TlRGOVISTE-CETATENI-RUCÀR-CIMPULUNG - PITESTI - CURTEA DE ARGES

TlRGOVISTE-CETATENI-RUC R-C MPULUNG PITEsTI CURTEA DE ARGEs

De la Tîrgoviste spre regiunea nordica a Munteniei, pe un circuit de cea km se strabate o zona geografica deosebit de frumoasa, cu multe si repre­zentative monumente arheologice.

CETĂŢENI

In nordul Tîrgovistei, pe DN A, urmînd partea stinga a vaii Dîmbovitei, înainte de a intra în satul Cetateni, se afla o rezervatie arheologica. Aici, în­tre Valea lui Coman si Valea Chiliilor, pe un mon-ticol, exista urmele unei cetati dacice, construita din piatra de rîu si gresie locala, neprelucrata. Cercetarile arheologice au surprins doua niveluri de locuire. Astfel s-a descoperit o locuinta-turn de forma patrata, datînd din secolele II-I î.e.n. care a disparut distrusa în urma unui incendiu.

Pe panta dealului s-au gasit urmele unui zid cu o latime de m construit din gresie, fara urme de mortar, fiind probabil zidul de incinta al cetatii geto-dacice. Are o lungime de m si uneste stîncile ce domina platoul dintre Valea lui Coman si Valea Chiliilor.

In incinta cetatii pe lînga turnul-locuinta s-au aflat si trei bazine de forme si dimensiuni diferite sapate în stînci, desigur, rezervoare de apa ale

locuitorilor, doua dintre ele dateaza din perioada geto-daca, iar al treilea este ceva mai nou.

în epoca feudala, aici a dainuit o puternica ase­zare, dovada fiind facuta de bogatele vestigii descoperite.

In acest sens pe terasa de pe malul stîng al rîului au fost cercetate ruinele a trei biserici, precum si constructiile civile, datate în perioada veacurilor XIII XIV. Cea mai veche se încadreaza în prima jumatate a secolului al XIII-lea fiind darîmata da­torita unor calamitati naturale. Urmatoarea a cu­prins secolele XIII XIV, iar a treia a fost folosita cu anumite transformari în veacurile XV-XVIII. Sus, pe terasa, sapat în stînca, mai exista un para­clis cu altar, naos si pronaos pictat, datat cel tîrziu de la sfîrsitul secolului al XV-lea sau începutul celui urmator.

Din perioada secolelor XIII XIV s-a precizat un zid gros de peste m, construit din piatra si mortar si aflat la marginea de nord a platoului, precum si pinteni, ceramica, scari de sa, o buterola de sabie, numeroase vîrfuri de sageti.

Fortificatia de la Cetateni era aparata în egala masura de obstacole naturale (defileul Dîmbovitei, îngust în unele locuri), cît si de un zid gros situat în partea de sud, dar care în anul a fost distrus cu ocazia construirii drumului 616h78g ce leaga orasele Tîrgoviste si Cîmpulung.

Locul fostei cetati a fost numit, prin traditia lo­cala, "La cetate", iar schitul si cetatea de pe te­rasa le leaga direct de persoana lui Negru Voda.

Punctul respectiv domina vechiul drum care ve­nea de la Brasov prin Rucar si ducea la Tîrgoviste si mai departe spre Braila.

La cetate se referea si calatorul francez Jacques Bongars care mentiona în existenta castelului lui Negru Voda. De asemenea, despre urmele "ce­tatii lui Negru Voda" au vorbit în scrierile lor Balthazar Walter si Radu Greceanu precum

si stolnicul Constantin Cantacuzino într-o scri­soare catre I. F. de Marsigli din

încetarea existentei cetatii în veacul al XV-lea se presupune ca s-a produs cu putin înaintea pri­melor mentiuni documentare în care satul Cetateni apare trecut în stapînirea boiereasca. Dupa aceasta este posibil sa se fi întemeiat schitul rupestru, da-tabil în functie de izvoare si de caracteristicile elementelor rupestre si ale picturii la începutul se­colului al XVI-lea.

Trebuie retinut faptul ca însasi denumirea satului se leaga de aceea a locuitorilor sai, oameni ai ce­tatii, care îi asigurau paza si o îngrijeau.

RUCAR

Spre nord de Cetateni, pe DN A, se ajunge la Rucar, unde la nord-est de comuna, în depresiunea mlastinoasa de la poalele muntilor Coltii Plesii si Plesioara, între pîraiele Roghina si Valea lui Cer­nea, a existat o mica fortificatie patrulatere, mai înalta cu m în raport cu nivelul depre­siunii. Aceasta este, în fapt, un castellum din pa-mînt, de forma patrulatera neregulata, ce masoara o lungime de pasi si latime de pasi. Fortifi­catia era aparata de un val de pamînt pastrat în prezent pe o înaltime de m de asemenea, era înconjurata si de doua santuri. Urmele de incendiu sesizate aici, cu ocazia cercetarilor arheologice, se pot pune în legatura cu sfîrsitul vietii în castru în timpul evenimentelor din anii e.n. Materia­lul arheologic sesizat consta îndeosebi din frag­mente de vase romane si de tipul terra sigillata.

Cel mai interesant element de datare îl consti­tuie un fragment de caramida cu stampila coh (ors) II F L (avia) B (essorum). Unitatea, cu sediul la Cincisor, lînga Fagaras, trimisese aici, imediat dupa ocuparea Daciei, un detasament, care a con­struit acest castel de supraveghere. Foarte aproape de fortificatie au fost sesizate urmele unor terme. Fiind distrusa atît de timpuriu, fortificatia a determi-

nat ca ruinele ei sa fie lasate în afara L'mes-ului Transalutan, construit mai tîrziu si vizibil la vest de aceasta.

Rucar O 20m

Planul fortificatiei romane (caslellum) de la Rucar.

PODU DÎMBOVIŢEI

CETATEA ORAŢIA

La km nord de Rucar urmînd aceeasi cale, pe drumul care leaga Cîmpulung de Brasov, în raza satului Podu Dîmbovitei, la circa l km nord-est

de marginea acestuia si la aproximativ km depar­tare de cursul Dîmbovitei, se profileaza ruinele unei mici fortificatii medievale, cunoscuta sub nu­mele de cetatea Oratiei.

Primele cercetari arheologice le-a întreprins Grigore Tocilescu, în anul pentru ca apoi sa fie reluate în Cetatea a fost plasata pe un vîrf stîncos, separata de platoul dinspre est si de panta sudica de cîte un sant sapat în stînca.

La începutul veacului nostru exista si un zid de piatra bruta, care avea scopul de a închide margi­nea platoului în prezent este complet distrus. Prin pozitia pe care o detinea cetatea domina vechiul drum dintre Cîmpulung si Brasov.

Fortificatia, cu o suprafata restrînsa, de m, înscrie un plan poligonal, cu laturile neregulate, apropiate de acelea ale unui romb. Spre exterior se afla un turn rotund cu deschiderea spre interio­rul cetatii. Latura vestica este construita din stînci abrupte, ce alcatuiesc un gen de platforma. La ex-

tremitatile acestei laturi sînt înca vizibile resturile zidului de incinta, în coltul de sud-est curtinele cetatii au fost dispuse aproape în unghi drept. In­trarea se facea pe partea sudica a cetatii.

Cercetarile arheologice din anul dau infor­matii asupra studierii fortificatiei de la Oratia. Ast­fel înaltimea zidurilor a fost estimata la cea m. Amenajarile interioare care ocupau partea sud-es-tica a incintei erau din lemn, multe fragmente fiind carbonizate în urma unui incendiu puternic, între obiectele gasite se remarca vîrfurile de sageti în numar ridicat, înfipte în resturile de bîrne, bucati de sabie, pinteni, potcoave, catarame, lame de cu­tit, cuie, cîteva ghiulele de piatra, precum si frag­mente ceramice.

Sapaturile din anii au permis desco­perirea în interiorul cetatii, dar mai ales în afara acesteia, îndeosebi în santul de aparare, a nume­roase vîrfuri de sageti si de arbaleta. Fragmentele ceramice s-au datat în ultima parte a secolului al XIV-lea. De o mare importanta sînt cele doua mo­nede de la Mircea cel Batrîn, gasite în interiorul cetatii, pe pamîntul depus deasupra stîncii.

Pe baza materialelor descoperite se poate presu­pune ca data constructiei se plaseaza în a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Exista unele in­dicii ca aceasta mai functiona în secolul al XVI-lea.

Izvoarele literare au mentionat pentru prima data cetatea Dîmbovitei în a doua jumatate a se­colului al XlV-lea, întîi în legatura cu înfrîngerea ostirii voievodului Transilvaniei Nicolae Lackfi în toamna anului de catre Dragomir, castelanul de Dîmbovita, într-o lupta pe care documentul nu o specifica daca s-a purtat în interiorul sau în exteriorul cetatii si apoi cu ocazia retragerii aici a uzurpatorului Vlad, capturat în anul de armata voievodului Transilvaniei, stibor.

ClMPULUNG

Pe DN se ajunge la Cîmpulung, situat la o de­partare de km de Pitesti si km de Brasov, oras care s-a dezvoltat în decursul mileniilor pe terasele inferioare ale Rîului Tîrgului, în depresiu­nea subcarpatica cu acelasi nume.

Marturiile de cultura materiala din aria orasului si din împrejurimi dovedesc o locuire din vremuri îndepartate a acestor meleaguri.

Obiectele din silex descoperite la Vladesti, unel­tele agricole din neoliticul tîrziu de la Stoenesti, pumnalele de lupta si obiectele de podoaba din epoca bronzului gasite la Pescareasca, Berevoiesti si Cetateni, unde se remarca si ceramica geto-daca împreuna cu toartele de amfora locale, cu imitatie a scrierii grecesti (secolul II î.e.n.), vorbesc des­pre conditiile de viata, despre nivelul de civilizatie al oamenilor asezati pe aceste meleaguri, de la poalele Carpatilor Meridionali. De asemenea, di­versele obiecte de folosinta casnica sau de lupta gasite în castrele romane Rucar si Jidava dove­desc cu prisosinta procesul de romanizare petrecut în egala masura în regiunea intercarpatica ca si în cea extracarpatica.

Documentar, orasul Cîmpulung apare consemnat pentru prima data în anul în inscriptia de pe piatra tombala a comitelui Laurentiu de Longo Campo el este astfel cel mai vechi oras medieval din Muntenia. La fel versiunea araba a cronicii Ţarii Românesti, descoperita în anul lînga Beirut, subliniaza prezenta lui Negru Voda, care în anul a înaltat la Cîmpulung o biserica. Se stie precis însa ca în secolul al XIII-lea, înainte de a se fi format statul feudal Ţara Româneasca, Cîmpulungul se înfiripase, trecînd prin faza de sat, tîrg si în final oras.

De altfel, însasi existenta pietrei funerare, amin­tite, constituie o dovada certa a dezvoltarii urbane a Cîmpulungului, înca din veacul al XIII-lea.

în urma bataliei de la Posada noiembrie care consfintea constituirea statului feudal independent Ţara Româneasca, Basarab I a mutat capitala de la Curtea de Arges la Cîmpulung. Vla­dislav I Vlaicu a readus însa capitala la Curtea de Arges.

Cu toate acestea Cîmpulungul a ramas resedinta voievodala, la detinerea respectivei functii concu-rînd situarea sa pe marele drum comercial care lega Transilvania de Dunare si de Peninsula Bal­canica, precum si pozitia strategica a localitatii. Asezarea sa pe drumul Rucar - Bran, i-a dat posi­bilitatea dezvoltarii economice în strînsa legatura cu românii transilvaneni, veniti aici sa-si desfa­soare produsele mestesugaresti.

Comertul cu Transilvania si îndeosebi cu Braso­vul s-a dovedit a fi stimulat de tratatele comerciale încheiate între domnii munteni si negustorii braso­veni.

Primul act de acest gen a fost semnat de Vlaicu Voda în si reînnoit tot la Cîmpulung, în de catre Mircea cel Batrîn. Astfel se stabileste obligatia pentru negustorii brasoveni ce trec cu carele de marfuri spre Ţara Româneasca prin pa­sul Bran, sa plateasca la Cîmpulung, ca taxa va­mala, o ,,trisecime" (a treizecea parte din valoarea produselor).

Cîmpulungul s-a dezvoltat de-a lungul secolelor ca o asezare de mosneni (tarani liberi, care aveau în stapînire terenul vetrei orasului). Situatia aceasta privilegiata, consemnata într-un hrisov dat de vo­ievodul Mihail I, este reînnoita în alte documente ulterioare.

Deci de numele acestui oras se leaga semnarea primelor tratate comerciale ale tarii, precum si pri­mul tratat de pace încheiat între Nicolae Alexan­dru, domnul Ţarii Românesti, si Ludovic I, regele Ungariei

Datorita comertului de tranzit orasul a cunoscut o însemnata dezvoltare, asa încît între dupa aprecierile calatorului italian Giovanni Bo-tero numarul caselor se ridica la cifra de cu aproximativ de locuitori, pentru ca în veacul al XVII-lea sa gazduiasca cu prilejul tîrgului Sf. Ilie, dupa marturiile mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, nu mai putin de de oameni (localnici si negustori în trecere).

Primul document în limba româna, scrisoarea lui Neacsu din Cîmpulung catre judele Brasovului precum si înfiintarea celei dintii scoli româ­nesti din Ţara Româneasca în vremea lui Antonie Voda din Popesti sînt legate de numele aceleiasi localitati. La fel, tot aici, Matei Basarab cu sprijinul lui Petru Movila, mitropolitul Kievului, înfiinteaza o tipografie, iar pentru necesarul de hîrtie cladeste în acelasi loc si o moara.

La Cîmpulung, la mijlocul veacului al XIV-lea s-a aflat Curtea domneasca, situata probabil în preajma ansamblului Negru Voda.

în anul s-au facut cercetari arheologice în interiorul complexului religios, iar cu aceasta oca-

zie au fost descoperite fundatiile lacasului din se­colul al XIV-lea.

Sapaturile actuale au demonstrat ca vechea rese­
dinta voievodala, ale carei vestigii nu au fost înca
determinate, se afla, probabil, în extremitatea de
sud-est a orasului, deci la marginea terasei de pe
malul sting al Rîului Tîrgului. în orice caz este cert
ca întregul ansamblu era înconjurat de un val cu
sant exterior, ale carui urme au fost descoperite
prin cercetari arheologice, deocamdata numai pe
latura sudica. Valul era amenajat din bolovani cu
pamînt, precum si din straturi de pamînt batut,
amestecat cu pietris, întarit pe alocuri în interior
si exterior printr-un schelet lemnos, din bîrne în­
fipte în cîte un sant îngust. Acest sistem de aparare
a existat pîna în veacul al XVII-lea, cînd suprafata
din interiorul incintei a fost nivelata. Prin anii
ansamblul va fi înconjurat de o incinta |

de zid, cu un puternic turn la intrare. j

Secolul al XVIII-lea înregistreaza în viata ora- j

sului evenimente deosebite, în 1714 trece prin r

Cîmpulung spre Transilvania, în fruntea unei osti, j

regele Carol al XII-lea al Suediei, iar doi ani mai |

tîrziu, în orasul este ocupat de armatele aus­triece conduse de Eugeniu de Savoia.

în Cîmpulungul este distrus ca urmare a luptelor dintre austrieci si turci, ramînînd pustiu pîna în cînd locuitorii refugiati în Moldova sau Transilvania se înapoiaza la casele lor.

ANSAMBLUL FEUDAL NEGRU VODÀ

Str. Negru Voda nr.

Complexul arhitectonic Negru Voda constituie unul dintre cele mai valoroase si reprezentative monumente ale orasului. O inscriptie din anul aflata în dreapta intrarii în edificiu, pretinde ca acesta ar fi fost ridicat în în vremea legen­darului domnitor Radu Negru sau Negru Voda, de unde îi vine si numele. Cercetarile istorice preci­zeaza ca monumentul manastiresc Negru Voda a fost zidit catre mijlocul secolului al XIV-lea, fiind început în vremea lui Basarab I, lucrarile închein-du-le fiul si urmasul sau, Nicolae Alexandru a carui piatra de mormînt, cea mai veche din tara, se pastreaza în naosul bisericii.

Ridicata din piatra cioplita în plan de bazilica romana, constructia a rezistat vreme de trei secole. Ea s-a prabusit în în timpul domniei lui Alexandru Ilias, în urma unui cutremur. Dupa sapte ani, în Matei Basarab a refacut-o din teme­lie, a înaltat în jurul ei un zid gros de aparare, i-a adaugat turnul-clopotnita din fata si o casa domneasca din piatra si caramida cu un etaj, ce cuprinde camere boltite si doua foisoare cu arcade simple. Constantin Brîncoveanu a adaugat com­plexului o casa a staretiei, modificata în secolul nostru.

Prefacerile monumentului de-a lungul vremii nu mai permit vizitatorului de azi sa reconstituie pic­tura interioara originala, realizata probabil catre sfîrsitul veacului al XVII-lea de catre Pîrvu Mutu, nascut în în orasul Cîmpulung.

în iulie otomanii au ars orasul dînd foc si bisericii. La rîndul sau domnul Constantin Mavro-cordat a darîmat si zidurile înconjuratoare. Dar în acelasi an, ansamblul arhitectonic a fost reparat si refacut.

Avariat în urma cutremurului din noiembrie monumentul este refacut în vremea domniei lui Grigore Dimitrie Ghica, între anii

Avînd un caracter de cetate întarita, complexul Negru Voda a fost un loc preferat de refugiu al domnilor si boierilor. In aceeasi vreme a servit si ca centru de raspîndire a culturii. Astfel în tipo­grafia înfiintata de Matei Basarab la Cîmpu­lung s-a tiparit un Molitvetnic slavonesc, iar în Cartea de învatatura pentru toate zilele, în limba româna.

în partea de sud a turnului-clopotnita se afla un mic corp de cladiri cu doua niveluri. La mica distanta de aceasta este o alta casa construita din bolovani de rîu si caramida, în prima jumatate a veacului al XVII-lea, denumita Casa domneasca. Pastrata si astazi, a fost înaltata pe temeliile si pivnita vechiului palat domnesc din secolul îl XIV-lea. Casa este prevazuta cu o scara exterioara care urca într-un cerdac. Un al doilea cerdac, le­gat de primul, duce la cele cinci încaperi si o sala mai mare, cu intrare printr-o arcada. O alta

camera, mai mica, se afla pe latura de sud a cer­dacului cel mic. Aici, ca si în dreptul scarii de acces este adapostit în prezent lapidariul Muzeului orasenesc, ce cuprinde pietre de mormînt cu in­scriptii sculptate.

Lînga turnul-clopotnita (spre nord) se afla Casa egumeneasca ridicata în jurul anului pe fun­datiile unei cladiri mai vechi. Tot în incinta com­plexului monahie, pe latura de nord se pastreaza cele noua chilii de care este lipit zidul despartitor al locului unde se organiza faimosul tîrg de Sf. Ilie, tinut anual între si iulie. Tîrgul oferea atît producatorilor din Ţara Româneasca, cît si ce­lor din Transilvania sau chiar din porturile duna­rene, prilejul de a-si desface marfurile lor.

MUZEUL ORĂsENESC

Str. Negru Voda nr.

Primul muzeu înfiintat în oras dateaza din anul De-a lungul anilor sectia de istorie s-a îm­bogatit permanent datorita cercetarilor arheologice din localitate si din împrejurimi în muzeu vizi­tatorul are posibilitatea sa ia cunostinta de toate punctele de interes arheologic din regiune prin intermediul unei harti a zonei Muscelului.

în vitrine sînt expuse diferite unelte din silex (gasite la Vladesti), topoare neolitice din piatra, de la Poenita-Cetateni, diverse unelte agricole din coarne de animale, din aceeasi epoca (de la Stoe-nesti), inventarul unui mormînt din epoca bron­zului, de acum de ani, descoperit la Pesca­reasca, obiecte de podoaba din aceeasi perioada (aflate la Vladeni si Cetateni).

Un interes deosebit prezinta uneltele, ceramica locala si de import (elenistica), obiectele de po­doaba, provenite din cetatea getica descoperita la Cetateni.

Procesul de romanizare este atestat si aici prin prezenta castrului roman Jidava în castru si în împrejurimi s-au depistat unelte si arme romane, precum si monede emise de împaratii Commodus (18i-l⁽J2) si GorHu'n.s al Ill-lea (238-244).

Marturii concludente se aduc si pentru perioada secolelor VI-XII, care au premers dezvoltarea ur­bana a Cîmpulungului.

Retin atentia exponatele ce evoca conditiile de viata si munca ale orasului feuda], precum si do­cumentele avînd scopul de a evidentia evenimen­tele importante petrecute timp de sase secole (XIV-XIX).

Prin intermediul muzeului s-au valorificat si o serie de elemente constructive de factura gotica, parti componente din cladirile veacurilor XIII XIV, Baratia si Negru Voda.

JIDAVA

între Apa Sarata si Pescareasca, sat aflat la cea km sud de Cîmpulung, a fost cladit un castru de piatra cu canabae. Aceasta închidea gura vaii unde astazi se înalta orasul Cîmpulung si do­mina drumul catre pasul Bran. Tot pe aici mai tre­cea si drumul pe sub munte, drum ce conduce de la Curtea de Arges spre castrul Drajna de Sus.

Este cea mai mare si mai importanta fortificatie aflata pe limes Transctlutanus.

l. F. de Marsigli ne-a lasat cele dintii stiri si o schita a castrului ,,Sidova" (Jidava). El scria ca Jidava este un "Fort de un aspect extraordinar, linga rîusorul Cîmpulung. Este patrat si trei din laturile sale sînt construite din pietris si caramizi, iar a patra numai din pamînt. In aceasta incinta se afla un mic fort, de asemenea, patrat si în ale carui colturi se gasesc alte doua mai mici. în in­cinta cea mare se mai vede, de asemenea, o con­structie patrata si alungita. Aceasta constructie are un sant înconjurator, dar care n-o închide com­plet".

Primele sapaturi au fost întreprinse de D. Butcu-lescu, în apoi au realizat sondaje Gr. Toci-lescu si P. Polonic, pentru ca în cele din urma, cercetarile sa fie reluate, timp de sase ani, înce-pînd cu

Castrul, cu poarta pretoriana spre sud, are o forma dreptunghiulara X m), fiind în­conjurat cu un prim sant larg, astazi aproape înfundat, rezultat partial dintr-un brat mort al rîului. Al doilea sant, lat de m, este legat de valul de aparare al castrului, val cu o

înaltime de m, pastrat pe alocuri. Castrul era construit din pietre de rîu, legate între ele cu mortar. Urmeaza un ager putin înaltat în raport cu zidul. Zidul avea pe laturi turnuri rectanctulare, iar la colturi acestea erau semicirculare. Portile constatate, în numar de patru, sînt cele obisnuite la castrele romane pretoria la sud, decumana la nord, principalis dextra la vest si sinistra la est. Fiecare poarta are doua turnuri interioare, iar in­trarile, acoperite cu bolti din caramida, erau astu­pate cu usi de stejar legate în fier. Drumurile au fost pavate cu bolovani de rîu, Pretoriul, aflat în centrul laqarului, avea zidurile construite din var, caramida si piatra. Pe latura sud-vestica se aflau cinci camere încalzite dupa resturile de hypocaust si pavate cu tigle, peste care s-a pus un strat subtire de mortar.

în fata acestor încaperi se afla peristylul, iar în spatele pretoriului exista un rezervor de apa cu ziduri groase si peretii acoperiti de un strat de mortar.

La vest de pretorium se gasea o magazie care avea mai multe intrari.

Locuintele soldatilor, construite din lemn. si pa­nant, s-au precizat din castru dupa numeroasele urme de vetre, chirpici, ceramica si lemn putrezit.

La nord si la sud de pretorium se afla baraci construite din bîrne de lemn, lipite cu pamînt si acoperite cu tigle. Majoritatea au fost asezate pe pari grosi batuti în pamînt, sau chiar direct pe pamînt.

în interiorul fortificatiei s-a descoperit mult ma­terial arheologic compus din caramizi cu inscriptii, cu semnaturile unor soldati (Zoticus, Candidus, Armenius s.a.), vase fragmentare, arme, diverse obiecte din metal si monede de bronz emise în timmil împaratilor Septimius Severus si Gordian al Ill-lea.

începuturile castrului nu sînt cunoscute, dar dupa monedele descoperite se presupune ridicarea lui în epoca lui Septimius Severus ori poate chiar mai devreme, încetarea existentei castrului se pla­seaza la sfîrsitul veacului al Ill-lea e.n., întrucît ultimele monede descoperite sînt emise în vremea domniei lui Gordian al III-lea. De asemenea, este

cunoscut faptul ca în urma atacurilor carpilor din anul e.n. limes-ul este parasit definitiv, romanii retragîndu-se pe linia Oltului.

Astazi, în incinta castrului, într-o cladire noua, este organizata o expozitie permanenta cu privire la limes Transalutanus si la castrul Jidava. Pe lînga piesele rezultate în urma cercetarilor arheo­logice se afla si o reconstituire a castrului. Pre­zentele cercetari au dat posibilitatea cunoasterii mai în amanuntime a unei parti a fortului, ramî-nînd ca pe viitor sa fie descoperit în întregime.

PURCARENI (com. Mircesti)    

înainte de a intra în Pitesti, la km nord de oras, urmînd drumul de la Cîmpulung pe DN înainte de a trece podul peste Rîul Doamnei, un drum spre stinga duce în satul Purcareni, unde romanii au înaltat un castru situat pe malul drept al rîului amintit.

Din cauza apei, din apropierea fortificatiei mai mult de jumatate din aceasta a fost distrusa _; se pastreaza complet latura de vest si partial cele dinspre sud si nord. Identificat de P. Polonic si Gr. Tocilescu, s-a dovedit ca era protejat de un val. Construit din pamînt, castrul avea un rol deo­sebit, deoarece numai pîna în apropierea lui era sapat valul limesului transalutan.

PITEsTI

Asezat la contactul dealurilor piemontane ale Cot-menei, Argesului si Cîndestilor, pe partea dreapta a Argesului, la confluenta acestuia cu Rîul Doam­nei, teritoriul municipiului a cunoscut o puternica continuitate de vietuire începînd chiar din epoca paleolitica.

Nu departe de Pitesti trece si limes Transaluta-nas brazdat de o serie de castre ce asigurau apa­rarea teritoriala. Mai tîrziu, pe aceste meleaguri s-a dezvoltat un sat devenit tîrg, iar din veacul al XIV-lea, îl aflam sub denumirea de oras.

Aspect din rezervatia arheologica de la Tîrgsor. Vestigiile palatului Cantdcuzinilor de la Filipostii de Tîrcj.

Ceramica feudala (secolele XVII XVIII).

In anul cu ocazia trecerii prin Ţara Româ­neasca, doi pelerini germani, Peter Sparnau si Ulrich von Tennstadt, numesc Pitestiul ,,tîrg nou".

Documentar, pentru prima data, Pitestiul este mentionat în vremea domniei lui Mircea cel Ba-trîn, care daruieste ctitoriei Cozia ,,o moara în ho­tarul Pitestilor". Intr-un al doilea act, din iunie se vorbeste de aceeasi asezare unde tot Co­zia poseda ,,doua mori la Pitesti".

Primul hrisov cunoscut pîna în prezent, emis în Pitesti, dateaza din auqust si este o porunca a lui Basarab cel Tînar (Ţepelus).

De asemenea, interesant este faptul ca la înce­putul secolului al XVI-lea, în documente este mentionat "orasul Pitesti". Astfel, la l aprilie Vlad cel Tînar daruia boierilor Cra-iovesti niste sate, printr-un art scris ,,în orasul Pi­testilor". Tot în secolul al XVI-lea, orasul Pitesti începe sa fie consemnat cartografic, sub formele Pitiesd (în Carta dei Paesi Danubiani, editata la Venetia, în anul Pitesi Coenobiuni (în harta lui I. Sambucus, tiparita la Vi e" a în anul Pitesc Sinobium (în harta lui D. Custodis din anul pentru a fi apoi prezent pe tot mai multe harti europene.

în secolele XV-XVI Pitestiul facea comert activ atît cu Sibiul, cît si cu Brasovul. In aceeasi peri­oada ajunge si resedinta voievodala a Ţarii Româ­nesti. Au mai emis documente în oras, duna Basa­rab cel Tînar, domnii Mihnea cel Rau si Vlad cel Tînar, iar Neagoe Basarab care a poposit multa vreme aici, a dat multe acte din re-sadinta domneasca. Dintre hrisoave cel mai intere­sant este cel din noiembrie scris de "Moisi scriitor... în noile curti din orasul Pitesti", de unde rezulta ca aici existase si o alta Curte domneasca mai veche. Un alt act din mai este scris din "minunatul scaun în Pitesti".

Documente emise în Pitesti mai sînt cu­noscute din vremea voievozilor Radu de la Afu­mati, Vlad înecatul Patrascu cel Bun.

în epoca feudala o mare dezvoltare a cunoscut cultivarea vitei de vie practicata pe dealurile Pi­testilor. Paul de Alep vizitînd Ţara Româneasca, în vremea domniei lui Matei Basarab, lauda "vinul

bun si dulce" de la Pitesti. O mare atentie pentru întretinerea vitei a acordat Constantin Brînco-veanu. Toamna cu întreaga sa familie, Voda Brîn-coveanu participa, la Pitesti, la culesul struguri­lor. Tot el a introdus vadra de Pitesti". De altfel la Valea Mare lînga Pitesti, se pastreaza si astazi una dintre casele brîncovenesti.

în veacurile XVII XVIII economia orasului se dezvolta, Pitestii ajungînd unul dintre orasele prin­cipale ale Ţarii Românesti, alaturi de Bucuresti, Tîrgoviste si Craiova. De asemenea, si în secolul al XLX-lea orasul si-a mentinut evolutia econo­mica, ocupînd locul imediat dupa Bucuresti, Cra­iova si Ploiesti.

MUZEUL JUDEŢEAN ARGEs Str. Horea, Closca si Crisan nr.

Gazduit, din anul într-o frumoasa cladire construita îa sfîrsitul secolului trecut într-un stil eclectic, muzeul cuprinde mai multe sectii de istorie, stiintele naturale, arta s.a.

înca de la intrare, în sectia de istorie, pot fi vi­zionate cele mai vechi urme de cultura materiala descoperite pe vaile Argesului, Dîmbovitei, Moza-cului si Neajlovului care atesta, înca din paleoliti­cul inferior, existenta unor comunitati umane, ale caror vestigii fac parte din "cultura de prund".

Atrage atentia varietatea ceramicii, precum si frumusetea reprezentarilor neolitice din lut, gasite în statiunea de la Teiu.

Descoperirile din împrejurimile Pitestilor de la Tigveni si de la Ferigele (judetul Vîlcea) care al­catuiesc asa-numitul grup Ferigele (secolul al VI-Iea î.e.n.) cuprind piese diverse ca topoare, spade, cutite de lupta, vîrfuri de sageti, caracte­ristice epocii de început a fierului.

Materialul gasit la cetatea de la Cetateni, pre­cum si tezaurele de argint getice descoperite la Rociu si Balanesti permit vizitatorilor sa ia contact cu unele aspecte ale civilizatiei geto-dacice din perioada ei de maxima înflorire.

Puternica romanizare a populatiei autohtone, cit si continuitatea de vietuire a acesteia si dupa anul se atesta datorita pieselor romane din cas-

trul Jidava si din alte locuiri ale judetului. Ocupa­tiile populatiei bazate în principal pe agricultura, cresterea vitelor si diverse mestesuguri retin aten­tia prin etalarea uneltelor din depozitul din locali­tatea Bîrlogu (secolele IX-X e.n.).

Bogatele podoabe de metale pretioase gasite pe diferite santiere arheologice (Cetateni, Curtea de Arges) apartin epocii medievale,

La fel de sugestiv sînt înfatisate si momentele privind primele capitale ale Ţarii Românesti (Curtea de Arges si Cîmpulung) ca de altfel si pro­blemele legate de existenta cetatilor feudale Poienari si Dîmbovita de Sus.

O harta expusa în muzeu se dovedeste a fi de un real folos pentru orientarea spre vizitare a unor monumente istorice si arhitectonice din zona arge-seana.

Tot atît de sugestiv înfatisate sînt în muzeu si epocile moderna si contemporana.

BISERICA DOMNEASCA SF. GHEORGHE

Piata V. I. Lenin

Din tot complexul Curtilor domnesti de la Pitesti, biserica domneasca este singurul monument ramas pîna în zilele noastre. Edificiul fondat la începutul veacului al XVI-lea a fost refacut de catre Matei Basarab si terminat în de Constantin serban si Doamna Balasa. O refacere a lacasului are loc în veacul al XVIII-lea pentru ca, în si mo­numentul sa fie reparat si repictat de Gheorghe Stoenescu, elev al lui Gheorghe Tattarescu.

Ceea ce caracterizeaza în mod deosebit edificiul este pridvorul supraînaltat de un foisor pe coloane de caramida ce alcatuieste clopotnita, compozitie arhitectonica folosita, de altfel, pentru prima data în Ţara Româneasca. Fatadele sînt din caramida aparenta cu firide exterioare.

COTMEANA

La km nord-vest de Pitesti, pe soseaua ce duce spre Rîmnicu Vîlcea, pe rîul Cotmeana, se afla o veche manastire.

Aici cercetarile arheologice au constatat existenta unui prim asezamînt manastiresc a ca­rui zidire începe în timpul voievodului Radu I si se încheie în primii ani de domnie a lui Dan I. Com­plexul era format dintr-un edificiu de zid prevazut cu altar, naos si pronaos, precum si un sir de chilii din lemn.

Constructia actuala, ridicata partial pe fundatiile celei anterioare, dateaza din vremea lui Mircea cel Batrîn ea cuprinde altar, naos, pronaos, pre­cum si un element nou aparut în arhitectura româ­neasca a vremii, pridvorul deschis, cu turn-clopot-nita. Chiliile, din lemn, sînt ridicate pe un soclu construit din piatra de rîu.

Asezamîntul este împrejmuit cu un gard realizat din stîlpi, legati între ei printr-o împletitura de nuiele. In coltul de sud-est al incintei va fi înal­tata, la sfîrsitul secolului al XV-lea, o clopotnita, în veacul urmator îngraditura din lemn a fost înlo­cuita cu un zid de incinta, masiv, pastrat înca pe anumite portiuni.

Latura de est a incintei a fost de la începuturile asezamîntului rezervata înmormîntarilor. Pe acest loc în veacul al XVIlI-lea se trece la construirea unui corp de chilii de zid, iar înmormîntarile s-au practicat pe latura de sud, unde s-a renuntat la locuire.

ALBOTA

La km sud de orasul Pitesti pe E a existat un castra, construit tot pe limes Tmnsalutanus. în­conjurat din trei parti de rîpe, are numai pe latura accesibila un sant lat de m si adine de m. Cu o forma dreptunghiulara, de 108X95 pasi, se pare ca nu a fost înconjurat cu zid, ci numai cu un val de pamînt, în prezent pastrat pe latimea de pasi si înaltimea de m.

SĂPATA DE JOS

Pe un mic platou marginit de ruinele Cotmeana si Cetatuia, la km sud-vest de Pitesti si la km est de valea Oltului, unde de altfel se afla limes

Alutanus, au existat doua castre unul din cara­mida si altul mic de pamînt, situat la m sud fata de primul, de care a fost legat printr-un sant.

Ei:

ES"

D 10 20 30 "J06070 80 90 100 m (JAjjjj

Planul castrului roman de Ia Sapata do Jos (dupa Dumitru Tudor, op. cit.).

Identificate de Gr. Tocilescu si apoi de catre P. Polonic, în anii au fost cercetate arheologic prin Vasile Christescu.

Castrul de pamînt, patrat (35X45 m), este fortifi­cat cu un val de pamînt batut, iar în unele locuri si cu pamînt ars strabatut de bîrne orizontale,

Planul fermelor de la Sapata de Jos (dupa Dumitru Tudor,

op. cit.).

carbonizate. santul de aparare îl înconjura si se lega de cel al castrului mare. Avea o singura poarta pe latura de vest. In interiorul lui nu s-a descoperit nici un obiect roman, Pe distanta de

J

m în spatele fortificatiei, au existat ruinele unor bai _; constructia din patru camere se întindea pe suprafata de m².

Castrul din caramida (125X90 m) era orientat pe directia nord est; zidul exterior, gros de m, în prezent în parte distrus, avea colturile rotunjite, la fiecare colt existînd turnuni interioare patrate. Valul din spatele zidului atingea o înaltime de m_; drumul de rond de pe el era lat de m. Terenul, putin prielnic pentru sustinerea zidului si valului, a impus o consolidare speciala, lata de m, de la poala valului si pîna din­colo de sant.

în afara de ceramica, la Sapata de Jos s-au gasit monede din argint emise de împaratii Traian, An­toninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Seve-rus s.a.

în ager s-a descoperit un tezaur imperial roman din argint, pe baza caruia Vasile Christescu a de­monstrat ca perioada de functionare a castrului trebuie încadrata între anii Se pare ca în jurul anului fortificatia de la Sapata de Jos a fost abandonata, probabil în urma unor lupte vio­lente, întrucît inventarul poarta urme de incendiu.

IZBĂsEsTI (corn. Stolnici)

La aproximativ km sud de Sapata de Jos exista un alt punct întarit ce face parte din sistemul 7m7es-ului Transalutanus. Situata la capatul unui deal înconjurat din trei parti de vai adînci, deci ocupînd o foarte buna pozitie strategica, fortificatia cu dimensiunile de 84X120 pasi avea un val de aparare înalt de m si un sant adînc de m. Poarta se afla pe singura latura accesibila.

URLUIENI

La km sud de Stolnici, pe dealul Cotmeanei, se afla alte doua castre incluse, de asemenea, în sis­temul de aparare al limes-ului Transalutanus. Cas­trul cel mare, dinspre nord, cu dimensiunile de

164X140 pasi, era prevazut cu    un val înalt de m si cu un sant adînc de m. Pe una din

Planul castrului de la Urluieni (sus) si încercare de reconsti­tuire (jos) (dupa Dumitru Tudor, op. cit.).

laturi se mai pastreaza urmele celui de-al doilea sant cu val. Castrul cel mic masura 114X150 pasi, era aparat de un val si un sant, doua dintre laturile

sale fiind inaccesibile datorita unor rîpi. în castra s-au gasit doua monede de la Septimius Severus si lulia Domna. Cele doua castre erau unite printr-un sant comun, lung de m.

CURTEA DE ARGEs

^TJrmarind firul Argesului de la confluenta acestuia cu Rîul Doamnei si mergînd spre nord, pe DN C, se ajunge la Curtea de Arges drumul strabate o regiune deosebit de frumoasa si variata, de la cîm-pia înalta a Pitestiului pîna la zona deluroasa a Argesului.

Situat la poalele Muntilor Fagaras, în depresiu­nea intracolinara de o parte si de alta a vaii Ar­gesului, la raspîntia unor vechi drumuri comerciale, orasul Curtea de Arges a cunoscut un ritm rapid de dezvoltare.

Descoperirile arheologice atesta o intensa si sta­tornica locuire înca din paleoliticul inferior (asa cum demonstreaza uneltele din piatra gasite la Manicesti si Baiculesti), locuire continuata în neo­litic (atestata de cercetarile de la Teiu, suiei si Retevoiesti), în epoca bronzului si în cele doua perioade ale epocii fierului gradul înalt de civi­lizatie atins de geto-daci a fost cunoscut datorita descoperirilor de la Stoenesti.

în secolul al XIII-lea exista aici, o formatiune politica condusa de voievodul Seneslau, fapt men­tionat (în diploma .Cavalerilor loaniti din iunie

Asa cum am spus mai înainte, dupa constituirea statului feudal independent Ţara Româneasca, în urma bataliei victorioase de la Posada, Basarab I a mutat capitala statului de la Curtea de Arges la Cîmpulung. Vladislav I Vlaicu va readuce capitala la Curtea de Arges, din noiembrie datînd primul document al cancelariei domnesti emis în noua capitala. Mai înainte însa, în anul dom­nitorul Nicolae Alexandru va fixa drept sediu al proaspat înfiintatei Mitropolii a Ţarii Românesti orasul Curtea de Arges.

In localitate si-au avut resedinta domnitorii Radu I, Dau I, Mircea cel Batrîn, care în anul 1-a primit la Curtea de Arges pe Sigismund Kory-but, solul regelui polon Vladislav lagello. Epoca lui Mircea cel Batrîn semnifica si momentul de maxima înflorire a orasului, întrucît urmasul sau, Mihail I, va stabili capitala Ţarii Românesti la Tîrgoviste, Curtea de Arges ramanînd în continuare oras-resedinta voievodala, functie îndeplinita în paralel cu Tîrgovistea. Prosperitatea sa economica este evidenta daca ne gîndim ca în anul din cele de localitati ale Ţarii Românesti care între­tineau relatii comerciale cu Sibiul, primul loc îl ocupa Curtea de Arges.

în anul Neagoe Basarab a mutat Mitropolia de la Curtea de Arges la Tîrgoviste. Acelasi voie­vod va înalta, pe locul unde Vlad Dracul cladise o biserica, impozanta manastire unde atît el, cît si ginerele sau, Radu de la Afumati, îsi au mormintele.

în toamna anului la noiembrie, în lupta purtata în apropierea Curtii de Arges, Minai Vi­teazul va fi înfrînt de poloni. In ianuarie-februarie orasul a avut mult de suferit din partea tru­pelor lui Gabriel Bâthory care invadasera Ţara Româneasca.

ANSAMBLUL CURŢII DOMNEsTI

în perimetrul Curtii domnesti cercetarile conduse de arheologul Virgil Draghiceanu s-au desfasurat începînd din anul Atunci au fost dezvelite temeliile a doua case domnesti, ziduri de incinta, conservate si în prezent, precizîndu-se, de aseme­nea, vechea poarta, practicata înspre strada, pre­cum si urmele unui bastion.

Reluate în ultimii ani, sapaturile de la Curtea domneasca au dus la descoperirea, sub actuala bi­serica si în jurul acesteia, a unei alte biserici si a unor curti feudale, cladite în prima jumatate a secolului al XIII-lea, probabil în anii

Biserica din veacul al XIII-lea, cu dimensiunile de 14X8 m, avea planul în cruce libera, caracteris­tic arhitecturii bizantino-balcanice, fiind împodo-

^{bita în} exterior cu picturi mureile si ceramica smaltuita. Totodata s-a constatat ca edificiul de pe latura de sud a fost ridicat de Basarab I în jurul anului pe locul unor constructii mai vechi, din secolul anterior. Primele cladiri au fost distruse de un incendiu provocat, se pare, de trupele inva­datoare ale lui Carol Robert, in anul Din vre­mea lui Basarab I se mai pastreaza înca pivnitele casei domnesti de pe latura de sud, în prezent vi-zitabile, si biserica ridicata la rosu, terminata în anul Pe latura de nord mai exista înca o casa, ridicata de domnitorul Neagoe Basarab.

Inscriptia de pe unul din peretii bisericii, care aminteste ca în anul a încetat din viata Ba­sarab I, a determinat pe cercetatori sa considere ca lacasul, înaltat în ultimii ani de domnie ai lui Basarab I, a fost terminat de Nicolae Alexandru si Vladislav I Vlaicu.

Prima ctitorie, cladita din piatra de cariera si bolovani de rîu, a fost si ea afectata de incendiul din anul dar a continuat sa functioneze în timpul domniei lui Basarab I. S-a presupus ca Vladislav I Vlaicu a darîmat-o complet, ridicînd pe locul ei salasul existent si în prezent. Dupa mutarea capitalei la Tîrgoviste, biserica a ramas în parasire primele reparatii si restaurarea picturii de catre Radu Zugravii s-au efectuat în anii în anul biserica a suferit din cauza unui incendiu, fiind reparata în anul forma actu­ala a monumentului dateaza din anul

Valoarea lacasului este amplificata si prin faptul ca reprezinta cea mai veche necropola domneasca din Ţara Româneasca. Aici a fost înmormîntat Vladislav I Vlaicu, din bogatul inventar al mor-mîntului sau remarcîndu-se o frumoasa pafta. Tot aici sînt înmormîntati voievozii Dan I si Dan al

MĂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEs Bd. Republicii

Biserica ridicata între anii de domnito­rul Neagoe Basarab, pe locul alteia "darîmata si neîntarita", cum glasuieste inscriptia, reprezinta

una dintre cele mai remarcabile realizari ale arhi­tecturii medievale românesti. O caracteristica distincta a monumentului o constituie bogatia de­coratiei, ce cuprinde peste de motive ornamen­tale. Forma actuala a lacasului dateaza de la sfîr-situl veacului trecut cînd biserica a fost restaurata de arhitectul Lecomte de Nouy.

MUZEUL ORĂsENESC

Str. Sîn Nicoara nr. l

Deschis în anul prezinta rezultatele cerceta­rilor arheologice desfasurate pe teritoriul orasului si în împrejurimile acestuia. Pe baza exponatelor este demonstrata continuitatea de viata începînd clin neolitic si continuînd în celelalte epoci.

Atentia vizitatorilor este atrasa, de asemenea, de emisiunile monetare ale lui Vladislav I Vlaicu, de ceramica secolelor XIII XIV, de fragmentele de fresca de la Curtea domneasca, ghiulele de la ce­tatea Poienari si de alte obiecte apartinînd epocii medievale. In lapidariul muzeului sînt expuse o serie de însemne heraldice.

POIENARI

Plecînd din Curtea de Arges spre nord, pe DN se ajunge în satul Capatîneni, unde la o departare de km de localitate, în cheile Argesului, pe mun­tele Cetatuia, se înalta cetatea Poienari.

Acestei fortarete i s-a spus "Cetatea Argesu­lui", Cetatea Poienari" si chiar "Cetatea lui Ţepes".

Numele de "Cetate a Argesului" este legat de faptul ca se afla aproape de fosta resedinta dom­neasca Curtea de Arges.

"Cetatea Poienari" a fost denumita dupa satul Poienari situat nu departe, la vreo km tot pe valea Argesului, aflat cîndva pe mosia domneasca a cetatii.

Sub acest nume fortificatia apare în documentele veacurilor XIV-XV, precum si în cronicile seco­lelor XVII-XVIII.

Cetatea lui Vlad Ţepes" este denumirea primei mentiuni scrise despre aceasta constructie în cro­nica de la sfîrsitul secolului al XVII-lea a lui Radu Popescu care mentioneaza ca Ylad Ţepes a ridicat cetatea ducînd sa munceasca acolo pe tîrgovistenii pedepsiti ,,Facut-au tîrgovistenilor mare pedeap­sa, pentru o vina ce avusese, ca facuse unui frate al lui Vladului-voda un necaz. Pentru aceia au tri­mes slujitori, si, în Joia da Paste, lovindu-i au prinsu si pe barbati, si pa muieri, si feciorii si fe­tele, împodobiti fiind, i-au dus în cetatea Poienarii, de au lucrat pîna li s-au spart hainele".

O legenda locala mentioneaza ca Vlad Ţepes a construit tetatea cu boierii ,,'hicleni", obligati sa urce bolovanii din valea Argesului pîna în vîrful muntelui. Acestia au fost folositi ca o scara vie pe care Ţepes a urcat pîna la locul stabilit a fi temelia cetatii.

Acelasi nume de Cetatea lui Vlad Ţepes îi atri­buie si Cezar Bolliac în Alexandru Odobescu a mentionat-o ca "Cetatea lui Ţepes Voda".

Toate aceste denumiri au dat nastere la o serie de confuzii asupra originii ei si a localizarii aces­teia, cautata adeseori în chiar satul Poienari.

Textele cronicilor de la sfîrsitul secolului al XVII-lea cuprind prima atestare scrisa despre "Ce­tatea lui Ţepes Voda" ca fiind cetatea Poienari. La fel descrierea din a mitropolitului Neofit lo­calizeaza precis "Cetatea lui Ţepes" în cheile Ar­gesului.

în anii cercetarile arheologice au sta­bilit planul cetatii, pornindu-se de la portiunile de ziduri pastrate de-a lungul timpului.

Fortificatia a avut un nucleu format dintr-un turn patrat, cu laturile exterioare de m, ridi­cat pe stînca, avînd zidurile din piatra bruta legate cu mortar, consolidate cu bîrne de lemn, pe care se sprijineau planseele celor trei niveluri ale turnu­lui. La nivelul intrarii, lata de peste l m, situata pe latura de sud a turnului, se mai observa înca o dechidere îngusta folosita pentru tragere. Acest mic turn reprezinta, în fapt, o prima etapa a acestei fortificatii.

într-o a doua perioada¹ turnul patrat a fost în­conjurat de curtinele unei fortificatii de dimensiuni mari cu lungimea de aproape m si latimea de m.

Constructii secolul XIV Constructii secolul XV P.'x-::y| Adaosuri ultsrioare Planul cetatii de la Poienari (dupa Gh. I. Cantacuzino, op. cit.).

în urma investigatiilor arheologice au aparut si o serie de ziduri interioare, cele mai multe cladite o data cu incinta. Poarta de intrare se afla lînga turnul patrat, în partea de nord-vest a fortificatiei.

în zona de nord-vest a cetatii s-a precizat o cis­terna de apa, amenajata în stînca, o data cu zidu­rile cetatii. Cisterna, pastrata si în prezent, aco­pera o suprafata de cea m².

Cel mai frecvent inventar arheologic de la Poie­nari cuprinde ghiulele de piatra. S-a descoperit si un vîrf de sageata în forma de frunza, cu pedun-cul de înmanusare. Ceramica fragmentata provine de la vase de uz comun oale cu toarta, databile la sfîrsitul secolului al XIV-lea si începutul celui urmator. Reduse ca numar au fost fragmentele de oale-borcan, iar ceramica smaltuita este destul ele rar întîlnita. S-au mai aflat si discuri ornamentale smaltuite si nesmaltuite sau de cahle de soba, aflate în zona turnului patrat dimpreuna cu caramizi din-tr-o perioada mai tîrzie.

Cetatea a încetat sa fie folosita în a doua juma­tate a secolului al XVI-lea.

I

Observatiile asupra sistemului de constructie au permis emiterea concluziei ca turnul patrat se poate data în prima jumatate a secolului al XIV-lea.

Cetatea în forma ei dezvoltata deci zidurile si turnurile semicirculare se încadreaza, pe baza materialelor arheologice descoperite, Ia mijlocul secolului al XV-lea. Faptul a fost confirmat si prin anumite observatii arhitectonice deschiderea înca­perilor din turnuri, amenajate pentru uzul tunurilor.

Datarea la mijlocul veacului al XV-lea este înta­rita în parte si de traditia, consemnata de cronici, referitor la ridicarea ei de catre Vlad Ţepes.

în afara celor doua faze de constructie, fortifi­catia a mai suferit unele modificari, databile în prima parte a secolului al XVI-lea. Pe baza mate­rialelor arheologice .'recoltate pîna în .prezent se poate afirma ca cetatea a functionat pîna cel mai tîrziu în a doua jumatate a veacului al XVI-lea.

Constructia a servit ca refugiu pentru domnitori, loc de întemnitare a dusmanilor, sau de pastrare a vistieriei.

între anii fortificatia a fost cedata lui loan Zapolya, în schimbul cetatilor Vintul si Vurparul din Transilvania, primite ca feude de Radu de la Afumati, domnul Ţarii Românesti.

Dupa legenda, sfîrsitul cetatii ar fi intervenit în momentul cînd otomanii, dorind sa distruga fortifi­catia, au urcat tunurile în spatele constructiei, pe locul numit si azi sunatul turcilor", bombardînd-o si darîmîndu-i zidurile.