Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii imparati paleologi (1391-1448)

Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii împarati paleologi (1391-1448)

Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmasul lui Ioan al V-lea, a început în conditii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitala, iar o buna parte a Peloponezului se afla în mâna turcilor . În iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul împarat si pe conducatorii statelor slave din Balcani sa-i aduca omagiu. "Invitatia" a fost urmata de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionarii cu apa, astfel încât capitala era asfixiata de mizerie. Din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele State crestine, turcii au reusit sa cucereasca pe rând Bulgaria în 1393, care a ramas sub stapânirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia si Dobrogea. Mircea cel Batrân a reusit sa-si pastre 18518g624s ze independenta prin plata unui tribut. Dupa înfrângerea de la Nicopole din 1396, împaratul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii crestine: s-a adresat rusilor, papei, venetienilor, regilor Frantei si Angliei. În acest demers al sau a întreprins calatorii la Venetia, la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, merge la Paris, unde se întâlneste cu Henric al IV-lea, fara a obtine mare lucru. Salvarea a venit însa din Est, mai precis de la conducatorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de catre turci a pastorilor anatolieni, musulmani suniti ca si ei, intervin în Asia Mica si nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid însusi este facut prizonier si moare câteva luni mai târziu în captivitate. Între 1402 si 1413 asistam la o reconstituire a Imperiului edificat de catre Baiazid. Procesul a fost influentat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, încheiate în 1413. Dupa ce si-a eliminat fratii, Mahomed I a ramas conducatorul sultanatului, fiind însa obligat sa faca fata în continuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Aceasta perioada de criza putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de catre Occident, cu atât mai mult cu cât Mahomed I s-a aratat mai degraba prietenos cu Manuel. Din pacate irealismul roman, care a apreciat gresit progresul partidului antiunionist de la Bizant si din Ţarile slave, lunga paralizie a Venetiei care pâna în 1437 a luptat împotriva Ungariei precum si razboiul de 100 de ani, care a neutralizat Franta si Anglia, au premis turcilor sa se redreseze, fara a fi nevoiti sa faca fata unui eventual atac venit din Vest. În acelasi timp, aceasta perioada a înregistrat si un rezultat pozitiv: Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea în despotatul Moreei, unde se succedasera fratele sau, Teodor I si proprii sai copii, Teodor al II-lea si Constantin al XI-lea.

Mahomed moare în anul 1421, succesor la tron fiind fiul sau, Murad al II-lea (1431-1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grava eroare: încearca, fara succes, sa puna în locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. În primavara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au patruns pe teritoriul Moreei, iar Tesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. În 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul sau, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitându-se practic la capitala. Ceilalti frati ai sai, Andronic al IV-lea si Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.

Asemenea tatalui sau, Ioan al VIII-lea a încercat de la început sa faca fata ofensivei turcesti printr-un ajutor occidental. Dupa asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja în calitate de succesor la tron curtile occidentale, iar în 1431 tratativele de unire dintre cele doua Biserici au fost reluate în contextul în care papa conditiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, în fata ascensiunii turcilor, împaratul Ioan al VIII-lea s-a decis sa încerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatal sau, care petrecuse ani buni în Occident dupa ajutoare îi spusese de altfel ca "de speriat îi poti speria pe turci cu gândul ca ai sa faci unirea cu latinii, dar eu nu-ti dau deloc sfatul sa faci asa ceva, pentru ca nu-i vad pe-ai nostri dispusi sa gaseasca vreo modalitate de unire si întelegere cu latinii. Teama îmi este sa nu se faca schisma si mai rea si atunci iata ca ne-am dat de gol si în ochii pagânilor". Cu toate acestea Ioan al VIII-lea încearca, iar în 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii. Participantii la acest sinod, au trimis în 1437 delegati la Constantinopol, care au încheiat o conventie cu trimisii greci pentru ca ei sa soseasca mai întâi în apele teritoriale ale Italiei si dupa aceea sa se decida locul unde urma sa se tina sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotarât transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientala a Italiei. În luna noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea Paleologul, însotit de fratele sau si de o delegatie compusa din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corabiile puse la dispozitie de catre papa.

Din impunatoarea suita imperiala mai faceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care va muri în timpul lucrarilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul împaratului si Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop si un laic. Din tara noastra au fost trimisi la lucrari: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, însotit de vicarul sau, protopopul Constantin si un delegat mirean, logofatul Neagoe, probabil loctitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului . Mitropolia Ungrovlahiei, care se îndeparteaza acum de traditionalele legaturi cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sârba de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.

De partea cealalta, a latinilor, s-au remarcat la discutii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost presedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli si Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi). Lucrarile sinodului au început pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenta si s-au încheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Cu toate ca unirea parea mai bine realizata decât cea de la Lyon, populatia Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papa sa spuna: "daca Marcu nu a semnat n-am facut nimic". Hotarârile acceptate de împarat si de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocsilor reflecta în buna parte deruta în care se aflau bizantinii în acele momente în care turcii amenintau distrugerea Imperiului, iar lipsurile impuneau o presiune puternica din partea latinilor. În afara consecintelor religioase, unirea a avut si consecinte politice, printre acestea cea mai importanta fiind neîncrederea lui Murad al II-lea. A urmat o perioada de conflicte armate, în care s-au implicat si sârbii, ungurii, românii sau polonezii, încheiata cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Aceasta înfrângere a avut consecinte mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea crestina. În 1446, sultanul Murad al II-lea progreseaza si în Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida si Beotia, ajungând pâna la Muntii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis pâna la moartea sa survenita în 1468. În aceste conditii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol în 1448, tronul fiind preluat de catre Constantin al XI-lea Dragases, care dupa mama sa provenea dintr-o familie sârba. În februarie 1451 a murit si Murad al II-lea, iar succesorul sau, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. În primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armata numeroasa sub zidurile capitalei Imperiului bizantin si dupa 7 saptamâni de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. În batalia finala a murit si Constantin Dragases, istoricii afirmând ca aceasta cucerire s-a datorat si faptului ca o poarta a cetatii ramasese deschisa, lucru speculat din plin de catre turci. Cucerirea orasului imperial de pe malul Bosforului de catre Mohamed însemna caderea oficiala a Imperiului bizantin. Prin aceasta victorie turcii realizau un pod între regiunile detinute în Europa si cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanica au fost si ele repede absorbite de catre acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani în 1456, despotatul de Moreea în 1456, Imperiul de la Trapezunt în 1461, despotatul sârbesc în 1456, iar regatul bosniac în 1463. Pâna la sfârsitul secolului al XV-lea si celelalte tari slave precum si albanezii au avut aceeasi soarta, astfel încât turcii au ajuns sa aibe drept granita de Vest, Marea Adriatica.

Caderea Bizantului s-a datorat fara îndoiala înbatrânirii institutiilor sale, lipsurilor unui Stat cladit pe un principiu autoritar si care nu mai avea forta unei reforme. Caderea sa   a avut însa si alte doua mari cauze deja pomenite: cruciadele si antagonismul religios dintre Orient si Occident. Cruciadele au ruinat inutil Bizantul, pentru ca occidentalii au fost incapabili sa se mentina în Orient. Singura speranta ramânea o posibila întelegere între greci si latini pentru apararea crestinatatii. Toate eforturile în acest sens s-au lovit de pretentiile exagerate ale papalitatii, de neîntelegerea latinilor sau de obstinatia grecilor. Atunci când Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci, disparitia sa a lasat un mare gol în lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv în istoria Orientului si a Occidentului. De la Roma, Bizantul primise si conservase mostenirea lumii antice, în momentul în care "cetatea eterna" era amenintata cu disparitia de catre invaziile barbare. Dintr-o civilizatie pagâna, decadenta si incapabila de înnoire, Bizantul a reusit sa faca o civilizatie crestina, care sa raspunda mai bine nevoilor unei constiinte exigente. Elenismului primar caruia i-a asigurat continuitate, limba greaca fiind în acelasi timp simbol si instrument, Bizantul i-a adaugat roadele unui lung contact cu orientul persan si cel musulman.

Mostenirea bizantina s-a transmis prin savantii ei, misionari, comercianti sau soldati tuturor popoarelor cu care au intrat în contact; arabii si turcii au fost si ei influentati; popoarele slave le datoreaza religia si institutiile, iar dupa caderea Constantinopolului, multi savanti greci s-au refugiat în Occident, aducând cu ei si foarte multe cunostinte.