UN IDEAL DE UMANITATE: ULISE

UN IDEAL DE UMANITATE: ULISE

Va trebui acum sa concentram toata atentia noastra asupra chipului lui Ulise. Vom vedea aparînd nu eroul unui roman de aventuri, ci un tip ideal de umanitate, figura sti­lizata a întelepciunii. Poate ca luminînd trasaturile acestui Ulise vom pune mai bine în relief efortul exegezei antice in jurul lui Homer, lenta sa munca de epurare si tran 454w228e smutatie. Timpul a facut si aici multe ravagii: si ne gîndim la aceasta epigrama a Antologiei, "p3 un tablou undî era pictat Ulise si pe care îl stricasera apele marii" ¹. Din abundenta lite­ratura în jurul lui Ulise, - numai Antisthenes îi consa­crase mai multe lucrari - nu au mai ramas dscît mici frag­mente. Ne va trebui aceeasi rabdare ca si arheologilor care reconstituie o amfora sau un lekythos.

Mai degraba decît despre chipul lui Ulise, ar trebui sa vorbim despre chipurile sale succesive. Caci îl avem mai lntîi pa Ulisele din timpul sofistilor, maestrul vicleniei, a carui siretenie oscileaza între limitele loialitatii si perfidiei, cautîndu-si înca punctul sau de echilibru; este Ulisele cini­cilor, model de putere de îndurare, tip de viata ascetica; apoi Ulisele stoicilor si al platonicienilor, ale carui victorii asupra monstrilor din poveste simbolizau victoria întelep­tului asupra pasiunilor. Va mai fi si Ulisele neopitagoreicilor al Numeniilor, Croniilor si Porphyriilor: pe acesta însa: 11 vom pastra pentru ultima parte, deoarece apartine altei lumi.

I. Sofistii si Ulise: siretenie si sinceritate

înainte de a fi slavit de catre cinici si stoici ca un model de virtute, Ulise a suferit proba contradictiei. S-au dat lupte, în timpul sofistilor, în jurul persoanei sale: a fost pusa

la îndoiala francheta, sinceritatea sa. Aceste "o mie de ren­ghiuri" care l-au facut celebru, aceasta inteligenta atît de fertila în expediente, aceasta arta de a-si deghiza gîndirea «i persoana nu depasesc marginile normale ale loialitatii? Ingeniosul Ulise nu este în definitiv putin perfid si destul de mincinos ? ²

Nu este îndoielnic ca legenda sa a primit, dupa Homer sau în afara lui, numeroase completari, a suferit numeroase retusuri în care viclenia se învecineaza cu perfidia: sa ne glndim la afacerea palladion-ului, la armele lui Ahile, la parasirea lui Philoctet. Dar Homer oare cum l-a pictat pe Ulise ? Este adevarat, asa cum ne garanteaza Cicero ³, ca el nu arunca nici o banuiala asupra eroului sau ?

Aceasta nu era si parerea lui Hippias, sofistul din Elis. Noi nu cunoastem tezele lui Hippias cel istoric, ci doar pe cele pe care Platon i le atribuie: însa Platon atribuie în mod obisnuit personajelor sale, mai ales sofistilor, afirmatii foarte apropiate de cele pe care le faceau cu adevarat.

Hippias discuta cu Socrate, în grup restrîns, dupa o conferinta publica. Hippias reia tema conferintei sale: "Homer l-a zugravit pe Ahile drept cel mai viteaz dintre barbatii care au venit la Troia, pe Nestor cel mai întelept, iar pe Odiseu cel mai versatil" ⁴.

Sofistul îsi precizeaza punctul de vedere: în fata unui Ahile sincer si dintr-o bucata, care uraste minciuna, Homer instaleaza un Ulise care exceleaza în deghizarea gîndurilor pentru a-si realiza mai bine scopurile.

Socrate replica: Ahile este tot atît de mincinos ca si Ulise: el jura pe zei, dupa jignirea lui Agamemnon, ca nu va mai ramîne nici o zi la Troia si cu toate acestea ramîne!

Ahile, raspunde Hippias, era sincer cînd ameninta sa se reîmbarce: primejduirea taberi îl sileste sa ramîna pentru a da ajutor. Poate ca el a mintit, însa involuntar: pe cînd Ulise minte cu buna stiinta.

Socrate lanseaza atunci acest paradox: cel care însalacu buna stiinta, ca Ulise, este superior celui care falsifica ade­varul fara sa fie constient, ca Ahile. Primul discerne adevarul de fals; el este în masura sa-l enunte si pe unul si pe celalalt, tot asa cum un bun muzician poate cînta fals sau corect, dupa vointa. Cel de-al doilea, cel care minte cu buna credinta, ignora adevarul si ar fi incapabil sa-l enunte...

In ziua aceea, Hippias trebuie sa fi gasit ca Socrate era prea sofisticat... De fapt, cei doi interlocutori nu se afla în acelasi plan: Hippias gîndeste ca un simplu moralist care ia in considerare vointa: îl prefera pe Ahile, cu intentii drepte; Socrate se asaza pe terenul inteligentei: cea a lui Ulise este superioara, capabila sa distinga între adevar si fals, între just si injust, capabila sa aleaga. Or, virtutea, pentru Socratele platonician, se afla în alegerea lucida pe care o face inteli­genta ⁵.

Judecata lui Hippias asupra lui Ulise ia ca baza epitetul aplicat numelui eroului înca din primul vers al Odiseii: polytropon. Cuvîntul nu este, în ochii lui Hippias, un compli­ment: el marcheaza duplicitatea, evoca diversele aspecte ale vicleniei lui Ulise, un Ulise cameleon.

Polemica în jurul lui Ulise era mai mult sau mai putin centrata, pe vremea lui Platon, asupra acestui adjectiv echi­voc. Avem dovada printr-o scolie care începe prin acest cuvînt revelator: aporie, problema, dificultate. Apoi reda în amanunt o exegeza a lui Antisthenes ⁶.

Pozitia lui Antisthenes este mai întîi rezumata: cuvîntul nu comporta o judecata de moralitate: "numindu-l pe Ulise polytropos, Homer nu vrea nici sa-l laude, nici sa-l blameze". Apoi scoliastul enunta teza adversa.

Poetul nu i-a aratat nici pe Aias, nici pe Ulise polytropoi, ci sin­ceri si generosi; nici pe înteleptul Nestor nu l-a facut siret si schim­bator, ci tovaras sincer al lui Agamemnon si al tuturor celor, lalti, dînd, fara gînd ascuns, tuturor sfaturi bune. Ahile este atît de departe de a avea un astfel de caracter, încît uraste cum uraste portile iadului pe "cel care în suflet tainuie un gînd si rosteste altul" ⁷.

Regasim aici consideratiile lui Hippias, tema conferintei sale. Dar iata, retranscrisa de scoliast, apararea lui Ulise de catre Antisthenes:

Ce sa credem? Ulise este deci necinstit daca este numit poly­tropos? Departe de aceasta: Homer îl numeste asa pentru ca e "întelept" ⁸.

Cuvîntul tropos nu are, din întîmplare, cînd sensul de "caracter, întorsatura de spirit", cînd cel de "întorsatura de limbaj" ? Omul eu-tropos este cel care are caracterul orientat spre bine. si tropoi

sfnt diversele maniere de a intodrde o idee... Daca înteleptii (sophoi) sînt abili în discutii, ei stiu de asemeni sa întoarca ace­lasi gînd în diverse feluri. Cunoscînd mai multe întorsaturi pentru aceeasi idee, ei merita numele de polytropoi. însa "înteleptii" sînt oamenii cumsecade si cum si Ulise este un "întelept", Homer l-a putut califica drept polytropos, tocmai pentru ca stia sa vor­beasca cu oamenii în diverse feluri.

Astfel, se spune ca Pitagora, solicitat sa vorbeasca unor copii, li se adresa cu cuvinte potrivite pentru ei; femeilor le vorbea de asemenea într-un limbaj potrivit; la fel sefilor sau efebilor. A gasi felul de a întoarce întelepciunea apropriind-o spiritului fiecaruia este propriu acestei întelepciuni. Ignoranta nu ar sti sa vorbeasca unor spirite diferite decît un limbaj uniform (mano-tropos).

Medicina cunoaste si ea aceasta diversitate cînd se exercita dupa reguli si îsi adapteaza terapeutica la tempera mentele variate ale persoanelor pe care le îngrijeste.

Deci, conchide Antisthenes, caruia îi apartine esenta acestei note ⁹, a fi schimbator în idei este un defect de carac­ter, însa a varia expresia ideilor pentru a le pune la îndemîna oricarui auditor este o calitate eminenta.

Omul care îsi schimba gîndul îmbraca personalitati multiple si pacatuieste împotriva unitatii; omul care schimba limbajul salveaza aceasta unitate: îmbracata în forme diverse, gîndirea sa ajunge, fundamental aceeasi, la spiritul audito­riului.

Am putut remarca în aceasta pagina a lui Antisthenes o aluzie la sophoi: acesti "întelepti", abili în discutie, capa­bili sa dea o mie de întorsaturi gîndirii lor, si care pe deasupra sînt si onesti profesori de virtute, sînt aceiasi pe care Platon îi va desconsidera pentru totdeauna sub numele de "sofisti".

Antisthenes apara tocmai pe patronul acestor sophoi ¹⁰ în persoana lui Ulise ^u.

Pledoaria sa, mai mult subtila decît convingatoare, trebuie sa îi se fi parut exegetilor lui Homer cel mai bun raspuns la acuzatiile de duplicitate care plouau asupra lui Ulise: din comentariu în comentariu, s-a transmis pîna la noi; este chiar unul din singurele fragmente importante care ne-au ramas din opera lui Antisthenes.

ÎI. Ireprosabilul Ulise

De timpuriu, Înca din timpul lui Platon, cauza lui Ulisâ este definitiv cîstigata. însa înainte de a-l aborda pe Ulisele cinicilor sau stoicilor, va fi interesant sa-i vedem la lucru pe apologetii eroului, mai mult sau mai putin anonimi, muncind pentru a-l spala de orice repros, de a-i scuza greselile sau slabiciunile aparente: scoliile aduc marturie despre aceasta epurare.

Trebuie mai întîi ca eroul sa fie în primul rînd al marilor sefi din Iliada. Or, în grupul de elita invitat de Agamemnon la sacrificiu în cîntul II, Ulise este al saselea si ultimul: el vine la rînd dupa Nestor, Idomeneu, cei doi Aias si Diomede. Este el inferior celorlalti ? Nu: daca Agamemnon îsi permite sa-l aseze astfel la capatul mesei, este pentru ca îl considera un intim ¹². Menelau, care e din familie, vine la ospat fara sa fie invitat!

Inteligenta lui Ulise este în afara de discutie. Homer o pune în paralel cu inteligenta si întelepciunea lui Zeus în­susi ¹³.

Cît priveste vitejia si curajul, el îi egaleaza pe cei mai mari eroi. El este printre rarii care au tot atîta greutate în batalii ca si în sfaturi. Totusi, într-o zi, el fuge! De fapt, toti aheii sînt în ziua aceea prada unei "galbene spaime": ziua lor fatala înclina balanta de aur a lui Zeus. Agamemnon, Idomeneu, cei doi Aias, nici unul dintre eroi nu are inima sa reziste. Iar batrînul Nestor, care nu s-a putut replia la timp, este gata sa sucombe. Diomede îl vede în pericol; el îl interpeleaza pe Ulise: "oare unde fugi, întorcînd miseleste spatele vrajmasului, în valmasagul luptei?"¹⁴.

Ulise las? Nu chiar asta a spus Diomede: el îi reprosaza pur si simplu lui Ulise ca imita odata pe lasi...¹⁵. Ulise nu aude sau nu vrea sa auda. îsi continua cursa disperata. El fuge pentru ca nu vrea sa lupte contra hotarîrilor cerului. în panicile provocate de zei, chiar copiii zeilor bat în retra­gere. Cum sa-i acuzam de lasitate ? Ulise fuge, însa dupa toti ceilalti ¹⁸.

Sa nu se împotriveasca vointei divine, aceasta este marea grija a lui Ulise. Vreti o marturie a pietatii sale, superior luminate ? Ascultati ruga sa catre Atena, cînd pleaca împre-

una cu Diomede în recunoastere nocturna în rîndurile troieni­lor:

Asculta-ma, fiica a regelui egidei, o, tu, care ai fost în atîtea în­cercari alaturi de mine! Pasii mi-i însoteste de fiecare data; mai mult decît oricînd, arata-mi, o Atena, cît de tare-ti sînt drag! îngaduie sa ne întoarcem la corabiile noastre încununati de slava, dupa ce am împlinit ispravi spaimîntatoare asupra troienilor ¹⁷.

Iata marca inteligentei, în aceasta rugaciune: Ulise invoca protectia Atenei atît pentru tovarasul sau cît si pentru el însusi.'Diomede va face, îndata, o rugaciune egoista, deci proasta ¹⁸. Iar barbarul Dolon care le cazuse în mîini, nici macar nu se gîndise sa se roage ¹⁹.

Dar iata si pietatea slabita a lui Ulise : tocmai scosese ochiul ciclopului si-si permite sa-l înfrunte pe Poseidon: "Ochiul nu ti-l va vindeca nici zeul care cutremura pamîntul, îi striga el lui Polifem" ²°. Nu este o adevarata blasfemie la adresa zeului marii?

Sa nu ne grabim sa-l condamnam. Ulise are avocati de marca: pe Antisthenes si pe Aristotel. Primul îl apara astfel: Ulise stie ca Poseidon nu este medic: daca vreun zeu ar fi trebuit sa-i redea vederea îui Polifem, acesta ar fi fost vindeca­torul Apolo. Ulise nu-l insulta pe Poseidon, ci stabileste doar limitele puterii sale.

Aristotel vine la bara cu alt argument. Ulise si-a cîntarit bine cuvintele. El nu a spus: Poseidon nu va putea sa-l \indece pe fiul sau; el doar a insinuat ca nu va vrea. Ceea ce nu este acelasi lucru ²¹. Caci Ciclopul este un tîlhar, care-si merita pedeapsa, urmeaza Aristotel. însa cel care trebuia sa i-o dea era Poseidon si nu Ulise ²².

Ochiul scos al ciclopului este aproape singura greseala a lui Ulise în tot cursul Odiseii... însa ea era necesara pentru a-i justifica încercarile, si lunga patimire a lui Ulise "care a suferit atît de mult". Ea arata ca înteleptul nu este infai­libil.. . Ulise, de altfel, îsi marturiseste slabiciunile cu toata umilinta: "si eu ar fi trebuit sa ma numar printre oamenii fericiti; dar în ce nebunii nu m-au tîrît înflacararea si puterea mea!... Omul ar trebui sa se pazeasca sa fie necredincios si sa se multumeasca cu darurile primite de la zei" ²³.

Ulise, marele persecutat, coplesit de încercari din cauza geloziei lui Poseidon, invidiaza soarta omului mijlociu,

traind linistit la casa sa... Platan nu face decît sa prelun­geasca reflectia homerica, în mitul lui Er: cînd sufletul lui Ulise, chemat sa aleaga o noua existenta, se apropie în urma celorlalti pentru a-si trage sortul, acest suflet, "eliberat de ambitie prin amintirea încercarilor sale trecute", va aduna dintr-un colt viata fara istorii a unui simplu particular.. .²⁴. Iata o alta plîngere împotriva lui Ulise: a respins oferta lui Calypso, care l-ar fi ridicat în rîndul zeilor.

Ulise o va parasi pe nimfa. Cu sufletul plin de tristete ea încearca, fara convingere, sa-l retina: daca ar sti ce alte greutati îl mai asteapta, nu ar pleca, ar ramîne alaturi de ea si ar fi "nemuritor" ²⁵. Ulise nu se lasa ispitit: "întelept cum este, zice Antisthenes, stie ca amantii spun minciuni si promit imposibilul" ²⁸. Nemurirea nu se refuza fara motive serioase: dar mai trebuie ca si oferta sa fie serioasa!

Oare explicatiile care urmeaza, în scolii, sînt tot ale lui Antisthenes ? Nu am putea afirma. Cu toate acestea, tema întelepciunii revine îndata.

In adevar, problema se deplaseaza usor: de ce Ulise o prefera pe sotia sa Penelopa, o simpla muritoare, divinei Calypso? Nu din cauza frumusetii trupului sau chipului: îi recunoaste bucuros superioritatea în acest domeniu; "el lasa sa se înteleaga ca doreste sa-si revada sotia pentru ca este înteleapta ²⁷; lui nici nu i-ar pasa de ea, s-ar parea, daca n-ar avea decît farmece si frumusete fizica". Acest simplu adjectiv, înteleapta Penelopa, contine ratiunea preferintelor lui Ulise.

III. Ulise si cinicii

Daca Ulise a devenit pentru cinici un ideal de virtute, este pentru ca parintele sectei, Antisthenes, a facut multe pentru apararea eroului si pentru ilustrarea ei²⁸. Insa din opera sa considerabila, din care se remarca un tratat Despre Homcr în general, un altul Despre muzica, un al treilea despre explicatiile poetilor, fara a numara tratatele speciale relative la Jliada si Odiseea, au supravietuit doar cîteva fragmente pe care le-am citat deja: despre Uiise polyiropos, despre blestemul lui Ulise contra lui Poseidon, despre promisiunile mincinoase ale lui Calypso si ale amantilor,

Aceste scurte bucati nu au nici o culoare cinica parti culara Ele se integreaza fara nici un contrast în masa comentariilor homerice; de aceea le-am utilizat în paginile precedente; ele nu pot servi la precizarea pozitiei cinicilor fata de Ulise.

Opera homerica a lui Antisthenes a putut preceda luarea sa de pozitie filosofica sau sa fi ramas oarecum neutra. Por-phirios, cîteva secole mai tîrziu, scriindu-si Problemele homerice înainte de a-l cunoaste pe Plotin, nu va introduce în ele nimic spscific platonic; nu va turna doctrina scolii decît In tratatul special Pestera Nimfelor sau în paginile sale despre Circe.

însa resturile derizorii ale operei lui Antisthenes nu permit sa exprimam o judecata sigura asupra ei.

Daca, parasind faptele pentru a considera doctrinele, vom cauta sa vedem punctele de întîlnire între cinism si Ulise, atunci poate vom întrezari cauzele acestei predilectii a lui Antisthenes pentru eroul lui Homer.

Principiile moralei lui Antisthenes: indiferenta la durere la foame, la insulte, putere prin asceza, prin obisnuirea cu cele mai grele oboseli, gasea la Ulise aplicatii usoare. Ulise luptînd singur împotriva nenumaratilor dusmani de tot felul, Ulise dispretuind farmecele Circei - si înca în îndoitul sens al cuvîntului -; Ulise refuzînd înselatoarele promisiuni de nemurire ale lui Calypso, Ulise cersind în propriul sau palat, tot atîtea teme de "diatriba" pentru un cinic.

Diogene îsi va bate chiar joc de gramaticienii atît de ocu­pati cu numaratoarea necazurilor lui Ulise, în vreme ce-si ignorau propriile lor mizerii²⁹. Ulise este fericit în mijlocul Încercarilor, caci virtutea ajunge fericirii, virtutea în sensul primar al cuvîntului, care este împlinirea fortelor virile.

Nu, Ulise nu este un fel de corsar sau traficant fenician, strabatînd marile sau pamîntul în cautarea comorilor si capturilor usoare. Theophrast greseste preferîndu-l pe filoso­ful Democrit, care revine sarac din numeroasele sale calatorii, Insa bogat în cunostinte si experienta ³°. Ulise aterizeaza In insula feacilor mizerabil si gol, despuiat de toate bunurile acestei lumi... si acesta este adevaratul Ulise, avînd ca singura avere forta sa si virtutea ca singura podoaba³¹. Darurile feacilor îl vor îmbogati dintr-o data si-i vor compensa pierderile; dar acestea nu sînt decît o concesie a lui Homer

facuta exigentelor imaginatiei populare, deznodamîntul fericit care se impune romanului...

Ulise trebuie sa-i fi aparut lui Antisthenes ca un fel de Socrate mitic, model de rabdare si renuntare³².

IV. Ulise si stoicii

Stoicii au cules o buna parte din mostenirea cinicilor chiar daca n-ar fi decît cele doua virtuti cardinale ale antis-thenienilor: rezistenta si dispretul pentru conventiile sociale ³³. Au mostenit ceva si de la personajul lui Ulise ?

Vechiul Portic este aproape mut asupra lui Ulise, cel putin fragmentele vechilor stoici nu ne dau nici o reflectie a lui Zenon, Cleanthes, sau Chrysippos.

Doar Ariston din Chios ne vorbeste de el: dar nu el ne va dezvalui secretul admiratiei stoicilor pentru Ulise³⁴. Sa îl cautam mai degraba într-o pagina a Vietii si poeziei lui Homer a lui Pseudo-Plutarh.

Ulise rezuma admirabil atitudinea înteleptului stoic în fata durerii pe care o dispretuieste, în fata placerii pe care o dispretuieste de asemeni. Ulise, pe care Homer l-a facut cel mai inteligent dintre eroii sai, domina într-atît suferinta încît este capabil sa si-o provoace singur. Patru versuri din Odiseea rezuma aceasta superba indiferenta fata de durere a acestui erou stoic:

Dar iata ce a facut si a suportat acest om rezistent ... Tot trupul si-l slutise, ranindu-se si îmbracat în zdrente, în chip de rob se furisa în cetatea vrajmasului...³⁵.

Nu este un adevarat portret al lui Diogene sau al lui Crates, a carui succesiune au preluat-o stoicii, si care, în zdrentele lor, tin piept opulentilor burghezi din cetatile unde îsi propovaduiesc credinta?

Dispretul sau pentru placeri se afla întreg în acest catren scos din Odiseea:

Ma tot oprea sa stau la ea Calypso, frumoasa zîna; Circe ma des-cînta la curtea ei din Aia sa stau, dorindu-ma de barbat, vicleana; dar nici una n-a reusit sa-mi cîstige inima din piept".

Ulise totusi S-â Urcat în patul Circei; a împartit sapte ani culcusul lui Calypso, în fundul pesterii... Dar aceasta nu are importanta în ochii unui stoic. Aceste acte sînt "indi­ferente" . esentialul este ca ratiunea tine mereu cîrma. Or, ratiunea lui Ulise nu l-a abandonat niciodata.

' Un alt aspect al lui Ulise care i-a sedus pe stoici este lip­sa sa de noroc în viata. Faceti o paralela între Ahile si Ulise. Primul este un privilegiat pe care soarta l-a coplesit cu ceea ce numim obisnuit bunuri: curaj, frumusete fizica, calitati sportive; parinti de vaza, o patrie vestita, asistenta celor mai mari zei; Ulise n-a primit decît inteligenta si un suflet puternic: nu are nici talia, nici înfatisarea lui Ahile; parintii sai nu sînt prea celebri, patria sa este o insula necunoscuta, este persecutat de al doilea dintre marii zei, Poseidon. El nu va fi mai putin glorios decît Ahile: iar gloria si-o va fauri singur, cu ajutorul "virtutii"³⁷.

Exemplul lui Ulise servea de asemeni stoicilor, cum am vazut, pentru a ilustra teza lor ca virtutea este suficienta fericirii³⁸, si ca bunurile sufletului sînt singurele care con­teaza.

Ulise este pus de stoici pe acelasi plan cu Heracles. Amîn-doi au cunoscut o viata de truda, de lupta; nici unul nici altul n-au ales calea usoara a placerii³⁹.

Se stie ca Heracles era pentru stoici nu doar un simplu campion de forta, ci un spirit "initiat în întelepciunea cereasca, ce a facut sa straluceasca cu o vie lumina filosofia, pîna atunci scufundata într-o negura deasa" ⁴⁰: la fel Ulise si nume­roasele sale aventuri simbolizeaza luptele înteleptului împo­triva miilor de forme ale viciului si ispitei.

Ispravile lui Ulise, ca si muncile lui Hercule ⁴¹, au primit într-adevar o exegeza alegorica, din care vom încerca acum sa adunam bucatile risipite.

V. Luptele înteleptului împotriva placerii si a viciului

Aceasta exegeza morala a ispravilor lui Ulise este numai stoica? Ar fi riscant sa o pretindem: Heraclit retorul, care o da în liniile sale mari, nu întrebuinteaza doar materiale stoice. Aici, ca pentru toate alegoriile fizice ale lui Homer, diverse scoli au pus umarul la treaba, si de asemeni comenta-

torii fara apartenenta precisa, - literarii, ani spune - al caror aport nu trebuie subestimat.

Pentru a evoca acest nou chip al lui Ulise, - înteleptul combatînd Placerea sau Viciile, - îl vom întreba pe Heraclit, pe platonicianul Maxim din Tyr, scoliile, pa Eustathius. Aceasta din urma, fidel ecou al amicilor ale caror opere si comentarii, azi pierdute, le mai putea citi, completeaza în mod fericit scoliile noastre la Odiseea, mult mai rare si mai discrete decît cele ale Iliadei si ne îngaduie astfel sa umplem lacunele lui Heraclit.

Caci o nefericita întîmplare a facut sa se piarda una sau mai multe file manuscrise din Alegoriile lui Heraclit, privîndu-ns de comentariile sale pentru cîntecele XI pîna la XIX ale Odiseii⁴². Din fericire autorul nostru daduse înainte o vedere de ansamblu în capitolul 70.

Toate ratacirile lui Ulise, daca vrem sa privim de aproape, nu sînt decît o vasta alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtutilor pe care si l-a faurit Homer si de care se serveste pentru a preda întelepciunea: caci el detesta viciile care rod omenirea⁴³.

Acesta este programul general. Sa intram în amanunte.

Ulise debarca împreuna cu tovarasii sai în tara lotofagilor, "poporul ce se hraneste cu flori" ⁴⁴. El trimite trei oameni în recunoastere: lotofagii nu le fac nici un rau, însa îi îmbie sa guste lotus, roada gustoasa ca mierea, care toarna uitarea în inimi. Tovarasii nu mai vor sa se întoarca: trebuie ca Ulise sa-i aduca înapoi cu de-a sila si sa-i lege sub banci, pe fundul corabiilor. Aceasta misterioasa roada, acest lotos care te facea sa uiti de patrie, este placerea, voluptatea ⁴⁵. Ulise trece pe lînga aceste placeri exotice, cultivate de un popor barbar, fara sa se lase ispitit ⁴⁰.

Smulgînd cu sila pa oamenii sai care se poarta ca niste copii, Ulise se arata într-adevar prietenul lor: adevaratul prieten nu este cel care te trage spre placeri, ci cel care te Îndeparteaza ⁴⁷.

In acelasi cînt IX, Ulise scoate cu tepusa sa întarita în foc ochiul Ciclopului. Acest urias brutal, mîncator de carne omeneasca, închipuie pornirile salbatice ale inimii ⁴⁸; exhor-

tatiile înteleptului stiu sa calmeze aceste porniri, sa le arda la focul elocventei lor, asa cum un chirurg cauterizeaza carnea bolnava ⁴⁹.

Bautura ⁵⁰ Circei, din cîntul X, reprezinta cupa volup­tatii: necumpatatii se adapa si pentru fugara placere de a se'îmbuiba, se condamna la o viata mai mizerabila decît a porcilor. Astfel tovarasii lui Ulise, turma imbecila, cedeaza lacomiei; însa întelepciunea lui Ulise triumfa asupra vietii senzuale aproape de Circe" ⁵¹.

Horatiu este mai precis în epistola sa morala catre tînarul învatacel Lollius: Daca Ulise ar fi baut bautura Circei cu graba prosteasca a tovarasilor sai, "ar fi cazut în rusinoasa si degradanta robie a unei curtezane, ar fi trait ca un cîine murdar, ca un porc prieten al noroiului" ⁵².

Skylla, cu voce de catea⁵³, cu sase capete înspaimînta-toare, cu trei rînduri de dinti desi în fiecare bot, este pentru Heraclit simbolul nerusinarii cu diverse chipuri ⁵⁴. Nerusina­rea, cîinosenia este admirabil figurata de aceste boturi de catea; cele trei siruri de dinti reprezinta armele obisnuite ale nerusinatii: rapacitate, îndrazneala, cupiditate⁵⁵.

Eustathius este aproape de acord: exegeza alegorica, spune el, arata ca Skylla este aroganta⁵⁶, îndrazneala: clinii sînt îndrazneti si fara rusine.

Charybda, cealalta stînca, înghite si varsa rînd pe rînd unda amara de trei ori pe zi: ea închipuie, pentru Heraclit, ca si pentru Eustathius, desfrîul si risipa⁵⁷.

VI. Sirenele

Am pastrat pentru încheiere Sirenele, aceasta bucatica aleasa:

Pasari clntatoare pe cîmpii, sau femei seducatoare si înselatoare, sau linguseala personificata: linguseala ne seduce adesea si ne însala si ne omoara într-un fel⁶⁸.

Iata cam tot ce ne spun scoliile.

Apropierea dintre Sirene si linguseala provine de la Antis-thenes ? Unul din gindurile pe care i le atribuie Diogenes Laertios ar putea fi o aluzie la aceste Sirene devoratoare: "Mai bine sa ai de-a face cu corbi decît cu lingusitori^5I: unii te manînca mort, ceilalti de viu".

Heraclit nu e nici el mai prolix decît scoliile. El s-a multu­mit sa ne spuna, în capitolul 70, ca farmecul lor reprezinta "povestile, pline de experienta, ale tuturor veacurilor tre­cute" ⁶°. El îsi propunea, fara îndoiala, sa revina asupra acestui frumos subiect în paginile pe care le-am pierdut.

Din fericire, Eustathius ne-a pastrat în detaliu exegeza morala⁶¹ a acestui mare episod odiseean (mare prin rasunetul sau, deoarece ocupa un loc mic în imensa epopee). Vom urma fidel meandrele comentariului sau.

Ulise astupa cu ceara urechile tovarasilor sai, ca sa nu auda cîntecul Sirenelor. El însusi este gata sa cedeze atrac­tiei puternice a placerii: oamenii sai dau dovada de o întelep­ciune si de o tarie exemplara: nici unul dintre ei nu se gîndeste sa scoata ceara protectoare.

Aceasta întelepciune si tarie sînt roadele unui învatamînt solid si serios. Raporturile lui Ulise cu tovarasii sai trebuiesc transpuse pe planul filosofic: trebuie sa vedem în ceara tur­nata în ureche, lectiile maestrului, care fauresc discipolului un suflet de neclintit, capabil sa reziste solicitarilor rele.

Ulise se expune el însusi tentatiei Sirenelor, însa nu înga­duie echipajului sau sa asculte melodia vrajita. Este o încer­care din care nu pot iesi teferi. Maestrul trebuie sa stie sa cenzureze, sa interzica discipolilor sai experienta raului, sa-i tina departe de furctul oprit. Daca nu, s-ar pierde, ar esua pe stînca blestemata. S-ar duce sa sporeasca, pe fune­brul tarm, mormanul de oseminte si carnuri în putrefactie ⁶².

înteleptul poate face experienta acestor primejdioase placeri (chiar trebuie sa le cunoasca), dar nu fara a-si lua precautii infinite.

Ulise le asculta pe Sirene în picioare cu mîinile si picioarele legate de catarg. In picioare: nu se lasa nici supus, nici învaluit de farmecele lor. Cu picioarele si mlinile legate: legaturile care-l opresc sa se abandoneze funestului farmec, sînt legaturile întelepciunii (ale filosofiei, spune Eustathius).

Legaturi interioare pe care înteleptul le-a înnodat în însusi sufletul sau⁶³. _w

Catargul corabiei, care se mana catre cer, si al carui picior este solid înfipt în punte, rezuma simbolic atitudinea înteleptului, ca si acesta în picioare si înlantuit⁶⁴.

' Exista si alt simbol care merita sa ne retina atentia: cel al dopurilor de ceara, cu care Ulise pecetluieste urechile tovarasilor sai. "Ceara este produsul albinei harnice, si reci­pientul dulcelui lichid". Aceasta ceara "dulce ca mierea" ⁶⁵ desemneaza filosofia însasi a carei însusire este laborioasa, însa a carei posesiune este dulce. Instalata In urechile noastre ea nu lasa sa patrunda cîntecul Sirenelor, care-si pot modula serenada în fata portii, dar nu-i pot forta intrarea⁶⁶.

Circe ii spusese lui Ulise: "Daca vrei, tu poti sa le as­culti" ⁶⁷. Ea îl lasa liber sa aleaga si el alege riscul⁶⁸.

Ulise a refuzat sa guste din loios si nu o sa aiba forta sa renunte la cîntecul Sirenelor?

Un fruct, chiar si exotic, este o slaba ispita pentru apetitul unui filosof. Insa un cintec cum e cel al Sirenelor, grav, armo­nios, plin de frumusete, este o puternica solicitare. Este un farmec care-l poate antrena în treacat, ba chiar sa-l retina pentru totdeauna. Acest farmec este dealtfel mult mai primejdios pentru cine se apropie în necunoastere, decît pentru sufletele prevenite⁶⁹.

Care era insa acest cîntec savant, capabil sa intereseze un spitit superior, cum era cel al lui Ulise ? Sa ne aplecam si noi urechea la invitatia lor:

Ulise, laudate, vino-ncoace, tu, slava nalla a neamului ahaic, opreste vasul sa ne-auzi cîntarea, caci nu vîsli vreun om pe aici cu vasul vreodata fara sa ne auda glasul ca mierea de placut din gura noastra. si cum ne-aude, oricine se desfata. si-nvata mult, ca noi cunoastem toate ispravile ce-au savîrsit, cu voia cerestilor, aheii si troienii pe sesul larg din Troia. Ba cunoastem si toate cîte se petrec pe lume. Asa ziceau Sirenele cu viersul fermecator, iar eu aveam placere sa tot ascult⁷⁰.

Ciudat Homer! Dar sînt chiar cîntecele tale - razboiul Troiei - pe care le atribui Sirenelor! Sirenelor care-i pierd pe cei care se apropie de ele... Tu ai avut primul constiinta pericolelor poeziei, ale propriei tale poezii. Nu l-ai justificat

dinainte pe Platon, care va interzice ascultarea vocii tale de Sirena?

Dar sa revenim pe pasnicele urme ale arhiepiscopului nostru de Thessalonic.

Este întregul domeniu al poeziei - povesti din timpuri stravechi (aici ne întîlnim cu explicatiile lui Heraclit), legende, traditii-, pe care îl gasim închis în cîntecul Sirenelor. "La ocazie filosoful va sti sa-si plece urechea. Va sti sa gaseasca o placere rezonabila si chiar sa scoata un profit: va sti sa extraga frumusetea pentru a o amesteca în propriile sale scrieri si sa devina el însusi o Sirena fermecatoare" ⁷¹.

Autorul nostru se gîndeste fara îndoiala la Platon, la miturile sale, mai atragatoare decît dialectica sa, si care aliau seductiilor lui Homer o întelepciune mai putin obscura, însa judecata purtata asupra poeziei se îndeparteaza de ostracismul radical al lui Platon, apropiindu-se de ideile lui Plutarh. în tratatul Despre cum trebuie sa-i asculte tinerii pe poeti, Plutarh nu condamna fara apel poezia, ci propune diverse remedii pentru a-i micsora primejdiile.

Sirenele cunosc de asemenea "toate cîte se petrec pe pamînt": adica "physica" poate lua, cum spune Plutarh, "carul poeziei, pentru a nu merge pe jos": Empedocles sau Parmenide cîntau în versuri elementele ⁷².

Ulise trece pe lînga Sirene fara sa se opreasca: trebuie sa le auzi, dar nu trebuie sa întîrzii pe lînga ele. Caci Sirenele, daca le luam drept simboluri nu doar ale poeziei, ci ale studiu­lui în general, risca sa-l retina pe filosof în lenea contemplati­ei ⁷³. înteleptul nu trebuie sa duca doar o viata pur specula­tiva; el trebuie sa se azvîrle în actiune, sa se gîndeasca la fericirea celor din jurul sau ⁷⁴.

Asa vedeau lucrurile si filosofii din primele secole ale Greciei, un Pericles, un Archytas din Tarent, pentru care exercitiul puterii, actiunea politica, erau o înalta misiune si nu o cadere în lumea tulbure si pervertita a activitatii umane. Plutarh îi lauda ca nu au disociat] cele doua genuri de viata⁷⁵. Preocuparea de a prelungi contemplatia prin actiune este cea care l-a împins pe Platon, în trei rînduri, catre acea Sicilie în care n-a cunoscut decît deceptii.

Aceasta este lectia de întelepciune pe care o cuprinde comportamentul lui Ulise în fata Sirenelor. însa s-a remarcat In comentariul lui Eustathius ca, daca Ulise figureaza in-

Variabil pe filosof, Sirenele sînt rînd pe rînd placerea, poezia

si studiul.

Acest triplu simbolism este vechi; relevam urme atît în literatura greaca cît si în cea latina, si chiar la autori

crestini.

Pentru legendarul Pitagora a carui viata o povesteste Porphirios, cîntecele ucigase ale Sirenelor închipuie placerile mesei si ale dragostei, carora cei bogati li se dedau cu nesta-pînire/în timp ce uzul moderat al acelorasi placeri, în masura ceruta de natura, se poate compara cu armoniosul concert al Muzelor ⁷⁶.

Scriitorii crestini fac numeroase aluzii la Sirene, întru­pare a voluptatii, care-l duce pe om la pierzanie.

Sa evitam, spune de pilda Clemens din Alexandria, aceasta insula funesta, acoperita de oseminte si cadavre, unde cînta o fru­moasa curtezana, placerea, melodii fermecatoare si populare: "Vino încoace, laudate Ulise"... Ea te lauda, marinarule... Las-o cu cadavrele ei, Duhul sfînt \\i aduce ajutor.⁷⁷

Cîntecul Sirenelor reprezinta poezia, în ochii lui Plutarh. Poetii reprezinta un pericol pentru tineret; ce atitudine va adopta educatorul ? Va trebui sa interzica poezia adoles­centilor, "sa le astupa urechea cu ceara, ca matelotilor din Ithaca", si sa-i îmbarce pe pluta lui Epicur? Epicur nu are decît dispret pentru fictiunile poetice si pretinde sa le ignore: vom trece ca si el prin largul Sirenelor fara sa facem caz de cîntecele lor? Mai bine sa-l imitam pe Ulise: ,,Sa întarim si sa înlantuim judecata tînarului cu bune si solide principii", sa împiedicam ca farmecul sa-l deturneze din calea cea dreapta . si sa-l duca la pierzanie...

Plutarh se gîndeste la Ulise în picioare lînga catarg si legat de el. Fara sa întîrzie asupra unui simbolism care era desigur binecunoscut, el face o rapida aluzie ⁷⁸.

Privarea tineretului de ascultarea poeziei, ar însemna imitarea nebuniei acelui Lycurg, care smulgea via sub pre­text ca multi se îmbata. Remediu prea radical: e destul sa pui la dispozitie fîntîni.. .⁷⁹.

Ultimul simbolism al Sirenelor - atractia studiului si a cunostintei - îl gasim la un autor latin: Cicero în tratatul de morala Despre supremul bine si supremul rau.

Pasiunea de a învata si de & cutioaste, si înca doar pehtfii placerea de a cunoaste, fara ca vreun interes sa fie în cauza, îi pare o trasatura profunda a sufletului uman. Asta, crede el, a vrut sa arate Homer în fictiunea despre Sirene.

Sirenele nu-i opreau din drum pe trecatori prin dulceata vocilor sau prin noutatea si varietatea cîntecelor lor, ci fiindca declarau ca stiu multe, iar oamenii se agatau de stîn-cile lor din dorinta de a învata. Dupa ce a dat traducerea în versuri latine a pasajului homeric, Cicero conchide:

Homer a înteles ca aceasta poveste nu va fi convingatoare, daca un om atît de mare ar fi fost prins în plasa sirenelor prin cîteva cîntecele. Sirenele îi promiteau stiin{a si nu era de mirare ca lui Ulise cel doritor de stiinta, aceasta îi era mai draga decît patria⁸'.

Ispita "cunostintei" - aceeasi pe care sarpele Genezei o propune Evei, la radacina pomului cunoasterii - acesta este sensul moral cel mai înalt al mitului Sirenelor ⁸¹.

Fara îndoiala ca Cicero datoreaza aceasta exegeza lui Antiochus din Askalon, inspiratorul sau pentru cartea a cincea din Definibus. Cum de fapt Cicero urmeaza îndeaproape modelele sale grecesti si se margineste cel mai adesea sale traduca sau sa le parafrazeze ⁸², putem sa-i redam, fara sa riscam prea mult, acestui filosof al Academiei sceptice un bun care-i revine. Antiochus este dealtfel elevul lui Philon din Larissa, despre care stim ca era preocupat de raporturile dintre studiu si actiune: dupa opinia acestuia, omul de stat trebuia sa se pregateasca pentru misiunea sa învatînd filo-sofia si mai ales retorica ⁸³. Philon dezvoltase în legatura cu aceasta tema lui Ulise, ascultîndu-le pe Sirene, simbol al contemplatiei sau al studiilor speculative, înainte de a se lansa pe oceanele actiunii.

VII. Ulise, înteleptul platonician

Asadar Academia s-a ocupat de Ulise, la fel ca si Por­ticul sau cinismul. Vom afla de altfel la un platonician din secolul II e.n., Maxim din Tyr, un Ulise fixat în plenitudinea virtutii, realizînd toate conditiile întelepciunii, intrupînd idealul de perfectiune al lui Platon.

Maxim din Tyr debiteaza locuri comune de morala, el este ecoul sonor al ideilor timpului sau. Predilectia sa pentru exemplul lui Ulise este o dovada a popularitatii eroului în timpul în care conferentiarul nostru ambulant strabatea imperiul roman.

Dupa parerea lui Maxim, Homer a pus morala în actiune: el a întrupat de pilda în Ahile ardoarea tineretii, în Aga-memnon betia puterii, ameteala ambitiei; din Thersites a facut emblema plebei dezlantuite; însa Ulise este altceva: Homer ne-a reprezentat în el "imaginea unei vieti de bine, a unei virtuti desavîrsite" ⁸⁴.

Prada numeroaselor încercari, Ulise este mereu salvat de catre "virtute" si de catre linistita siguranta pe care i-o inspira: "aceasta (arete") ii smulge din mîinile lui Po-lifem, îl scoate din Hades, îl face sa-si construiasca o pluta; îl convinge pe Alcinou, îl ajuta sa sustina atacul preten­dentilor, sa-si elibereze caminul, sa-si razbune onoarea con­jugala". Pe scurt, aceasta îl face pe om "fiu al lui Zeus si egalul zeilor, care realizeaza idealul platonic al fericirii" ⁸⁵.

Omul însa nu se ridica pe culmile virtutii prin propriile sale puteri: virtutea, în suflete, este "opera lui Zeus" ^M. Daca Ulise a fost prada atîtor rele, aceasta a fost din cauza ca Zeus le provoca înadins "pentru a produce si a face sa straluceasca virtutea eroului". Mînia lui Poseidon sau a Soarelui par sa-l urmareasca: în realitate este afectiunea lui Zeus care îl încerca. Astfel meritul înteleptului Ulise este fructul actiunii divine, al gratiei divine, cum ar spune autorii crestini ⁸⁷.

Acest Ulise ne face sa ne gîndim la Iov din Biblie, pe capul caruia nenorocirile cad ca trasnetele si a carui vir­tute straluceste, sub focul încercarii, cu o stralucire si mai puternica ⁸⁸.

Un episod din Odiseea, Ulise primind valul Leucotheei, evoca pentru Maxim din Tyr greaua lupta a înteleptului în aceasta lume si cele trei sprijine pe care trebuie sa conteze: forta sufleteasca, luminile filosofiei, asistenta divina.

Ulise, pe pluta sa, este gata sa atinga pamîntul feacilor, cînd se declanseaza o violenta furtuna. Ino Leucotheea,

zeita marina, se milostiveste de naufragiat: ea îl sfatuieste sa ajunga pe tarm înot si îi da un fel de talisman.

Ia marama asta vrajita de mine si o încinge sub pieptul tau; sa n-ai pe urma grija ca ti se întîmpla vreun rau sau moarte. Dar daca pe uscat vei pune mîna, descinde-o de sub piept si arunc-o-n mare departe, iar tu pleaca apoi încolo ⁸⁹.

Acest val cu efecte magice ⁹⁰, ca si moly al h i Hermes este propria întelepciune a lui Ulise, veritabil filacteriu care-l apara pe erou în momentele cele mai critice ⁹¹; este de asemenea sprijinul cerului, care nu-l paraseste niciodata ^9a; este, în fine, ajutorul filosofiei, care arunca frînghiile de salvare sufletului leganat de pasiuni, "în mijlocul valurilor agitate din care nu se poate salva înot" ⁹³.

Aceasta ultima trasatura anunta deja exegeza mai mis­tica a neoplatonicienilor: Ulise, imagine a sufletului exilat în materie, scuturat de furtunile oceanului numit viata.

VIII. De la Calypso la Penelopa

Patru femei apar în viata lui Ulise: Penelopa, care as­teapta la vatra pe "barbatul tineretii sale", Penelopa catre care ns calauzeste întregul poem, ca spre punctul final; Nausicaa, a carei gratie si prospetime vor ramîne gravate în memoria lui Ulise, fara ca eroul sa se fi gîndit macar un moment sa culeaga aceasta dragoste delicata si gata sa se ofere; Circe, zeita cu farmece nelinistitoare cu care Ulise este silit sa împarta patul, si, în fine, nimfa Calypso: s-a iubit cu ea sapte ani, pîna cînd eroul, plictisit, se desprinde de aceasta frumusete perfecta si simte renascînd dorinta pentru înteleapta Penelopa.

Nausicaa nu a las&t nici o urma în exegeza alegorica. Circe, imagine a placerii la moralisti, va reaparea odata cu neopitagoreicii; ei o vor transforma în simbolul naturii, care prezideaza reîncarnarile. Vom afla de la Eustathius sensul misterios al lui Calypso si al Penelopei, tovarasa exotica si sotia legitima - si pendularea lui Ulise de la una la alta.

Calyp^so întrupeaza stiinta, sau mai exact astronomia si astrologia, multa vreme confundate. Cum? Deoarece este fiica lui Atlas, axul lumii, care cuprinde si rezuma legile mecanicii ceresti ⁹⁴. Contemplarea si studiul fenomenelor ceresti au ca rod aceasta stiinta. Calypso, "cea care acopera", te face sa te gîndesti la cerul care învaluie pamîntul, care ii face acestuia o bolta, care închide toate lucrurile în îmbra­tisarea sa. Calypso este într-adevar fiica lui Atlas: stiinta cerului nu este posibila decît gratie permanentei si regula­ritatii miscarii circulare, gratie legilor sferei, personificate de Atlas *⁵.

Asadar legaturile lui Ulise cu Calypso au un sens foarte clar: Ulise, omul care contempla Pleiadele si Hiadele, Boarul si Orionul, este savantul care se ocupa de astronomie sau apotelesmatica (numele barbar al astrologiei).

Insa dupa un timp Ulise începe sa o regrete pe Penelopa, "filosofia regulata si metodica", adevarata întelepciune.

De la ea a plecat, ca dinfr-o patrie, pentru a ajunge acolo (se­derea la Calypso) si trebuie sa revina la ea, în afara careia nu se afla adevarata întelepciune. Vom avea evidenta ca aceasta filosofie este Penelopa, cînd vom vedea pînza rînd pe rînd tesuta si desfacuta de ea ^8S.

Penelopa simbolizeaza deci filosofia, cînd tese faimoasa pînza care-i va servi drept giulgiu lui Laertes.⁹⁷

Ţesînd, ea combina urzeala cu batatura, trece un fir de batatura pe deasupra si pe dedesubtul unui fir de ur­zeala. Din aceste fire întretesute va iesi o tesatura solida. Astfel logicianul combinlnd savant premisele, pentru a obtine concluziile, tese înlantuirile de silogisme ⁹⁸.

Daca apropierea ne pare stranie, sa ne gîndim ca grecii erau obisnuiti mai întîi sa vada cum se tese (aceasta era deja la Homer principala ocupatie a marilor doamne, de la Andro-maca la Circe; este si astazi spectacolul pe care îl ofera tu­ristilor fetele din Mykonos), apoi trebuie sa compare lucrarea gîndului cu cea a razboiului de tesut: "a urzi" sau a tese ideile este o metafora curenta la Homer ".

Dar mai ales este interesant de privit Penelopa des-facind pînza. "A desface o tesatura" se spune, la greci, "a analiza" si acest cuvlnt, care pentru noi are doar o rezonanta abstracta, trezeste la ei dubla imagine a pînzei desirate ^J0°

si a silogismelor care se rezolva în propozitiile constitutivei din care izolam diferitele piese pentru a ne asigura ca înlan-l tuirea lor este riguroasa iar concluzia decurge cu necesitate I din premise ^l01.

Acest fin travaliu de analiza - doar un zeu îl poate inspira¹⁰² - scapa stupizilor pretendenti: amatori de zaruri si de vînatoare, cu totul incapabili sa se preocupe cu aceste : înalte jocuri ale inteligentei^lOs. Cu toate acestea, o roaba' a casei le dezvaluie travaliul nocturn al Penelopei ^l04. Aceasta roaba, complice a reginei si "care cunostea bine munca" ¹⁰⁵, ar putea sa fie metoda analitica însasi ^lOe.

Nu ne-am trudit cam mult cu aceasta pînza? Daca cel putin am fi vazut tîsnind lumina cunoasterii... aceste faclii pe care le aprinde Penelopa în noapte pentru a-si; desavîrsi ciudata "analiza" ¹⁰⁷.

Este greu de atribuit o data si o origine acestei alegorii. Ea s-a dezvoltat bineînteles dupa Aristotel. Stoicul Ariston din Chios o cunostea, atunci cînd compara logica cu o pînza de paianjen - si una si alta pe cît de fine, pe atît de inutile ? A vazut ea lumina sub forma ei completa în anturajul lui Plotin sau Porphirius? Se stie ca scoala din Alexandria utiliza lucrarile de logica ale lui Aristotel, Organonul, ca introducere la adevarata filosofie. Aristotel învata tinerele spirite (pretendentii la întelepciune) sa "teasa si sa destrame" rationamentele, si prin aceasta gimnastica îi pregatea pentru ■primirea revelatiei platoniciene.

Partea a patra

Lasînd pe Calypso pentru a reveni la Penelopa, Ulise a parasit stiinta pentru filosofie, a renuntat la studiul lumii exterioare pentru a privi în sine însusi.

Acest demers corespunde în mod curios cu gîndirea greaca cautîndu-si reflexul în miturile lui Homer: dupa fizica, morala; dupa cautarea pasionata a secretelor naturii, a urmat alta, de la Socrate încoace: cea a omului si a sufle­tului sau.

Ulise savantul.. . Ulise înteleptul... Eroul se va înalta si mai mult: pentru neoplatonicieni, nu va mai încarna omul, cu maririle si mizeriile sale, ci sufletul, sufletul exilat în aceasta lume sensibila si care vrea sa se întoarca în patria sa adevarata.