Teritoriu si teritorii in discursul istoric (Alexandru Zub)

Teritoriu si teritorii în discursul istoric (Alexandru Zub)

Un asemenea titlu nu trebuie sa mire pe nimeni. Conceptul de teritoriu, în sens larg, este prezent în numeroase discipline si comporta deja o lunga istorie, ceea ce ne obliga, ca si în alte cazuri, sa observam cum de la sensul initial, fizic, propriu, s-a ajuns la sensul metaforic - si acesta multiplu - folosit pretutindeni. Parintii etnologiei, antropologii mai târziu, preferau sensul primar, care îngaduia sa se valorifice analogia dintre experienta umana si cea din afara umanitatii.

Istoricii, atenti la fapte si evenimente, disensiuni si acorduri, conflicte si colaborari, divergente si convergente, au cultivat îndelung acelasi sens, în virtutea obligatiei de a ramâne cât mai aproape de realitate. Evident, realitatea însasi era înteleasa la un nivel rudimentar, preferat si acum de unii profesionisti ai domeniului. Pe masura însa ce domeniul se complica, pretinzând rang de stiinta (scienza nuova la Vico), sensul initial nu mai putea satisface, întrucât devenise prea restrictiv în raport cu noile exigente ale discursului istoric.

Cuvintele, realitati istorice indiscutabile, se supun si ele tratamen­tului pe care istoricii îl acorda faptelor în ansamblu, indiferent de natura lor. Ele merita (de ce nu?) sa fie tratate en historien, cum se întâmpla cel putin de la Wilhelm von Humboldt încoace, pentru a deveni un domeniu aparte, un câmp de reflectie extrem de productiv în secolul XX, un teritoriu revendicat de mai multe discipline umaniste. Mots et choses nu e doar o relatie de termeni asupra careia Michel Foucault s-a oprit cu atâta folos epistemologic^[1], ci totodata expresia unei realitati profunde, la care istoricii trebuie sa se raporteze mereu.

Daca e vorba de teritoriu, el trebuie socotit, dupa expresia lui N. Iorga, drept una din "permanentele" istoriei, ca pamânt, teren, sol pe care o rasa (alta permanenta) pune la lucru înca una, o idee conducatoare spre a-si împlini rostul^[2]. Cum a evoluat conceptul de teritoriu în ansamblul istoriei si mai ales în spatiul românesc nu se poate urmari în acest cadru, prea îngust pentru a îngadui un excurs ce reclama destule precautii de ordin documentar si metodologic. Ma voi limita numai la câteva consideratii marginale, a caror miza e mai modesta, anume, schita unui tablou ce nu va fi desigur ispravit 19419t1924t niciodata. Dar si schita poate avea un rost, comparabil eventual cu rostul fragmentului în constructia istoriografica. Dincolo de schita, dincolo de fragment, întrezarim, ca si romanticii din alt veac, un ansamblu coerent si complex, susceptibil de continua remodelare.

Teritoriul, în sensul primordial ce ne intereseaza deocamdata, e un concept de care istoricii s-au folosit mereu, fiindca evenimentele descrise de ei presupun indiscutabil un spatiu de desfasurare, un loc, un teren, adesea în disputa, actorii istoriei fiind preocupati de regula sa-si adjudece drepturi. Întreaga durata a umanitatii poate fi antamata de altfel sub acest unghi, cum s-a si întâmplat mereu, adesea în mod abuziv, caci se ignorau atâtea alte dimensiuni ale istoriei.

Notiunea de eveniment a evoluat considerabil în timp, ca si aceea de teritoriu, de la sensul imediat, fizic, la un sens abstract si simbolic, multiplicat mereu pâna azi si multiplicabil practic la nesfârsit. Discursul istoric modern, asa cum l-a înteles Ranke, punând accent pe restitutia faptelor (wie es eigentlich gewesen)^[3], a stârnit critici de-a lungul secolului XX si a facut loc altor forme, mai suple, mai atente la nuante si complementaritati. H. Berr condamna "l'histoire historisante" , iar Lucien Febvre propunea, în acelasi spirit, o noua sinteza de istorie universala, una care debuta cu La terre et l'évolution humaine . Tendinta de a privilegia seriile economice, prezenta deja la finele secolului XIX, se va adânci în secolul urmator, pâna la sistematizarea "seriala" a istoriei de catre Pierre Chaunu si discipolii sai . Fara sa devina dominante, capata o pondere semnificativa studiile de tip braudelian, axate pe "durata lunga" si pe "durata medie", studii privilegiind deci analizele structurale si tinzând spre o noua sinteza , una în care aspectele cantitative, masurabile, sînt complinite de latura evanescenta a istoriei.

Asistam, de câteva decenii, la o veritabila explozie tematica în istoriografie. Expansiunea în timp, pâna la antropogeneza, si expansiunea în spatiu, pâna la cuprinderea planetei întregi, se complineste astfel cu o expansiune în adâncime, asadar în propriul teritoriu, dupa cum sesiza la un moment dat J.-B. Duroselle^[8], deplin încrezator în sansele discursului istoric de a-si mentine prestigiul, odata cu indiscutabila sa utilitate cognitiva. "L'histoire, comme les autres sciences, accélčre de plus en plus ses travaux et ses conquętes", conchidea acelasi istoric , bucuros ca poate da asigurari în ce priveste progresul istoriei ca disciplina si ca o teorie a domeniului sau, relatiile internationale, una empirica, evolutiva si metodica, a devenit posibila . Lupta pentru dominatie si prestigiu în acest domeniu mai are înca teritorialitatea în miezul ei, spiritul imperial continua sa se manifeste, sub diverse forme, în ciuda avertismentului "tout empire périra" care însoteste acea translatio imperii deplânsa de istorici si filosofi . Scriind De monarchiarum physica examinatio, Cantemir stia bine acest lucru, ca atâtia înaintea sa, ca atâtia dupa el, pâna la Neagu Djuvara, care a cautat chiar sa identifice anumite "legi" în succesiunea imperiilor si civilizatiilor. Le-a urmarit geneza, ascensiunea, valorile structurante, declinul, disolutia, ca sa conchida ca "energia creatoare se deplaseaza de la un popor la altul", ca un spatiu locuit de aceeasi rasa nu produce mai multe civilizatii succesive, ca nu exista re-nasteri, ci numai înnoiri ciclice calitativ diferite etc .

Reflectând pe marginea importantei mediului geografic în istorie, N. Iorga îndemna "sa nu uitam orizonturile, care cheama la expansiune anumite regiuni, atunci când altele au orice perspectiva închisa. Pe aceeasi baza teritoriala, unii dintre locuitori se îndreapta într-o parte, pe când alt grup îsi întoarce privirile aiurea: doua dezvoltari foarte diferite, doua politici clar deosebite vor iesi de aici, si vecinii, pe continent, nu vor avea decât foarte putine raporturi între dânsii. În Peninsula Italica, cei ce sînt la Rasarit de Apenini se vor îndrepta catre lumea bizantina, ceilalti catre Spania sau catre Africa de Nord; Venetia si Genova, menite a fi dusmane, se vor întâlni mai târziu, pentru o feroce rivalitate, în apele orientale. Suedia se uita catre celalalt tarm al Balticei înguste: ea va presara scandinavi pâna la Novgorod si la Kiev - si pe aceasta cale, probabil, ostasii ei descopera Orientul Imperial, - pe când Norvegia este oceaniana, contribuind la actiunea unei lumi insulare, care se întinde pâna în Islanda, iar Canut va fi împarat al acestor regiuni de la Marea Nordului. În Spania, catalanii sînt mediteraneeni, rivali ai genovezilor, pe când portughezii reprezinta un tip atlantic: ei colonizeaza în Africa, atunci când cei din Barcelona se amesteca în razboaiele contra turcilor din Asia mica. În Balcani, care nu pot fi conceputi istoric ca un întreg, altceva este grecul, legat totdeauna de coasta (.), si altceva este tracul acesta, orientat catre apele Egeii ori catre chenarul grecesc al Marii Negre, pe care o serveste si careia-i da hrana, atunci când, despartit prin lantul Pindului, ilirul priveste spre Italia, ale carei corabii le pândeste, ca pirat, când nu-i ajunge prada caravanelor din interior "[13].

Am reprodus acest lung pasaj dintr-o comunicare facuta de N. Iorga la Congresul International de stiinte Istorice de la Zürich (1938), pentru a sublinia faptul ca între pamânt (Terra mater, Γη), viata oamenilor si istoria formatiunilor geopolitice exista o legatura intima, care dicteaza oarecum felul de viata, evenimentele, mentalitatea, acel habitus local din care se naste specificul unui grup sau altul. Actiunile politice din zona asculta parca de un determinism geografic sui generis, care poate fi urmarit, istoriceste, de la Burebista si Decebal, cu toate avatarurile, pâna la "România tratatelor", care "nu e altceva decât reîntruchiparea, prin vointa Carpatilor si a Dunarii, a monarhiei imperiale a dacilor "[14].

Ca sa fixeze "la place des Roumains dans l'histoire universelle", acelasi savant a cautat sa identifice relatia dintre pamânt (sol, teritoriu), rasa si idee, cele mai vizibile permanente, pe seama carora îsi putea îngadui apoi sa urmareasca dinamica schimbarilor din zona carpato-danubio-pontica, ale carei afinitati cu lumea sud-dunareana si deopotriva cu lumea central-europeana îi pareau indispensabile pentru definirea identitatii românesti[15].

Psihologia popoarelor tine si de locul unde s-a format fiecare, de complexul factorial ce colaboreaza la alcatuirea unui specific. În ce directie le sileste mediul natal sa priveasca, sa viseze, sa planifice? "Grecul se uita în toate partile unde vede marea, care mare îl duce oriunde, caci natia (lui) si astazi, ca si în antichitate, e o natie de colonii". Dimpotriva, bulgarul e strâns legat de pamântul ferm, asa fel încât N. Iorga, cautând sa motiveze deosebirea, se întreba, retoric: "Ce are a face bulgarul, marginit la tara lui, cu grecul care iradiaza în toate partile? "[16] Asemenea opozitii nu sînt unice si nu pot fi desigur absolutizate. "În asa-numitul Balcan, observa tot Iorga, sînt doua lumi total deosebite, fiindca, întocmai ca în Spania si Portugalia, o tara nu este a locului unde sta, ci a tintei la care se uita. Precum Suedia se uita catre Marea Baltica si astfel e deosebita de Norvegia, care se uita catre Ocean si catre Anglia, precum Spania, care se uita la Marea Mediterana, e deosebita de Portugalia, care se uita la Oceanul Atlantic si se afla sub o influenta ce vine din Anglia, tot asa cine sta la dreapta catenei care pleaca, spre sud, din Alpi se uita catre Marea Neagra si Arhipelag, iar cine sta de partea cealalta se uita la Marea Adriatica si are mai multe legaturi cu Italia, pe când legaturile cu Marea Neagra si cu Arhipelagul îi sînt cu totul indiferente " .

Am reamintit acest pasaj dintr-o conferinta a lui N. Iorga fiindca este edificator pentru un tip de gândire istorica ce avea sa câstige teren, în sensul ca va pune în lumina tot mai mult specificitatea oricarui spatiu etno-cultural, dar si conexiunile lui inextricabile cu spatiile vecine. Sub acest unghi, "totul ne leaga fara voia noastra. Numai cât un lucru: în loc sa începem de la diplomatie ca sa ramânem acolo, lucrul cel mare si bun este sa începem de la ceea ce este ca sa ajungem la ceea ce trebuie sa fie". Cu alte cuvinte, îndemna Iorga, e bine sa ne aducem aminte de vechile baze, asemanari si colaboratii, pentru ca sa nu facem numai aliante de stat, care nu leaga, ci legaturi de popoare, care sa poata servi la interesele noastre comune[18].

În viziunea aceluiasi istoric, spatiul românesc a fost pentru popoarele din Sud-Estul Europei un "spatiu vital" comun, în care îsi gaseau rosturile firesti, pe baza atâtor elemente comune ce le defineau din vechime[19]. Pe seama acestor elemente am socotit util sa atrag eu însumi undeva atentia asupra eforturilor depuse în perioada interbelica pentru o solidarizare a regiunii în cadrul unei Europe înca disjunctive .

"Era nationalitatilor se termina în acelasi timp cu a colonialis­mului"[21], statele se regrupau în blocuri angajate într-un lung razboi rece, ale carui costuri nu vor putea fi stabilite nicicând. Discursul istoric încremenea în dogme la Rasarit de Elba, ca efect al totalitarismului comunist, pe când în partea apuseana a Europei el cunostea o diversificare continua, spectaculoasa, plina de consecinte pe tarâm epistemologic. "Teritoriul" istoriografiei s-a extins pâna la abolirea oricarei limite. Cantonat cândva exclusiv în trecut, istoricul acapara acum prezentul si viitorul, unind retrospectiva cu prospectiva, atitudine teoretizata între altii de Pierre Chaunu, a carui deschidere în domeniu e notorie .

Fernand Braudel, pontiful de suprema autoritate în anii de care vorbim, a stiut sa dea expresie memorabila acestei tendinte: "Sur l'échiquier qu'il dessine, chaque historien cherchera sa place: cette dalle noire, on cette dalle blanche, on la ligne qui les sépare. Pour ma part - marturisea Braudel - chaque position historique m'a toujours semblé acceptable, pourvu qu'elle n'exclűt aucune des autres positions ou peut se placer l'historien"[23]. Istoricul e peste tot la el acasa, putem spune, fiindca nimic din ce e omenesc nu trebuie sa-i ramâna strain, dupa vechiul îndemn, actualizat la timpul sau si de N. Iorga , pentru a ajunge sa fie acum deviza multor profesionisti în materie. Pentru a ilustra aceasta expansiune specta­cu­loasa, ajunge sa amintim aici câteva sinteze colective din anii 60-80 ai secolului XX.

Exemplara si înca utila, mereu utila, se arata sinteza L'Histoire et ses méthodes, scoasa sub îngrijirea lui Charles Samaran[25], cu introducere si concluzii de H.-I. Marrou, sinteza în care eruditia cea mai severa se împletea cu orizonturile teoretice ale unui timp atât de sensibil la înnoire. Un capitol dens si instructiv despre geoistorie a elaborat, în acest cadru, Charles Higounet , incluzând reflectii despre identificarea locurilor, geografie si istorie, geografie istorica, frontiere etc. Essor de la recherche historique îsi intituleaza, mai încolo, Jean Bottéro un alt capitol, menit a prezenta scientizarea progresiva a domeniului, îndeosebi gratie disciplinelor conexe , la care se refera mai departe Marcel Cohen s.a. Istoria mentalitatilor e circumscrisa apoi de Georges Duby , iar instrumentele de lucru de Michel François . La urma, H.-I. Marrou cauta a defini, concluziv, însasi meseria de istoric , evocând noul spirit ce guverna de la un timp istoriografia si insistând asupra datoriei de a recupera valorile.

La fel de utila pentru a circumscrie domeniul este trilogia Faire de l'histoire, editata sub directia lui Jacques Le Goff si Pierre Nora în 1974, atunci când "cearta umanistilor" se afla înca în toi. În prima parte se prezinta noile probleme: operatia istorica (Michel de Certeau), cantitativul în istorie (F. Furet), istoria conceptuala (P. Veyne), caile istoriei înaintea scrisului (André Leroi-Gourhan), istoria popoarelor fara istorie (Henri Moniot), aculturatia (Nathan Wachtel), istoria sociala si ideologia societatilor (Georges Duby), istoria marxista - istorie în constructie (P. Vilar), întoarcerea la eveniment (P. Nora). A doua parte, dedicata noilor abordari, cuprinde studii despre arheologie (Alain Schnapp), economie (J. Bouvier, P. Chaunu), demografie (A. Burguičre), religie (A. Dupront, Dominique Julia), literatura (J. Starobinski), arta (H. Zerner), stiinte (Michel Serres), politica (Jacques Julliard). În a treia sectiune, despre noile obiecte, se fac studii privitoare la climat (E. Le Roy Ladurie), inconstient (A. Besançon), mit (M. Detienne), mentalitati (J. Le Goff), lingvistica si istorie (Jean-Claude Chevalier), carte (R. Charlier, D. Roche), tineri (P. Vedal-Naquet), corpul uman (J.-P. Peter, J. Revel), bucatarie (J.-P. Aron), opinia publica (J. Ozouf), film (M. Ferro), sarbatoare (M. Ozouf). Tablou complex, imposibil de examinat în detaliu, destul de sugestiv însa si prin simpla însiruire de teme, autori, proiecte[32].

Sa mai notam, din aceeasi serie de sinteze, înca una, Il mondo contemporaneo, îngrijita de Nicola Tranfaglia s.a., în care volumul X se ocupa de instrumentele cercetarii si dedica istoriografiei partea ce i se cuvine. Relatia istoriei cu stiintele sociale e tratata pe larg (L. Gallino, M. Revelli), alaturi de modele (S. Veca, L. Cafagna), comparatism (Ch. S. Maier), istoria cantitativa (M. Carmagnani), etnoistoria (A. Triulzi), feminism (Gianna Pomata), cultura de masa (A. Portelli), mitul rasei (L. Poliakov) etc.[33]

Desigur, am fi putut recurge consensual la seria de acte ale Con­greselor Internationale de stiinte Istorice, care prezinta, la fiecare cinci ani, marile teme, noile directii, preocuparile teoretice si de metoda aparute între timp. Din pacate, o asemenea antrepriza, oricât de utila, ar fi depasit cu mult cadrul permis aici. Sa amintim totusi monografia publicata de K.-D. Erdmann, Die Oekumene der Historiker, de cel mai mare folos pentru cunoasterea istoriografiei din secolul XX[34].

În volumul de analize critice Le territoire de l'historien (1973), Emmanuel Le Roy Ladurie folosea totodata si termenul de "provinces de la recherche historique", voind a sugera poate ca este vorba de un complex cu dimensiuni variate si complementare: istoria materiala, sociologica, culturala a lumii satului; istoria seriala si cantitativa, cu metode statistice; studiile interferente cu etnografia, economia, mediul ambiant etc., toate reclamând munca de echipa si un instrumentar complex. "Mare consumator de informatie, ordinatorul-istoriograf se acomodeaza în rest cu problematicile, adica cu ideologiile cele mai diverse", conchidea Le Roy Ladurie, elogiind tehnica de care dispunea si reclamând ca istoricul sa devina un programator[35], ceea ce îl va face pe Braudel sa observe ca îl intereseaza mai ales programul programatorului , asadar ideea, proiectul, perspectiva anchetei. stia bine si el, însa, ca o gândire sintetizeaza nu numai date, informatii, conjecturi, dar si ecouri de viata personala, amintiri prin excelenta subiective, ceea ce pune serios problema originalitatii . Se bucura însa de confruntare si dialog, atent la luminile pe care celelalte stiinte umaniste le proiecteaza în "câmpul nostru de munca", dar si la aportul istoricului la cunoastere în ansamblu . Cum Braudel însusi se ocupa de convergenta stiintelor umane, adunate în La maison des sciences de l'homme, locul statisticii, rolul informaticii, posibilitatile unei antante cu psihologia sociala si psihanaliza, sau cu stiinta politica, atât de lenta înca în cautarea rigorii, se întelege ca el nu putea privi decât cu simpatie eforturile novatoare din jur. "Mai mult decât înnoirea sectoarelor, ramânea (deschisa) problema globalitatii", a sintezei capabile sa fructifice datele si concluziile atâtor stiinte. Îl ispitea chiar gândul ca istoricii ar putea sa-si construiasca o sociologie, o economie, o psihologie a lor s.a.m.d.

Acelasi "teritoriu" cauta sa-l defineasca aproape concomitent Pierre Chaunu sub titlul Pour l'histoire, cu sectiuni tematice relevante: Clio au risque de Clio; Clio au coeur de tout, justiciable et juge de l'essentiel; A travers l'espace et le temps[40]. Note asemanatoare a publicat apoi în volumul L'historien dans tous ses états , care diversifica analizele critice sub titluri la fel de ilustrative pentru noua etapa: L'histoire en ses états; L'histoire chaude; Les dérapages (?) métaphysiques: l'Eglise, le destin, Dieu.

Sceptic, în esenta, Paul Veyne stia sa observe, la rândul sau, ca istoria ca disciplina cognitiva progreseaza totusi, mai ales prin "repertorii de locuri", prin analize si restitutii, prin demersuri narative bine conduse[42].

Ramânând în acelasi câmp semantic, sa mai amintim faptul ca François Furet, cunoscut mai ales ca demitizant al Revolutiei Franceze si autor al controversatei carti despre Trecutul unei iluzii, a publicat o serie de studii sub un titlu nu mai putin incitant: L'Atelier de l'histoire[43]. Voia sa sugereze, poate, ca munca istoricului e una de mestesugar, stapân pe uneltele sale, atent la rostul pragmatic al meseriei, preocupat mereu sa-si duca lucrul pâna ca capat.

Tabloul e complex si în continua schimbare de perspective, accente, nuante. "L'historien est comme un peintre de genre", spunea unul dintre slujitorii cei mai devotati ai domeniului[44]. Primind misiunea de a elabora un studiu despre Europa preindustriala (secolele XV-XVIII) pentru colectia Destins du Monde, conceputa de Lucien Febvre în 1952, Fernand Braudel a fost silit sa constate ca aproape totul trebuia repus în discutie, începând cu limbajul, si ca o asemenea istorie nu se putea împlini decât în marginea teoriei, dar sub semnul observatiei concrete si al comparatismului . A rezultat o schema tripartita, o analiza în trei etape, acum notorie în toata lumea: 1. Structurile cotidianului - posibilul si imposibilul; 2. Jocurile schimbului; 3. Timpul lumii. Daca primele doua dezvoltau tipologii, ultimul era gândit cronologic, ca o istorie mai aproape de traditia domeniului .

Toti marii istorici care au avut ambitia sintezei s-au raportat în mod firesc si la factorul teritorial, în care se regasesc, topite, numeroase elemente, tinând de om, comunitate, rasa, idei dominante, ca în tabloul "permanentelor" evocate de N. Iorga. Elemente inextricabile, alcatuind o tesatura sui generis, de care istoricul devine constient pe masura ce-si extinde experienta, cuvânt cheie si pentru slujitorii lui Clio.

Asemenea consideratii, de natura a circumscrie problematica teritoriului ca tema a istoriografiei pot continua la nesfârsit, cu exemplificari din orice spatiu etno-cultural. Nu e cazul sa insistam acum. Istoricii atenti la asemenea chestiuni ne-au prevenit destul asupra complexitatii domeniului, conceptul de teritoriu fiind mereu ajustat de noile evolutii. Un erudit american, Robert Ardrey, vorbea chiar de un "territorial imperative", în sensul ca avem nevoie întotdeauna de un spatiu protector la nivel de individ ca si la nivel comunitar[47]. Pretentiile teritoriale (Lebensraum, la nevoie) au stat adesea la originea unor tensiuni si conflicte politico-militare, iar în miezul lor se aflau resursele râvnite de pretendentii la posesiune. Istoria marilor regate si imperii, ca si istoria colonialismului, sînt ilustrative sub acest unghi.

Ocupându-se de durata, spatiu si om în epoca moderna, sub un titlu ce privea istoria ca stiinta sociala în ansamblu, Pierre Chaunu considera ca pâna în secolul XV lumea europeana era compusa din enclave în care se comunica numai partial si anevoie. Abia atunci s-a produs "explozia planetara a Extremului Occident crestin", gratie îndeosebi navigatorilor, negustorilor si oamenilor politici din anumite zone[48]. El a ilustrat magnific acest fenomen, studiind arhivele din Sevilla pentru a defini relatiile acesteia cu "lumea noua" în secolele XVI-XVII .

La rândul sau, scriind Mari curente ale istoriei universale, opera clasica, Jacques Pirenne punea un accent deosebit pe "contactele" dintre popoare, socotind ca ele joaca un rol primordial în istorie. Cele "continentale" au dezvoltat mai cu seama un "principiu autoritar", pe când cele "maritime" au cultivat mai mult sentimentul raspunderii, principiul democratic. Ultimele au evoluat mai rapid, gratie contactelor pe care le-au putut stabili prin navigatie, prin trafic mai intens[50]. Jacques Pirenne a facut astfel din opozitia între spatiul continental (terre etc.) si cel maritim un element dinamic al istoriei , unul prezent de altfel si la alti istorici, între care N. Iorga se cuvine a fi citat îndeosebi .

Ca si marele nostru istoric, tocmai amintit, înclinam a pune pret pe organicitatea evolutiei în sfera umanului, chiar daca supusa la mutatii tot mai rapide si susceptibila de interpretari foarte diverse. Timpul si spatiul merita deopotriva luare-aminte. "Daca un popor este dominat de viitorul care se deschide înaintea lui, de caile de uscat sau de apa pe care le poseda, în acelasi timp el nu se poate desface niciodata de traditie, care trebuie cautata si în timpul cel mai îndepartat[53].

Este un îndemn folositor si în epoca noastra, mai ales acum, când atâtea disolutii si destructurari geopolitice invita la masuri de echilibru si stabilitate. Geoistoria, revendicata de la Paul Vidal de La Blanche, continua sa ofere o perspectiva dintre cele mai fecunde[54]. Ea leaga teritoriul geografilor, limitat, de teritoriile nesfârsite, inepuizabile, ale istoricilor. Câstigul nu e doar de ordin cognitiv .