Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie
Desi relatii de tip politic exista in cadrul tuturor tipurilor de organizatii umane, prin consens se considera ca sfera politicului se manifesta prin excelenta la nivelul structurilor statale.
Definirea statului a ridicat deseori dificultati atat la nivelul vietii cotidiene, cat si la cel al stiintelor socio-umane. Definitiile oferite de unele dictionare sunt fie partiale, fie excesiv de prudente. In cadrul politologiei exista tendinta de a defini statul printr-o raportare exclusiva la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme sa fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. In ceea ce ne priveste vom manifesta reticenta fata de aceste forme de a absolutiza experiente istorice relativ recente, si vom propune o definitie mai larga, capabila sa includa si statele din perioadele pre-moderne. In acceptiunea noastra, statul este un ansamblu de institutii care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii.
In lumea medievala au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O prima clasificare, pornita de la distinctiile constitutionale moderne, distinge intre monarhii si republici. In mod evident, in lumea medievala au prevalat statele de tip monarhic, in timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degraba exceptii; de altfel, chiar si unele dintre orasele-state de tip republican au avut in frunte demnitari purtand titluri extrase din terminologia politica a monarhiilor, cum ar fi Venetia, condusa de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienta (vest-)europeana, de obicei se considera ca in evul mediu timpuriu au prevalat tendinte de faramitare politica, care au culminat prin destramarea statului carolingian in secolele IX-X si prin slabirea grava a puterii regale intr-un mare numar de state, dupa care, la date diferite, in multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politica, proces care a avut doua componente majore: unificarea teritoriala si constructia unor institutii care au asigurat exercitarea durabila a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politica a necesitat asigurarea de catre monarhie a colabrarii diverselor stari sociale privilegiate, colaborare statuata prin convocarea unor adunari de stari. In unele state, aceste adunari de stari s-au institutionalizat, ceea ce a determinat pe istorici sa vorbeasca de veritabile "monarhii ale starilor". In alte cazuri, monarhii au izbutit sa evite limitarea puterii lor de catre adunarile de stari, si concentrarea intregii puteri politice la nivelul regalitatii a determinat pe istorici sa vorbeasca despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecaruia dintre aceste concepte, precum si intregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasa critica este aceea a absolutizarii unui numar mic de experiente istorice, covarsitor vest-europene, si neluarea in considerare a diversitatii situatiilor istorice concrete din perioadele medievala si moderna.
In ceea ce ne priveste, vom prefera sa evidentiem existenta urmatoarelor tipuri principale de entitati politice:
Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci si Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa rasariteana din secolele VII-X, Rusia Kieveana (pana in secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizatia Maya, precum si Tara Romaneasca si Moldova in prima faza a existentei lor (pana in secolul al XVI-lea)[2].
Evident, functionarea statelor "comunitar-comerciale" depindea de comertul la mare distanta. Pentru facilitarea acestui comert, suveranii cautau sa atraga negustorii straini, si sa asigure coexistenta fara frictiuni majore a unor populatii de religii si stiluri de viata diferite. Cand insa dintr-un motiv sau altul comertul la mare distanta nu mai functiona, sau aducea mai putine venituri, singura sansa de supravietuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensiva a producatorilor agricoli aflati pe teritoriul lor. Uneori aceasta tranzitie spre monarhiile teritoriale clasice reusea, alteori ea esua, si in acest caz "imperiile" se destramau relativ rapid.
Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventa de organizare politica in evul mediu ca si in epoca moderna timpurie. De regula, ele luasera nastere prin impunerea stapanirii unui grup cu un potential militar ridicat asupra unui teritoriu relativ intins si asupra unei populatii cuprinzand un numar relativ mare de producatori, majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: imparat, sah, calif, sultan, rege, tar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societatii puteau fi si ele extrem de diverse. Dincolo insa de aceasta diversitate, aceste monarhii aveau in comun faptul ca in cadrul lor societatea era divizata in:
[3]. Cu alte cuvinte, legitimitatea reprezinta masura in care o putere politica este considerata acceptabila de catre cei asupra carora ea isi exercita autoritatea. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate, in functie de sursa acestei legitimitati:
[4]. Insusirea de catre stat a unei parti semnificative din produsul social, si redistribuirea de venituri catre persoanele si grupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era complicata in societatile covarsitor rurale, in cadrul carora schimburile comerciale erau reduse, iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a productiei. In societatile descrise mai sus, majoritare in evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi rapite producatorilor directi erau greu mobilizabile, trebuind sa fie insusite si consumate in mare masura la nivel local. De aceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului), militari si/sau civili, care purtau diverse titluri (feudali in Occident, pronoiari in Bizantul tarziu, ikta-dari in mai multe state islamice, spahii timarioti in Imperiul Otoman etc.). Aceste venituri conditionate de efectuarea anumitor slujbe, numite de sociologi generic prebende, tindeau in timp sa scape controlului statului, si sa se transforme din concesiuni de venituri in proprietati ereditare asupra pamantului si/sau a oamenilor. Pe langa aceste veniturile obtinute prin exploatarea producatorilor agricoli, si care, dupa cum am vazut, erau adesea distribuite ca prebende, suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind din asa-numitele monopoluri regale - vamile, exploatarea subsolului si baterea de moneda, impartirea justitiei in ultima instanta -, de venituri ocazionale provenite din prazi, confiscari de averi, mosteniri etc.
Odata cu sporirea ponderii comertului si cu monetarizarea crescanda a economiei, nevoile de bani ale statelor au crescut, si statele au incercat sa-si sporeasca veniturile banesti. Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai intai ca dari extraordinare pentru a face fata anumitor situatii exceptionale (de exemplu, unui razboi cu un adversar periculos), dar care apoi au continuat sa fie percepute in mod regulat si dupa ce situatia exceptionala ce le justificase initial incetase. Inmultirea impozitelor, si perceperea lor de la cea mai mare parte a supusilor - existand totusi si anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multe dintre aceste impozite - a reprezentat o caracteristica esentiala in istoria lumii la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie. Impozitele erau extrem de variate, atat ca natura si mod de percepere, cat si din punct de vedere al cuantumului lor. Economistii clasifica impozitele in:
Dincolo insa de aceste variatiuni, cateva elemente erau decisive in functionarea adunarilor de stari. Astfel, aceste adunari au incercat adesea sa limiteze arbitrariul regal, sa-si impuna co-participarea la marile decizii politice si economice, si sa fixeze prin acte speciale privilegiile starilor. In mod special, adunarile de stari au cautat sa conditioneze perceperea de noi impozite de acordul lor prealabil, si in unele momente cand puterea monarhilor era mai slaba au incercat chiar sa impuna obligativitatea acordului lor in desemnarea principalilor dregatori regali. La randul lor, monarhii au cautat sa controleze componenta si data convocarii adunarilor de stari, si sa obtina din partea lor acorduri globale, care sa poata fi folosite si in perioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial in competitia politica dintre monarhi si adunarile de stari: adunarile de stari avau nevoie de o convocare speciala din partea monarhului, sau se intruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sau o data la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiti si cei alesi? Adunarile isi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie sa dezbata numai problemele indicate de catre monarh? Cum se vota? Functiona un principiu al majoritatii, sau regula unanimitatii? Rezolvarea data acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul, si uneori si de la o perioada la alta in cuprinsul aceluiasi stat. Doua bune exemple pentru aceasta diversitate de solutii si de raporturi de forte sunt Polonia si Franta. In Polonia Seimul a obtinut dupa stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de Valois (1573-1574; ulterior rege al Frantei sub numele de Henric al III-lea), respectiv convocarea automata a Seimului odata la 2 ani, obligativitatea acordului sau pentru declararea razboiului si incheierea pacii, pentru perceperea de noi impozite si pentru mobilizarea armatei etc.; totodata, Seimul si-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocand functionarea principiului dinastic. In Franta, dupa mai multe incercari ale starilor de a profita de minoratele regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 si pana la 1789 regii au reusit pur si simplu sa nu convoace Adunarea Statelor Generale.
De regula, in istoriografie exista tendinta de a sugera ca succesul monarhilor in raport cu adunarile de stari a consolidat puterea statelor respective, si a avut deci un rol benefic pentru aceste state. Imperiul German, devenit in secolul al XVII-lea teatrul unei confruntari europene pustiitoare - razboiul de 30 de ani (1618-1648) - sau al Poloniei impartite de vecinii sai absolutisti la sfarsitul secolului al XVIII-lea, servesc drept exemple negative. Pe de alta parte insa, succesul prea deplin al monarhilor in confruntarea cu adunarile de stari nu a servit cu adevarat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar in secolele XVIII-XIX principiul unui echilibru al puterilor s-a impus in tarile dezvoltate. Desigur, un observator limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau sa evolueze diferitele state in secolele urmatoare, dar pe de alta parte chiar din secolele XVI-XVII se putea observa ca statele cele mai prospere, si poate cele mai eficiente in functionarea lor interna, erau - in Europa - Venetia si Provinciile Unite.
Procesul de modernizare a inclus si relatiile dintre state[6]. In evul mediu, ca si in antichitate, relatiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale, si se consolidau prin intalniri intre suverani, tratate si/sau juraminte reciproce, eventual si prin casatorii dinastice. In epoca moderna timpurie in Europa a avut loc un proces de profesionalizare (specializare) a gestiunii relatiilor dintre state, realizat indeosebi prin constituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pe corespondenta scrisa si pe functionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate predesesoare ale actualelor ministere de externe).
Precursorii ambasadorilor permanenti au fost nuntii papali pe langa diversii suverani crestini, si bailii venetieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost instituit intre principalele state italiene - Venetia, Milano, Florenta, statul papal, regatul Neapole - in a doua jumatate a secolului al XV-lea. In afara Italiei, primii suverani care au adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia, care in 1480 au trimis un ambasador permanent pe langa papa, si apoi la Venetia si in Anglia. Regii Frantei au adoptat acest sistem dupa inceperea razboaielor italiene in 1494, regii Angliei dupa 1520, si celelalte state mai importante ale Europei crestine la diverse date in decursul secolelor XVI-XIX. De mentionat faptul ca multe state fie nu si-au permis, fie nu au considerat necesar sa intretina ambasade permanente, multumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea relatiilor interstatale de catre ambasadorii acreditati de alte state la curtea lor. Desi costisitor, sistemul ambasadelor permanente asigura o informare prompta si superioara - cantitativ si calitativ - asupra problemelor statelor-gazda, si facilita rationalizarea deciziilor de politica externa. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multa vreme cel venetian. Ambasadorii venetieni erau trimisi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau sa trimita la Venetia periodic dispacci (de obicei, o depesa la fiecare 2 saptamani, dar si mai des daca erau lucruri importante de raportat) si sa prezinte la intoarcere o relatare detaliata asupra ambasadei lor si asupra statului in care fusesera acreditati.
Complexitatea crescanda a corepondentei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atat in arhivarea acestei corespondente, cat si in gestiunea curenta a relatiilor cu ambasadorii si cu statele partenere. Functionarii din aceste secretariate s-au profesionalizat, si au inceput treptat sa pledeze pentru adoptarea deciziilor de politica externa in functie de teoria ratiunii de stat. Desi in secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de seama ai principiului ratiunii de stat - Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul de Richelieu - totusi putine state au aplicat sistematic acest principiu in gestiunea relatiilor lor cu alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului ratiunii de stat se cuvine sa mentionam hazardul introdus de avatarurile casatoriilor dinastice si ale relatiilor de rudenie dintre suverani, precum si influenta criteriilor religioase (confesionale) in determinarea optiunilor de politica externa.
Cresterea gradului de obiectivare si de rationalizare tehnica a deciziilor de politica externa nu a determinat o turnura pacifica a relatiilor dintre state. Dimpotriva, politica externa a celor mai multe dintre state era dominata de ideea extinderii teritoriale, si razboaiele au fost pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventa decat perioadele de pace la toate frontierele. Razboaiele au fost atat un prilej de distrugere, cat si un factor al modernizarii structurilor politice. Purtate intr-o masura crescanda cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari, cu ajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atat a armelor albe cat si a armelor de foc (atat tunuri, cat si arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele si muschetele), razboaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani si au solicitat din plin resursele materiale si coeziunea politica a statelor beligerante. Intr-un fel, razboaiele au actionat ca un test de selectie naturala, obligand statele sa-si adapteze structurile pentru a putea supravietui.
Inainte de a incheia, trebuie sa atragem atentia asupra faptului ca structurile politice ale diverselor state nu au evoluat liniar si nici macar intotdeauna in acelasi sens. Ceea ce a prevalat atat la sfarsitul evului mediu cat si in epoca moderna timpurie a fost diversitatea structurilor politice si a formelor de stat. Astfel, in ciuda succeselor lor in unele mari state europene, monarhiile "absolutiste" nu s-au impus peste tot. Mai mult, chiar si in state precum Spania sau Franta, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului in secolele XVI-XVII, imensitatea teritoriului, precaritatea comunicatiilor, trainicia particularismelor locale si provinciale, privilegiile starilor, capacitatea mediocra a aparatelor de stat si discontinuitatile dinastice au facut ca autoritatea regilor "absoluti" sa se exercite inegal in teritoriu, diferit fata de diverse categorii de supusi, si variabil in timp. Aceste trei caracteristici - inegal, diferit, variabil - sugereaza relativitatea atributului de "absolut" atribuit de unii ideologi ai epocii si de unii istorici de mai tarziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca moderna timpurie, precum si limitele modernizarii statelor in secolele XVI-XVII.
Medalioane de state din secolele XIV-XVII
(lista inevitabil incompleta; Bizantul, statele balcanice, Tarile Romane si Imperiul Otoman lipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri)
China
- imperiu constituit inca din antichitate; imperiu cu vocatie universala si cu o indelungata traditie politica; puterea era exercitata de imparat cu ajutorul unui aparat de stat complex si sofisticat, alcatuit din mandarini (functionari civili, selectionati printr-un sistem de examene), militari si eunuci ai palatului
- dinastii:
Yuan (1279-1368; de origine mongola)
Ming (1368-1644)
Qing (1644-1911; de origine manciuriana)
- suverani importanti:
Kubilai (1260-1294; mare han mongol, nepot al lui Genghis-han, care a definitivat in 1279 cucerirea Chinei inceputa de bunicul sau; din 1271 a adoptat si titlul de imparat chinez)
Hongwu (1368-1398; imparat de origine taraneasca, s-a afirmat din 1352 ca lider al revoltei anti-mongole; intemeietor al dinastiei Ming; promotor al eunucilor impotriva mandarinilor in aparatul de stat)
Varia:
- in anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expeditii maritime in Indonezia si in bazinul Oceanului Indian, corabiile chineze ajungand pana pe litoralul rasaritean al Africii; dupa moartea lui Zheng He expeditiile maritime au fost sistate, chinezii renuntand la explorarile maritime
Japonia
- imperiu constituit din mileniul I d.Hr.; din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puterii este exercitata de catre un shogun, care guverneaza in numele imparatului si care transmite puterea descendentilor sai
- in secolele XIV-XVI alterneaza perioadele de suprematie a shogunilor din familia Ashikaga (1338-1573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice
- shogunii Oda Nobunaga (1573-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) si Ieyasu Tokugawa (1603-1616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocratiei, iar dinastia shogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia pana in 1868
Sultanatul de la Delhi
- stat musulman constituit in nordul Indiei in anul 1206, si care in secolele XIII-XIV a cucerit o mare parte a Indiei nordice si centrale, integrand teritorii cu populatie majoritar hindusa
- in secolul al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea a stopat inaintarea mongola spre India
- apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316)
- sultanatul de la Delhi intra in declin din a doua jumatate a secolului al XIV-lea
- in 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk; ulterior sultanatul de la Delhi a ramas doar o putere regionala in nordul Indiei
- inceteaza existenta in 1526, cand este cucerit de Babur
Sultanatul Egiptului
- constituit in secolul X, prin desprinderea de Califatul Arab; in secolele XII-XIII a purtat greul luptei impotriva statelor cruciate din Orient, pe care le-a eliminat, reusind sa controleze Siria si Palestina; a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului - Mecca si Medina - afirmandu-se ca principala putere islamica in secolele XII-XV; in a doua jumatate a secolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole
- in anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de catre mameluci, sclavi ai sultanului care acapareaza atat functiile de comanda militara si administrativa, cat si tronul (47 de sultani dintre mameluci intr-un interval de 267 de ani)
- sultanatul Egiptului a intermediat pana la patrunderea portughezilor in Oceanul Indian o mare parte a comertului maritim dintre Asia si Occident
- a fost cucerit de catre otomani in 1516-1517
Etiopia
- stat intemeiat din antichitate (regatul Axum), care a alternat in evul mediu perioadele de inflorire cu perioadele de repliere si de disparitie temporara din izvoarele scrise
- stat crestinat inca din secolul IV, dar de confesiune monofizita; suveranii sai s-au considerat urmasi ai regelui Solomon si ai reginei din Saba
- in secolele XIV-XVI cunoaste o perioada de inflorire
- spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins in conflictele dintre otomani si portughezi si a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Marii Rosii si al Oceanului Indian in favoarea Imperiului Otoman
Imperiul Aztec
- constituit in Mexic in secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan, azi parte din Ciudad de Mexico), s-a consolidat atat prin asocierea unor orase-stat si triburi, cat si printr-o politica de cuceriri
- apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469)
- cucerit de catre spaniolii condusi de Cortez in 1519-1521
Varia:
- aztecii sunt cunoscuti in istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane, care necesitau un numar considerabil de prizonieri de razboi
Imperiul Inca
- constituit in Peru catre anul 1200, cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine), statul Inca a avut, potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega "el Inca", ce reproduce legende mai vechi, 13 suverani pana in momentul cuceririi spaniole
- in secolul XV si la inceputul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine, din Ecuador pana in Chile; Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asupra teritoriilor si populatiilor supuse, prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief dificil, si prin coordonarea centralizata a economiei agricole
- cucerit de catre spaniolii condusi de Pizarro in 1532-1533
Statul timurid
- intemeiat de Timur Lenk (ca.1370-1405) in Asia Centrala, cu telul declarat de a restabili Imperiul Mongol; Timur Lenk a preluat mai intai controlul asupra teritoriilor din Asia Centrala, care anterior apartinusera statului mongol al urmasilor lui Djagatai, apoi asupra Persiei (fostul stat al Il-han-ilor); in 1391-1395 a infrant si subordonat Hoarda de Aur, in 1398 a cucerit temporar Delhi, iar in 1402 a infrant pe otomani la Ankara, instaurandu-si suzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mica
- urmasii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural - capitala timurida de la Samarkand a fost un infloritor centru al civilizatiei islamice in secolul al XV-lea - decat prin activism politico-militar
- spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destramat, iar nucleul sau din Asia Centrala a fost cucerit catre 1500 de catre uzbeci
Persia Safavida
- preliminarii: dupa destramarea statului mongol al Il-han-ilor catre 1335, in Persia au luat nastere mai multe stat, peste care s-a suprapus temporar stapanirea timurida; la mijlocul secolului al XV-lea suprematia asupra Persiei a fost disputata de doua formatiuni politice turcice, Kara-Koyunlu ("Oile Negre") si Ak-Koyunlu ("Oile Albe"); conducatorul "Oilor Albe", Uzun Hasan (1453-1478) a reusit sa-si invinga adversarii si sa preia controlul asupra intregii Persii, asupra Azerbaidjanului si asupra Irakului
- in primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de catre Ismail, promotor al siismului, care in 1502 a luat titlul de sah si a intemeiat dinastia Safavida (1502-1736)
- problemele centrale ale Persiei safavide au fost:
- trecerea de la un stat bazat pe razboinici turci semi-nomazi si pe militantismul siit la un imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare
- confruntarea cu Imperiul Otoman (razboaie 1514-1555, 1578-1590, 1603-1612, 1616-1618, 1623-1639)
- apogeu politic si militar: domnia lui Abbas I (1587-1629)
- a mutat capitala la Ispahan, care devine un impresionant centru politic, comercial si cultural
- a organizat birocratia si o armata personala de robi inarmati cu arme de foc, dupa model otoman
- a obtinut victorii impotriva uzbecilor si otomanilor
Imperiul Marilor Moguli
- constituit prin cucerirea nordului Indiei de catre Babur, care dupa ocuparea orasului Delhi ia titlul de sah (1526-1530)
- dupa o eclipsa in timpul lui Humayun (1530-1540, 1555-1556), care a fost temporar alungat de cuceritori afgani, Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605)
- masuri de organizare fiscala si administrativa cu scopul centralizarii statului
- politica de apropiere intre elita musulmana si populatia majoritar hindusa, care a culminat cu incercarea esuata de a institui o noua religie unica, care sa imbine elemente ale Islamului si hinduismului
- cuceriri teritoriale in India de nord si centrala, continuate si de urmasii sai in secolul al XVII-lea
Statul papal
- constituit in secolul al VIII-lea in Italia Centrala, dar avand o existenta framantata de-a lungul evului mediu
- desi in secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377), autoritatea lor teritoriala a fost consolidata in Italia centrala prin "constitutiile egidiene" din 1357, care organizau statul papal in 7 provincii
- in primele faze ale razboaielor italiene, papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) si Iuliu al II-lea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna, Perugia si Bologna, extinzandu-l astfel de la Marea Tireniana la Marea Adriatica
- dupa instaurarea hegmoniei spaniole in Italia si dupa jefuirea Romei de catre trupele lui Carol Quintul (1527), papii au cooperat cu Habsburgii atat in Italia, cat si in politica europeana de zagazuire a Reformei
Imperiul Romano-German
- teoretic intemeiat in 962, prin adoptarea titlului de imparat roman de catre Otto I, regele Franciei Orientale (Germaniei) si al Italiei; a cuprins atat Germania, cat si fosta Lotharingie si teritorii din Europa central-rasariteana (Cehia, Silezia, Pomerania)
- numele oficial: Sfantul Imperiu Roman; la sfarsitul secolului al XV-lea se adauga sintagma "de natiune germana"
- in secolele XII-XIII autoritatea imperiala a decazut in favoarea principilor teritoriali, care au impus principiul alegerii regelui (care dupa incoronarea de catre papa devenea imparat; din secolul al XIV-lea atribuirea titlului imperial a inceput sa nu mai fie legata de incoronarea de catre papa; obiceiul incoronarii de catre papa a cazut in desuetudine din secolul al XVI-lea)
- dinastii imperiale:
- Habsburg (1273-1291, 1298-1308, 1438-1806)
- Luxemburg (1308-1313, 1346-1400, 1410-1437)
- Wittelsbach (1314-1347, 1400-1410)
- domnii mai importante:
- Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin Bula de Aur din 1356, care stabilea ca regele german era ales de 7 principi electori: regele Cehiei, arhiepiscopii de Mainz, Köln si Trier, comitele palatin, ducele Saxoniei si marcgraful de Brandenburg
- Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387; suveran german 1410-1437): a pus capat Schismei din biserica catolica prin convocarea conciliului de la Konstanz (1414-1418)
- Maximilian I (1493-1519): prin casatoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilor Habsburgilor Tarile de Jos; in timpul domniei sale a fost reorganizat modul de convocare a dietei imperiale
- Carol Quintul (rege al Spaniei din 1516, suveran german din 1519; a abdicat in 1556): a incercat fara succes sa opreasca Reforma religioasa, si a esuat in incercarea de a transforma Imperiul intr-o monarhie de tip absolutist
- Ferdinand I (rege al Cehiei si Ungariei din 1526, deseori regent in Imperiu in numele lui Carol Quintul, in 1558-1564 imparat): a negociat pacea religioasa de la Augsburg dintre catolici si lutherani (1555); a organizat apararea anti-otomana (primul asediu otoman al Vienei in 1529, esuat)
- Ferdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politica absolutista, care a contribuit la declansarea razboiului de 30 de ani; desi razboiul a fost finalmente pierdut de Habsburgi, ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali in dauna celei imperiale, totusi politica sa a intarit decisiv autoritatea imperiala in Cehia si in Austria
Marele ducat al Burgundiei
- ducat apartinand regatului Frantei, a fost acordat in 1363 ca apanaj fiului mezin al regelui Ioan I cel Bun de Valois, Filip cel Indraznet (1363-1404), care in 1382-1384 a luat in stapanire comitatele Flandra si Artois, precum si comitatul Burgundiei (Franche-Comté), ultimul tinand nominal de Imperiul Romano-German
- apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467)
- s-a amestecat in luptele interne din Franta, ca si in razboiul dintre Anglia si Franta
- a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte aTarilor de Jos, constituind astfel un stat intins si bogat, desi eterogen, intre Franta si Imperiu
- a stimulat dezvoltarea culturii
- Carol Temerarul (1467-1477) a fost infrant din confruntarea cu regele Frantei Ludovic al XI-lea; dupa uciderea sa intr-o lupta cu elvetienii, o parte din posesiunile sale au fost ocupate de Franta, iar restul au fost mostenite de ginerele sau, Maximilian I de Habsburg
Elvetia
- confederatie constituita initial de 3 cantoane (Ury, Schwyz si Nidwald) in 1291 ca forma de rezistenta comuna impotriva Habsburgilor; ulterior li se alatura si alte cantoane
- dupa mai multe victorii impotriva Habsburgilor si a marelui ducat al Burgundiei, in 1499 imparatul Maximilian I recunoaste independenta de fapt a confederatiei, care ramane totusi formal parte a Imperiului (independenta deplina a fost recunoscuta prin tratatele de pace din Westfalia in 1648)
- in secolele XVI-XVII confederatia elvetiana era alcatuita din 13 cantoane, care exercitau in autoritatea asupra mai multor "stapaniri comune"; o adunare a delegatilor cantoanelor decidea asupra problemelor de interes comun, dar evita sa lezeze auto-guvernarea fiecarui canton
Cehia
- stat constituit la sfarsitul secolului al IX-lea, regat din 1085; din secolul al XII-lea integrat lax in Imperiul Romano-German
- dinastii mai importante:
- Przemysl (sec.IX - 1306)
- Luxemburg (1310-1437)
- Habsburg (1437-1457, 1526-1918)
- Jagiello (1471-1526)
- apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378), care a stimulat dezvoltarea economica si culturala a regatului Cehiei (cuprindea Cehia, Moravia si Silezia); in 1348 a intemeiat Universitatea din Praga, prima din Imperiu
- in secolul al XV-lea a fost zguduita de razboaiele husite (1419-1434) si de disensiunile persistente intre adeptii husitismului si cei ai catolicismului, aplanate abia prin tratatul de toleranta de la Kutna Hora (1485)
puterea starilor privilegiate, dominanta in secolul al XV-lea, a fost limitata intr-o oarecare masura de catre Habsburgi in secolul al XVI-lea; confruntarea dintre absolutismul habsburgic si nobilimea ceha, care a declansat razboiul de 30 de ani, s-a incheiat in 1620 prin victoria imparatului Ferdinand al II-lea
Ungaria
- stat intemeiat in secolul al X-lea, regat din anul 1000
- dinastii mai importante:
- Arpadiana ( -1301)
- Anjou (1308-1387)
- Luxemburg (1387-1437)
- Habsburg (1437-1440, 1453-1457, 1526-1918)
- Jagiello (1490-1526)
- apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490)
- a dus o politica de centralizare a statului si de mecenat cultural
- a extins temporar stapanirea sa asupra unei parti a Cehiei si asupra Austriei
- de la sfarsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu amenintarea otomana; oprita temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456), inaintarea otomana a fost reluata din 1521, culminand cu infrangerea armatei Ungariei la Mohacs (1526) si cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541); regatul Ungariei a fost impartit intre Imperiul Otoman, Habsburgi (care pastreaza Ungaria Superioara si titlul de regi ai Ungariei) si principatul Transilvaniei
Venetia
- republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic fixat prin "inchiderea" Marelui Consiliu in 1297; stapanea un important imperiu colonial, precum si teritorii in nord-estul Italiei
- in secolele XIII-XIV si-a disputat cu Genova suprematia in comertul cu Orientul, obtinand o victorie decisiva prin razboiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia)
- sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Venetia si-a extins stapanirile in nord-estul Italiei (Terra Ferma)
- din secolul al XV-lea a fost nevoita sa faca fata expansiunii otomane (razboaie in 1463-1479, 1499-1502, 1538-1540, 1570-1573, 1645-1669), pierzand treptat posesiunile sale din bazinul oriental al Marii Mediterane (Negroponte in 1470, Cipru in 1571, Creta in 1669)
Genova
- republica urbana, cu un regim patrician-aristocratic si cu o puternica activitate maritima si comerciala in Marea Mediterana si in Marea Neagra
- razboaiele cu Venetia din secolul al XIV-lea au epuizat finantele Genovei; creditorii orasului s-au grupat in Banca di San Giorgio, care in secolele XV-XVI a exercitat o influenta decisiva asupra politicii Genovei; din punct de vedere politic, in secolul al XV-lea a alternat perioadele de supunere fata de regele Frantei cu cele fata de ducii Milanului
- dezangajandu-se treptat din comertul oriental (desi Caffa a fost cucerita de otomani abia in 1475, iar insula Chios a ramas genoveza pana in 1566), bancherii si negustorii genovezi s-au orientat in secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberica, implicandu-se activ in marile descoperiri portugheze si spaniole
- in 1528 Genova a rupt legaturile cu Franta si a trecut de partea lui Carol Quintul; bancherii genovezi au jucat un rol crucial in finantarea politicii habsburgice in secolele XVI-XVII, obtinand mari profituri din afluxul argintului american spre Europa; bogatia marilor capitalisti genovezi contrasta cu slabiciunea statului Genova, limitat la o fasie ingusta din litoral si la stapanirea asupra insulei Corsica
Florenta
- republica urbana, cu un regim politic corporativ statuat in 1293 prin Ordinamenti dei giustizzia ("Randuielile dreptatii"), erodat treptat de luptele interne si de puterea mai multor familii aristocratice; din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viata politica a Florentei, pastrand insa institutiile republicane
- impunandu-se ca unul dintre cele mai prospere orase ale Europei gratie veniturilor obtinute din postavarit, comert si operatiuni financiare, Florenta a fost in secolele XIV-XV principalul centru al Renasterii (literare si artistice); s-a remarcat indeosebi mecenatul lui Lorenzo de Medici ("Magnificul"; conduce Florenta in anii 1469-1492)
- in primele faze ale razboaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor franceze si spaniole, ca si de pe urma luptelor interne; in 1530 a fost silita sa capituleze in fata armatelor spaniole, care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici, alungata in 1527; dupa aceasta data si pana la sfarsitul secolului al XVII-lea Florenta (reorganizata ca ducat din 1532, si ca mare ducat al Toscanei din 1569) si-a aliniat politica la cea a Spaniei
Milano
- comuna, care s-a afirmat in secolele XII-XIII ca lider al rezistentei Ligii Lombarde impotriva imparatilor germani, ramanand insa formal parte a Imperiului; de la mijlocul secolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul "senioriei personale" de membrii unor diverse familii nobiliare;
- in 1294-1447 puterea a fost exercitata de familia Visconti, mai intai ca seniori, iar din 1395 ca duci ereditari ai Milanului; ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari parti a Lombardiei, temporar si asupra Genovei, si au incercat fara succes sa ocupe Florenta
- 1450 - condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce, instaurand dinastia Sforza
- in prima faza a razboaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi; dupa batalia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului, iar dupa moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de Carol Quintul si transmis apoi fiului sau Filip al II-lea si liniei spaniole a familiei de Habsburg
Regatul Neapole si Sicilia
- intemeiat de normanzi in a doua jumatate a secolului al XI-lea, Regatul celor doua Sicilii a fost divizat in 1282, cand Sicilia a trecut sub stapanirea regilor Aragonului, iar Neapole a ramas in stapanirea dinastiei franceze de Anjou
- in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si in prima jumatate a secolului al XV-lea regatul Neapole a cunoscut repetate lupte interne, carora le-a pus capat in 1442 cucerirea de catre regele Alfons al V-lea al Aragonului (1416-1458); uniunea cu Aragonul (si Sicilia) a incetat in 1458, regatul Neapole fiind din nou separat in timpul domniei regelui Ferrante de Aragon (1458-1494)
- dupa 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntarii dintre francezi si spanioli, transata in favoarea regilor Spaniei in 1504; dupa aceasta data regatul Neapole si regatul Siciliei au fost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei
Spania
- in secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era impartit de:
- regatul Castiliei si Leonului (nord-vestul, centrul si sudul extrem al Spaniei actuale)
- regatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale)
- emiratul musulman al Granadei (in sud-est)
- regatul Navarrei (in nord, trecand si la nord de Pirinei, si stapanit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceza)
- in 1469 casatoria celor doi mostenitori ai tronului, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, a pus bazele uniunii dintre cele doua regate (realizata in 1479); Ferdinand si Isabella au restabilit autoritatea regala, au instaurat un regim absolutist, si au desavarsit Reconquista prin cucerirea Granadei (1492)
- dupa 1492, politica spaniola s-a indreptat in doua directii majore:
- expansiunea maritima si coloniala
- confruntarea cu regatul Frantei, mai intai pentru stapanirea asupra Italiei, apoi pentru hegemonie in Occident; in primele faze ale acestui conflict, regii Spaniei au cucerit Neapole (1504) si Navarra spaniola (1512)
- din 1516 Spania a trecut sub stapanirea dinastiei de Habsburg; Spania a devenit principalul pilon al puterii lui Carol Quintul, si puterea hegemonica in Europa occidentala
- dupa abdicarea lui Carol Quintul, Spania a revenit fiului sau Filip al II-lea (1556-1598), impreuna cu Tarile de Jos, Franche-Comté, Milano, Neapole, Sicilia si coloniile americane; Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid, a dominat politica europeana si a preluat in 1580 stapanirea asupra Portugaliei; in schimb, a pierdut controlul asupra unei parti a Tarilor de Jos, si a fost antrenat in conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman, Anglia si Franta
- argintul american a ingaduit finantarea politicii europene a Spaniei si a multor creatii culturale ("secolul de aur al Spaniei", cuprinzand de fapt a doua jumatate a secolului al XVI-lea si prima jumatate a secolului al XVII-lea), slabind insa competitivitatea economiei spaniole
- infranta in razboiul de 30 de ani si in razboiul cu Franta, Spania a pierdut la mijlocul secolului al XVII-lea hegemonia politica si militara in Europa apuseana
Portugalia
- regat constituit in secolul al XII-lea
- domnii mai importante:
- Joao I (1385-1433) - a asigurat independenta Portugaliei fata de expansionismul Castiliei, si a dus o politica de centralizare statala
- Joao II (1481-1495) - a instaurat controlul regal asupra expeditiilor maritime spre India
- Manuel I (1495-1521) - a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez
- in 1580-1640 Portugalia a fost stapanita de regii Spaniei; in aceasta perioada o mare parte din coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi
- in 1640 o revolta anti-spaniola a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) si la restabilirea independentei Portugaliei
Franta
- regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentala
- dupa o perioada de faramitare feudala, incepand cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces de centralizare politica, devenind in secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europei apusene
- dinastii:
- Capetiana (987-1328)
- Valois (1328-1589)
- Bourbon (1589-1792, 1814-1830)
- problemele cruciale ale regatului Frantei au fost:
- dificultatea de a controla un regat intins, cu provincii care se bucurau de regimuri juridice diferite, si cu o nobilime deseori nesupusa
- incercarile repetate ale Adunarii Statelor Generale de a prelua controlul asupra monarhiei, profitand indeosebi de minoratele regale
- conflictele de lunga durata in care a fost antrenat, mai intai cu Anglia (razboiul de 100 de ani - 1337-1453) si apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru "mostenirea burgunda", ulterior pentru hegemonie in Occident)
- in secolul al XV-lea regatul Frantei a transat in favoarea sa conflictele cu Anglia (razboiul de 100 de ani, incheiat in 1453) si cu Burgundia (1477); in timpul regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) procesul de centralizare a fost desavarsit, marcand suprematia puterii regale asupra marii nobilimi
- in 1494 Franta a declansat razboaiele italiene, trebuind apoi sa faca fata incercuirii realizate de monarhia lui Carol Quintul; prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit sa renunte la pretentiile teritoriale din Italia, dar a putut pastra unele cuceriri la granita cu Imperiul ("cele trei episcopate") si portul Calais
- dupa 1560 Franta a cunoscut momente de criza politica interna, razboaiele religioase dintre catolici si hughenoti (1562-1598) activand particularismele provinciale si tendintele anarhice ale nobilimii
- autoritatea regala a fost restabilita de catre Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572, rege al Frantei 1589-1610), care a trecut la catolicism pentru a-si consolida domnia si a acordat hughenotilor toleranta religioasa si "cetati de siguranta" prin Edictul de la Nantes (1598)
- in timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), cardinalul de Richelieu, care a servit ca principal ministru in anii 1624-1642, a infrant rezistenta politico-militara a hughenotilor, a disciplinat nobilimea, si a pus capat hegemoniei spaniole in Europa apuseana prin implicarea Frantei in razboiul de 30 de ani
Varia:
- Noaptea Sf. Bartolomeu - masacrarea hughenotilor la Paris si in alte orase franceze, din ordinul regelui Carol al IX-lea si al reginei-mama Caterina de Medici (23/24 august 1572)
- "Parisul merita o liturghie" - justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explica convertirea sa de la calvinism la catolicism (1593)
Anglia
- regat unitar din secolul al X-lea, cucerit de normanzi in 1066
- dinastii:
- Plantagenet (1154-1399)
- Lancaster (1399-1461)
- York (1461-1485)
- Tudor (1485-1603)
- Stuart (1603-1649, 1660-1688)
- desi centralizat de timpuriu, regatul Angliei a cunoscut o perioada de slabire a autoritatii regale in fazele finale ale razboiului de 100 de ani si in timpul Razboiului celor Doua Roze (1455-1485)
- in timpul Tudorilor, problemele principale ale Angliei au fost:
- refacerea autoritatii regale (realizata de Henric al VII-lea, 1485-1509), asigurarea continuitatii dinastice si evitarea unei confruntari intre regalitate si Parlament
- inferioritatea politico-militara fata de marile monarhii continentale (Franta si Spania), care a obligat Anglia sa renunte treptat la marile ambitii teritoriale pe continent, si sa se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci cand una sau alta monarhiile continentale tindea sa devina prea puternica
- gestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonat biserica printr-o "reforma de sus", dar ulterior Anglia a cunoscut framantari doctrinare si tensiuni religioase, stabilizate abia in timpul Elisabetei I (1558-1603)
Scotia
- regat constituit in secolele IX-XI, dar cu structuri politice instabile
- problemele principale:
- amenintarea engleza, contracarata prin rezistenta armata combinata cu aliantele cu Franta; dupa o efemera cucerire engleza, existenta Scotiei ca regat independent a fost restabilita de Robert I Bruce (1306-1329)
- tendintele anarhice ale marilor nobili si ale sefilor clanurilor tribale din zonele montane ("Highlanders")
- desi dinastia Stuart, instaurata in 1371, a reusit sa-si asigure continuitatea pe tronul Scotiei pana in secolul al XVII-lea, totusi autoritatea regala a ramas slaba
.- in 1603 Iacob al VI-lea al Scotiei (1567-1625) a devenit si rege al Angliei, inaugurand uniunea personala dintre cele doua regate
Provinciile Unite
- stat intemeiat in contextul revoltei anti-spaniole a Tarilor de Jos; bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul Tarilor de Jos (Olanda, Zeelanda, Utrecht, Geldern, Frizia, Overijssel si Groningen), impreuna cu mai multe orase din Flandra si Brabant, in Uniunea de la Utrecht (1579); in 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente fata de regele Filip al II-lea al Spaniei
- in cadrul Provinciilor Unite, fiecare provincie isi pastra auto-guvernarea, iar adunarea delegatilor provinciilor decidea doar in problemele de interes comun; pentru organizarea apararii impotriva Spaniei, provinciile Olanda si Zeelanda au numit un stadhouder comun, initial in persoana lui Wilhelm de Orania, apoi in persoana unor descendenti ai sai
- Provinciile Unite au trebuit sa se apere impotriva incercarilor de recucerire spaniola; ele au silit Spania sa incheie mai intai un armistitiu de 12 ani in 1609, dar razboiul a fost reluat in 1621; Provinciile Unite au alcatuit mai multe coalitii anti-habsburgice, si in 1648 au obligat Spania sa le recunoasca oficial independenta
- inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea si apoi in secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca principala putere maritima, comerciala si bancara, a Europei; au controlat comertul cu Marea Baltica, si au intemeiat un imperiu colonial in Indonezia, dominand comertul maritim dintre Asia si Europa
Danemarca si Norvegia
- regate intemeiate in secolele IX-X, initial separate, apoi in uniune personala in 1380-1814
- in 1397 Danemarca, Norvegia si Suedia, reunite sub regina Margareta, au format Uniunea de la Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuitati pana in 1523)
- problemele principale:
- deosebirile mari de structura politico-sociala intre Danemarca feudalizata si Norvegia unde precumpanea taranimea libera
- disputele pentru drepturi vamale si comerciale cu negustorii germani reuniti in Hansa, si ulterior cu negustorii din Tarile de Jos si cu Suedia
- domnii mai importante:
- Cristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului
- Cristian al IV-lea (1588-1648): inflorire economica si culturala (dezvoltarea capitalei Copenhaga); esec in implicarea in razboiul de 30 de ani (1625-1629) si in razboiul cu Suedia (1643-1645)
Suedia
- regat constituit in secolul al X-lea; si-a extins stapanirea si asupra Finlandei actuale; in 1397-1523 a fost de mai multe ori in uniune personala cu Danemarca si Suedia
- domnii mai importante:
- Gustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneza si a devenit rege in 1523, intemeiand dinastia Vasa (1523-1654); a adoptat lutheranismul si a dus o politica de centralizare interna
- Gustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeza; prin razboaie succesive cu Rusia si Polonia, a asigurat Suediei controlul asupra Livoniei; in 1630 a intervenit in razboiul de 30 de ani, impiedicand o victorie habsburgica in Imperiu; desi a fost ucis in batalia de la Lützen (1632), la sfarsitul razboiului Suedia a fost de partea invingatorilor si a primit Pomerania apuseana si Bremen in nordul Germaniei; prin succesele sale, ca si prin victoria asupra Danemarcei in 1643-1645, Suedia a devenit puterea dominanta in zona Marii Baltice
Polonia
- regat constituit in secolul al X-lea
- principalele dinastii:
- Piast ( - 1370)
- Jagiello (1385-1572)
- Vasa (1587-1668)
- dupa o perioada de destramare politica in secolele XI-XIII, unitatea Poloniei a fost restabilita de Vladislav Lokietek (duce din 1296, rege 1320-1333)
- procesul de centralizare institutionala a fost initiat de Cazimir al III-lea (1333-1370), dar apoi abandonat in favoarea acordarii de privilegii pentru nobilime in timpul lui Ludovic I de Anjou (din 1342 rege al Ungariei; rege al Poloniei 1370-1382)
- 1385 - uniune personala Polonia-Lituania, care a ingaduit lui Vladislav Jagiello (mare duce al Lituaniei din 1377, rege al Poloniei 1386-1434) sa obtina succese decisive impotriva Ordinului Teuton; conflictul cu teutonii a fost transat prin pacea de la Torun (1466), care asigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regala) si suzeranitatea asupra Ordinului Teuton
- in secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioada de prosperitate bazata pe exporturile de cereale prin Marea Baltica spre Europa apuseana; de aceasta prosperitate a profitat mai ales nobilimea, care si-a consolidat puterea atat fata de taranime ("a doua iobagie"), cat si fata de regalitate si fata de orase
- prin Uniunea de la Lublin (1569), care a permanentizat unirea dintre Polonia si Lituania, si prin concesiile smulse lui Henric de Valois in 1572-1573 (Acta Henriciana), a fost organizata Rzeczpospolita, veritabila republica nobiliara avand in frunte un rege ales si cu puteri limitate
- in secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central-rasaritene: conflicte politico-militare cu Rusia si cu Suedia, relatii reci cu Habsburgii, si alternanta de cooperare cu confruntare in relatiile cu Imperiul Otoman
- dupa 1620 Polonia a intrat intr-o grava criza economica si politico-militara, agravata in 1648 de revolta cazacilor condusi de Hmelnitchi
Ordinul teuton
- Ordinul Teuton a fost constituit in 1190-1191 de negustori din Lübeck si Bremen care ingrijeau pe pelerinii sositi in Tara Sfanta, si apoi transformat in 1198 in ordin militaro-religios independent, format din calugari-cavaleri a caror misiune era sa lupte impotriva necredinciosilor
- in 1226 cavalerii teutoni au fost chemati de ducele Mazoviei sa lupte impotriva prusilor pagani; in 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia, iar in 1237 Ordinului Teuton i s-au alaturat cavalerii "purtatori de spada" (sau "gladiferi"), o ramura a Ordinului Templierilor care luase in stapanire Livonia (teritoriul actual al Letoniei si Estoniei); in felul acesta Ordinul Teuton a devenit stapanul unui intins stat teritorial situat pe tarmul rasaritean si sud-estic al Marii Baltice, aflat deseori in conflict cu Novgorod-ul, cu Lituania si cu Polonia
- pana in 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra, in 1291-1309 la Venetia, iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork, in Polonia); Ordinul Teuton era condus de un mare maestru ales pe viata, care era ajutat de cinci mari dregatori la nivel central si de maestri care administrau "provinciile" Ordinului; desi teritoriile Ordinului nu faceau oficial parte din Imperiu, marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani
- in secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus in inferioritate de uniunea Poloniei cu Lituania si a pierdut mai multe razboaie (prima infrangere majora a fost batalia de la Grünwald din 1410); prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stapanirea Poloniei asupra Prusiei apusene si a gurilor Vistulei, si suzeranitatea regelui Poloniei asupra Ordinului pentru Prusia orientala
- in 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism, a secularizat Ordinul si a transformat Prusia orientala intr-un ducat ereditar vasal regelui Poloniei; o parte a cavalerilor a rezistat impotriva acestei decizii, si Ordinul Teuton a continuat sa existe in Germania pana in 1809, avand sediul principal la Mergentheim.
- provincia Livonia a Ordinului a refuzat si ea secularizarea, si a existat ca stat distinct pana in 1558, cand Livonia a fost ocupata de tarul Ivan al IV-lea, ceea ce a condus la declansarea razboaielor pentru Livonia intre Rusia, Polonia si Suedia (1558-1583, 1600-1629)
Rusia
- constituita in secolul al IX-lea, Rusia kieveana s-a destramat in secolul al XII-lea in mai multe cnezate, si a fost cucerita in 1236-1240 de catre mongoli; dupa aceasta data, cnezatele ruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur
- la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea existau in lumea rusa o multitudine de cnezate, subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir, care media raporturile cu hanul Hoardei de Aur; cnezii rusi, deseori inruditi intre ei, se considerau urmasi ai lui Rurik, fondatorul Rusiei kievene
- in secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobandit hegemonia in lumea rusa, si a reusit inglobarea celorlalte cnezate intr-un mare stat rus unificat si independent; momente decisive:
- domnia lui Ivan Kalita (1325-1341) - s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul Özbek al Hoardei de Aur, dobandind demnitatea de mare cneaz de Vladimir, si folosind influenta sa pe langa mongoli pentru slabirea rivalilor sai; prin mutarea mitropolitului de la Vladimir la Moscova a pus bazele colaborarii cnezilor Moscovei cu ierarhia ortodoxa, si a transformat Moscova in centrul bisericesc al Rusiei
- 1340-1380 - reculul Hoardei de Aur in fata atacurilor combinate ale Ungariei, Poloniei si Lituaniei; marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult, ocupand cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv Kievul; comparativ, Moscova s-a ridicat relativ tarziu contra Hoardei de Aur, iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo (1380) nu a impiedicat restabilirea dominatiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse in 1382
- domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei (Novgorod, Tver), fiind supranumit "strangatorul de pamanturi rusesti"; in 1480 a obtinut independenta fata de Hoarda de Aur; a organizat statul pe baze centralizate, sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) si adoptand traditia imperiala bizantina
- in secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominata de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de tar (1547), a incercat transformarea Rusiei intr-o monarhie absolutista, tensionand raporturile cu boierimea si cu biserica, si a dus o politica de cuceriri, victorioasa in rasarit (anexarea hanatelor mongole de Kazan si Astrahan in 1552-1556, inceputul expansiunii spre Siberia catre 1580), dar lipsita de succes in directia Marii Baltice (pierderea primului razboi pentru Livonia, 1558-1583, impotriva Poloniei si a Suediei)
- la sfarsitul secolului al XVI-lea si in primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat intr-o grava criza economico-sociala si politica, agravata de dispute pentru tron dupa stingerea dinastiei Rurikide (1598) si de politica expansionista a Suediei si Poloniei; criza a fost depasita prin alegerea ca tar a lui Mihail Romanov (1613; a domnit pana in 1645) si prin incheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) si Polonia (1618), care, desi cu pretul unor concesii teritoriale, au oferit Rusiei ragazul necesar pentru refacerea structurilor statale
|
