Structural-functionalismul
Ca
si particularismul istoric structural functionalismul s-a constituit
ca o reactie, atât împotriva evolutionismului cât si a
difuzionismului, împotriva reconstructiilor hazardate ale trecutului pe
care aceste curente le-au propus ca si împotriva caracterului lor
speculativ.
Functionalismul poate fi considerat a fi deopotriva o doctrina
si o metoda.
Sa vedem, pentru început, care sunt presupozitiile teoretice ale
curentului, în ce sens este functionalismul o doctrina:
Ca si metoda, demersul functionalist
este cunoscut sub numele de "analiza functionala".
Aceasta consta în tratarea oricarui fapt social din perspectiva
relatiilor pe care le întretine, în sincronie, cu alte fapte sociale
în interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar sa fie
privit ca fiind complet structurat. Notiunea de "functie"
trimite doar la ideea interdependentei relative a faptelor. În acest înteles,
legaturile observabile în realitate nun sunt promovate la rang de
raporturi de determinare sau de legi de functionare. Ceea ce se admite
este faptul ca o societate este alcatuita dintr-un numar de
elemente identificabile, ca aceste elemente nu sunt dispuse la întâmplare,
ci urmeaza o anumita logica a configuratiilor si
ca evidentierea raporturilor dintre aceste elemente contribuie într-o
oarecare masura la întelegerea fiecaruia dintre ele.
Functionalistii s-au aplecat asupra tuturor câmpurilor de organizare
a vietii sociale: la început cu preponderenta asupra familiei,
economiei si magiei (Malinowski, Firth, Richards) , mai târziu, în special
sub influenta lui Radcliffe-Brown, asupra relatiilor de rudenie,
organizarii politice si a religiei.
Limitele functionalismului
Marea problema a functionalismului este tautologia pe care se
bazeaza explicatiile functionaliste: se presupune explicarea a
ceva prin termeni ce apartin aceluiasi sistem închis. Un fapt social
are o anumita functie pentru ca întregul i-o presupune. Cazul
analizei pe care Durkheim o face religiei e cel mai graitor: religia este
explicata prin apelul la societate care la rândul ei e explicata prin
religie. Edmund Leach denunta întrebuintarea functionalista
a notiunii de functie ca fiind întemeiata pe un "echivoc
logic": ea acopera doua categorii distincte, si anume atât
faptele observabile, cât si finalitatile propuse. La rândul
sau Lévy-Strauss scoate în evidenta dogmatismul functionalistilor
afirmând ca "sa spui ca o societate functioneaza
este un truism; sa spui ca într-o societate totul
functioneaza este o absurditate".
Un alt punct slab al curentului este inabilitatea sa de a da seama de
schimbarea sociala, de tensiunile si contradictiile efectiv
observabile într-o societate ca si pe un plan mai adânc de istorie în
general.
Cu toate acestea, functionalismul a fost curentul teoretic care a impus
definitiv antropologia culturala/sociala ca
"stiinta cu drepturi depline" între celelalte sociale,
multi dintre istoricii disciplinei considerând antropologia ca o
stiinta sociala moderna doar o data cu
aparitia functionalismului.
Vom încerca în continuare sa întelegem de ce, în ciuda limitelor
prezentate mai sus, functionalismul s-a dovedit extrem de influent pe
termen lung printre antropologi, si deopotriva extrem de prolific
din punct de vedere al productiei stiintifice. Pentru aceasta
trebuie sa contextualizam istoric aparitia acestui curent,
sa clarificam sensul inovatiilor epistemologice pe care le-a
propus ca si motivele de natura extra-stiintifica care
au contribuit la succesul lui.
La sfârsitul secolului XIX nimic nu garanta apriori statutul
antropologului ca fiind un interpret al vietii "primitivilor"
mai autorizat decât calatorii si mai ales decât misionarii
si administratorii coloniali, cei mai multi dintre acesti fiind
în mijlocul nativilor pentru o perioada mai lunga de timp si
având mai bune abilitati lingvistice în limbile indigene. În fapt
antropologia se practica fie prin "expeditii", prea scurte
pentru colectarea unui material semnificativ, fie prin intermediari, care
adesea erau chiar misionarii si administratorii în cauza, în acest
ultim caz singurul mijloc de control al datelor fiind cultivarea unor
relatii pe termen lung cu autodidacti sofisticati. O schimbare
radicala se produce o data cu profesionalizarea culegerii datelor
prin munca de teren si prin organizarea producerii de texte în jurul
acestei experiente. Un rol important în aceasta turnura,
produsa în anii ´20, l-a avut Bronislaw Malinowski, a carui experienta
de cercetare în Melanezia a devenit paradigmatica, el fiind si cel
care a definit fielwork-ul ca activitate intensa de cercetare a
antropologului solitar, care se integreaza în comunitatea cercetata
prin vietuire îndelungata cu acestia si prin
învatarea limbii lor. Tot el este cel care, alaturi de Alfred
Radcliffe-Brown, a atacat "amatorismul" în teren, delimitându-se de
practica folosirii intermediarilor care, chiar daca pot avea bune contacte
cu nativii, nu poseda aparatul stiintific necesar analizei
si nici neutralitatea omului de stiinta. Semnificatia
principala a acestei evolutii este disparitia dihotomiei între
cel ce descrie/traduce formele culturale si cel care construieste
teoria plecând de la aceste descrieri. Începând cu Malinowski "povestea cercetarii"
- naratiunea intrarii în teren, stabilirii contactelor,
vietuirii alaturi de nativi - devine parte a monografiilor,
consacrând genul etnografiei rezultat al cercetarii bazate pe
observatie si participare - ca gen literar si
stiintific inconfundabil. James Clifford descrie acest gen ca un
nou stil reprezentational care a depins de inovatii
institutionale si metodologice prin care s-a realizat escamotarea
dificultatilor si obstacolelor care stateau în fata
unei cunoasteri rapide si eficiente a culturilor exotice. Cele mai
importante inovatii prin care legitimarea, conferirea
autoritatii acestui gen ca unul ce produce cunoastere
valida au fost, dupa Clifford, urmatoarele:
a. Un prim moment a fost reprezentat de recunoasterea, atât în mediul
stiintific cât si în constiinta publica, a
"antropologului de teren". Personalitati proeminente
si carismatice cum au fost Malinowski, Margaret Mead, Marcel Griaule au
reusit sa comunice o versiune a etnografiei ca fiind deopotriva
o disciplina provocatoare si o practica eroica.
"Etnograful profesionist" întrupeaza figura cercetatorului
care si-a însusit ultime tehnici analitice si moduri de
explicare stiintifica, de unde avantajul fata de diletantii
"terenului": el poate accede direct si mult mai rapid în
"inima" culturilor, descoperind institutiile si structurile
lor esentiale. Etnograful se distinge, de asemenea, fata de
amatori, prin atitudinea sa relativista în privinta culturilor, fapt
care se presupune ca l-ar face mult mai detasat decât misionarii
si administratorii coloniali, de pilda, preocupati de
convertirea sau administrarea nativilor. În fine, se presupune ca
activitatea sa din teren sta sub anumite standarde normative: a locui
între cei cercetati, a le utiliza limba, a sta suficient în teren (o
durata rar specificata însa), a studia anumite subiecte clasice,
etc.
b. A fost în mod tacit acceptat faptul ca noul tip de etnograf, a
carui sejur în teren depasea rareori doi ani (cel mai adese
fiind mai scurt), poate "utiliza" în mod eficient limba nativilor
fara sa o stapâneasca la perfectie. În
aceasta logica s-a acceptat de asemenea ca este suficienta
stapânirea limbii atât cât este necesar pentru identificarea unor forme
culturale caracteristice, tipice, sau a unor constructe lingvistice cu
încarcatura semantica semnificativa. Prin aceasta
presupozitie s-a produs o ruptura fata de generatia
anterioara de antropologi, între care probabil Boas era cel mai
reprezentativ, care avea o puternica orientare filologica si
pentru care etnografia ca "traducere interculturala" statea
mai aproape de sensul literal al expresiei.
c. Noua etnografie va fi construita pe seama puterii analitice a
observatiei. Cultura, prin aceasta prisma, este
conceputa ca ansamblu de comportamente specifice, ceremonii si
gesturi care pot fi înregistrate si explicate de catre un observator
competent. Postura de participant-observator devine norma, o data cu
cresterea neîncrederii în informatorii privilegiati si în
interpretarile lor, fiind preferata din ce în ce mai mult postura
observatiei metodice a etnografului. Acest fapt conduce catre o
orientare decisiva a cercetarii catre sfera vizualului,
interpretarea devenind direct dependenta de descriere.
d. Presupunerea ca antropologul poate patrunde direct si rapid
în "inima" culturilor se baza pe asumptia ca anumite metode
sau constructe teoretice pot "prescurta" demersul totalizator.
Inventarul exhaustiv al obiceiurilor si credintelor nu ar mai fi o
conditie necesara pentru a întelege o cultura; selectarea
anumitor informatii semnificative poate furniza, prin intermediul
modelelor teoretice, elementele armaturii centrale sau ale structurii unui
întreg cultural.
e. Inventarul cultural exhaustiv fiind imposibil de realizat într-o
perioada relativ scurta, atentia etnografilor s-a deplasat
catre teme si institutii particulare. Însa scopul acestei
reorientari a atentiei nu a fost contributia la un inventar
posibil al formelor culturale, ci surprinderea întregului prin parte. Tehnica
de textualizare bazata pe sinecdoca ca stil reprezentational a
presupus ca partile sunt microcosmosuri sau analogii ale
întregului; în acelasi timp a constituit o modalitate de a filtra
cunostintele "neesentiale" pentru studiul unui subiect
particular. Între exemplele semnificative de construire a întregului prin parte
se pot enumera ritualul complex al schimbului Kula la Malinovski,
"structura sociala" la Radcliffe-Brown sau ceremonia Naven
la Bateson.
f. Consecinta directa a cercetarilor intense de scurta
durata a fost reprezentarea sincrona a întregurilor. Ceea ce
s-a produs a fost radiografierea culturilor în "prezentul etnografic"
acoperirea unui ciclu anual, a seriilor unui ritual sau a pattern-urilor
unui comportament tipic. A introduce cercetari istorice pe termen lung ar
fi însemnat o imposibilitate practica pentru stilul noii etnografii;
însa aceasta imposibilitate a fost convertita de catre
functionalisti într-o critica mai ampla asupra istoriei
"primitivilor", îndreptata în special împotriva "istoriei conjecturale"
practicate de difuzionistii epocii anterioare.
Vom exemplifica în continuare una dintre strategiile reprezentationale
utilizate de antropologii moderni, prin care acestia legitimeaza
genul scriiturii antropologice/etnografice, o scriitura
"asigurata" sub raportul veridicitatii prin retorica
implicarii nemijlocite a antropologului în viata sociala/cultura
studiate.
Textele etnografice clasice contin, în introduceri sau în capitole
dedicate metodologiei, ilustrari ale experientei antropologului ca
garantii pentru veridicitatea informatiilor prezentate,
ilustrari care utilizeaza o bogata retorica a persuasiunii.
Margaret Mead de pilda, într-una dintre lucrarile de antropologie cu
cel mai mare succes de public, Male and Female, relateaza
(imagineaza?) cu evidente scopuri retorice, prejudecatile
carora trebuie sa le faca fata antropologul de teren:
"Povestile spuse despre antropologii din acele colturi
primitive ale lumii în care antropologii sunt la fel de prezenti ca
si negustorii, oficialii guvernamentali si misionarii sunt în mod
particular semnificative. Caci folclorul curent despre antropologii din
Pacificul de Sud-Vest pretinde aproape întotdeauna ca acestia se
dezbraca de hainele lor si îsi însusesc portul nativilor, într-o
forma sau alta Sunt acuzati ca renunta la casca
[coloniala], la echipamentul de expeditie si la jambiere,
îmbracând în schimb o fusta din frunze sau chiar nemaiîmbracând
nimic Însa dupa ce primul sentiment de revolta trece, aceste
mituri despre antropologi devin chiar reconfortante. Caci desi sunt
extrem de defaimatoare toate aceste povesti arata câteva
lucruri care sunt adevarate în esenta. Ele spun în limbaj
popular ca antropologul lasa deoparte toate capcanele culturii sale
pentru a se fixa ca sa o înteleaga în cultura nativilor; ele
afirma ca antropologul îndeparteaza toate barierele de
rasa si clasa si toate temerile legate de
igiena pe care cei mai multi americani sau europeni le au în satele
nativilor; si mai spun ca ei primesc în modul cel mai simplu
hrana din mâinile nativilor. În fine, aceste povesti recunosc în
modul cel mai clar faptul ca felul în care antropologii îi cerceteaza
pe nativi nu este unul simulat, ca într-un experiment, ci unul ce se
desfasoara ca învatare, prin observatie si
participare. Antropologul nu se multumeste sa
cântareasca cantitatea de sago din dieta nativilor, ci o
manânca la rândul lui, cel putin atât cât sa
înteleaga cât de greu apasa asupra stomacului; nu
înregistreaza doar verbal si prin fotografii strânsoarea
puternica a mâinilor copilului purtat în jurul gâtului, ci poarta la
rândul sau copilul si experimenteaza presiunea asupra traheii;
se grabeste sau întârzie la o ceremonie; îngenuncheaza pe
jumatate orbit de fum în timp ce spiritele stramosilor vorbesc,
sau când zeii refuza sa apara."(Margaret Mead, Male
and Female. A Study of the Sexes in a Changing World , p.27-28)
Textul contureaza, într-o forma condensata, portretul
"etnografului profesionist": el se delimiteaza de
administratori, misionari, ceilalti "europeni sau americani";
cunoaste prin învatare; cunostintele sunt garantate de
observatia directa, experimentarea si participarea la
activitatile semnificative ale tribului. Functia acestui pasaj
în textul monografic este sa convinga, printr-un artificiu retoric
presupusa prejudecata populara ca antropologul este adânc
implicat în viata comunitatii, o adevarata
"umbra" a nativului. Semnificativa este strategia
narativa: antropologul patrunde în text la persoana a treia, singular;
este antropologul în general, portretul sau normativ. Experientele
textualizate la persoana întâia singular sunt rare, preferându-se în schimb
persoana a doua singular, subterfugiu stilistic prin care se simuleaza
intrarea cititorului în câmpul observational. Un pasaj din Argonautii
Pacificului de Vest este revelator:
"Imagineaza-ti ca intri dintr-o data pe o
plaja tropicala, înconjurat de tot echipamentul, având aproape un sat
de indigeni, în timp ce ambarcatiunea care te-a adus se îndreapta
spre larg si, curând, dispare. Întrucât te instalezi la început într-un
sector rezervat albilor, având ca vecin un negustor sau un misionar, nu ai
altceva de facut decât sa începi imediat munca de teren "(Bronislaw
Malinowski, Les Argonautes du Pacifique Occidental, p.60)
Simularea intrarii cititorului în teren nu se limiteaza doar la
postura antropologului; el este purtat mai departe, catre sfera
subiectivitatii nativilor. Evans-Pritchard scrie, de pilda, în The
Nuer:
"Daca esti un dil [rang ierarhic] al tribului
esti mai mult decât unul dintre membri lui oarecare. Esti unul dintre
stapânii tinutului, locurilor satului, ai pasunilor,
lacurilor si fântânilor. Alti oameni traiesc acolo datorita
casatoriei în clanul tau, adoptarii lor în linia ta de
descendenta sau ca urmare a altor legaturi sociale. Esti un
lider al tribului iar numele clanului tau este invocat atunci când tribul
merge la razboi "( Edward Evans-Pritchard, The Nuer, p.
215)
Constructia narativa la persoana a doua singular are rolul de a-i
pune împreuna pe antropolog, cititor si nativ într-o participare
simulata. Prin aceasta fictiune a participarii se
urmareste realizarea fuziunii dintre descrierea culturala
externa si cea indigena, permitându-i naratorului-etnograf
sa-l conduca ulterior pe cititor printr-un text care penduleaza
între analiza abstracta si experienta concreta, prima fiind
garantata de autenticitatea secundei (recunoscuta de-acum de cititor,
care este situat în pozitia de observator participant).
Încheiem
aceasta tema prin prezentare unui gânditor ale carui idei au
influentat puternic si au anticipat curentul functionalist: este
vorba despre Émile Durkheim (1858 1917).
Durkheim este adesea considerat fondatorul sociologiei franceze moderne, fiind
însa deopotriva interesant pentru antropologie, atât în calitatea sa
de teoretician al societatii în general, cât mai ales prin analizele
sale asupra totemismului australian si, pornind de aici, asupra faptului
religios în general. Tot de la el ne provin o seama de concepte cheie care
au devenit bun comun al stiintelor sociale, între care trebuie
amintite concepte cum sunt cele de "constiinta
colectiva", "fapt social", "întreg social".
Proclamând ireductibilitatea întregului social, Durkheim apare ca
initiatorul holismului sociologic conform caruia individul
este produsul societatii ale carui postulate metodologice le
va adopta antropologia în Franta si Marea Britanie.
Ne oprim, în cele ce urmeaza la prezentarea câtorva dintre conceptele care
au influentat antropologia culturala si sociala, precum
si la prezentarea demersului sau din Formele elementare ale
vietii religioase, lucrare în care gasim modelul
cauzalitatii sociale care a influentat decisiv
functionalismul britanic.
Elaborarea asupra conceptului de fapt social este întreprinsa de Durkheim
în lucrarea Les regles de la méthode sociologique, din 1895. Aici
Durkheim afirma ca în toate societatile exista un grup
determinat de fenomene care se disting de cele studiate de stiintele
naturii, iar acestea trimit la o ordine de fapte care prezinta
caracteristici foarte speciale: ele tin de modalitatea de a actiona,
de a gândi si simti exterioare individului care au o putere de
coercitie în virtutea careia i se impun acestuia [individului]. Ele
nu se confunda cu fenomenele organice (tin de reprezentare si
actiune), nici cu cele fizice (pentru ca nu au existenta în
si prin constiinta individuala despre ele). Neavând ca
substrat individul, ele nu pot avea, crede Durkheim, alt substrat decât
societatea. Aceste fenomene alcatuiesc domeniul propriu al sociologiei.
Fundamental pentru observarea faptelor sociale este considerarea lor ca si
lucruri (choses), si aceasta în sensul ca ele sunt
"date", se impun, se ofera observatorului cu o realitate
incontestabila, fiind deopotriva "naturale" si
constrângatoare pentru cei care le traiesc. Exemplul dat de Durkheim
este cel al adunarilor publice ceremonii, ritualuri, adunari cu
scop politic unde marile miscari de entuziasm, indignare, mila
samd care se produc nu au ca si origine nici una dintre
constiintele particulare. Acestea survin, în cazul fiecarui
individ, din exterior si sunt susceptibile sa antreneze indivizii
chiar împotriva vointei lor.
Tema aceasta va fi însa utilizata magistral în cazul analizelor
religiei întreprinse de Durkheim în Formele elementare ale vieti
religioase, o lucrare mai târzie (1912) în care gânditorul încearca
sa explice care este "motorul" functionarii
societatii.
În Formele elementare ale vieti religioase Durkheim încearca
sa puna în lumina ceea ce el numeste "functia
universala a religiei". În încercarea de a clarifica aceasta, se pleaca
de la "primitivi", argumentându-se ca de vreme ce primitivii
poseda o religiozitate simpla, atomara, cercetarea acesteia
poate simplifica demersul analitic.
Teza fundamentala a cartii este ca religia reprezinta
o modalitate mistificata de a da seama despre primatul socialului,
iar pentru a explica sensul religiei si geneza ei Durkheim introduce
termenul de forta. Imperativul acesteia ne constrânge
comportamentul din exterior, iar aceasta constrângere este pusa de
oameni pe seama unor forte transcendente.
Cautând forma cea mai simpla de religiozitate, Durkheim se
opreste asupra totemismului credinta dupa care
oameni sunt relationati cu anumite animale, plante sau obiecte
naturale în virtutea unei descendente din spirite ancestrale comune.
Acest sens conferit totemismului le ofera nativilor deopotriva un principiu
al descendentei (de unde vin) si un principiu al ordinii
tribale sau de clan. Totemismul, crede Durkheim, ar reprezenta prima
înfatisare a ideii de forta, care sta, dupa
cum s-a amintit anterior, la baza tuturor religiilor. Totemul are doua
functii: este pe de-o parte zeu, iar pe de alta parte este simbol al
clanului. De unde pare a rezulta o identitate între cele doua elemente:
identitatea între zeu si clan; clanul si zeul se suprapun în religiozitatea
totemica. Întrebarea care apare este urmatoarea: nu cumva zeul este
chiar clanul deghizat?
Durkheim încearca în continuare sa clarifice identitatea dintre
acestea, fapt care ar da seama de o unitate între doua realitati
care ne apar îndeobste ca fiind separate. Primitivii si religiile lor
fac transparenta aceasta identitate: conform lui Durkheim, primitivii
nu pot proiecta o transcendenta "îndepartata",
asa cum se întâmpla în societatile complexe, iar
aceasta imposibilitate face vizibila o identitate care nu este
evidenta: cea dintre religie si societate
Argumentele aduse pentru sustinerea tezei sunt urmatoarele:
societatea dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului. Ea
reprezinta pentru membri comunitatii ceea ce este zeul pentru
credinciosi, si anume: | îi este superioara individului, e
supraindividuala (în sensul ca urmareste scopuri
specifice), individul depinde de ea; | îi solicita în permanenta
pe indivizi pentru atingerea scopurilor ei; | societatea, asemenea zeului, cere
privatiuni si sacrificii; | si tot ea impune reguli de
conduita precum si moduri de gândire anterioare indivizilor.
Constrângerea pe care societatea o exercita devine, prin intermediul
religiei, una "benevola", în sensul ca este de ordin moral;
constrângere care ne determina sa actionam automat,
fara considerente de utilitate sau bine personal (conform
distinctiei pe care un alt sociolog, Max Weber, o face între
"actiunile în raport cu o valoare" si "actiunile
în raport cu un scop"). Constrângerea pe care o impune mobilizeaza
sentimentele, emotiile, nu este una pur rational-utilitara.
Un alt concept important pe lânga cel de forta, introdus de
Durkheim, este cel de "constiinta colectiva",
concept ce desemneaza un ansamblu de cunostinte cu
încarcatura emotionala si fara o
structura riguroasa, ansamblu care ne determina obiceiurile,
actiunile, gesturile, sentimentele.
Felul în care presiunea sociala, constrângerea se exercita asupra
indivizilor poate fi sintetizat prin urmatoarea schema: colectivitate
? constiinta colectiva ? coercitie
psihica ? constrângere individuala ? actiune
controlata.
Adunarile publice sunt exemplele cele mai evidente pentru felul în care
functioneaza constrângerea: individul actioneaza chiar
împotriva vointei sale; adunarile reprezinta forme
însufletite ale mistificarii si ocazii în care contractul social
se reface periodic (ele presupun în primul rând declansarea emotiilor
, a pasiunilor, etc).
Functia religiei este, prin urmare, aceea de a întari
coeziunea sociala printr-o forma culturala care constrânge prin
mistificare. Aceasta functie e probata, dupa D, de
arbitrarietatea sacrului, care se poate "materializa" în aproape
orice obiect sau fiinta. Sacrul este chiar reprezentarea
societatii, si în acest sens el este mai adânc decât zeii. Prin
mijlocirea religiei care se naste în intensitatea vietii colective,
sustine Durkheim, societatea "ideala" (sau
reprezentata prin religie) ajunge sa faca parte din societatea
"reala" (sau organizata). Prima o exprima pe ce-a de-a
doua si în acelasi timp o creeaza.
Pe masura ce o religie devine din ce în ce mai elaborata
raportul de identitate cu societatea devine tot mai opac. Demistifacata
însa, pe seama analogiei cu religiile simple, orice religie
"moderna" poate fi redusa la mecanismul ei social. Mecanism
care în expresia cea mai simpla trimite la faptul ca atunci când
insul crede ca este interesat de relatia sa cu zeul, este de fapt
interesat de legatura sa cu societatea.
Religia mai are însa o functie, îndeobste vizibila în
societatea primitiva: prin valentele ei clasificatoare ea
îndeplineste rolul unei "teorii a cunoasterii"
prin ea primitivul si-a exersat facultatea de a conceptualiza si
deci gândirea logica, dezvoltând concepte care ulterior se vor abstractiza
sub numele de gen, specie, spatiu, timp, cauzalitate. "Fratriile au fost primele genuri, clanurile, primele specii",
afirma Durkheim. Ceea
ce este esential, pentru o teorie generala a cunoasterii, este
faptul ca aceste categorii considerate mult timp de filosofi ca
înnascute sunt, în interpretarea lui D produse ale
societatii.
Meritul lui Durkheim în interpretarea religiei este acele de a fi adus
transcendenta "în lume" singura transcendenta
reala este cea a socialului. Alaturi de Feuerbach, el este printre
primii gânditori care interpreteaza în mod total desacralizat religia, a
carei origine este identificata în ceva real, împotriva oricarei
metafizici.
Bibliografie
Barret, Stanley - Anthropology. A Student´s Guide to Theory and Method,
University of Toronto Press, Toronto, 1996
Clifford James The Predicament of Culture, Harvard University Press,
Cambridge & London, 1988
Durkheim, E. Formele elementare ale vietii religioase, Polirom,
Iasi, 1995
Durkheim, E. - Les regles de la méthode sociologique, PUF, Paris, 1993
Evans-Pritchard, Edward - The Nuer, Oxford University Press, Oxford,
1969, p. 215
Kuper, Adam - Anthropology and Anthropologists. The Modern British School,
Routledge, London and New York, 1973
Lenclud, G. în Pierre Bonte, Michel Izard (ed.), Dictionar de
etnologie si antropologie, Polirom, 1999
Malinowski, Bronislaw - Les Argonautes du Pacifique Occidental,
Gallimard, Paris, 1993, p.60
|
