Despre nasterea statului roman
Despre primele cuceriri ale romanilor
"Dupa ce tratatul a fost dus la Roma si poporul a aprobat si a întarit conditiile de pace, romanii hotarâra ca pe viitor sa nu mai trimita în Sicilia toata armata, ci numai doua legiuni; socoteau ca razboiul este usurat în urma alintei regelui si mai ales gândeau ca în chipul acesta armata va avea din belsug cele trebuitoare. Cartaginezii însa, vazând ca Hieron le-a devenit dusman si ca romanii se amesteca mai tare în treburile Siciliei, socotira ca e nevoie de o pregatire mai mare pentru ca sa poata sa înfrunte pe dusmani si sa-si pastreze stapânirea în Sicilia. De aceea recrutara mercenari din tinutul de peste mare, multi liguri, celti si mai ales iberi, si-i trimisera pe toti în Sicilia. Vazând ca orasul acragantinilor este cel mai potrivit pentru pregatiri si totodata 929j92j cel mai însemnat din tinutul lor, adunara în el proviziile si armata si se gândira sa foloseasca acest oras ca baza de operatii în timpul razboiului.
(ibidem, vol. II, pg. 15)
despre metodele de cucerire ale romanilor în Italia
"Din momentul în care romanii au început sa supuna putin câte putin Italia, au luat întotdeauna o parte a teritoriului cucerit si au transformat-o într-o colonie, populând-o majoritar cu colonisti romani. Aceste orase nu trebuiau sa-si darâme zidurile de aparare; în ceeea ce priveste pamântul ce le parvenea astfel, el era fie împartit spre cultivare colonistilor, fie vândut, fie dat în arenda."
(Appian, Razboaiele civile, în Schmid, op. cit., pg. 88)
despre conflictele cu cartaginezii
"Caracterul lui Hannibal nu a suferit numai influenta prietenilor, dar a fost nevoit sa se supuna destul de des împrejurarilor, cum se poate deduce din cele ce am povestit si din cele ce voi adauga. De îndata ce romanii au pus mâna pe Capua, celelalte orase s-au aflat în mare încurcatura, cum era si firesc, si nu cautau decât prilejul nimerit sa treaca de partea învingatorului. Asa ca Hannibal nu stia ce sa mai faca. Cu trupele sale concentrate într-un singur loc si cu mai multe corpuri de armata dusmane care-l amenintau din diferite directii, lui Hannibal nu-i venea la îndemâna sa aiba sub supravegherea sa atâtea locuri, destul de îndepartate unele de altele. În felul acesta ar fi trebuit sa-si împarta fortele, lucru la care nici nu se gândea. Ar fi fost fara multa greutate surprins de romani si, aflându-se în inferioritate numerica, pe de alta parte, neputând fi prezent peste tot, îsi dadea seama ca putea fi zdrobit. Urmarea a fost ca s-a vazut nevoit sa renunte fatis la unele orase pe care le-a parasit, sa-si retraga garnizoanele din înca câteva, caci teama lui era, în caz ca aceste orase ar fi trecut de partea romanilor, sa nu cumva sa-i îndemne la dezertare pe proprii lui soldati. Uneori s-a vazut nevoit sa nu se poarte leal, sa transfere în alta parte locuitorii unui oras, jefuindu-le cu salbaticie bunurile. Italicii, plini de ura, îl acuzau ca este perfid si crud. De câte ori soldatii lui patrundeau în sau ieseau dintr-o localitate, nu erau decât jafuri, sub amenintarea armelor, omoruri, violuri, si asta cu atât mai multa violenta cu cât cartaginezii îsi închipuiau ca de îndata ce vor pleca victimele lor vor trece de partea Romei. Asa ca este foarte greu sa descii caracterul lui Hannibal daca tinem seama de înrâurirea pe care au avut-o asupra lui consilierii sai si împrejurarile întâlnite. La Cartagina a lasat în urma lui imaginea unui om lacom de bani iar la Roma cea a cruzimii personificate."
(Polibius, op. cit., vol. II, pg. 83)
"Cartaginezii, vazând cum asezarile le erau pradate, trimisera în mare graba la Hannibal pentru a-l ruga sa nu mai astepte, ci sa porneasca de îndata împotriva inamicului si sa dea o batalie decisiva. Hannibal, dupa ce asculta spusele delegatiei, le raspunse ca ar fi bine ca ei sa-si vada de treburile lor si sa nu se mai preocupe de momentul atacului. Acest moment îl va hotarî el singur. Câteva zile mai târziu parasi regiuhnea orasului Hadrumentum si îsi aseza tabara la Zama, cale de cinci zile de mers spre vest de Cartagina. De aici trimise trei iscoade, dornic de a sti unde îsi asezasera romanii tabara si în ce fel Scipio luase anumite dispozitii cu privire la amplasamentul trupelor. Publius, iscoadele fiind prinse si aduse la el, se feri sa-i pedepseasca pe cei trei oameni, asa cum este de regula obiceiul la altii, ci dimpotriva, le dadu ca însotitor un tribun militar cu misiunea de a le arata totul, fara a omite nimic din cele ce se puteau vizita în tabara. Dup ce sfârsira vizitarea locurilor vru sa afle de la ei daca într-adevar calauza lor le aratase tot ce doreau sa vada si daca tribunul avusese o purtare civilizata. Raspunsul a fost arfimativ. Scipio le dadu atunci merinde pentru drum, o garda care sa-i pazeasca si-i trimise la ai lor cu recomandarea sa raporteze lui Hannibal cu cea mai mare exactitate despre cele ce aflasera. Când se înfatisara la Hannibal, acesta a fost atât de impresionat de marinimia si de curajul aratat de adversarul sau încât - nu stiu cum - resimti dintr-o data nevoia sa aiba o întrevedere cu Scipio, si sa stea de vorba cu el. Gândind astfel, îi trimise un crainic prin care îi comunica ca doreste sa aiba o consfatuire cu generalul romanasupra situatiei ivite pe toate fronturile. Publius asculta mesajul crainicului si fu de acord cu propunerile care I se faceau. El spuse ca la rândul lui avea sa-i trimita lui Hannibal vorba, prin care sa-i faca cunoscut data si locul unde era dispus sa-l întâlneasca pe cartaginez, la momentul potrivit. A doua zi iata ca sosi si Masinissa însotit de un numar pâna la sase mii de pedestrasi si de patru mii de calareti. Scipio îl primi cum nu se poate mai calduros si îl felicita pentru succesul ce-l avusese, anume de a fi adus sub dominatia sa pe toti cei care mai înainte vreme fusesera supusii lui Syphax. Apoi ridica tabara si porni mai departe în directsia orasului Naragara, pentru a ocupa o pozitie prielnica din toate punctele de vedere, îndeosebi pentru ca aici se gasea o gura de apa la mai putin de bataia unei sageti, punct pe care îl amenaja. si de aici trimise un mesaj generalului cartaginez spunându-i ca el este pregatit sa înceapa convorbirile."
(ibidem, vol. II, pg. 249)
"Locul care se întindea între cele doua tabere era îmbibat de sânge, plin de cadavre sfârtecate, iar generalul romanîntâmpina o mare dificultate în miscarile pe care trebuia sa le efectueze. Gramezile de morti, balta de sânge care te facea sa aluneci, armele aruncate cum se nimerea printre mormanele de cadavre nu aveau alt dar decât sa faca nespus de grea trecerea trupelor care înaintau în ordine. Pâna la urma Scipio se hotarî sa evacuze ranitii în spatele frontului, porunci sa se dea cu trâmbita semnalul retragerii sulitasilor, care-i urmareau pe inamici, îi aseza acolo unde se afla mijlocul liniei de bataie cartegineze, depasind teritoriul primei batalii, apoi strânse pe ambele flancuri sirurile de principes si de triarii carora le ordona sa înainteze trecând peste cadavre. Când acestia izbutira sa treaca de aceasta zona si ajunsera pe aceeasi linie cu sulitasii cele doua armate se ciocnira una cu alta cu nespusa ardoare si tragere de inima. Cum numarul, hotarârea de a învinge, curajul, armele erau la fel de ambele parti, lupta ramase multa vreme farap rezultate. Fiecare ostas îsi facea datoria de onoare în a cadea pe locul unde luptase. În cele din urma Masinissa si Laelius, întorcându-se din urmarirea cavaleriei dusmane, sarira în ajutor în chip miraculor, tocmai în cel mai critic moment. Ei cazura în spatele soldatilor lui Hannibal. Majoritatea acestora au fost taiati chiar în rândurile ce le formau; altii, mai cautara sa fuga, dar de scapat au scapat foarte putini, din pricina ca terenul era neted ca-n palma si ei deveneau prada usoara a calaretilor. Romanii pierdura peste o mie cinci sute de oameni iar cartaginezii peste douazeci de mii, numarul celor facuti prizonieri ridicându-se cam tot la aceasta cifra."
(ibidem, vol. II, pg. 257)
"Toti înaintasii mei îl înfatiseaza pe Scipio ca pe un om norocos, caruia totul îi mergea din plin, datorita cine stie carei întâmplari iesite din comun si neprevazute. Dupa opinia noastra, fata de oamenii obisnuiti care se ghideaza dupa ratiune, asemenea personalitati au un ce divin, un ce care tine de domeniul miraculosului. Ei nu-si dau seama însa ca, referitor la asemenea categorii de oameni, în primul caz izbânda se datoreste unei împrejurari fericite, iar în al doilea, meritului personal. Dar meritul apartine în exclusivitate oamenilor înzestrati cu facultati intelectuale superioare, pe acestia, într-adevar, trebuie sa-i consideram ca poseda o scânteie divina si ca sunt asemanatori zeilor. Dupa parerea mea, Publius avea acelasi fel de a se comporta si aceleasi principii ca si Lycurg, legislatorul din Lacedemonia. Ar fi gresit sa se creada ca, pentru a stabili constitutia spartana Lycurg s-a marginit sa asculte orbeste de prescriptiile Pythiei sau ca Publius - atunci când a ridicat la culme prestigiul Romei - ar fi actionat sub impresia visurilor si prevestirilor. Amândoi însa, dându-si seama ca majoritatea cetatenilor întâmpina cu neîncredere proiectele neobisnuite, ca sunt lipsiti de curajul de a se avânta în actiuni riscante, afara daca nu li se asigura sprijinul zeilor, ei bine, pentru acest motiv Lycurg atribuie întotdeauna Pythiei propriile sale conceptii, conferindu-le astfel un spor de greutate si de credibilitate; tot asa a procedat si Publius; facându-i pe soldatii sai sa creada ca mereu faptele sale de arme erau inspirate de un suflu divin, el le ridica astfel moralul si ardoarea în a înfrunta primejdia. În realitate, totul era facut cu chibzuinta si prevedere, iar urmarile actiunilor sale nu puteau fi altele decât acelea la care el se astepta."
(ibidem, vol. II, pg. 100)
"Când termina cu prizonierii, Scipio remise cvestorilor toti banii pe care-i luase din tezaurul public al Noii Cartagini. Suma se ridica la peste sase sute de talanti. Adaugata la cei patru sute pe care Scipio însusi îi adusese de la Roma, totalul banilor publici de care dispusese depasea o mie de talanti. Cam asa stateau lucrurile când niste romani tineri, dând peste o fata de o frumusete aparte si stiind ca lui Publius îi plac femeile, i-o adusera si, înfatisându-se cu ea, îi spusera ca fata era un dar din partea lor. Scipio ramase încremenit de admiratie în fata neobisnuitei frumuseti; raspunse însa soldatilor ca, în calitate de simplu particular, nimic nu i-ar fi facut mai mare placere decât sa primeasca un asemenea dar; în calitate de general comandant, nici vorba nu era de asa ceva! Dupa parerea mea, acest refuz avea semnificatia unui principiu: în viata, când a venit vremea de odihna si de distractie, nimic nu este mai placut pentru tineri decât asemenea delectari; când însa timpurile cer o activitate intensa, nimic nu poate fi mai daunator si pentru trup si pentru suflet. Asa ca multumi tinerilor soldati si ordona sa fie chemat parintele fetei, caruia i-o încredintacu rugamintea s-ao marite cu cine va crede el de cuviinta dintre concetatenii sai. Aratând atâta stapânire de sine si dovedind o moderatie exemplara, nu facea decât sa-si atraga admiratia netarmurita a celor supusi."
(ibidem, vol. II, pg. 117)
"În ochii mei Hannibal trece, din mai multe puncte de vedere e drept un bun general. Dar aceasta calitate reiese cu atât mai pregnant daca luam seama ca, în numeroasele sale campanii purtate de-a lungul anilor, aflându-se în tot felul de situatii, care mai de care mai variate, în actiunile partiale pe care le angaja cu inamicul, datorita sireteniei sale izbutea adesea sa-si însele adversarii, în schimb, el care a dus batalii atât de mari si atât de numeroase, niciodata n-a fost prins în cursa. Pe cât se pare, avea o netarmurita grija pentru securitatea lui personala, cu totul îndreptatita. Atâta vreme cât comandantul suprem ramâne nevatamat, cu mintea clara, chiar daca totul s-ar prabusi, soarta îi ofera multe ocazii pentru a îandrepta înfrângerile suferite în urma unei serii negre de întâmplari nefericite; daca însa ar fi doborât - sa ne închipuim o corabie fara cârmaci - chiar daca - sa zicem - soarta ar harazi multimii soldatilor victoria asupra dusmanilor, acestia tot n-ar trage un ce folos în urma succesului lor, deoarece sperantele tuturor se concentreaza numai si numai asupra sefului. Lucrul acesta fie spus o data pentru totdeauna pentru cei care sau au mintea gaunoasa, sau, dintr-o nechibzuinta asemanatoare cu cea a adolescentilor, cad în asemenea curse, de neconceput; la mijloc mai poate fi si lipsa de experienta sau o subestimare a inamicului. Una din cauzele mai sus-mentionate sta cu siguranta la baza unor asemenea nenorociri."
(ibidem, vol. II, pg. 130)
"Asadar, Scipio, pregati pentru lupta întreaga armata de care dispunea, dându-i însa ordin sa ramâna în tabara. El se multumi sa scoata la atac doar velitii, si trupe de pedestrasi alese dintre cele mai distinse, pe care le trimise împotriva pozitiilor dusmane asezate pe înaltimea colinelor. Oamenii îsi îndeplinira misiunea cu multa însufletire. La început, comandantul cartaginezilor Hasdrubal, ramase în expectativa, dornic sa vada cum se vor desfasura lucrurile. Observând ca soldatii sai nu rezista iuresului îndraznet al romanilor si ca pierderile erau grele, îsi scoase armata din tabara si, încrezator în avantajul locului ce-l ocupau, o desfasura în lungul lantului de coline. În acest moment Scipio trimise în lupta toate efectivele de soldati usor înarmati de care dispunea, cu ordinul de a da ajutor celor din avangarda, aflati în pericol. Restul soldatilor îi tinu la dispozitia sa pâna când, luând cu sine jumatate din aceste trupe înconjura colinele pe la stânga inamicului si îl lovi din flanc; concomitent, cealalta jumatate o încredinta lui Laelius, care primi dispozitia sa execute aceeasi manevra din flancul drept al cartaginezilor. Hasdrubal se afla în plina operatie de scoatere a trupelor sale din tabara; înainte de aceasta faza el se marginise sa stea pe loc, ferit cum se stia prin configuratia locului si încredintat ca romanii nu se vor încumeta sa-l atace. Iata de ce, când atacul se produse prin surprindere, nu mai avu vreme sa-si desfasoare armata în timp util. Începând batalia din ambele flancuri, înainte ca inamicul sa fi izbutit a ocupa pozitiile laterale, romanii nu numai ca ajunsera fara greutate pe creasta colinelor, dar si înaintara repede în timp ce adversarii lor se aflau înca în mars pentru a ajunge la locurile unde urma sa se dea lupta. Urmarea a fost ca romanii ucideau neîntrerupt pe cei asupra carora se napusteau venind din flanc, iar pe cei care soseau spre a-i înlocui pe cei cazuti, îi silira sa se risipeasca. Când Hasdrubal observa cum trupele sale cedeaza si sunt puse pe fuga, dadu curs primelor sale planuri, si anume se feri sa mai lupte cu disperare, pâna la ultimul om si, luând cu sine banii de care dispunea, animalele si pe toti fugarii pe care izbuti sa-i stânga, începu retragerea spre fluviul Tagos pentru a se îndrepta de aici spre Pyrinei si spre gallii care locuiesc în aceste regiuni. Publius Scipio nu crezu nimerit sa-l urmareasca deoarece se temea de aparitia celorlalti generali cartaginezi dar dadu voie soldatilor sa prade tabara cartagineza."
(ibidem, vol. II, pg. 135)
"În aceasta batalie elefantii, strapunsi de armele zvârlite de lancieri si de calareti, atacati din toate partile, au avut mult de suferit si au facut ravagii la fel de mari în rândul trupelor cartagineze cât si în rândul celor romane. Nemaiputând fi condusi, ei mergeau la întâmplare si striveau oameni din ambele tabere. Detasamentele de pedestrasi ai cartaginezilor, care se aflau la aripile frontului au fost crunt lovite, iar portiunea de mijloc, adica aceea unde se aflau libyenii, care reprezentau cei mai valorosi luptatori, nu le putea fi de nici un ajutor. Pentru a sari în ajutorul celor aflati la margine ei ar fi trebuit sa-si paraseasca pozitia ce-o detineau ceea ce era peste putinta din pricina presiunii facute supra lor de hiberi. Dar nci ramânând pe loc nu puteau îndeplini ceva din ceea ce însemna îndatorirea lor, deoarece hiberii, care înaintau spre ei, erau înca departe de a fi ajuns în linia de bataie. Nu-i mai putin adevarat ca aripile frontului rezistasera cu mult curaj pentru o bucata de vreme deoarece adversarii îsi dadeau seama ca lupta aceasta era decisiva. Când însa caldura zilei ajunsese la culme, cartaginezii începura sa cedeze pentru ca ei îsi parasisera tabara în mare graba, fara sa fi putut sa-si faca obisnuitele pregatiri. Romanii în schimb, le erau superiori si ca putere de lupta si ca moral. Cel mai mult conta însa faptul ca datorita prevederii generalului lor ciocnirea se dadea între cei mai experimentati soldati din tabara romana si cei mai putin mesteri la razboi din armata dusmana. Initial, oamenii lui Hasdrubal, începura retragerea dând înapoi pas cu pas. Ceva mai târziu însa, cum nu mai rezistau, începura sa alerge grupuri, grupuri îndarat, spre poalele colinelor. Romanii însa încoltindu-i tot mai strâns, o luara la fuga în dezordine pâna la tabara lor. si daca un zeu milostiv nu le-ar fi venit în ajutor ar fi fost de îndata azvârliti afara si din incinta taberei. Izbucnind însa o furtuna, urmata de o ploaie torentiala care nu mai înceta, romanii dadura îndarat ajungând cu greu în tabara lor."
(ibidem, vol. II, pg. 167)
despre distrugerea Corintului
"În acelasi an în care a cazut Cartagina, L. Mummius a distrus Corintul în totalitate. Cea mai mare parte a populatiei barbatesti a fost ucisa, în timp ce femeile si copiii au fost vânduti ca sclavi.Dupa cucerirea orasului a strâns tot ceea ce era de valoare, tablouri, inscriptii, opere ale marilor artisti greci, pentru a le transporta în Italia, amenintându-i pe cei ce aveau sa le transporte cu grele costuri financiare, în cazul în care deteriorau vreunul dintre aceste obiecte."
(Appian, Razboaiele mitridatice, în Schmid, op. cit., pg. 88)
Despre institutiile Republicii romane
despre rolul consulilor
"Menenius Agrippa, dupa ce a lasat pe popor sa patrunda înauntrul taberei lor, se spune ca ar fi grait poporului într-o limba batrâneasca, fara înflorituri, dându-le urmatoarea pilda:
A fost o data o vreme, când în aceeasi faptura omeneasca, ca si cum toate madularele sale ar fi fost dezbinate, nu ca acum, ci îsi avea vointa sa proprie si-si vorbea limbajul sau anumit. Toate madularele îsi aratau marea revolta, ca numai ele îngrijesc si pun la îndemâna, prin sârguinta, truda si osteneala lor, toate cele trebuincioase stomacului. În schimb stomacul nu se sinchiseste de nimic si nu face altceva decât sa se lafaiasca în huzur si tihna, bucurându-se de toate placerile oferite de madulare. De aceea, toate au urzit o uneltire, hotarând ca mâinile sa înceteze de a mai duce de mâncare la gura, gura la rându-i, sa refuze orice fel de mâncare ce I s-ar da, iar dintii sa nu mai osteneasca cu mestecatul bucatelor. Numai ca în vremea asta, vrând sa-l învete minte pe stomac, înfometându-l, ca sa-l încalece bine, rând pe rând, toate madularele si întreg trupul au ajuns într-un hal fara de hal de slabiciune. Abia atunci si-au dat madularele seama ca stomacul nu sta deloc degeaba, ci, dimpotriva, îndeplineste îndatoririle cele mai trebuincioase omului, fiindca el hraneste toet madularele, în aceeasi masura în care si el e hranit de ele. Stomacul este acela care preface hrana în sânge, prin care noi dovedim ca traim si avem puteri, fiindca acest sânge e împins si împartit deopotriva în toate partile trupului cu ajutorul vinelor.
Despre conflictele dintre populari si optimati
"Tribunul a adus în fata adunarii grave învinuiri senatorilor pentru atitudinea lor atât de trufasa fata de popor; a atacat apoi cu virulenta si dregatoria consulara, care, dupa el, întrecuse orice masura, ajungând prea de nesuferit într-un stat liber. Tribunul Arsa spunea:
Patricienii au primit bucurosi crearea acestei noi demnitati, desi li se parea a fi o functie neînsemnata, fiindca nazuiau ca tot lor sa le revina aceasta cinste, ca sa fie cât mai multi demnitari din rândurile aristocratiei în fruntea republicii. De aceea, eu cred ca patricienii au prevazut importantul rol pe care-l vor juca în viitor cenzorii si s-au straduit sa le acorde toata pretuirea si toata cinstea cuvenita.
(ibidem, pg. 343)
"Într-adevar, forta poporului lipsit de conducator este mai înfricosatoare. Un conducator simte ca asupra lui apasa raspunderea unei trebi obstesti si chibzuieste; pe când poporul, în pornirea lui navalnica, nu vede primejdia pe care o înfrunta."
(Cicero, Legi, cartea III, cap. X, în Schmid, pg. 212)
"Exista în însasi puterea tribunilor, recunosc, ceva rau, dar n-am putea avea binele, urmarit prin aceasta, fara sa avem si raul pe care îl aduce el. Puterea tribunilor plebei este excesiva, cine se îndoieste de aceasta? Dar violenta populara, mult mai înfricosatoare si mai întreprinzatoare prin faptul ca are un sef, este totodata mai lesne de potolit decât daca n-ar avea. În adevar, un sef stie ce risc înfrunta daca întreprinde ceva, pe câta vreme pornirea populara nu chibzuieste la primejdie. Stramosii nostri au acordat plebei aceasta putere a tribunatului; armele au fost lasate din mâini, razvratirea s-a potolit: s-a gasit un mijloc datorita caruia cei mici de socot egali cu cei mari: aceasta a fost salvarea statului."
(ibidem, pg. 215)
Despre cotidian în Republica Romana
despre situatia taranului
"Le-mpodobeste-as cânta si-n flori duble, rozarii din Pestum;
Despre Augustus si schimbarea formei de guvernare
"De doua ori s-a gândit sa stabileasca modelul republican: o data cu zdrobirea lui Marcus Antonius, amintindu-si ca acesta i-a obiectat adeseori ca numai persoana lui împiedica aceasta restabilire; a doua oara din cauza descurajarii în care l-a aruncat o boala îndelungata, când chiar i-a chemat acasa pe magistrati si pe senatori si le-a predat statistica imperiului. Dar, gândindu-se ca reintrarea sa printre particulari nu va fi fara pericol pentru el si ca ar fi imprudent sa dea statul pe mâna mai multora, a pastrat puterea fara sa se poata spune daca rezultatula fost mai bun sau nu decât intentiona."
Despre evolutia Imperiului Roman
"Eu sunt nascut într-o familie saraca. Tatal meu nu are nici un venit si nici propria lui casa (numai o bucata de pamânt care nu valora mai mult de 5000 de sesterti). Din ziua în care m-am nascut nu am facut altceva decât sa muncesc acest pamânt. Pamântul meu si cu mine, împreuna nu am reusit sa ne gasim pâna acum linistea. Când s-a trecut la organizarea în tinutul nostru a unor grupe de muncitori agricoli, care aveau sa munceasca pamântul din vecinatatea Cirtei sau Numidiei, eu am fost primul care a terminat în fiecare an de secerat, caremi-am pararsit pamântul si care sub soarele arzator am muncit mai departe pentru un salariu suplimentar. Asa am facut timp de 12 ani. În afara de asta, timp de 11 ani am fost seful unei grupe de tarani cu care am cosit grâul de pe câmpiile Numidiei. Pentru ca am muncit din greu si am cheltuit câr se poate de putin, sunt în sfârsit stapânul unei case în oras si al unei gospodarii la tara. Astazi traiesc în prosperitate. Am devenit reprezentantul orasului meu în Senat (trebuie sa fi dispus de un venit de circa 600.000 de sesterti, sau depinde de bogatia orasului) si am avansat de la pozitia de mic taran la cea de cenzor. Eu mi-am vazut copiii si nepotii crescând pe lânga mine, iar viata mea se scurge în pace."
(în Schmid, op. cit., pg. 121)
despre negustor
"Spala falsele juraminte din trecut, spune,
spala cuvintele perfide de ieri.
Daca te-am chemat ca martor, daca am invocat mincinos
marea divinitate a lui Jupiter, care nu trebuie sa ma asculte,
daca am înselat cu buna stiinta vreun alt zeu sau zeita,
fa ca vânturile usoare sa-mprastie cuvintele mele necinstite
si sa moara înainte de a se naste juramintele mele false de mâine.
Iar de voi rosti altele, sa nu le pese zeilor.
Însa da-mi câstigurile, da-mi bucuria nascuta din câstig
si fa ca vorbele ce le-am spus cumparatorului sa-mi fie de folos."
(Ovidius, Fastele, în A. Giardina, op. cit., pg. 242)
"Voi, în negotul vostru, în cumpararile si vânzarile voastre, vreti sa aveti protectia mea. Doriti sa va fac sa câstigati si sa va fiu prielnic în orice împrejurare. Doriti ca afacerile si socotelile sa va iasa întotdeauna bine, si în exterior, si în interior, si sa va creasca mereu profiturile pâna sus de tot, atât în afacerile pe care le-ati pornit, cât si în cele în care va pregatiti sa intrati. Mai vreti sa fac sa va ajunga vesti bune atât voua, cât sli celor dragi voua, sa aduc si sa povestesc cele mai frumoase noutati în orasul vostru. stiti cva ceilalti zei mi-au îngaduit si mi-au conferit mie cârmuirea vestilor si a câstigurilor."
(Plautus, Amphitryo, în A. Giardina, op. cit., pg. 243)
despre armata romana
"Dar atunci, care sa fie cauza victoriei romane? Care sa fie oare punctul slab al falangei, exploatat de romani? Adevarul este ca la razboi, varietatea împrejurarilor si a terenurilor pe care se da batalia este infinita, în vreme ce pentru falanga nu exista decât un singur tip de circumstante si un singur tip de teren în care ea îsi poate îndeplini rolul. Daca presupunem ca s-ar ivi necesitatea ca adversarii sa primeasca provocarea în împrejurarile si în locurile convenabile pentru falanga, atunci când este în joc batalia decisiva, ar fi natural, dupa cum spuneam adineauri, ca cei care folosesc formatia falangei sa câstige fara gres. Daca însa este posibil sa eviti aceasta formatie, ceea ce nu este deloc greu, ce motiv mai ai sa te îngrijesti de ea? Într-adevar, falanga nu se dovedeste eficace decât în locurile plane, lipsite de obstacole naturale, ma refer la adâncituri de teren, râpe, valuri de pamânt, înaltimi si cursuri de apa. Acesta este un lucru unanim stiut. Toate cele pe care le-am însirat aici sunt propice pentru a constitui pierderi si a destrama o asemenea formatie. De aceea, a gasi locuri unde sa ai o largime de douazeci de stadii, uneori chiar si mai mult, în care sa nu se afle nici un accident de teren, ca cele mai sus mentionete, este, cum s-ar spune, imposibil; în cel mai bun caz, asa ceva se gaseste foarte rar, lucru cu care toata lumea este de acord. Sa admitem totusi ca exista si asemenea locuri. Daca însa adversarii care duc razboi nu binevoiesc sa vina în întâmpinare spre aceste protiuni de teren, ci cutreierând tara devasteaza cetatile si încalca hotarele aliatilor, la ce, ma întreb, mai este utila, aceasta formatie militara? Lasata în locurile ce-i sunt favorabile nu este verosimil sa credem ca ar fi în stare sa vina în ajutorul prietenilor, nici macar sa se salveze pe sine însasi. Resursele de hrana vor fi usor taiate de inamic, deoarece acesta va deveni neîndoielnic stapân pe întinderile de pamânt din jur; iar în caz ca se va lua hotarârea ca falanga sa paraseasca locurile potrivite pentru actiuni specifice ei, în vederea unei lupte, va ajunge prada adversarului. Sa presupunem totusi ca dusmanul înfrunta falanga în locurile de ses, fara însa a pune în joc pentru atacul asupra falangei chiar toata armata de care dispune si fara sa mizeze totul pe aceasta faza a razboiului. Daca în toiul luptei va face o usoara miscare de repliere, rezultatul se va vedea foarte bine - daca ei îsi urmaresc adversarii care se retrag sau daca ei însisi fug în fata acestora, sunt nevoiti sa paraseasca celelalte unitati ale armatei lor, ceea ce o data petrecut, înseamna ca ei cedeaza rezervelor inamicului terenul ce-l ocupa deschizându-le o trecre prin care aceste trupe vor putea sa se napusteasca asupra lor nu numai frontal, ci cazând din flanc sau pe la spate.. În schimb ordinea de bataie a romanilor este foarte buna; un roman, de îndata ce este înarmat pentru lupta si intra în actiune, este totodata pregatit sa faca fata oricarei situatii, indiferent de locul si momentul în care se gaseste. El este oricând gata, tactica de lupta este mereu aceeasi, fie ca este vorba de o angajare generala, sau pe detasamente, pe manipule sau corp la corp. Iata dar de ce, cu o folosire atât de eficienta a diferitelor parti din ordinea lor de bataie, mult superioara în raport cu cea a ltor popoare, legiunile romane au în aceeasi masura avantaj în cele mai multe din confruntarile armate."
(Polybios, op. cit, vol. II, pg. 341)
"Dinspre cele doua mari care o uda, Italia era aparata de doua flote, cea de la capul Misenum si cea de la Ravenna, iar tarmul vecin al Galliei de vasele de razboi, pe care le luase Augustus dupa victoria de la Actium si le trimisese cu un mare numar de vâslasi în portul Forum Iulium. Însa fortele principale, anume opt legiuni, erau lânga Rin reprezentând în acelasi timp si armata de rezerva atât împotriva germanilor, cât si a gallilor. Spaniile, a caror supunere se încheiase nu de mult, erau ocupate de trei legiuni. Pe mauri îi primise regele Iuba în dar de la poporul roman. Cât depsre restul Africii, era tinut în frâu de doua legiuni si tot de doua si Egiptul. Apoi, pentru tot pamântul nesfârsit care se întinde în jur, începând de la hotarele Syriei pâna la fluviul Euphrates, precum si pentru hiberi si albani, popoare învecinate, si pentru ceilalti regi pe care renumele nostru îi apara împotriva stapânilor dinafara erau patru legiuni. În Thracia stapâneau Rheometalces si copiii lui Cotys; pentru tarmul Dunarii erau doua legiuni în Pannonia si doua în Moesia. Tot doua aveau garnizoana în Dalmatia. si, prin asezarea acestei tari, legiunile se gaseau în spatele celorlalte, iar daca Italia ar fi avut nevoie de un ajutor grabnic, puteau fi chemate nu de departe. De altfel, Roma avea armata sa, stabilita în cetate: trei cohorte urbane, noua pretoriene, recrutate aproape numai din Etruria si Umbria sau din vechiul Latium si din vechile colonii romane. Pe de alta parte, în punctele strategice ale provinciilor se gaseau triremele aliatilor, cavaleria si pedestrimea auxiliara, toate împreuna alcatuind o forta aproape tot atât de însemnata ca si fortele noastre. Ma marginesc la atât: altfel, intrând în amanunte, as spune lucruri nesigure, pentru ca, atunci când o cereau împrejurarile, aceste forte erau stramutate din loc în loc si efectivul lor era sporit, iar câteodata micsorat."
(Tacitus, Anale, pg. 232)
"Îmn acest timp, barbarii, coborând la vale în pâlcuri, unii aruncau cu mâinile pietroaie, tarusi arsi la vârf, reteveie asupra parapetelor castrului nostru, altii umpleau santurile cu tufarii si cu lese de nuiele si cu trupuri neînsufletite; unii, care pregatisera din vreme punti si scari, le rezemau de crestele si turnurile parapetelor, se agatau de acestea si, smulgându-le din mâinile dusmanului, luptau corp la corp cu cei care li se împotriveau. Soldatii romani însa îi doboara la pamânt cu sagetile, îi împing cu cocoasa scutului, iar de pe parapete arunca asupra lor sageti; rostogolesc peste ei pietroaie uriase. Pe unii îi îmbarbateaza nadejdea în biruinta ca si câstigata si gândul ca, daca vor da înapoi, se vor acoperi cu totul de rusine, iar pe ceilalti atât convingerea ca pentru ei nu este alta scapare, cât si vaietele mamelor si sotiilor celor mai multi care erau acolo lânga ei. Noaptea vine la vreme pentru a spori unora curajul, celorlalti groaza. Loviturile sunt nesigure, ranile neasteptate; nimeni nu mai stie care este dusman si care dintre ai sai; ecoul strigatelor vrajmasilor, pe care îl trimiteau înapoi vaile muntelui de parca ar fi venit din spate, pricinuira atâta învalmaseala, încât romanii parasira o parte din întarituri, crezând ca dusmanii au patruns în ele. De fapt patrunsese numai un foarte mic numar de thraci; din ceilalti, care cum se aratau mai îndârjit era doborât la pamânt sau ranit. Când se crapa de ziua, ei fura împinsi înapoi pâna în vârful fortului, unde în cele din urma fura siliti sa se predea. Se predara de buna voie si locuitorii din cetatile vecine. Cât despre ceilalti, o iarna timpurie si aspra în Muntii Haemus le veni în ajutor, asa ca nu putura fi adusi la supunere prin forta sau asediu."
(ibidem, pg. 286)
Despre degradarea institutiei imperiale
despre adorarea împaratului
"Diocletian a fost o fire sireata, plin de pricepere si de siretenie, el stia sa povesteasca lucrurile în asa fel, ca ura pentru cruzimea sa sa o arunce pe altul. În acelasi timp era un împarat foarte ebergic si muncitor si care a dat împaratiei romane o astfel de înfatisare ca parea mai mult o domnie regeasca decât o liberate romana, si, desi toti împaratii de mai înainte erau salutati numai, el dete ordin ca lui sa i se cada în genunchi. Hainele sale si cismele sale erau împodobite cu pietre scumpe; mai înainte însa semnul demnitatii împaratesti statea într-o manta de purpura, caci restul îmbracamintii îl avea împaratul deopotriva cu ceilalti oameni."
(Eutropius, Istoria romana prescurtata, în Fl. Cazan coord., Culegere de texte istorice - Europa Occidentala la sfârsitul Antichitatii si începutul Evului Mediu, Universitatea Bucuresti, Facultatea de istorie, Bucuresti, pg. 40)
"si când el (Ursicinus) a fost invitat de catre magister adminsionum, aceasta fiind procedura prin care se face cea mai mare onoare cuiva, si a intrat în camera consiliului, i s-a oferit purpura, cu mai multa bunavointa ca oricând înainte, pentru a o saruta. Împaratul diocletian a fost acela care a introdus primul acest capitol strain si regal adoratio, pe câta vreme am citit, ca înainte, împaratii nostri erau salutati ca magistrati superiori."
(Ammianus Marcellinus, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 41)
despre titulatura tetrarhilor, în preambulul edictului "de praettis" al lui Diocletian
"Împaratul Cezar Caius Aurelius Valerius Diocletianus, pios, fericit, invincibil August, pontif suprem, prea marele învingator al germanilor pentru a sasea oara, prea marele învingator al sarmatilor pentru a patra oara, prea marele învingator al persilor pentru a doua oara, prea marele învingator al britanilor, prea marele învingator al carpilor, prea marele învingator al adiabenicilor (în nordul Assiriei) investit pentru a doua oara cu puterea tribuniciara, consul a saptea oara, salutat ca impertaor pentru a optsprezecea oara, parinte al patriei, proconsul,
Despre atacurile barbare, destramarea Imperiului Roman si aparitia unei lumi noi
despre isaurieni
"Dar fara îndoiala ca aceasta nu era singura nenorocire de care era bântuit Orientul. Caci isaurii care erau obisnuiti când sa fie linistiti, când sa aduca pretutindeni prapadul cu incursiunile lor neasteptate, de la tâlharii rare si pe ascuns, pentru ca lipsa de represalii le marea si mai mult îndrazneala, au ajuns la grave razboaie. Manifestând prin navaliri repetate spirit dusmanos, erau revoltati peste masura, cum spuneau ei, ca niste prizonieri conationali de ai lor la Iconium, un oras din Pisidia, în mod nemaipomenit au fost dati fiarelor salbatice în timul unui spectacol în amfiteatru. si, dupa cum fiarele împinse de foame, precum spune Cicero, se reîntorc adesea la locul unde s-au înfruptat mai bine, la fel acestia, din muntii prapastiosi si neumblati s-au aruncat cu un vârtej asupra tinuturilor vecine cu marea. Strecurându-se pe cai ascunse si prin vai, asteptau sosierea noptii - când luna era în primul sau în ultimul patrar si raspândea o lumina slaba - pândind miscarile d epe corabii. De îndata ce vedeau ca toti corabierii au adormit, se catarau cu mâinile si cu picioarele pe otgoanele de ancoraj, ajungeau pe bordul vaselor si atacau echipajele prin surprindere. Atunci lacomia le aprindea cruzimea si, dupa ce ucideau pe toti corabierii, fara sa crute pe vreunul, ridicau toate marfurile, fie scumpe fie ieftine, si se retrageau fara sa le reziste cineva."
(Ammianus Marcellinus, Istoria romana, Ed stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, pg. 48)
despre caracterul stapânirii lui Theuderih
"Trecusera trei ani de când gotii si Theuderih asediau Ravenna. Gotii se saturasera de stat, iar cei din jurul lui Odoacru sufereau din lipsa celor trebuitoare pentru trai; luând deci ca mijlocitori pe episcopul din Ravenna, ei ajunsera la o întelegere, si anume ca Teuderih si Odoacru sa locuiasca în Ravenna, având fiecare aceleasi drepturi. Un timp oarecare ei pazira întelegerea facuta, dar dupa aceea, îl ucise. apoi. lua asupra sa stapânirea gotilor si italiotilor. Dar n-a vrut sa ia nici semnele si nici titlul unui împarat roman, ci a trait numai cu numele de rege (caci astfel obisnuiesc barbarii sa-si numeasca conducatorii); însa în obladuirea supusilor a folosit toate cât sunt harazite în chip firesc unui împarat. Caci a avut deosebita grija d etreburile justitiei si a întarit paza legilor; a strajuit cu tarie împotriva barbarilor dimprejur si s-a înaltat pâna pe culmea întelepciunii si barbatiei. N-a savârsit nici o nedreptate fata de supusi; nici el însusi, dar nici n-a lasat pe altii sa încerce asa ceva, în afara d efaptul ca gotii au împartit între dânsii partea de pamânt care fusese data de catre Odoacru soldatilor sai. Dupa nume tiran, Theuderih a fost de fapt un adevarat împarat, cu nimic mai prejos decât oricare dintre aceia care s-au ridicat, de la început, în aceasta demnitate; iar gotii si italiotii I-au aratat dragoste multa; si aceasta, chiar pâna dincolo de marginile firii omenesti. Caci în conducerile politice, totdeauna, unii doresc una, altii alta; se întâmpla ca stapânirea sa fie repede încuviintata de cei carora le plac faptele ei, dar îi supara pe cei care au o cale deosebita. A trait treizeci si sapte de ani, temut de toti dusmanii, si s-a sfârsit lasând în urma nespusa durere printre supusii sai. A încetat din viata în chipul acesta."
(Procopius din Caesareea, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 181)
despre autoritatea regala la longobarzi în legislatia regelui Rotharic, secolul VII
"1. Daca vreunul dintre oameni ar conspira sau ar sfatui împotriva vietii regelui, judecata sa loveasca viata sa si bunurile sale sa fie luate.
2. Daca cineva s-ar sfatui cu regele despre moartea cuiva sau ar ucide un om din porunca acestuia, sa nu fie vinovat cu nimic; nici el si nici urmasii sai sa nu sufere niciodata nici o cercetare sau jignire din partea aceluia sau a urmasilor lui, fiindca având în vedere ca stima regatului credem a fi în mâna Domnului, nu este cu putinta ca un om sa poata salva pe cel care regele a poruncit sa fie ucis."
(Edictus Rothari, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 184)
"37. Daca cineva om liber ar îndrazni sa patrunda cu scandal în acel oras îan care regele este prezent sau va trebui sa vina, si anume daca ar atâta pe cineva, dar n-ar lovi, pe nimeni sa plateasca palatului regelui 12 solidi. Iar daca ar savârsi aceasta si ar lovi pe cineva este dator palatului regelui 24 de solidi, exceptând ranile si cruzimile; daca le-ar face, sa plateasca asa cum este adaugat mai jos.
38. Daca un scalv atâta la scandal în acel oras în care trebuie sa vina regele, este dator palatului regelui cu 6 solidi, si daca vor lovi pe cineva este dator palatului cu 12 solidi, exceptând cruzimile sau plata pentru rani, precum se citeste în acest edict."
(ibidem, pg. 185)
despre începuturile regalitatii la anglo-saxoni
"Marcian si Valentinian fiind împarati, Vortigern a chemat neamul anglilor la el, iar ei au venit, aici în Britania, cu trei corabii la locul numit Heopwines fleot . împotriva lor. Regele Vortigern le-a dat pamânt în sud-estul pamânturilor lui, cu conditia ca ei sa lupte împotriva pictilor. si ei au luptat împotriva pictilor si au obtinut victoria în orice loc mergeau. Apoi au trimis soli la angli; le-a poruncit sa-i roage sa le trimita ajutor mai mare; le-a poruncit sa le povesteasca anglilor despre relele brito-welsilor si despre bogatia si frumusetea tarii. Dupa care ei, anglii, au trimis imediat o mare armata împotriva celorlalti. Au venit oameni din trei triburi din Germania: al vechilor saxoni, al anglilor, al iutilor. Din tribul iutilor au venit cei din Kent si din Wight, care este neamul care acum locuieste insula Wight si neamul ce face parte dintre saxonii dr vest si care este înca numit neamul iutilor. Dintre vechii saxonio au venit saxonii rasariteni sudici si saxonii apuseni. De la anglii, care chiar de atunci s-au amestecat cu iutii si saxonii, au venit anglii rasariteni, anglii d emijloc, merciani si toti northumbrienii. Conducatorii lor erau doi frati, Hengest si Horsa. Ei erau fiii lui Wightgils era fiul lui Witta, Witta al lui Wecta, Wecta al lui Woden. De la Woden se trage tot neamul nostru regal si de asemenea al southumbrienilor."
(The Anglo-saxon chronicle, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 186)
"Hengist, ajuns socrul lui Vortigirn, îi spuse acestuia: Eu sunt tatal tau, asculta sfaturile mele si nu vei avea a te teme de dusmani. Sa chemam pe fiul mei Octa si pe varul sau Ebissa; ei sunt luptatorii destoinici. Asaza-i la nord si la zidul care separa Deira de Scotia. Ei vor tine piept barbarilor, iar tu vei trai în pace în ce priveste partea dispre fluviul Humbert. Regele a primit. Octa si Ebissa au venit însotiti de Cherdich pe 300 de corabii, iar Hengist pe de alta parte chema si el trupe din ce în ce mai numeroase.
Britonii vazând crescând fara încetare numarul saxonilor s-au nelinistit. Ei au aratat regelui ca legea crestina interzice sa primesti pagâni în tara, caci acestia devin un pericol; ei se casatoresc cu fetele din locurile unde se asaza si astfel se ajunge la neîntelegeri aducatoare de primejdii. Regele a refuzat sa-i asculte. Atunci ei l-au declarat depus si au asezat în locul lui pe fiul sau Vortimer."
(Historia Regnum Britanniea, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 190)
despre crestinarea anglo-saxonilor
"Astfel întarit si de încurajarea venerabilului parinte Grigore, Augustin, având alaturi pe slujitorii lui Christos cu care plecase, se întoarse la propovaduirea credintei si intra în Britania. În acest timp, rege al Kent-ului era Ethelbert, ce avea o mare putere, pentru ca îsi extinsese hotarele stapânirii pâna la îndepartatul râu Humber care desparte pe anglii de sud de cei de nor. În partea rasariteana a Kent-ului se afla o întinsa insula, Thanet; potrivit obiceiului englez de a masura, ea are o marime de 600 hides si este despartita de continent prin râul Wantsum care are aproximativ 3 furlongs latime si poate fi trecut numai prin doua locuri, pe la ambele capete varsându-se în mare. Slujitorul lui D-zeu, Augustin si tovarasii lui, aproape 40 de oameni, s-au asezat, se spune, pe aceasta insula. Luasera intrepreti de la franci, asa cum ordonase bine cunoscututl papa Grigore; si vestindu-l pe Ethelbert, Augustin înstiinta ca venise de la Roma aducând cele mai bune vesti, ce promiteau fara nici o îndoaila celor care ascultau fericirea eterna în rai si un regat care va dainui fara sfârsit odata cu vesnicul si adevaratul Dumnezeu. Auzind acestea, regele le ordona sa ramâna în insula unde se oprisera, pâna când va hotarî ce sa faca cu ei, urmând sa le fie satisfacute toate cererile. El cunostea deja religia crestina, având în vedere ca sotia sa Bertha era crestina, din neamul francilor, pe care o primise de la parintii ei cu conditia sa-I respecte credinta ca si pe episcopul ei, numit Liudhard, pe care-l primise pentru a o sfatui.
În consecinta, dupa câteva zile, regele veni pe insula, si îi invita pe Augustin si pe tovarasii sai la o discutie, în aer liber. Avusese grija sa nu intre cu ei în vreo casa, de teama ca, la intrare, potrivit unei vechi superstitii, daca îi faceau vreo vraja, ar fi putut sa-l convinga. Dar ei venisera înzestrati cu puterea divina, nu demonica, purtând o cruce de argint ca stindard si imaginea Domnului si salvatorului nostru, pictata pe un lambriu si, cântând litanii, ei îl implorau pe Dumnezeu pentru propria lor mântuire si pentru aceea a celor pentru care si la care ei venisera. si când la ordinele regelui ei s-au asezat si au predicat tuturor celor care erau prezenti, el le raspundea: Frumoase, într-adevar, sunt cuvintele si promisiunile pe care le aduci; dar pentru ca sunt noi si nesigure, eu nu pot sa ma alatur si sa las pe acele pe care împreuna cu tot neamul anglo-saxon le-am urmat de atâta timp. Dar pentru ca vii de la o atât de mare departare si, dupa cum cred, ai dorit sa ne împartasesti si noua acele lucruri pe care tu însuti le crezi a fi adevarate si cele mai bune, noi nu dorim sa-ti facem nici un rau; mai curând, noi te vom primi cu prietenoasa ospitalitate si îti vom da toate lucrurile necesare; nu-ti vom interzice sa-i câstigi pentru credinta ta religioasa pe toti cei pe care îi va convinge.
În consecinta, el le dadu o resedinta în orasul Canterbury, care era metropola întregului sau regat si, deoarece promisese, pe lânga ca s-a ocupat de îndestularea lor cu hrana, el nu si-a retras promisiunea de a-i lasa sa predice."
(Beda Venerabilul, Istoria ecleziastica, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 193)
despre protejarea proprietatii private
"Daca cineva fiind furios ar trage cu arcul sau ar arunca sulita în curtea altuia, sau ar rani pe cineva din curte din afara gardului, sa plateasca 20 de solidi, exceptând plata pentru rana, sau cruzime, daca ar face, sa plateasca pentru acestea dupa cum se poate citi în acest edict.
Daca un om liber ar distruge hotarul stramosesc si s-ar dovedi, sa fie condamnat la 80 de solidi, jumatate regelui, jumatate celui în ale carui granite a fost hotarul.
Daca sclavul cuiva ar distruge hotarul stramosesc sa fie lovit prin condamnarea la moarte sau sa fie rascumparat cu 40 de solidi.
Daca cineva ar ara pamânt strain stiind ca nu este al sau sau ar îndrazni sa distruga semanatura, sa piarda munca si roadele ei si sa le aiba cel care ar dovedi ca pamântul este al sau."
(Edictul lui Rothari, 354, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 218)
despre donatia de nunta la burgunzi, secolul VI
"1. Daca vreo femeie din Burgundia, dupa moartea sotului, ar face o a doua sau a treia casatorie si daca ar avea fii din toate casatoriile, sa aiba uzufructul donatiei de nunta cât timp va trai; dupa moartea ei, sa revina fiecarui fiu ceea ce tatal i-ar fi dat ei, astfel încât mama sa nu aiba posibilitatea nici sa dea, nici sa vânda, nici sa înstraineze - ceva - din aceste lucruri pe care le-a primit în donatie d enunta.
2. Daca cumva acea femeie n-ar avea fii, tot ceea ce-i apartinea din donatie de nunta, dupa moartea ei, jumatate s-a primeasca rudele ei, jumatate rudele sotului defunct, adica al donatorului."
(Lex Burgundiorum, în Fl. Cazan, op.cit., pg. 251)
Despre crestinism si politica de stat
despre raspândirea acestei credinte
"Christos a fost condamnat la moarte în timpul guvernarii lui Tiberius de catre procuratorul Pilat din Pont. Pentru moment, sub impactul acestei masuri, credinta a cunoscut o perioada de recesiune, pantru ca mai apoi sa nu se raspândeasca numai în Iudeea, tara de origine a acestui rau, ci si în orasul Roma."
(Tacitus, Anale, pg. 136)
despre un proces împotriva lui Justinus
"Justinus a fost somat sa dea ascultare zeilor. El a raspuns: Nu exista nici un motiv pentru care sa fiu adus în fata judecatii si nici o baza pentru organizarea unui proces, numai pentru simplul fapt ca urmez povetele, pe care mântuitorul nostru Isus Christos ni le-a lasat.
Judecatorul Ce învatatura urmezi tu?
Justinus: Am cauta sa studiez toate doctrinele filosofilor. Într-un final m-am decis sa îmbratisez singura învatatura adevarata, anume aceea a crestinilor. Eu urmez aceste norme cu toata convingerea.
Judecatorul: Ce numesti aceea convingere?
Justinus: Ar suna cam asa: Noi ne închinam Dumnezeului crestinilor, pe care îl consideram singurul teu si creatorul lumii vazute si nevazute.
Judecatorul: Unde va tineti întrunirile?
Justinus: Fiecare unde vrea si unde poate.
Judecatorul (catre Justinus si ceilalti pârâti): Daca nu va lepadati de aceasta credinta si nu reveniti la a-i adula pe zeii nostri, veti fi aspru pedepsiti.
Justinus: Asta este si ceea ce urmarim: sa înduram chinurile mortii pentru domnul nostru Isus Christos. Acelasi lucru l-au spus si ceilalti: Fa, ceea ce vrei. Noi suntem crestini si nu ne închinam si nici nu aducem jertfe zeilor vostri.
(Lactantius, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 124)
"Noi, Constantin si Licinius. Amândoi împarati, amgasit de cuviinta sa acordam crestinilor, ca si celorlalti libertatea alegerii acelei religii, pe care doresc a o îmbratisa.În afara de aceasta, dispunem ca acesti crestini sa aiba parte fara alte despagubiri de locurile lor de întrunire, acolo unde si le-au ales."
Iar daca acest zeu, divinitatea crestina, a carui origine nu o cunosc si pe care îl dispretuim cu cuvântul, va fi mai puternic decât zeii nostri, va trebui a-I parasi si a nu-l recunoaste decât pe dânsul."
(Eusebiu din Cezareea, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 125)
despre declinul limbii latine si al literaturii
"Sidonius catre prietenul sau Hesperius, salut. Ceea ce îmi place la tine, este dragostea ta pentru literatura, si prin laudele mele mereu repetate încerc sa cultiv ardoarea unei asemenea pasiuni care, nu numai ca ma face sa iubesc începuturile tale în literatura dar de asemenea ne fac scumpe propriile noastre lucrari; într-adevar, pentru ca vedem spiritul tinerilor exaltându-se lacom pentru o stiinta pentru dobândirea careia noi însine am întins mâna nuielei, consideram ca recolta muncii noastre este dintre cele mai bogate. Adauga la aceasta ca multimea de lenesi va creste într-atât, chiar daca în mic numar nu veti munci pentru a pastra puritatea limbii latine de rugina barbarismelor populare, nu vom întârzia sa deplângem desfiintarea si moartea acesteia; deja, purpura limbajului nostru îsi pierdfe din stralucire prin delasarea omului de rând."
(Scrisoarea lui Sidonius catre Hesperius, 469-472, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 144)
"Cultul pentru literatura este în decadere si chiar pe moarte în orasele Galliei. Astfel, în timp ce fapte bune si rele se savârsesc, în timp ce barbaria popoarelor se dezlantuie, viloentele regilor se dubleaza . nu am putea gasi un singur literat destul de versat în arta dialecticii pentru a descrie toate acestea în proza sau în versuri metrice. Adesea, multi se plângeau spunând: Nenorocire epocii noastre, pentru ca studiul literelor a murit la noi si pentru ca nu gasim în popor pe nimeni care sa fie capabil sa consemneze în scris evenimentele prezente.
Am fost îndemnat mai ales de faptul ca am auzit adesea spunându-se în anturajul meu, spre surprinderea mea, ca un retot care filosofeaza nu este înteles decât de putini, dar ca cel care vorbeste limba vulgara se face înteles de multime."
(Grigore din Tours, Istoria francilor, în Fl. Cazan, op. cit., pg. 145)
La acest Vergilius, prin urmare, Junona este înfatisata ca pornita împotriva troienilor, si de aceea l-a înversunat pe regele vânturilor, Eolus, împotriva acestora, spunându-i:
Un neam vrajmas mie navigheaza pe marea Tireniana,
Transportând în Italia Troia si Penatii ei biruiti.
Oare înteleptii romanilor au trebuit sa încredinteze Roma, spre a nu fi învinsa niciodata unor Penati învinsi? Dar zeita Junona rostea aceste vorbe, ca o femeie învrajbita, nedându-si seama ce vorbeste. Dar spune Aeneas însusi, denumit în atâtea rânduricel evlavios. Oare nu vorbeste asa:
N-a fost oare Panthus, fiul lui Othris si preotul templului lui Apollo,
El însusi cu mâinile proprii I-a transportat divinitatile
Învinse, odoarele sfinte si pe mine, micutul sau nepot,
si într-o nebuneasca goana s-a îndreptat spre palat?
Oare în aceste versuri Vergilius nu spune ca însesi divinitatile despre care nu sta la îndoiala sa afirme ca au fost învinse, si ca au fost încredintate ele însele lui, si nu el acelor divinitati, când Hector îi spune:
Troia îti încredinteaza odoarele sfinte si Penatii sai.
Prin urmare, daca Vergilius afirma ca asemenea divinitati au fost pe de o parte învinse, iar pe de alta au fost încredintate unor fiinte omenesti, ca sa fie salvate în vreun chip, oare nu e o sminteala a crede ca Roma în mod chibzuit a fost încredintata unor asemenea aparatori si ca n-ar fi fost pustiita daca le-ar fi pierdut pe ele? Ba dimpotriva, a se închina unor astfel de divinitati învinse, în ipostaza unor sprijinitori si aparatori, înseamna a nu avea divinitati faustice, ci prooroci de piaza rea.
Prin urmare, când s-au scris si s-au cântat în opere poetice asemenea întâmplari, aceasta nu înseamna ca poetilor le place sa scorneasca neadevaruri, în schimb pe cei întelepti adevarul îi sileste sa-l marturiseasca. Dar asemenea situatii este mai nimerit a fi dezbatute mai pe larg si mai atent la un alt capitol: acum însa, în masura în care ma hotarâsem sa vorbesc despre fiintele nerecunoscatoare care îl blesteama pe Hristos, aducându-i învinuiri ca el e pricina acestor izbelisti si urgii pe care ei le îndura, pe buna dreptate, din pricina stricaciunii moravurilor lor, voi lamuri pe scurt, dupa puterile mele, aceasta problema. Asemenea fiinte care au fost crutate de vrajmasi tocmai datorita Mântuitorului Hristos si care nu sunt vrednice sa le acord o deosebita atentie unora ca acestea, care-si ascut limba ponegrind si rostind sudalmi izvorâte dintr-o perversitate abominabila împotriva numelui lui Hristos, deoarece acestia au uzat în mod fatarnic de elocventa, pomenind numele lui Iisus, ca sa poata trai, în schimb de teama si-au înfrânt limbarita în lacasurile consacrate lui Hristos, deoarece acolo unde fusesera la adapost de oprelisti si nesuparati, tocmai datorita respectului fata de numele lui Hristos, vrajmasii nu-i atacasera, pentru ca dupa aceea sa-l împroaste cu sudalmi si vorbe de ocara."
(ibidem, pg. 63)
"Însasi Troia, asa cum am afirmat, mama poporului roman, n-a putut salva prin lacasurile consacrate divinitatilor sale pe locuitorii sai de focul si sabia grecilor care închinau acelorasi divinitati, ba chiar:
Phoenix si neînduplecatul Ulise alesi sa fie pazitorii lor
Pastrau prazi în templul Junonei, acolo se gramadeau din toata Troia
Comorile capturate din templele arse, mesele zeilor si cupele de
Aur curat si vesmintele luate prada. Copiii si mamele îngrozite
sedeau de jur împrejur într-un lung sirag.
Cu alte cuvinte a fost ales de greci un asezamânt consacrat unei divinitati atât de importante, nu în scopul de a nu fi permis sa-i fie eliberati prizonierii, ci unde au gasit cu cale sa-i închida pe prizonierii capturati. Compara acum acest templu cu cel al oricarui zeu din gramada divinitatilor sau apartinând gloatei plebeilor, ci al surorii si sotiei însasi a lui Jupiter, regina tuturor zeilor, cu locasurile apostolilor nostri. Acolo se carau capturile smulse zeilor din templele pârjolite, nu pentru a fi daruite învinsilor, ci pentru a fi împartite învingatorilor, aici în schimb si ceea ce s-a aflat ca apartine acelor sfinte asezaminte s-a adus înapoi cu o cinstire si o cucernicie din cele mai deosebite. Acolo libertatea a fost pierduta, aici libertatea a fost pastrata; acolo captivii închisi devin sclavi, aici acpturarea de prizonieri, interzisa; acolo erau prigoniti prizonierii capturati care devenisera proprietatea vrajmasilor stapânitori, aici erau condusi cei eliberati de vrajmasii lor milostivi; în sfârsit, lacomia si trufia unor greci usuratici din fire alesese acel faimos templu al Junonei, aceste biserici ale lui Hristos fusesera alese de simtamântul de mila si de smerenie în fata unor barbari care stârneau groaza. Afara numai de cazul ca, într-adevar, grecii cu prilejul biruintei lor au crutat templele divinitatilor comune si n-au îndraznit sa maltrateze sau sa-i ia prizonieri pe bietii troieni învinsi, care îsi cautasera refugiul acolo, si în schimb Vergilius, dupa obiceiul poetilor, a mintit. În realitate însa Vergilius a zugravit obiceiul dusmanilor care distrugeau cetatile."
(ibidem, pg. 64)
"Dar la urma urmei de ce sa parcurgem, cu descrierea noastra, istoria numeroaselor neamuri, care au purtat razboaie între ele si niciodata n-au crutat pe învinsi în locasurile zeilor lor? Sa-i avem sub ochi pe romanii însisi, sa le parcurgem istoria si sa-i luam în considerare pe romani, despre a caror proslavire s-au spus urmatoarele: Ei îi cruta pe cei învinsi si în lupta împotriva tiranilor si ca atunci când li se adreseaza o jignire si li se face o nedreptate, prefera sa-i ierte pe autori decât sa se razbune. Când romanii au facut una cu pamântul atâtea si atâtea orase atacate si cucerite, pentru a-si întinde cât mai departe stapânirea: sa ni se citeasca din scrierile istorice ce temple alegeau de obicei, pentru ca aceia care-si cautau refugiul în ele, sa fie lassati în libertate! Oare romanii faceau acest lucru si în schimb istoricii le treceau sub tacere? Oare ce cautau într-un mod foarte staruitor acele fapte care erau menite sa fie elogiate, în schimb se treceau cu vederea cele mai stralucite si evidente sovezi de cucernicie, dupa dânsii?"
(ibidem, pg.66)
"Prin urmare, orice pustiire, macel, jaf, pârjol, jale, capturare de prazi si câte patimiri îndurate cu prilejul ultimului dezastru roman, toate au fost opera razboaielor. Dar ceea ce s-a petrecut recent într-un mod cu totul nou, inedit si anume atrocitatile barbare, acestea au aparut într-o ipostaza cu totul insolita, atât de blânde, încât au fost desemnate de barbari bisericile cele mai grandioase cu rodinul ca sa fie umplute cu locuitorii care trebuie crutati; ba mai mult, barbarii au decretat ca nici un cetatean adapostit acolo sa nu fie supus maltratarilor, de acolo nici unul sa nu fie luat prizonier, unde numeroase persoane erau conduse de milostivii vrajmasi, în scopul eliberarii lor, si de unde nu era scoasa nici o persoana de vrajmasii cei mai cruzi, pentru a fi luata prizoniera.Cine nu-si da seama ca aceste fapte trebuie atribuite numelui mântuitorului Hristos si epocii crestinismului, este orb, cine-l vede si nu-l proslaveste, este un ingrat, cine se opune unuia care-l proslaveste, este un smintit. Departe de mine gândul ca ar fi existat vreun om cu scaun la cap, care sa atribuie o asemenea atitudine cruzimii barbarilor! Iisus Hristos este acela care a înspaimântat mintile cele mai salbatice si mai dezlantuite spre acte barbare si neomenie a popoarelor migratoare. El le-a înfrânat, el le-a temperat pornirile într-un mod uimitor, el, Mântuitorul lumii, acel care a glasuit prin profeti cu atâta vreme mai înainte: Voi pedepsi cu varga nedreptatile lor si cu biciul pacatele lor, dar nu voi îndeparta de la ei mila mea."
(ibidem, pg. 68)
despre atacul asupra crestinilor si avantajele ce decurg din aceasta
"si nu s-a înselat! Faptul însusi a dovedit ca Scipio Nasica a rostit adevarul. Într-adevar, prin distrugerea Cartaginei Republica Romana s-a vazut scapata si eliberata de panica, dar ulterior au urmat, dupa o perioada de prosperitate neajunsuri continui, încât disparând întelegerea dintre cetateni, datorita stricarii moravurilor în primul rând, din cauza sângeroaselor si atrocelor rascoale, apoi foarte curând s-au adaugat si alte calamitati care s-au ivite prin dezlantuirea razboaielor civile soldate cu cumplite maceluri, s-a varsat atât de mult sânge, atrocitatile proscriptiilor si jafurile erau atâtate de-ao lacomie atât de nemasurata, încât acei romani cu o viata atât de integra se temeau de ajunsurile provocate de vrajmasi, pierzându-si neprihanirea vietii, îndurau patimiri mai cumplite din partea concetatenilor lor, si chiar acea jinduire dupa dominatie care, între alte urâte defecte si vicii ale neamului omenesc, era mai accentuata la întreg poporul roman, dupa ce cârmuirea a ajuns în mâineile unui mic numar de potentati, I-a prigonit pe ceilalti, tinându-i sub jugul sclaviei pe concetatenii sleiti si striviti de tiranie."
(ibidem, pg. 109)
"Într-adevar, când s-ar fi putut potoli dorinta de autocratie, când mintile dominate de hipertrofie au ajuns prin acumularea magistraturilor la tirania cu prerogative regesti? De buna seama, posibilitatea de-a trece demnitatea unei magistraturi la alta superioara n-ar fi existat daca n-ar fi fost precumpanitoare decât în sânul unui popor predominat de coruptie, lacomie, lux si risipa. Într-adevar, poporul roman a devenit lacom si amator de lux si risipa dupa succesele obtinute si perioada de prosperitate, despre care acel faimos Scipio Nasica era de parere ca romanii trebuie sa se fereasca, apelând în cel mai înalt grad la întelepciune, deoarece el nu voia ca sa fie nimicita Cartagina, cea mai grandiaosa, cae mai puternica si cea mai bogata cetate, pentru ca placerile sa fie dominate de sentimentul fricii, deoarece prin înfrânarea lor sa nu se ajunga la lux si risipa, iar acestea fiind interzise, nici lacomia si dezmatul sa nu-si faca de cap, crescând prin coruptie. Daca aceste urâte apucaturi vor fi stârpite, vor înflori virtutile morale si vor creste aducând foloase statului, instaurându-se regimul libertatii permanente, rasarita din cultul virtutilor.
Din acestea si din dragoste de patrie, izvorâta din cea mai înalta întelepciune, rezulta faptul ca tot acel Mare pontif roman al vostru ales de Senat al acestor vestite vremuri (fapt care trebuie relevat în mod frecvent) fara nici un vot împotriva, fiind socotit cel mai vrednic barbat, Nasica a oprit senatul de la intentia si planuirea de-a decide constructia unui amfiteatru si l-a convins, printr-o cuvântare cu un continut foarte serios, sa nu permita ca dezmatul grecilor sa se strecoare si sa trensforme moravurile austere ale patriei romane si nini sa nu consimta ca destrabalarea strainilor sa zdruncine din temelie virtutile romane. Nasica s-a impus cu discursul sau cu atâta autoritate, încât Senatul, impresionat de cuvintele lui, si care prevazuse pocurarea scaunelor în teatru si deja cetatenii începusera sa le adune, spre a fi gata la ora desfasurarii spectacolului jocurilor de circ, a oprit dupa aceea instalarea scaunelor. Cu cât de mare dragostea de patrie ar fi desfiintat reprezentatiile jocurilor scenice din orasul Roma daca Nasica ar fi îndraznit sa se împotriveasca autoritatii acelor divinitati romane, despre care el n-avea cunostinta ca sunt demoni vatamatori, sau daca avea cunostinta ca mai degraba trebuie împacare aceste divinitati decât privite cu dispret! Caci înca nu fusese introdusaneamurilor din Roma învatatura superioara crestina care, purificând inima prin credinta, îndeamna duhul omenesc la obtinerea darurilor ceresti sau supraceresti prin umilinta si evlavie si-i scapa de dominatia trufasilor demoni."
(ibidem, pg. 110)
despre nasterea unui nou spirit
"Prin urmare, în prima carte, în care m-am decis sa tratez despre Cetatea lui Dumnezeu, din care cauza aceasta întreaga opera a constituit sarcina mea, intrând pe mâna mea cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-a venit în minte ca în primul rând trebuie sa ma împotrivesc si sa-i combat pe cei care atribuie pe seama religiei crestine acele razboaie care s-au abatut, cazând pe capul lumii acesteia, si mai ales pustiirea recenta de catre barbari a capitalei Imperiului Roman, deoarece religia crestina se opune sa se oficieze sacrificii nelegiuite în cinstea demonilor, când mai degraba trebuie sa se acorde cinstire lui Hristos, pentru ca datorita numelui lui Hrostos si împotriva obiceiului îndatinat al razboaielor, barbarii au lasat accesul liber în lacasurile sfinte si bisericile încapatoare, apartinând religiei crestine, unde credinciosii sa-si gaseasca refugiul si fata de numerosi locuitori devotati întru Hristos, barbarii nu numai ca le-au acordat cuvenita cinstire, ci si celor care de frica au simulat ca sunt crestini, astfel încât, ceea ce le-ar fi fost permis sa se comporte fata de ei, conform dreptului razboiului prin anumite masuri, au socotit ca nu le e permis sa-i captureze.
De aici a rezultat întrebarea, de ce au profitat de aceste binefaceri Dumnezeiesti si necredinciosii si fiintele ingrate, si de ce si atâtea izbelisti si napastuiri savârsite cu vrajmasie au lovit deopotriva si pe cei credinciosi si pe cei necredinciosi? Ca sa lamuresc lucurrile raspunzând la aceasta întrebare atât de raspândita, pusa de multi (caci fie în toate binefacerile zilnice ale lui Dumnezeu, fie în toate restristile cazute pe capul oamenilor, caci adesea se întâmpla sa vina de-a valma si la cei care duc un trai bun si la cei care traiesc rau, fara deosebire, si pe multi îi preocupa îndeobste aceste probleme), împins de necesitatea lucrarii la care m-am înhamat, am întârziat o buna bucata de vreme."
(ibidem, pg. 122)
"Adu-ti aminte ca eu, reconsiderând acestea, ma pronunt împotriva neputintei, deoarece datorita ignorantilor s-a raspândit si acel faimos proverb popular: când e seceta si nu cad ploi, de vina sunt crestinii. De buna seama, acei care sunt educati si cultivati cu studii liberale iubesc istoria si cunosc perfect aceste fenomene. Dar ca sa învrajbeasca în cel mai înalt grad gloatele nestiutoare, înversunându-le împotriva noastra simuleaza ca nu le cunosc si se straduiesc sa convinga poporul de rând ca dezastrele si calamitatile prin care trebuie lovit neamul omenesc la anumite intervale de timp si pe anumite spatii se întâmpla din cauza numelui de crestin, care se raspândeste pretutindeni, capatând o uriasa faima si un nemaipomenit prestigiu într-un singur scop: ca sa lupte împotriva divinitatilor pagâne.
Asadar, sa parcurga împreuna cu noi etapele istoriei, înainte de-a fi venit Hristos întrupat în om, înainte ca numele lui si acea slava, pe care zadarnic o pizmuiesc, sa fie cunoscute noroadelor prin ce calamitati au trecut si prin ce urgii au napastuit în multe rânduri si în felurite chipuri Republica Romana si sa-si apere daca pot, divinitatile lor în raport cu ele, daca divinitatile sunt datorate pentru acest temei, ca sa nu patimeasca neajunsuri ce-I care-si adora zeii lor. Dar daca si acum vor mai îndura patimiri, atunci sa se straduiasca din rasputeri sa ne reproseze noua aceste calamitati. De buna seama, de aceste divinitati au îngaduit sa cada pe capul lor acele calamitati despre care am de gând sa vorbesc acum, înainte ca numele lui Hristos, raspândite pretutindeni, sa-i supere pe zeii pagâni si sa opreasca a li se aduce sacrificii?"
(ibidem, pg. 124)
despre chiar titlul cartii si începuturile politologiei de influenta crestina
"Aceste întâmplari si altele de asemenea natura, daca s-ar mai putea undeva afla altele mai numeroase si mai adecvate, ca sa le dea raspuns adversarilor nostri referitor la familia rascumparata a domnului nostru Hristos si cetatea peregrina a regelui Hristos. sa-si aduca aminte totusi ca viitorii cetateni ai cetatii lui Hristos stau ascunsi chiar în mijlocul vrajmasilor, pentru ca nu care cumva sa se creada ca este fara folos sa poarte în sânul ei niste adversari, care pâna la urma vor deveni niste adversari credinciosi crestini. Dupa cum chiar cetatea lui Dumnezeu are în rândurile sale numeroase fiinte prin comuniunea acelorasi taine sacre, câta vreme vom pregrina prin aceasta lume, dar nu se vor bucura împreuna cu ea de eternul destin al sfintilor. Acestia, parte în taina, parte fatis, nu se sfiesc sa murmure împreuna cu adversarii însisi ai lui Dumnezeu, al caror juramânt de credinta îl poarta, fie frecventând împreuna cu ei teatrele, fie umplând împreuna cu noi bisericile. Despre îndreptarea însa a unora din rândurile acestora trebuie cu mult mai putin sa ne pierdem sperantsele, daca în rândul celor mai înversunati potrivnici se gasesc ascunsi prieteni predestinati, înca nedescopeiti de acestia însisi.
Negresit, aceste doua cetati îsi au meaturile lor sinuoase si vor fi de-a valma amestecate în acest veac, pâna când se vor desparti prin Judecata din Urma. Despre nasterea, evolutia si cuvenitul sfârsit al celor doua cetati voi vorbi ce trebuie, dându-mi parerea, inspirat de harul Dumnezeiesc, pentru slava cetatii lui Dumnezeu, a carei stralucire va fi mult mai presus în comparatie cu altele straine pregatite pe cai potrivnice."
(ibidem, pg. 114)
"Fiindca astfel stau lucrurile sa nu atribuim puterea de-a acorda domnia peste un regat sau o împaratie decât adevaratului Dumnezeu, care harazeste fericirea în împaratia cereasca numai dreptcredinciosilor. În schimb domnia pamânteasca el o acorda si celor credinciosi si celor necredinciosi, asa cum gaseste el de cuviinta, si caruia nu îi este pe plac nici o nedreptate. Într-adevar, cu toate ca am afirmat unele lucruri pe care Dumnezeu a binevoit sa am revelatia lor, totusi e mult pentru mine si întrece la mare distanta puterile mele sa iau în discutie tainele omenesti si sa patrund cu cugetul meu în limpezimea lor, meritele diferitelor regate si împaratii. Singurul si adevaratul Dumnezeu, prin urmare, care n-a parasit neamul omenesc nici cu judecata sa, nici cu ajutorul sau, a dat regatul si imperiul romanilor când a vrut si cât a vrut; care a dat asirienilor, ba chiar si persilor, ale caror scripturi au scris ca aceste noroade au cultul numai a doua divinitati, una a binelui si alta a raului; ca sa trec sub tacere religia poporului evreu, despre care am aratat suficient, cât am socotit de cuviinta sa vorbesc, si care au cultul monoteist si cât a durat regatul lor. Prin urmare, cel care a dat persilor semanaturile fara cultul zeitei Segetia, care le-a acordat si alte daruri, fara cultul atâtor divinitati. În schimb romanii, prin religia lor politeista, au stabilit câte o divinitate pentru fiecare activitate, ba chiar pe mai multe, ca sa ocroteasca câte o activitate omeneasca. Tot Dumnezeu a acordat persilor un regat fara cultul acelor divinitati, datorita cultului carora romanii au crezut ca au obtinut împaratia lor.
si la fel si oamenilor tot el le-a acordat puterea, ca spre exemplu lui Marius; tot el lui Gaius Caesar; el I-a dat domnia lui Augustus si tot el si lui Nero. El I-a facut împarati pe cei doi Vespasieni, atât tatal, cât si fiul sau Titus, cei mai cumsecade autocrati, si tot Dumnezeu si pe Domitianus, cel mai crud împarat. Dar ca sa nu fiu nevoit sa-i însirui pe fiecare în parte, cel care i-a dat puterea crestinului Constantin cel Mare a fost tot cel care i-a dat-o si lui Iulianus Apostatul, a carui fire la început iesita din comun i-a alertat-o curiozitatea detestabila si sacrilega, altoita cu râvna de-a domni, pentru ca acest împarat capatase meteahna dezlegarii oracolelor lipsite de fond, fiindca, bizuindu-se pe certitudinea victoriei, si-a incendiat flota cu care îsi transporta alimentele atât de necesare vietii. Ulterior, perseverând cu înversunare sa comita actiuni îndraznete, fara masura, curând a fost suprimat pe merit, victima a cutezantelor sale nesabuite, iar armata si-a lasat-o pe tarâmuri vrajmase, lipsita de toate cele necesare, astfel încât sa nu mai poata scapa cu viata de acolo, spre a fi diriguita aiurea, contrar acelor faimoase proorociri ale zeului Terminus, despre care am vorbit în cartea deinainte.
Cu certitudine, unicul si adevaratul Dumnezeu cârmuieste si guverneaza cum gaseste de cuviinta toate acestea. si daca face toate acestea din cauze necunoscute, oare sunt ele si nedrepte?"
(ibidem, pg. 358)
despre unicul principiu capabil sa purifice si sa reînnoiasca natura umana
"Prin urmare, noi când vorbim despre Dumnezeu si nu relevam doua sau trei principii, dupa cum nu ne-a fost îngaduit sa vorbim de doi Dumnezei sau trei Dumnezei, cu toate ca vorbim de fiecare în parte, fie despre Tatal, fie despre Fiul, fie despre Sfântul Duh, ci marturisim ca fiecare în parte este Dumnezeu, dar nu afirmam cum sustin ereticii sabellieni ca Tatal este acelasi care este si Fiul, însa Tatal este si Tatal Fiului, iar Fiul este Fiul Tatalui si Sfântul Duh al Tatalui si al Fiului nu este nici Tatal, nici Fiul. Asadar, cu adevarat s-a grait ca omul nu se purifica pe baza unui principiu, cu toate ca acesti filosofi au afirmat ca exista mai multe principii.
Însa Porphyrios, subjugat de puterile pizmase, de care se rusina, dar se si temea sa le combata nestânjenit, n-a vrut sa înteleaga faptul ca domnul Iisus Hristos reprezinta principiul, prin încarnarea caruia suntem purificati. Într-adevar, Mântuitorul si-a dispretuit carnea sa, pe care prin sacrificiul sau, si-a asumat izbavirea noastra; dar ca un adevarat Mediator binecuvântat, Iisus Hristos, întelegându-si misiunea si angajamentul sau, nu cu trufie, pe care a zadarnicit-o prin smerenia sa, s-a aratat muritor pentru muritori, în schimb duhurile necurate, necomportându-se cu smerenie, ci dimpotriva s-au manifestat cu o aroganta si mai strigatoare, fagaduind sarmanilor oameni un ajutor înselator, aidoma nemuritorilor fata de muritori. Deci, preabunul si adevaratul Mediator a aratat ca factorul rau este pacatul, nu substanta sau natura carnii care a putut sa ia fiinta fara pacat odata cu primirea sufletului si a putut convietui, iar prin moarte a putut sa se desparta trupul de suflet, înaltându-se pe o treapta superiaora prin înviere. Dar moartea însasi, cu toate ca constituie o pedeapsa pentru pacat, pe care pedeapsa o rezolva totusi fara pacat, nu trebuie evitata pacatuind, ci mai degraba, daca se observa vreo posibilitate, trebuie suportata în numele justitiei. Într-adevar, omul n-a putut ispasi pedeapsa pentru pacatele savârsite prin moartea sa si prin temeiul ca a închis ochii, dar nu pentru ispasirea pacatului."
(ibidem, pg. 619)
Despre arta discursului în Antichitate
"E drept, atenieni, ca cei care vin sa ceara ajutor de la altii, asa cum facem noi acum, fara sa le fi facut o mare binefacere sau sa fi încheiat mai dinainte o alianta, sa dovedeasca, în primul rând, ca cer lucruri foarte folositoare, si daca nu, ca nu cer lucruri pagubitoare, iar în al doilea rând, ca vor pastra o recunostinta neclintita; însa, daca nu vor stabili cu precizie, nici una, nici alta, sa nu se mânie când nu vor obtine câstig de cauza. Iata de ce corcirienii ne-au trimis pe noi cu cererea de intrare în alianta, convinsi ca ei va vor oferi garantii solide. Sa- întâmplat ca aceeasi linie politica a noatsra fata de voi, în nevoia în care ne aflam, sa fie nerationala, iar fata de propriile noastre interese, în prezent, pagubitoare. Caci nealiindu-ne noi cu nimeni de buna voie, pâna acum, iata-ne, venim sa rugam pe altii acest lucru, si totdata, din aceesi pricina, am ramas singuri, în razboiul actual cu corintienii. si ceea ce noi socoteam nmai înainte o abtinere înteleapta - sa nu ne punem în primejdie, dupa placul altora, intrând în alianta cu altii - s-a schimbat acum, dovedindu-se nechibzuinta si slabiciune a mintii. Drept este ca, în batalia navala care a avut loc, noi singuri i-am respins pe corintieni; acum însa, când pornesc împotriva noastra cu pregatiri mai mari, din Pelopones si din restul Eladei, si când ne vedem incapabili sa-i învingem numai cu fortele proprii, si totdata primejdia e mare daca vom ajunge la mâna lor, suntem constrânsi sa cerem ajutor si de la voi, si de la oricine altcineva, si avem dreptul la îngaduinta, daca, nu din pricina josniciei, ci mai ales dintr-o judecata gresita, îndraznim demersuri contradictorii fata de neangajarea noastra de pâna acum..
Ir daca cineva dintre voi gândeste ca razboiul în care am putea sa va fim de folos nu va avea loc, face o judecata gresita si nu-si da seama ca lacedemonienii, de frica voastra, vor porni razboiul si ca corintienii, care au trecere în fata lor si va sunt dusmani voua, încearca sa ne cuprinda pe noi acum, în vederea atacarii voastre, ca sa nu stam uniti prin ura comuna împotriva lor si sa nu piarda una din doua: sau sa ne pagubeasca pe noi, sau sa se întareasca ei însisi. La rândul nostru, avem datoria sa le-o luam înainte, noi oferindu-va intrarea în alianta, voi primindu-ne, si sa le întindem noi lor curse, mai degraba decât sa dejucam uneltirile lor.
Iar daca vor spune ca nu e drept sa primiti în alianta pe colonistii lor, sa afle ca orice colonie bine tratata cinsteste metropola, dar nedreptatita, se înstraineaza; caci colonistii se trimit nu ca sa fie sclavi, ci egali cu cei ramasi acasa. Ca au procedat nedrept, e lucru limpede: caci invitati la arbitraj, în privinta Epidamnosului, au preferat sa rezolve diferendele prin razboi mai degraba decât pe calea legii. si ceea ce savârsesc împotriva noastra, care le suntem rude, sa fie pentru voi un argument sa nu va lasati înselati de minciuni, si sa nu-i sustineti, în cererile lor, fara sa fi chibzuit. Caci numai acela traieste în deplina siguranta, care se caieste cel mai putin ca a facut pe placul dusmanilor.
si nici nu veti rupe tratatul cu lacedemonienii daca ne veti primi în alianta pe noi, care nu suntem aliati nici cu unii, nici cu altii. Caci se spune în el: oricarei cetati elenice care nu este aliata cu nimeni sa-i fie îngaduit sa treaca de partea unora sau altora, dupa plac.
si oricine socoteste ca noi spunem lucruri folositoare, dar se teme ca, dându-ne ascultare, din pricina lor, va rupe tratatul de pace, sa stie ca temerea lui, când dispune de forta, mai degraba va înspaimânta dusmanii, pe când încrederea în tratat, daca nu vom fi primiti în alianta, comportând ea însasi slabiciune, va fi si mai putin temuta de dusmani, deveniti mai puternici; totdata, sa stie ca acum delibereaza asupra Atenei nu mai putin decât asupra Corcirei, si ca nu prevede masurile cele mai indicate pentru ea când, luând în seama interesul imediat sta la îndoiala sa-si adauge, în vederea razboiului iminent si care numai cât n-a izbucnit, un loc întarit, cu care esti prieten sau dusman, cu cele mai mari avantaje sau dezavantaje. Caci e bine situat în privinta navigatiei catre Italia si Sicilia, încât nici nu îngaduie sa le soseasca peloponesilor forte navale dintr-acolo, iar pe de alta parte, poate asigura trecerea de aici într-acolo. Recapitulând foarte pe scurt, pentru toti împreuna si pentru fiecare aparte, astfel ati putea întselege de ce sa nu ne respingeti: sunt trei flote printre eleni demne de mentionat: cea de care dispuneti voi, a noastra si ce a corintienilor; iar daca din nebagare de seama veti lasa ca acestea doua sa se împreune, si corintienii ne vor cuprinde înaintea voatsraveti avea de luptat pe mare atât cu corcirienii cât si cu peloponesii, pe când daca ne veti primi, veti dispune în lupta împotriva lor de o gflota mai numeroasa, sporita cu flota noastra."
(Tucidide, op. cit., pg. 134)
contrareplica corintiana
"Dat fiind ca acesti corcirieni au vorbit nu numai despre primirea lor în alianta, ci si despre faptul ca noi comitem o ilegalitate si ca li se face un razboi nejustificat, e necesar ca si noi, pomenind mai întâi despre aceste doua chestiuni, numai dupa aceea sa trecem la restul cuvântarii, pentru ca sa puteti considera mai temeinic cererea noastra si sa nu respingeti, fara motiv, ajutorul cerut de acestia. Asadar, afirma ca niciodata n-au primit alianta cu nimeni, din pricina moderatiei; dar ei au practicat aceasta politica cu scopulde a face rau, nu doara ca-s oameni cinstiti, nevoind sa aiba nici un partas la tâlharii, nici chiar un martor, si, citati în justitie, sa nu se faca de rusine. si totdata, cetatea lor, situata într-o regiune care dispune de orice, face ca tot ei sa fie judecatorii daunelor pe care le aduc altora, mai degraba decât parte, în fata unei instante de arbitraj, fiindca ei, ca unii care pornesc foarte rar pe mare, la altii, mai ales primesc pe altii care debarca de nevoie, la ei. .
Însa nici fata de ceilalti, nici fata de noi nu sunt asa; si, cu toate ca sunt colonisti de-ai nostri, din totdeauna sunt în stare de revolta împotriva noastra, si acum ne fac razboi, spunând ca n-au fost trimisi în colonie pentru ca sa fie tratati cu dispret. Dar si noi afirmam ca n-am fondat colonia ca sa fim insultati de acestia, ci ca sa le fin conducatori si sa primim cinstirile cuvenite. Caci restul coloniilor ne cinstesc pe noi, si suntem cei mai iubiti de coloni. si e limpede ca, daca suntem pe placul celor mai multi, pe nedrept displacem acestora singuri, si ca nu pornim o expeditie de asa mare amploare fara sa ni se fi adus prejudicii deosebit de mari. Era frumos, chiar daca am fi gresit, ca ei sa se plece mâniei noastre, si noua ne-ar fi fost rusine sa folosim forta, fata de sfiala lor; dar ei, din trufie si prea mare bogatie, au comis multe greseli fata de noi, iar Epidamnosul, colonia noastra, cât timp era într-o stare nefericita, n-au ridicat pretentii asupra ei, însa dupa ce I-am venit noi într-ajutor, au ocupat-o cu forta si o stapânesc.
Ca noi însine ne prezentam cu capete de acuzatie întemeiate, si ca acestia sunt nesupusi legii si trufasi, s-a aratat; trebuie sa întelegeti însa ca, conform legii, n-aveti cum sa-i primiti în alianta. Caci, daca se spune în tratat ca oricarei cetati neînscrise îi este permis sa se alieze cu oricare din noi, pactul nu s-a întocmit pentru cei care se aliaza ca sa dauneze altuia, ci pentru oricine are nevoie de aparare fara sa lipseasca pe un altul de sine, si care nu va aduce celor care-l primesc în alianta, daca este întelept, razboi în locul pacii; lucru care ati putea voi sa-l patiti acum, daca nu ne dati ascultare Caci ati deveni nu numai aparatorii acestora, ci si dusmanii nostri, în loc de aliati; caci e obligatoriu, daca veti merge împreuna cu ei, sa-i pedepsim pe ei nu fara voi. Însa, de buna seama e conform cu dreptatea sa va tineti de-ao parte de unii si de altii, iar daca nu, dimpotriva, mergeti cu noi contra acestora (caci cu corintienii aveti un tratat de pace, pe când cu corcirienii n-ati încheiat niciodata nici chiar un armistitiu), si nu stabiliti legea de a se primi în alianta revoltatii altora. .
Asa ca acestea sunt pretentiile noastre legitime, întemeiate pe practica elenilor; iar recomandatii si cereri de a ne face pe plac, va facem de acelea de care îsi fac niste oameni care nu sunt dusmani încât sa se pagubeasca si, iarasi, nici prieteni intimi; afirmam ca în situatia de fata sunteti datori sa ne rasopundeti la rândul vostru.
Nu va lasati momiti nici de faptul ca ofera o alianta de razboi cu o mare putere maritima, caci a nu nedreptati pe egali reprezinta o forti mai solida decât, împins de aun avanraj imediat si vizibil, sa detii mai mult, cu pretul primejdiilor.
Asa ca noi, ajunsi în situatia de partea careia ne-am declarat noi însine, la Lacedemona, ca fiecare sa-si pedepseasca propriii aliati, acum insistam sa obtinem acelasi lucru din partea voatsra; si voi, cei ajutati de votul nostru, nu ne pagubiti cu al vostru, ci raspundeti-ne în mod egal, stiind ca aceasta este acea foarte rara ocazie în care cel ce te ajuta îti este prieten, iar cel ce se împotriveste - dusman. Iar pe acesti corcirieni nu-i primiti în alianta, în ciuda noastra, si nu le dati sprijin lor, care au încalcat legea. si daca veti face aceasta, veti proceda conform cu ceea ce e drept, si veti lua si hotarârile cele mai bune pentru voi însiva."
(ibidem, pg. 136)
discursul lui Pericle
"Majoritatea celor care au vorbit aici pâna acum, au adus cuvinte de lauda celui care a adaugat datinii aceasta cuvântare, zicând ca e frumos ca ea sa fie pronuntata pentru cei cazuti în razboaie. În ceea ce ma priveste, as socoti ca este de ajuns ca, dovedindu-se ei oameni de isprava cu fapta, tot cu fapta sa ne manifestam pretuirea lor (asa cum vedeti si de aceasta data pregatirile pentru înmormântarea lor de catre stat) si ca virtutile multor barbati nu trebuie sa ajunga în primejdia de a fi crezute, numai dupa cum vorbeste, bine sau rau, unul singur. Caci este greu sa vorbesti pe potriva, într-o problema în care fie numai si conceperea adevarului cu mare greutate se fixeaza în mintea auditorilor. Deoarece ascultatorul care stie ca este adevarat ce se spune si care este plin de gânduri bune, repede ar putea socoti ca s-a vorbit mai prejos decât doreste el si decât stie, iar cel nestiutor s-ar putea sa creada, din invidie, ca s-a exagerat, daca ar auzi ceva care sa întreaca însusirile sale. Caci numai pâna acolo suporta oamenii elogiile altora, pâna la masura în care fiecare aprte socoteste ca si el ar fi în stare sa savârseasca ceva din cele pe care le-a auzit; si invidiind acea parte din elogii care îi depaseste pe ei, imediat nu le mai dau crezare. Dar, dat fiind ca s-a socotit din vechime ca e frumos sa procedam asa, se cade ca si eu, tinându-ma de obicei, sa va câstig, pe cât voi putea mai mult, gândurile si parerile tuturor.
si voi începe mai întâi cu stramosii, fiindca este drept si li se cuvine, într-o astfel de împrejurare, sa le cinstim memoria. Caci aceasta tara, locuita mereu de acelasi popor, generatie dupa generatie, ne-au lasat-o mostenire libera prin vitejia lor. si ei, asadar, merita laude, dar parintii nostri merita laude mai mari, caci, pe lânga ceea ce au primit, adaugând la imperiul pe care-l stapânim acum, înfruntând primejdii, ni l-au lasat noua, generatiei actuale. Însa mai ales noi însine, care am ajuns la o anumita vârsta, l-am dezvoltat în majoritatea privintelor, si am dotat statul cu de toate, fiind acum în stare sa faca fata singur la toate cerintele din vreme de razboi sau de pace. Dat fiind ca, în fata unor oameni care stiu faptele de arme prin care am dobândit îndeosebi bunurile noastre, nu am de gând sa vorbesc pe larg depsre felul în care noi însine sau parintii nostri am respins cu vitejie pe dsmanii care au navalit asupra noastra, eleni sau barbari, am sa le las deoparte. Însa de la ce fel de viata pornind s-a ajuns la situatia actuala, si în ce fel de forma de guvernamânt ducându-ne viata, si de ce fel de caractere dând dovada am consolidat imperiul, lamurind mai întâi aceste probleme, am sa trec apoi si la elogiul acestor decedati, considerând eu ca, într-o situatie ca aceasta, nu este necuvenit sa se vorbeasca despre astfel de lucruri, ci este folositor ca întreaga adunare, si cetateni, si prieteni, sa le auda."
(ibidem, pg. 226)
discursul lui Menon
"Soldati! Daca-mi veti da ascultare, va încredintez ca Cirus are sa va pretuiasca mai mult decât pe ceilalti, fara ca pentru aceasta sa trebuiasca sa va primejduiti viata sau sa treceti prin necazuri. Ce se cere sa faceti? În clipa de fata, Cirus are nevoie de elini care sa mearga alaturi de el împotriva regelui. Parerea mea este ca trebuie cu tot dinadinsul sa treceti Eufratul fara a mai asteptahotarârea celorlalti elini. În caz ca ei vor hotarî sa-l urmeze, impresia lui va fi ca acest lucru vi se datoreaza voua, care ati trecut cei dintâi de cealalta parte a fluviului; drept urmare, el are sa va fie recunoscator pentru zelul pe care i-l aratati mai presus decât ceilalti si va va avea în vedere (lucru la care Cirus se pricepe ca nimeni altul). În caz ca ceilalti vor hotarî sa nu-l urmeze, ne vom întoarce si noi din drum; câstigându-i încrederea, ca singurii care I-au dat ascultare, Cirus va va numi comandanti de garnizoana sau de unitate, si sunt încredintat ca tot ce i-ati mai cere, veti capata de la el ca de la un prieten."
(Xenofon, Anabasis, pg. 309)
discursul lui Xenofon
"Comandanti, la gândul clipelor de încercare prin care trecem acum, n-am putut închide ochii, nici n-am putut ramâne culcat. De altminteri, îmi pare ca nici voi n-ati putut dormi în noaptea asta. În ceea ce-l priveste pe dusman, este limpede ca el nu s-a hotarât sa ne provoace pe fata decât din clipa în care s-a vazut stapân pe situatie. Totusi nu se întreaba nici unul dintre noi ce ar fi de facut ca sa-i tinem piept cât mai bine. Pusu-v-ati întrebarea ce ne va astepta daca ne vom lasa în voia soartei si vom încapea în puterea regelui? A fost omul acesta în stare sa taie capul si mâna fratelui sau nascut din aceiasi parinti; pe urma l-a atârnat de un par. Pe noi ce ne poate astepta? Nu avem nici unul trecere pa lânga Artaxerxe. Noi am luat armele în mâna spre a-l rasturna si ca, din rege, sa-l facem rob - sau chiar sa-l ucidem, de s-ar fi putut. Ce soarta credeti ca ne asteapta? Sa va spun eu: Artaxerxe nu se va da în laturi sa ne schingiuiasca, pentru ca astfel sa vâre frica în tot omul caruia îi va trece vreodata prin minte sa ridice armele împotriva lui. Iata de ce se cade sa straduim din toate puterile sa nu-i cadem în mâna.
În ce ma priveste, toata vremea cât a tinut armistitiul n-am încetat a ma întrista de propria noastra soarta si a ferici pe rege si pe supusii lui, cu gândul la meleagurile lor nesfârsite si felurite, cu gândul la bogatiile, la slujitorii lor, la cirezile, la banii si la vesmintele lor. Iar când cugetam la soldatii nostri, când ma gândeam ca nici unul dintre noi nu poate avea parte de cele de mai sus decât în schimbul banilor, ca sunt atât de putini cei care mai au bani pentru astfel de lucruri si ca ne-am legat prin juramânt sa platim cu bani buni tot ce luam, se întâmpla ca armistitiu sa-mi para mai de temut decât actuala stare de razboi. Între timp persii si-au calcat juramântul de pace. Dupa mine acest lucru înseamna sfârsitul neobrazarii lor si al îndoielilor moastre. Din clipa de fata începând, toate acelea vor fi ale învingatorilor; jocul se desfasoara sub ochii zeilor, care, ca întotdeauna, nu pot fi decât de partea noastra. Persii au jurat strâmb pe acesti zei, în timp ce noi, desi am dat în calea noastra de multe si frumoase lucruri, le-am ocolit cu strasnicie spre a nu ne calca juramântul. Pentru aceasta pricina cred eu ca trebuie sa ne prindem la lupta cu fruntea mai sus decât ei. Suntem înca mai rabdatori la frig, la arsita ori la osteneli, decât sunt ei; cu ajutorul zeilor, moralul nostru este mai bun; ca sa spunem ca barbatii lor sunt mai usor de ranit si mai lesne de ucis decât sunt barbatii nostri, deca zeii ne vor darui biruinta, asa cum a fost ultima data.
Banuiesc ca mai sunt si alti insi care gândesc ca mine. Pe zei, de ce sa asteptam ca altii sa vina la noi si sa ne învete ce am avea de facut mai bun? Sa începem noi prin a îndemna pe ceilalti spre barbatie. Dovediti-le ca sunteti cei mai buni capitani si cei mai vrednici dintre generali. Daca sunteti dornici sa porniti pe aceasta cale, atunci va voi urma si eu; iar de-mi veti face loc în fruntea voatsra, eu n-am sa invoc vârsta ca scuza: socotesc ca-s de ajuns de copt ca sa pot îndeparta de la mine ispitele rele."
(ibidem, p. 336)
discursul lui Thrasycrates în fata reprezentantilor cetatilor arondate Ligii etoliene
"Judecând dupa însasi faptele petrecute, etolieni, parerea mea este ca lucrurile sunt clare. Nici regele Ptolemaios, nici rhodienii, nici Byzantionul, Chiosul si Mytilene nu va nesocotesc, Nu este nici pentru prima, nici pentru a doua oara când va facem propuneri de pace ci, de când ati provocat acest razboi, noi n-am încetat sa asteptam cu rabdare, sa cautam orice prilej favorabil pentru a va aminti acest adevar. Asa cum se prezinta actualmente situatia, dornici sa evitam distrugerea Etoliei si a Macedoniei, ne preocupa viitorul si soarta tinuturilor noastre natale precum si a restului Greciei. Odata aprins, incendiul care se întinde cu furie, cu greu poate fi stins; întetita de suflul vântului, vapaie cuprinde tot ce-i iese în cale, întretinuta fiind si de arderea materialelor ce le-a doborât; adesea, pe neasteptate, flacarile se întorc împotriva aceluia care le-a aprins. Asa este si cu razboiul. Cei care-l încep, uneori sunt primele sale victime; alteori conflagratia se întinde nimicind fara alegere tot ce întâlneste, mereu împrospatata si însufletita de prostia multimilor, întocmai ca de suflarea vântului. Prin urmare, barbati etolieni, închipuiti-va ca toti grecii din insule si alaturi de acestia toti grecii asiatici ar veni sa va roage sa încetati ostilitatile si în schimb sa preferati negocierile de pace; neîndoielnic este si ca ei sunt afectati de ceea ce se petrece; ascultati deci glasul ratiunii, lasati-va convinsi si dati ascultare rugamintilor noastre. Daca, cel putin, razboiul pe care-l purtati si care nu va aduce nici un avantaj - pâna la urma aici ajunge orice razboi în majoritatea cazurilor - daca ar fi pornit cu o motivare onorabila si în conformitate cu intentiile nobile ale celor care l-au provocat, putem presupune ca ar mai fi cineva dispus sa va ierte, tinând seama ca ati avvut numai gânduri bune. Când însa se dovedeste a fi cel mai murdar dintre toate, plin de nemarginita infamie, atragând numai blesteme, nu este oare cazul sa reflectati cu toata seriozitatea asupra situatiei? Parerea mea am sa v-o spun cu toata sinceritatea. Voi, daca sunteti întregi la minte, ascultati în liniste cele ce am spus: este mult mai bine sa iei seama la dojana ce se face si când vine ceasul greu sa fii salvat, decât sa pleci urechea la cuvintele lingusitoare si peste putin timp sa pieri, si sa piara si restul Greciei.
Deschideti asadar bine ochii la prostia ce o faceti. Pretindeti ca luptati împotriva lui Filip servind interesele Greciei, pentru a o scapa de dominatia macedoneana. În realitate, luptati pentru ruina Greciei, pentru înrobirea ei. Tratatele pe care le-ati încheiat cu Roma, tratate care pâna acum au ramas în scripte, astazi le vedem cum se transforma în fapte. Daca simpla redactare a acestor conventii ajungea ca sa va faca de rusine, acum, datorita celor întâmplate, infamia apare la lumina, în ochii tuturor. Numele lui Filip nu este decât un pretext în conflictul izbucnit. El personal nu are nimic de suferit. Tratatele pe care le-ati încheiat cu romanii sunt îndreptate împotriva aliatilor regelui, si cei mai multi dintre acestia se gasesc în Pelopones, împotriva Boetiei, a Eubeei, a Focidei, a Locridei si a Thessaliei, a Epirului, conventii prin care se stipuleaza ca persoanele fizice si prada de razboi revin romanilor, iar voua va revin teritoriile si cetatile etolienilor. Daca, sa zicem, voi ati cuceri cumva o cetate-stat, nicicând n-ati putea îndura ca oamenii liberi sa fie supusi violentei nici ca orasul sa fie indendiat, socotind o asemenea actiune cruda, cu iz barbar. Dar iata, ati perfectat asemenea conventii prin care ati predat cu mâinile legate barbarilor pe toti ceilalti greci, ca victime ale celor mai rusinoase ultragii si nelegiuiri. Toate acestea pâna acum nu s-au stiut. Acum însa, luând seama la ce au patit oreatii si nefericitii de egineti, sunteti demascati în ochii tuturor. Soarta parca dinadins expune la vedere tuturor prostia voastra. Acest a fost începutul razboiului si ceea ce se întâmpla înca si acum, asa este. Deznodamântul, presupunând ca în general toate vor iesi asa cum le-ati planuit voi, la ce va închipuiti ca va duce? Nu reprezinta el oare începutul marilor nenorociri pentru întreaga Grecie?"
(Polibios, Istorii, vol. II, pg. 151-152)
discursul lui Hannibal
"Cum însa am început sa ne razboim, spuse Hannibal, în competitie fiind pentru stapânirea Siciliei si mai apoi pentru cea a Hispaniei, pentru ca, din pacate, pâna la urma nu am tinut seama de avertismentele Fortunei, iata ca am ajuns pâna acolo sa punem în primejdie însasi fundamentele patriilor noastre - voi, în trecut, noi, chiar acum - când trecem prin momente grele si hotarâtoare. Urmarea ar fi sa încercam, daca este cu putinta, de a gasi un mijloc pentru a implora zeii sa puna odata capat ambitiei care ne dezbina. Eu sunt gata, din parte.mi, datorita faptului ca am dobândit experienta din însasi scoala vietii care m-a învatat cât de nestatornica este Fortuna si ce putin îi trebuie, sa încline balanta când într-o parte, când în alta, jucându-se cu noi de parca am fi niste copii nestiutori.
Tare ma tem însa, Scipio, ca cele spuse de mine nu vor gasi ascultare în inima ta, desi merita cu prisosinta sa fie luate în seeama. Esti foarte tânar. Toate ti-au mers asa cum ai dorit atât în Hispania cât si în Africa si pâna acum n-ai avut prilejul sa te izbesti de greutatile scoase de Soarta în calea omului. Priveste cum stau lucrurile dupa un singur exemplu, si nu unul luat din trecut, ci chiar din zilele noastre. Eu sunt fara doar si poate faimosul Hannibal care, dupa batalia de la Cannae devenisem stapânul aproape a întregii Italii. Cel care putin dupa aceea a ajuns pâna sub zidurile Romei, cel care punându-si tabara la patruzeci de stadii de capitala voastra se si întreba ce masuri vor fi de luat fata de voi si de patria voastra. si acum, iata-ma aici, în Africa, înaintea unui roman, ducând tratative pentru propria mea salvare si soarta Cartaginei. Gândeste-te numai, Scipio, te rog, fie ca ceea ce ai înaintea ochilor sa te învete sa nu devii prea încrezut, indiferent de ce hotarâre vei lua, nu uita ca esti doar un muritor si alege întotdeauna cel mai mare bine, cel mai mic rau. Ce om întreg la minte ar fi dispus, fara scupule, sa înfrunte primejdia ce te asteapta? Daca vei fi învingator, mare lucru n-ai de adaugat la gloria ta personala si la cea a Romei. Daca vei fi învins, vei fi distrus cu propriile tale mâini tot ceea ce pâna acum ai savârsit, lucruir marete, frumoase. Unde vrei sa ajungi? Doresc sa-ti fac urmatoarea propunere: referitor la toate teritoriile care constituie temeiul neîntelegerilor noastre, si anume, Sicilia, Sardinia, Hispania, ele vor apartine romanilor. Cartaginezii îsi vor lua angajamentul ca niciodata sa nu mai porneasca cu razboi împotriva Romei din dorinta de a le cuceri. Toate celelalte insule care se gasesc între Italia si Africa vor tine tot de dominatia Romei. Sunt convins ca în aceste conditii, care asigura supravietuirea Cartaginei, gloria se va revarsa si asupra sa si asupra patriei tale!"
(ibidem, pg. 250)
"Ostasul roman, zise el, lupta bine nu numai în câmp deschis, ci, daca se sprijina pe tactica militara, si în paduri de ses si de deal; caci, printre trunchiurile copacilor si în lastarisul care creste în pamânt, nici scuturile peste masura de mari ale barbarilor, nici sulitele lor foarte lungi nu se pot mânui asa de usor ca lancile, sabiile si platosele lipite de trup ale romanilor. Sa de ei, prin urmare, lovituri cât mai dese: cu ascutisul armelor sa tinteasca drept în fata pe dusman. Germanii n-au nici platose nici coifuri, iar scuturile lor nu sunt macar prinse cu fier sau cu piele, ci sunt o împletitura de nuiele sau niste scânduri subtiri vopsite; cei din linia întâi au, de bine de rau, lanci; ceilalti, sageti arse la vârf sau lanci scurte. Trupul lor, desi fioros la vedere, desi se tine tare la un atac scurt, nu suporta nici o rana; fara pic de rusine pentru dezertare, fara sa le pese de comandanti, ei parasesc lupta, o iau la fuga; când le merge rau, sunt cuprinsi de groaza, iar când le merge bine nu tin seama nici de dreptul divin, nici de cel uman. În schimb, daca, satui de marsuri si de mersul pe mare, soldatii romani doresc sa ispraveasca oadata cu ele, aceasta lupta le da putinta; e mai aproape Elba decât Rinul; de sici încolo razboiul nu va mai fi, cu conditia numai ca acum, când el paseste pe urmele tatalui si ale unchiului sau, soldatii sa-l opreasca pe aceleasi tarâmuri, facându-l învingator."
(Tacitus, Anale, pg. 144)
|
