe modalitati de a merge pe Calea Aiki, specifice fiecarui om în parte,
toate conduc spre acelasi ideal numit AIKI DO, iar Aiki-do nu este o destinatie,
este un mod de viata
1901 a
studiat Shinyo Ryu JuJutsu cu Takisaburo Tobari;
1903 este încorporat în armata;
1904 izbucneste razboiul cu Rusia, Morihei ramane în Manciuria pe o perioada de 1 an jumatate,
o perioada învaluita în
mister; în timpul seviciului militar s-a înscris în dojo-ul lui Masakatsu
Nakai, instructor de Yaghiu Ryu JuJutsu în Sakai;
1908 este atestat în Yaghiu Ryu JuJutsu;
1912 se muta la Hokkaido unde îl întâlneste pe Sokaku
Takeda, maestru Daito Ryu Aikijujutsu;
1919 Morihei a parasit Hokkaido
pentru totdeauna si întrerupe ralatia cu Sokaku Takeda;
- în Ayabe îl întâlneste pe Onisaburo Deguchi, maestrul
spiritul al sectei Omoto Kyo;
1920 moartea lui Yoroku Ueshiba, tatal lui
Morihei, îi provoaca o instabilitate emotionala;
- se reîntoarce la viata spirituala si înfiinteaza în cadrul sectei Omoto Kyo un dojo
denumit Academia Ueshiba;
1924 marea aventura mongola -
Morihei si Onisaburo alaturi de alti 4 oameni sunt condamnati la moarte,
dar din fericire autoritatile japoneze reusesc sa le obtina eliberarea în ultima clipa;
1925 are loc prima viziune divina a lui
Morihei. Fapt confirmat de întâlnirea cu un ofiter-instructor
de Kendo, care-l provoaca la duel demonstrativ pe Ueshiba.
Morihei neînarmat a reusit cu destula usurinta sa evite toate loviturile ofiterului, loviturile acestuia fiind anticipate ca raze de lumina;
1930 se începe constructia unui nou dojo în Wakamatsu-Oho;
primeste vizita lui Kano Jigaro, fiind impresionat de ceea ce
realizase Morihei felicitându-l, si îl roaga sa-i primeasca pe doi dintre elevii lui;
1939 face o demonstartie în care îl pune jos cu multa usurinta pe un vechi luptator de sumo,
Tenryu;
1941 Aiki Budo este inclus în Butokukai (organizatie
care reuneste toate artele martiale), fiind
cunoscut ca AIKI-DO;
1942 Morihei se retrage din viata publica;
1948 Ministerul Educatiei a acordat permisiunea pentru
înfiintarea Fundatiei Aiki;
1949 se redeschide dojo-ul din Tokyo;
1954 sediul central al Aikido-ului este mutat la Tokyo primind denumirea de
Fundatia Aikikai;
1960 împaratul Hirohito îi acorda lui Morihei
titlul de Shijuhosho, titlu conferit doar altor 3 persoane;
1962 tot de catre împarat îi este înmânat o distinctie speciala pentru mertite deosebite în artele
martiale;
1968 se termina de construit un nou Hombu Dojo cu 3
etaje, pentru a face fata valului de elevi;
Morihei tine un lung discurs despre esenta
tehnicilor Aiki-do-ului;
1969 ianuarie 15, realizeaza ultima demonstratie; spitalizat cu diagnosticul de cancer la ficat refuza operatia: "Dumnezeu ma cheama!"
1969 aprilie 26 se stinge din viata cel
mai Mare Maestru de arte martiale al tuturor
timpurilor:
UESHIBA MORIHEI
Maestrul Morihiro Saito
Sensei Saito a venit n dojo-ul lui osensei în 1946 când avea 18 ani si timp de 23 de ani a fost zi de zi în preajma Maestrului Ueshiba, pâna la moartea sa, si a ramas în continuare la Iwama. Tot ceea ce a învatat a fost direct de la fondator si a avut obligatia sa transmita mai departe tehnicile asa cum le-a lasat Ueshiba, neavând libertatea de a înfiinta un nou stil de Aiki-do.
Pe vremea când studia la dojo-ul din Iwama era cunoscut ca Monchan-ul Iwamei (Mon provine de la prescurtarea numelui Morihiro). Oamenii din Iwama si cei din împrejurimi se temeau când auzeau acest nume. Asa se face ca în acea vreme un tânar vine la Saito si îi cere ajutorul sa se implice într-un conflict dintre localnici si un grup de rivali ce aveau drept conducator un Yakuza. Ajuns la fata locului seful rival îl întreaba pe Saito cine se mai crede si el. Atunci cineva din Iwama a strigat ca el este Monchan. La aceste vorbe Yakuza se înclina respectuos, iar Saito îi invita pe toti sa bea împreuna sake, rezolvând astfel conflictul fara lupta(!!!). Oamenii îi cunosteau porecla dar nu si înfatisarea deoarece era un tânar destul de ocupat, fiind uchi deshi în dojo-ul lui Osensei si angajat la caile ferate, singurul timp liber pe care-l avea era pe drum de la gara la dojo si înapoi. Nu avea timp sa asculte muzica sau sa practice diferite sporturi asa cum faceau baietii de vârsta lui, doar munca si antrenamnt.
Pentru cei din oras ceea ce se întâmpla la dojo-ul lui Ueshiba erau lucruri neobisnuite: îmbracamintea uchi deshi-lor provoca nedumerire atunci când umblau prin oras deoarece purtau gi-uri zdrentuite si peticite, mai scurte decât cele purate astazi, hakame decolorate etc.; Pentru a-si întari bratele purtau cu ei bastoane de fier învârtindu-le sau târându-le provocând multa galagie. Parintii le spuneau copiilor obraznic ca îi vor duce la dojo-ul lui Ueshiba daca nu se cumintesc. Astfel ca oamenii lui Osensei au capatat numele de Bon kara (grupul durilor).
Se fac oarecum unele distinctii între asa zis stil Iwama si Aikidoul modern, denumindu l pe primul traditional sau chiar demodat. Daca se neglijeaza originile Aiki-do-ului, se neglijeaza întreaga existenta a artei. Dupa trecerea în nefiinta a maestrului Saito în mai 2002 la conducerea dojo-ului din Iwama a ramas fiul sau, sensei Hitohiro Saito, care continua munca de o viata a tatalui.
Sensei Morihiro Saito a publicat multe carti, dintre care amintim seria clasica "Aiki-Do Traditional" si a aparut pe multe casete video facând demonstratii de Aiki-do traditional. Tehnica si filozofia maestrului sunt simple si logice, bazate pe realism si nu pe himere care pot induce oamenii în eroare provocând confuzii.
Aiki-do Traditional
Ce este Aiki-do traditional? De ce Aiki-do traditional? Prin ce difera Aiki-do traditional fata de asa zis Aikido modern? Toate aceste întrebari si multe altele nu trebuie raspuns la ele ci trebuie bine întelese.
Aiki-do este rezultatul practicii continuie a maestrului Ueshiba, ce a cautat mereu sa-si perfectioneze tehnicile. Aiki-do a avut mai multe etape, porinind de la ju jutsu, mergând pe aiki jutsu si cristalizându-se în Aiki-do. Astfel ca multi dintre elevii lui au venit în perioade diferite gasind Aiki-do-ul în anumite stadii. În functie de perioada în care au studiat si-au facut propriile stiluri, dar Aiki-do-ul lui Ueshiba nu se rezuma doar la atât. Aiki-do este format din toate aceste etape. Din aceste considerente unul dintre cei mai veritabili maestri a fost Morihiro Saito (1932 - 2002) care timp de 23 de ani a fost uchi deshi (elev intern) în dojo-ul lui osensei, fiind martor direct la schimbarile pe care le-a avut Aiki-do-ul. De aceea Aiki-do-ul din Iwama (vechiul dojo-ul al lui osensei), poate fi considerat ca reflecta cel mai bine ceea ce fondatorul s-a straduit sa lase celor ce vor sa-i urmeze calea deschisa
Nu se poate studia Aiki-do doar practicând tehnicile din ultimii ani de viata ai fondatorului, pentru ca acele tehnici au rezultat din urma a cca. 60 de ani de perfectionare continua. Ceea ce se întâmpla în Aiki-do-ul modern este o imitare falsa a tehnicilor, fara a cunoaste adevarata lor menire si adevarata lor însemnatate. Daca nu se respecta traditiile, nu se cunoaste viata maestrului Ueshiba, si nu se aplica cunostintele acumulate, acel "aikido" este zero. Este un balet sistematic cu caracter sportiv ce nu are nici o legatura cu traditiile si cultura nipona. Pentru ca Aiki-do nu înseamna tehnica superficiala, Aiki-do înseamna traditie, înseamna nu doar sa vorbim de armonie ci noi sa fim un exemplu viu, înseamna sa ne curatam sufleteste, înseamna sa traim si sa respiram Aiki-do în viata noastra de zi cu zi.
Se poate considera ju jutsu ca fiind scoala generala, aiki jutsu liceul, iar aiki-do facultatea. Asadar multa lume vrea sa învete aiki-do direct! E ca si cum un copil de 7 ani se duce pentru prima data direct la facultate. Cu timpul se învata tehnicile, dar superficial, pentru ca nu exista baza ci doar firmituri de iluzii, acel aikido va fi doar baloane de sapun. Ju jutsu si aiki jutsu sunt o parte integranta a Aiki-do-ului traditional, nu pot fi separate. Multi "modernisti" spun ca ju jutsu si aiki justu sunt dure, dar nu au practicat niciodata si catalogheaza toate artele jutsu ca fiind dure, iar cele do fiind bune. Ok. Dar artele "do" rezida din cele "jutsu"! Întradevar cele jutsu sunt forme de lupta si vin direct de pe câmpul de lupta. Dar nu se poate merge pe calea do daca nu se studiaza tehnica jutsu. Atunci când se studiaza tehnica jutsu se merge pe calea do.
Daca este sa facem o lectie explicativa a unor termeni simpli vom vedea ca lucrurile stau altfel:
ju - suplu
jutsu - forma de lupta, tehnica, arta
ai - armonie
ki - energie
do - cale
Ju jutsu înseamna arta supletii, aiki jutsu - arta armonizarii cu energia, iar aiki-do calea armonizarii cu energia. Se poate merge pe cale prin arta supletii fiind în armonie cu energia. Care este diferenta? Dupa câte se vede sunt complementare si nu pot exista una fara cealalta. Ju jutsu. aiki jutsu si aiki do au în comun faptul ca nici una din arte nu foloseste forta bruta. Toate se bazeaza pe principiul aiki - armonizarea cu energia adversarului.
Aiki-do poate fi considerat ca un nivel mai superior, exact ca un apartamnet situat la etajul 2. Dar pentru a ajunge la Aiki-do trebuie sa urcam de fiecare data treptele de la intrare spre a urca la ju-jutsu, apoi treptele de la etajul 1 ce duc la aiki-jutsu, ca în cele din urma pentru a se ajunge la ultimul nivel sa se urce treptele ce duc la etajul 2 catre aiki-do. De fiecare data când se vrea sa se ajunga la aiki-do trebuie urcate toate aceste trepte!
Muti practicanti modernisti înteleg gresit termenul de armonie ca moleciune. Armonia nu înseamna ca, într-o situatie reala pe viata si pe moarte, ideile noastre despre armonia cu universul ne vor salva. sta nu-i aiki-do. Aiki-do înseamna aici si acum! Înseamna sa avem spiritul într-o stare de alerta permanenta pentru a putea neutraliza un atac prin puterea armoniei, adica preluând energia adversarului pentru controlul acestuia. Armonia este atunci când suntem atacati - ne aparam (principiul yin-yang) prin preluarea controlului mai întâi a spiritului adeversarului apoi a fizicului, pentru ca mens agitat molem - spiritul misca materia, energia misca materia. În functie de atacul pe care-l desfasoara adversarul noi trebuie sa îi preluam energia, sa ne armonizam, prin miscari (tai sabaki) naurale ale corpului ce trebuie sa fie în armonie cu spiritul, cu energia, si cu miscarile adversarului. Asadar armonia înseamna sa ne miscam la momentul potrivit (sen) odata cu adversarul (timing), sa ne folosim de energia acestuia, preluând-o si redirectionând-o.
Ceea ce se întâmpla astazi cu aikido-ul modern este acelasi lucru cu averea pe care o lasa bunicul nepotului, acesta din urma luând banii si cheltuindu-i dar neluând si întelepciunea pentru a-i folosi cu chibzuinta
Cât despre caracterul sportiv-competitional pe care tinde sa-l aiba ramura moderna, diferenta dintre artele martiale traditionale si cele sportive este faptul ca în sport câstigi sau pierzi, în schimb în viata traiesti sau mori, iar unii se joaca cu masini de jucarie pe când altii le conduc cu adevarat.
Maestrul Tadashi Abe
Sensei Tadashi Abe s-a nascut în 1920 într-o famile bogata si bine situata la curtea imperiala. Tatal lui a contribuit cu bani pentru a ajuta centrul Aikikai pentru a încuraja vechile traditii de lupta. Înca de la vârsta frageda Tadashi a intrat ca discipol al lui Osensei Ueshiba studiind Aiki-do. Nu împlinise 20 de ani când a fost incorporat în trupele de puscasi marini la divizia Kamikaze. A fost antrenat mental pentru a deveni o bomba umana destinata unei morti eroice. Misiunea sa era de a se lansa cu un avion împotriva unui vas inamic pentru a-l distruge. Sfârsitul razboiului l-a salvat.
Maestrul Tadashi Abe povestea despre examenele de grade date cu Osensei:
"Fondatorul alegea un grup dintre noi si mergeam în port. Acolo el se instala la masa unei cafenele în fata unui salon de masaj. Comanda o bere pentru el, iar pe noi ne trimitea în salonul de masaj pentru a ne testa niveul împotriva luptatorilor de sumo care detineau acel local. Bineînteles ca ne luptam în mod real, fiind admise orice procedee si arme ca bastoane, cutite sau sticle. Ziua urmatoare, în functie de prestatia noastra, maestrul acorda gradele. Shodan pentru unul, nidan sau sandan pentru altul."
Sensei Tadashi Abe a fost pionerul care a introdus Aiki-do în Franta pentru prima oara si implicit în Europa. La acea vreme se practica foarte mult judo-ul si a întâmpinat dificultati în a face lumea sa înteleaga principiile Aiki-do-ului. Probabil daca nu era sensei Tadashi Abe aiki-do-ul nu se practica la scara asa de mare în Europa ca acum sau poate chiar deloc. Asadar maestrul Tadashi Abe este responsabil pentru Aiki-do-ul european. Sensei Daniel Brun a fost elevul maestrului Tadashi Abe, fiind cel care a recunoscut pentru prima data Aiki-do-ul românesc. De asemenea sensei Daniel Brun are 8 Dan Aiki-do si este fondatorul Federatiei de Aiki-do Traditional.
În 1960 în Tokio la centrul Aikikai se anunta un eveniment important, maestrul Tadashi Abe, cu aspect ascetic având o voce ferma spune:
"Aiki-do pe care l-am cunoscut si l-am învatat cu O sensei era Budo. Îmi dau seama ca ceea ce se preda azi nu are nimic de-a face cu acea arta martiala. Ce a mai ramas din mostenirea samurailor care dupa parerea fondatorului trebuia sa formeze oameni?
Nu vreau sa mai am de-a face cu voi. Iata certificatele gradelor mele!"
Concluzie nu exista mai multe stiluri de Aiki-do. Exista Aiki-do, si atât! În loc sa cautam diferentele dintre stiluri mai bine am cauta asemanarile pentru a le putea întelege mai bine. Aceasta este Calea Armoniei. Aiki-do-ul e unul singur. Oamenii sunt diferiti... Fiecare vrea sa arate ca stilul practicat de el este cel mai bun. Eu zic ca nu exista stiluri bune si rele, ci doar practicanti mai bine sau mai putin pregatiti.
si în final ma întreb, unde este armonia despre care se tot vorbeste?
Când traia Osensei exista doar Aiki-do!...
Zen-ul este arta de a întelege adevarata natura a propriei fiinte si indica drumul de la
ARTE TRADITIONALE JAPONEZE
ikebana bonsai chanoyu origami
Simbol perfect al frumusetii, floarea a
fost de veacuri atractia oamenilor spre maretia si farmecul
naturii, prin coloritul bogat si suavitatea parfumului ce au descretit întotdeauna fruntile. Buchetele de flori proaspete au
înfrumusetat casele oamenilor, au creat o atmosfera placuta, reconfortanta. Aranjarea buchetelor de flori este o îndeletnicire delicata, al carei început se pierde în vreme.
Întelegerea Japoniei este posibila numai dupa o familiarizare cu valorile
înmagazinate de artele tarditionale nipone. Cei doi piloni
primordiali pe care sunt construite artele traditionale japoneze
sunt constituite de Ikebana-arta aranjarii florilor si Chanoyu-ceremonia ceaiului. Aranjarea florilor si ceremonia ceaiului fac parte la japonezi din categoria
socio-estetica denumita furyu no asobi, adica starea de amuzament elegant. Ambele arte sunt destinate sa ofere ocazii pentru adânca meditatie, sunt trairi rafinate complementare. Întelesul termenului furyu poate fi exprimat prin rafinament, eleganta, gust, romantism. Calea atingerii acestui rafinament este
cufundarea într-o seninatate si liniste interioara desavârsita.
Ikebana
Japonezii au la începutul primaverii unul
dintre cele mai frumoase festivaluri, cel al ciresilor înfloriti, si apoi toamna festivalul crizantemelor.
Arborii de cires -cerasus pseudocerasus- sunt cultivati doar pentru florile lor, desi se stie foarte bine ca ciresul japonez nu
fructifica. Ei au dezvoltat un adevarat cult al
florii si au ridicat aranjarea florilor la rang de adevarata arta, care poate fi
întâlnita sub denumirea de ikebana, kadoo sau seika.
Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativa a cultului pentru frumos prezent de-a lungul istoriei în universul
spiritual japonez. S-a conformat întotdeauna, fata de
celelalte arte, si pretutindeni situatiilor noi impuse de evolutia simtului estetic al japonezilor. Ikebana este aducerea vietii vegetale la dimensiunile unei încaperi, unei vaze.
Elementele florale dintr-un aranjament sunt puse în vaza cu intentia transpunerii lor într-o noua viata, încercându-se recrearea universului
lor natural. În gramatica japoneza ikeru provine
de la verbul "a trai", si semnifica "a face pe cineva sa traiasca", iar bana provine de la cuvântul
hana, care înseamna floare.
Aranjarea florilor este o expresie a vitalitatii, a competitiei neîntrerupte dintre viata si moarte, o arta încarcata de simboluri care a devenit o parte indispensabila a interioarelor japoneze. Placerea pentru
aranjarea florilor cauta sa exprime pacea
sufleteasca, echilibrul din natura si al naturii cu omul. În aranjamentul florilor se urmaresc câteva reguli specifice si necesare cum
ar fi forma imperfecta, neregularitatea, înfatisarea simpla, saraca, dar în acelasi timp delicata, fragila Un samurai putea sa fie preocupat
de actiunile sale mai mult decât orice dar în acelasi timp putea gasi o mare satisfactie si liniste sufleteasca privind o modesta floare, într-un tot atât de modest vas.
Conceptia care-l ajuta pe vechiul samurai sa îmbine viata de razboinic, tumultoasa si aspra, cu celelalte preocupari, îl ajuta pe japonezul de azi sa se adapteze trepidantei vieti moderne sa munceasca într-un ritm fascinant, dar sa poata ramâne netulburat si linistit ore în sir în fata frumusetilor naturii, a
unui aranjament floral sau a unei cesti cu ceai.
Bonsai
Termenul de bonsai este format din doua cuvinte: bon care înseamna vas si sai care semnifica cultura. Bonsaii
reprezinta specii de copaci falnici ca artarul, pinul,
ciresul, adusi la dimenisuni miniaturale crescuti în vase de pamânt. Nu e deloc simplu sa micsorezi un arbore care în mod natural are
câtiva metri înaltime la unul de
numai cîtiva centimetri. Împletirea priceperii si imaginatiei omului este o forma prin care omul se împotriveste naturii, o
lupta dusa în cadrul strâmt al unui vas.
Pentru un european, poate, arta bonsai este de multe ori
privita ca una din curiozitatile asiatice, în
timp ce pentru un japonez are valori estetice si filozofice în
acelasi timp. Bonsaii sunt desemnati sa exprime în miniatura frumusetea naturii si eternitatea ei. Arta bonsaiului are o
vehime de mai bine de 1000 de ani, si îsi are originea probabil în
Un bonsai pentru a capata o forma acceptabila are nevoie de cel putin 10 ani, fiind
plantat de catre tata, adus la maturitate de catre copiii sai si îngrijit mai
departe cu devotament de generatiile urmatoare. Bonsaiul
este un element important de legatura între generatii. Acesti arbori pitici
necesita o multime de cunostinte din domenii variate ca: horticultura, arhitectura, fiziologie, fitopatologie, pedologie,
fiziologie, chimie etc. De asemenea vasul nu trebuie neglijat, el având aproape
întotdeauna aceeasi forma: dreptunghiulara, plata, simpla, cu toate
unghiurile rotunjite, nefiind adânc, etc., toate acestea dau o impresie
odihnitoare, de pace si imobilitate (statornicie), amintind
astfel calmul perfect al pamântului. Vasul este casa bonsaiului si ramâne adesea acelasi toata viata. El contine pamântul din care se hraneste micul arbore, si care este în permanenta controlat în
privinta calitatilor sale chimice si fizice. O cantitate mare de elemente chimice ar permite
dezvoltarea prea mare a radacinilor, iar o
cantitata prea redusa ar putea fi periculoasa De obicei sunt cautati pentru bonsai coniferele cu
Chanoyu
Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viata culturala si artistica a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Aceasta arta este mai mult decât un ceremonie a
ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenta ceremonialului este de natura spirituala si presupune o anumita stare
sufleteasca din partea participantilor. Cei ce se
aduna sa ia parte la ceremonial trebuie sa lase afara toate necazurile si grijile vietii cotidiene înainte de a intra în dojo
pentru a petrece clipe de liniste într-o atmosfera calma
Între anii 1422-1502, preotul budist Murata Juko (Shuko) a
botezat ceremonia ceaiului "chanoyu" si a stabilit
principiile ei punând accentul pe aspectul spiritual. Chanoyu a fost completat
de marele maestru Sen-no-Soyeki (Rikyu) care a conferit un caracter specific
japonez, perfectionându-l pâna la arta, forma în care se gaseste în zilele noastre.
Calea ceaiului se numeste Sado.
Ritualul ceremoniei ceaiului este o traire rafinata care necesita un deosebit simt estetic, iar atunci când este bine stapânita ajunge sa nu mai fie o
simpla petrecere a timpului ci una din caile autocunoasterii. Arta ceaiului este cultul frumosului, este o taina a armoniei si puritatii, este
arta sa ascunzi frumosul ca sa fie descoperit,
sa lasi sa banuie numai ce nu îndraznesti sa destainui. Atmosfera
ceremonialului este mai mult decât religioasa, este una de caldura sufleteasca, o anumita cautare a odihnei si linistii, o detasare de cotidian, dar fara ca aceasta sa implice o evadare din realitatea
imediata. Toate acestea ajuta la purificarea
sufletului, la atingerea simplitatii, ofera o stare tonica, binefacatoare.
Pentru buna desfasurare a
ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de conditii estetice legate de ustensilele, îmbracamintile participantilor si încaperea unde se
desfasoara ceremonia. În ceainarie trebuie sa domneasca o curatenie desavârsita. Vechimea ustensilelor e o conditie care trebuie
respectata, nimic nu trebuie sa para nou cu exceptia vasului de bambus si servetelul pentru sters care trebuie sa fie de un alb imaculat. Culorile si forma ustensilelor nu trebuie alese la întâmplare. Frunzulitile din care se prepara ceaiul contin uleiuri eterice, cofeina, tanin,
teofilina, care în cantitati moderate au un efect tonic
asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluata în functie de pozitia lor pe tulpina inuta vestimentara a participantilor trebuie sa aiba culori simple, si sa fie curate. Miscarile corpul de asemenea trebuie sa fie armonioase,
strict calculate, linistite, pline de calm interior. O deosebita importanta are felul de a saluta, de a se aseza, de a turna ceaiul în cesti, felul în
care trebuie sa se tina ceasca, etc. Principiile ceremoniei cer
participantilor sa admire doar camera, aranjamentul
floral, dar niciodata kimonoul celorlalti, deoarece ei trebuie sa se detaseze de orice nota de egoism.
În concluzie atunci când omul tinde sa realizeze ceva, când actioneaza pentru un anumit scop, exista totdeauna mai
multe metode, dar metoda cea mai buna este aceea care
se dovedeste a fi si cea mai gratioasa.
Origami
Arta împaturirii hârtiei este cunoscuta sub denumirea de origami, cuvânt ce este compus din ori care
înseamna a îndoi, si kami care înseamna hârtie. Arta origami dateaza de mai bine de
800 de ani înca din perioada Heian (794-1192). Unii
considera origami ca un simplu joc, dar cei mai multi îl considera arta, datorita posibilitatii de a reprezenta în mod creator diferite
subiecte. Origami a constituit din timpuri vechi un veritabil joc al imaginatiei japoneze. Ingeniozitatea de a crea imagini cât mai noi ofera numeroase satisfactii creatorilor.
În ceea ce priveste împaturirea exista câteva metode stricte de obtinere a diferitelor modele sau figuri, prin alaturarea unui colt de altul, sau a unei parti de alta, etc. Pe lânga acestea exista posibilitati largi de exprimare libera a sentimentelor sau emotiilor
creatorului, prin modificarea suprafetei hârtiei sau a
unghiurilor de împaturire etc. Pe acestea din urma se bazeaza origami modern care are asemanari cu pictura abstractionista, figurile fiind nedefinite oferind imaginatiei privitorului placerea de a le defini dupa voie. Adevarata frumusete a artei origami este simplitatea care consta în abilitatea de a exprima caracteristicile esentiale ale obiectelor, urmarindu-se
simplificarea formelor spre limitele cele mai pure. Pe lânga valoarea estetica mai are si una utilitara în ornamentarea vestimentara si decorarea interioarelor.
Cocorul în arta origami este în mod deosebit foarte cunoscut si îndragit de poporul nipon datorita credintei populare potrivit careia celui care reuseste sa împatureasca 1000 de cocori
i se îndeplineste o dorinta. Legat
de aceasta credinta un exemplu trist îl constituie cazul
elevei Sadako Sasaki din Hiroshima, una din victimile bombei atomice, care
datorita radiatiilor provocate de explozie s-a îmbolnavit de leucemie. Nadajnuind ca se va însanatosi, fetita împaturea zilnic în
spital cocori de hârtie. În amintirea ei si tuturor
copiilor ucisi de bomba s-a ridicat în centrul orasului
servitute la libertate." Daisetz T. Suzuki
Fa-o sa vrea sa cânte!
>Ieyasu: Asteapta!
Bine nteles ca cel din urma, Ieyasu, a ajuns shogun.
"Adevarata descoperire nu consta în a descoperi noi teritorii ci în a le vedea cu alti ochi"
Marcel Proust
|
