Teoria Istoriei si Istoria Istoriografiei
Teoria istoriei.
Functia analoaga a istoriei este determinata de faptul ca, prin cunoasterea oamenilor, faptelor, întâmplarilor din trecut putem opera o selectie a propriilor noastre decizii de azi, iar din experienta altora putem extrage exemple similare sau contrare propriilor noastre decizii
- trecutul ni se livreaza cu o serie de oferte, exemple bune sau rele
Functia eliberatoare a istoriei - în sensul ca trecutul ne poate configura locul pe care îl avem în lume, în societate si cunoscându-l ne putem elibera de limitele impuse de timpul prezent, pe care le constientizam si, în consecinta, putem depasi aceste limite
- situatii limita în care se face apel propagandistic la trecut - eg: 1916, România în primul razboi mondial - foarte mult apel la istorie; trebuie sa ne mobilizam în virtutea faptelor trecute; si stramosii nostri au trecut prin astfel de evenimente
- în egala masura, cunoasterea trecutului are rol de catharsis purificator, în sensul ca studierea istoriei devine o terapie psihanalitica, omul se elibereaza de un trecut care pâna atunci apasa asupra propriei fiinte datorita necunoasterii lui; trecutul fiind cunoscut, cu toate racilele si defectiunile 424c28e lui, elibereaza orizontul uman si îi limpezeste calea spre viitoar
- Goethe afirma: cunoasterea istorica îl elibereaza pe om de greutatea trecutului sau; conform perceptelor biblice, cunoasterea adevarurilor îl face pe om liber
* dimensiunea psiho-analitica - psihoistoria; are o valoare individuala (exista constant în gândirea noastra despre un trecut nefast ideea noua nu ni se poate întâmpla cum li s-a întâmplat lor, pentru ca suntem noi) si colectiva (putem fi marcati de trecut pentru ca de exemplu, poporul român a facut genocide - maghiari, germani, armeni - DAR nu accepta aceasta)
b. tensiunile etice ale Frantei - care a fost complicea Germaniei prin intermediul guvernului de la Vichy; s-a trecut cu vederea peste activitatea guvernului de la Vichy; a încercat sa se nege responsabilitatea sa; subiect tabu, tacere complice; Franta putea fi vazuta doar sinonima cu eliberarea
-
Ţinând cont de aceste nivele de utilitate ale istoriei, scrisul istoric si opera istorica analizata pe directia pragmatismului ei trebuie sa îndeplineasca anumite conditii:
sa aiba bogatia de informatii si continut ce reprezinta dimensiunea ei cantitativa
reconstituirea adevarului istoric, a plauzibilului istoric, care reprezinta dimensiunea ei calitativa
puterea de convingere a scrisului istoric
accesibilitatea scrisului istoric în fata cititorului de istorie, ce trebuie sa înteleaga ce citeste
colores atque sententiae . o expunerea plastica, sugestiva în discursul istoriografic; naratiunea istorica sa fie asemenea literaturii; miza narativa a istoriei
opera istorica sa detina asa numita arta a verbului; talent în expunerea povestirii despre trecut; tocmai de aceea Henri I.Marrou spunea cel mai mare filosof nu este cel care este cel mai aproape de adevar, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma poetica cea mai înalta
Opera istorica este rezultatul unui efort de documentare, dar si a unui efort creator, prin care istoricul stabileste un raport adecvat, convingator, între trecutul pe care îl evoca si prezentul în care traieste.
Conceptul de istorie ca sens istoric si specificitatile sale
- notiunea de istorie a angajat o serie de dispute si dezbateri derulate pe o perioada de sute de ani
- ruptura cronica - istorie din sec XVIII a determinat scrierea scrisului istoric ca un domeniu autonom al cunoasterii în rândul celorlalte domenii ale cunoasterii
- din sec XVIII notiunea istorie are 2 sensuri:
1. primar - are întelesul de istorie-realitate si se refera la o serie de evenimente ce au avut loc si în cadrul carora sunt prezenti subiecti cu nume proprii; e vorba de notiunea de istorie în sensul de res gestae (întâmplari si fapte ale oamenilor din trecut)
- multa vreme istoria realitate a însemnat fapte, evenimente si nume proprii, dar odata cu scoala Analelor (prima jumatate a sec XX) s-a produs o adevarata revolutie în stiinta istorica în ceea ce priveste notiunea de istorie: a presupus revocarea primatului evenimentelor si numelor proprii în favoarea duratei lungi si a vietii anonimilor
2. secundar - presupune o povestire a evenimentelor care au subiecti cu nume proprii; adica, istoria faptelor si evenimentelor - historia rerum gestarum
- aceasta povestire despre trecut se caracterizeaza în principal prin incertitudinea sa fata de evenimentele relatate si fata de realitatea subiectilor cu nume proprii aferenta acestor evenimente
- din acest punct de vedere se poate afirma ca toata istoria nu este decât o istorie; mai exact, fata de întreaga realitate a trecutului nu se poate scrie decât o istorie, datorita incertitudinii sale epistemice (de cunoastere)
eg: e gresit sa zici Istoria Clujului în secolul XVI - trebuie sa spui O istorie a Clujului în sec XVI
- o istorie poate sa fie sau nu istorie, în functie de adevarul pe care îl incorporeaza, întrucât povestirea istorica nu se suprapune peste realitatea reprezentata si nici un istoric care a scris istorie nu poate sa reconstituie decât fragmentar istoria
- în arhitectura interna a istoriei ca scris istoric se degaja 2 elemente esentiale:
1. evenimentele
2. subiectii evenimentelor
- scrisul istoric presupune fixarea subiectilor si a subiectului si apoi, conectarea acestora de evenimentele propriu-zise
- aceasta arhitectura duala a istoriei corespunde în planul scrisului istoric unui raport între referinta (subiecti si subiectul istoric) si inferenta (evenimente) - un raport între un nivel descriptiv si un nivel evaluativ, generalizator; ambele prezente în cadrul discursului istoric
- prin practicarea ei de-a lungul timpului, istoria ca si scris istoric a pus în evidenta faptul ca ea are o dinamica interna incontrolabila; atât din punct de vedere al regulilor referintei, cât si din punct de vedere al inferentei; astfel, realitatea referinta ca subiecti si alegere a subiectelor din istorie se ilustreaza prin reguli independente, iar cunoasterea (inferenta) are reguli greu verificabile privind adevarul cunoasterii
- miza îndoielilor metodice vizeaza atât realitatea trecutului, cât si cunoasterea ei
- inferenta = demersul cognitiv care face posibila atingerea unui grad suficient de certitudine asupra actorilor principali din istorie, asupra actiunii si gândirii lor; prin procesul cunoasterii specific istoriei se patrunde într-un domeniu unde se descopera sensul unui subiect sau al unui eveniment si maniera în care se poate face referinta la subiect si inferenta la eveniment
- pe aceasta structura duala subiect - eveniment, referinta - inferenta, se elaboreaza o alta dualitate ce apartine zonei lexicale privind cuvântul istorie
Istoria = evenimente + subiecti
A. subiecti - evenimente
B. referinta - inferenta
C. nivel descriptiv - nivel evaluativ
D. istorie (istoria realitate) - istorie (grad mai înalt de veridicitate; istoria nu mai e o simpla povestire, e o povestire conceptualizata); istoria cunoastere
- despre subiect facem referinta, o descriere; subiectii - cadru, perioada; asociere subiect-timp-actiune - ajungem la evenimentul istoric
- trebuie sa pornim de la îndoiala metodica, de la incertitudini
- inferenta presupune o semnificare a descrierii; presupune generalizare, logica - relationare între evenimente; operatiune logico-narativa, de inductie, dar si de deductie
- nivelul evaluativ (dar totul cu îndoiala metodica)
- în lb româna se foloseste cuvântul istorie pentru amândoi termenii; spre deosebire de englezi (story - history) si germani (historie - geschichte)
Cursul 4
- în prima jumatate a sec XX scoala Analelor produce o adevarata revolutie stiintifica a discursului istoric, fixeaza, definitiveaza diferenta dintre istoria stiintifica/problema - istoria povestire
- aceasta diferenta nu este una de substanta la prima vedere, ci se petrece la nivelul discursului, în ceea ce priveste zona cuvintelor, a folosirii cuvintelor, în zona limbajului; continutul istoriei stiinta promovata de scoala Analelor determina o a doua închidere sau restrângere a istoriei povestire, într-un al doilea grad de istorie în istorie: gradul stiintific al istoriei
- istoria stiinta în cazul Analelor e o istorie în istorie, astfel încât la nivelul discursului istoric se observa o gradualitate concentrica în 3 nivele:
* istoria realitate
* istoria povestire
* istoria stiinta
- la nivelul scolii Analelor, la impulsul sociologilor si economistilor, se produce o restrângere a istoriei prin înlaturarea celor 3 idoli ai Vechii Istorii: istoria politica, cronologia, indivizii
- de la o istorie a evenimentelor si cronologiilor, textul istoric se restrânge, se produce asadar o calmare a scrisului istoric prin trecerea de la istoria povestire la istoria problema
- 1888, filosoful Emile Rourdeau echivala scrisul istoric cu marea, cu valurile sale ridate, carora li se opune calmul adâncurilor; valurile = evenimentele, indivizii, faptele; calmul adâncurilor = istoria non-evenimentiala, istoria problema, constantele, duratele, impasibilul - civilizatia, mentalitatile, modelele si curentele cultural-istorice
- întâmplarea, aleatorul, nondeterminarea sunt caracteristice cuvintelor si formelor din istoria povestire; la nivelul istoriei problema avem însa un discurs mai teoretic, concluziv, problematizat - în care cuvintele se îndeparteaza de realitatea trecutului, ele formând un limbaj specific cunoasterii din istorie, un asa numit metalimbaj
- în viziunea scolii Analelor, istoria ca domeniu al cunoasterii e în fapt o dimensiune diacronica a explicatiei fenomenelor sociale reziduale; istoria promovata la demnitatea stiintifica de scoala Analelor e în fond o istorie disparuta în marea stiinta a socialului
* fenomenele sociale reziduale sunt acele fenomene care au avut un impact, au avut o consecinta; sunt fenomene sociale ce au marcat o evolutie, au articulat drumul istoriei; sunt izbitoare, în sensul ca au ramas în istorie; istoria nu le-a putut acoperi
- istoria devine o stiinta sociala !!!!
- scoala Analelor a avut fobia evenimentialului si religia duratei lungi
- aceasta tendinta era vazuta în cele 2 teze ale lui L.Febvre si Fernand Braudel:
* Filip al II-lea si Franche-Comte (Febvre)
* Lumea mediterana în vremea lui Filip al II-lea (Braudel)
- în cele 2 teze se observa tensiunea, tendinta de a abandona evenimentialul în favoarea unei istorii problema, dorinta de a cupla 2 lucruri opuse cum sunt Filip II si un spatiu cultural istoric (Mediterana, Franche-Comte); cele 2 teze sunt simptomatice pentru modul în care acest personaj coexista cu spatiul
- în analiza discursului istoric, al povestirii istorice, un rol important îl are poetica cunoasterii - care este ansamblul de proceduri literare prin care un discurs se sustrage literaturii si se alipeste unui statut al stiintei pe care îl semnifica sau îl particularizeaza
- poetica cunoasterii se ocupa de regulile potrivit carora o cunoastere se scrie si se citeste, adica ea se constituie ca un gen de discurs specific
- stiintele umane, printre care si istoria, au asadar o tripla articulare:
1. ambitia stiintifica
2. procedeele literare
3. precedentele, presupozitiile sau determinarile politice
- istoria se plaseaza într-un spatiu al stiintei, dar si al povestirii, adica în acest spatiu marcat de poetica cunoasterii
- istoria e obligata sa rezolve, sa articuleze un triplu contract:
1. un contract stiintific care o obliga sa descopere ordinea ascunsa a trecutului si care sa stabileasca corelatiile si raporturile dintr-un trecut mai îndepartat sau mai apropiat
2. un contract narativ care înseamna a înscrie structurile spatiului ascuns al trecutului sau legile dupa care a evoluat trecutul, în formule lizibile ale unei istorii ce trebuie sa aiba un început si un sfârsit, personaje si evenimente
- între trecutul care nu vorbeste si prezent se afla istoricul
3. un contract politic care leaga invizibilul stiintei istorice care e trecutul si vizibilul naratiunii cu constrângerile discursului public al istoriei, cu ceea ce este vizibil si acceptat de toti si care e destinat a fi învatat ca o istorie comuna (manualul de istorie J
Libertate si determinare în istorie
- faptul istoric îsi gaseste cauzalitatea fie în determinarea obiectiva izvorâta din evolutia realitatii, fie în libera vointa a oamenilor
- se pune întrebarea: realitatea influenteaza mersul istoriei SAU libera vointa a individului determina istoria ?
- problema liberei vointe a fost abordata în primele secole ale Evului Mediu de filosofia crestina
- Sfântul Augustin admitea doar problema predestinarii omului, a determinarii divine si a anulat rolul omului în istorie
- Toma d'Aquino - filosof si teolog crestin - admitea într-o oarecare masura libera vointa a omului în derularea istoriei
- în prima jumatate a sec XX filosoful crestin Jacques Maritain spunea ca în lume, în evolutia istoriei, divinitatea determina Binele si în nici un caz Dumnezeu nu poate sa faca si Bine si Rau; exista o împletire între determinarea divina a istoriei si rolul omului în istorie
- materialismul istoric si dialectic (esenta marxismului) considera ca actiunile omului sunt determinate în totalitate de realitatea înconjuratoare, de asa numitele legitati istorice, fapt ce duce în cele din urma la o conceptie fatalista, la asa numita inevitabilitate a istoriei
- atât rolul realitatii cât si al legitatii istorice si al omului nu trebuie absolutizat; absolutizarea liberei vointe a omului este inoperanta, de neaplicat, pentru ca omul e limitat în actiunile si activitatile sale de cauze
a. naturale - omul e o parte a naturii; e supus ordinii cosmice, legilor naturale; e vulnerabil deci din punct de vedere al slabiciunii sale fizice si intelectuale si prin urmare exista o puternica dependenta a omului fata de natura
b. sociale - aceste limite sociale sunt determinate de:
1. faptul ca omul actioneaza în conditiile istorice sociale pe care el le gaseste la nastere si pe care nu si le poate alege; eg: nici cel mai intelegent roman din Antichitate nu putea construi un avion
2. omul ca fiinta sociala nu poate actiona izolat, ci în cadrul unui grup social, determinat de clasa, categoria, nivelul social sau cultural în care el se afla
c. istorice
|
