VASLUI-IAsI-BĂICENI-COT- NARI-HÎRLĂU-BOTOsANI (225km)
De la Vaslui la Iasi (72 km), se merge cu masina pe sosea asfaltata (D.N. 24) sau pe linia ferata, trecîndu-se peste dealul Bîrnova.
A. Iasi
Asezat pe Bahlui, aproape de confluenta acestui rîu cu Jijia, "lasul vechilor zidiri" este unul dintre cele mai vechi orase ale tarii si cel mai însemnat centru cultural, politic si administrativ al Moldovei. Ca asezare este mai vechi decît întemeierea statului feudal al Moldovei.
Descoperirea unor unelte de silex (lame, razuitoare, nuclee) la Valea Lupului, cartierul Abator si pe raza satelor Rediu, Tatar, Hlincea si Lunca Ciurei indica prezenta omului pe teritoriul actual al oraş 232j94c ;ului Iasi si a împrejurimilor lui înca din epoca paleolitica.
Neoliticul, cu toate fazele de dezvoltare, este atestat prin descoperirea a numeroase resturi de locuire pe locul vechii Curti domnesti, în cartierele Ciurchi, soro-gari, Socola, Bucium, iar faza de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului este marcata prin urmele unei asezari de pe terasa medie a Bahluiului.
Epoca bronzului si mai ales perioada tîrzie a acesteia este reprezentata prin unelte si arme de bronz descoperite la Ceairul lui Peret, Holboca, Bucium etc.
Din prima epoca a fierului (Hallstatt), dateaza statiunea descoperita la nord-est de Iasi si resturi de locuire provenite din descoperirile facute în cartierul Socola, în Nicolina, la nord-est de Iasi etc, în timp ce cercetarile de la Lunca Ciurei au adus numeroase materiale caracteristice perioadei Latene. În legatura cu locuirea din timpul celei de a doua epoci a fierului din zona Iasilor si a împrejurimilor lui au fost puse si cîteva imitatii dupa monede macedonene si monede dacice gasite în Iasi si la Valea Lupului. Printre descoperirile mai vechi se numara si monede macedonene din timpul lui Filip al II-lea si Alexandru cel Mare, exemplare grecesti emise de orasele Dyrrhachium si Thassos, precum si denari romani din timpul republicii si imperiului.
Bogat reprezentata este perioada prefeudala. Numeroase resturi de locuire, datînd din secolele III-IV, au fost descoperite la Palatul Culturii, în cartierele Nicolina, Socola, Abator, Pacuret. Caracteristica inventarului acestor asezari o constituie ceramica autohtona lucrata la roata, alaturi de ceramica de factura romana sau de cea lucrata cu mîna.
Perioada cuprinsa între secolele VIII-X este bine documentata prin descoperirile de la Hlincea, Miroslava, Ciurechi si Valea Lupului. Asezarea de la Hlincea prezinta o deosebita importanta. Împreuna cu alte asezari din jur locuite în secolele XI-XIII, suprapuse de resturi de cultura materiala din secolele XIII-XIV, dovedesc dezvoltarea în jurul Iasilor a unei centuri de sate care gravitau din punct de vedere economic catre acest centru, care se afirma, spre sfîrsitul secolului al XIV-lea, ca un ansamblu orasenesc, dupa cum arata si descoperirile arheologice din ultimii ani facute în zona Palatului Culturii. Cercetarile arheologice confirma, astfel, mentiunile facute de vechile cronici externe privind existenta unui tîrg la Iasi spre sfîrsitul secolului al XIV-lea.
Alaturi de dezvoltarea mestesugurilor, comertul, favorizat de situarea localitatii pe una din ramificatiile drumului transcontinental ce lega porturile dunarene cu orasele galitiene si la întretaierea unor drumuri care veneau din Ţara Româneasca si Transilvania, a usurat evolutia spre o viata urbana a asezarii. Asezarea va dobîndi un caracter urban odata cu constituirea statului feudal Moldova, pe la mijlocul secolului al XIV-lea.
Prima mentiune documentara despre Iasi nu apare, însa, în acest secol, ci abia la 6 octombrie 1408, în privilegiul comercial acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni. Cîtiva ani mai tîrziu, în 1415, lasii sînt amintiti în cronica lui Ulrich von Richenthal, cu prilejul participarii delegatilor moldoveni la Conciliul de la Constanta (Baden). El este apoi mentionat în anul 1424.
Marturiile despre Iasi se înmultesc spre mijlocul secolului al XV-lea. Din documentul datat în 8 aprilie 1548, apartinînd lui Ilias Rares, în care sînt mentionate "morile Iasilor", rezulta existenta mestesugarilor morari. De asemenea, existau mestesugari ciubotari, croitori, tesatori, pietrari etc.
stefan cel Mare a ridicat aici curti domnesti (1493). Din ansamblul acestor curti facea parte si biserica sf. Nicolae domnesc, care "timp de patru veacuri a prezidat la toate evenimentele Moldovei".
La 1565, în vremea lui Alexandru Lapusneanu, Iasii devin capitala Moldovei, pastrînd aceasta functie pîna în 1862, cînd, în urma Unirii Principatelor Române, capitala se stabileste la Bucuresti. Functia de capitala a Moldovei a stimulat întreaga dezvoltare, Iasii devenind nu numai principalul centru politic si economic, dar si un puternic centru de cultura al tarii.
Amprenta vremurilor de odinioara s-a transmis prin numeroase monumente de un deosebit interes arhitectonic, datorita carora G. M. Cantacuzino considera acest oras ca singurul din tara "În care trecutul cel mai îndepartat al istoriei noastre este legat printr-un lant continuu cu ziua de astazi". Curti domnesti, biserici si manastiri împrejmuite cu ziduri grele de cetate (sf. Nicolae domnesc, Barboi, Trei Ierarhi, Golia, Cetatuia, Galata etc), palate bogate si hanuri zgomotoase cu multi calatori straini dadeau Iasilor din veacul al XVIII-lea acea atmosfera fastuoasa apreciata cu entuziasm de printul de Ligne, care a locuit o perioada de timp în orasul moldovenesc.
De-a lungul veacurilor, orasul Iasi a trecut prin tot felul de încercari grele: jafuri ale tatarilor si turcilor, atacul trupelor regelui polon Ioan Sobietki, epidemia de ciuma din 1734, mari incendii s.a.
Începînd din secolul al XIX-lea, populatia Iasilor a luat parte activa la marile framîntari sociale si politice ale tarii. La 1848, a avut loc o miscare revolutionara care, lipsita de organizarea necesara si de aportul maselor populare, a fost înabusita. La mijlocul secolului al XIX-lea, Iasii au fost unul dintre cele mai puternice centre unioniste din Moldova si din tara.
1. COMPLEXUL ARHEOLOGIC DE LA CURTEA DOMNEASCĂ. Unele referiri ale lui Teohari Antonescu si N. A. Bogdan au furnizat primele informatii asupra vestigiilor arheologice din vremea orînduirii comunei primitive descoperite în zona Palatului Culturii, pe locul fostei Curti domnesti. Cercetarile metodice desfasurate recent documenteaza - pe baza resturilor de cultura materiala caracteristice fazelor A si B aîe culturii Cucuteni - prezenta omului în aceasta zona înca din neoliticul dezvoltat. Totodata, cercetarile au precizat existenta a numeroase resturi ceramice dacice si de tip bastarnic datînd din epoca Latene (secolele III-II î.e.n.). Destul de numeroase sînt vestigiile arheologice caracteristice culturii Sîntana (secolele III-IV), precum si cele din secolul VI, din perioada de formare a poporului român. Ceea ce merita a fi subliniat în mod deosebit este descoperirea unui complex de natura oraseneasca, cu un foarte bogat material arheologic (monede, ceramica, cahle, obiecte de sticla etc), dovedind o locuire intensa în acest punct înca de la sfîrsitul veacului al XIV-lea si pîna în zilele noastre. Importante vestigii printre care un tezaur de monede anepigrafe de la Alexandru cel Bun, asociat cu ceramica de factura oraseneasca mai veche si cu ceramica de import, evidentiaza caracterul orasenesc al acestor descoperiri.
Asezarea feudala care s-a dezvoltat pe vatra Iasului actual s-a putut transforma într-o asezare de tip orasenesc datorita dezvoltarii fortelor de productie si diviziunii sociale a muncii, în primul rînd, si, în al doilea rînd, datorita pozitiei ei geografice, fiind situata si la raspîntia unor cai comerciale importante atît pentru piata interna, cît si pentru cea externa. La aceste avantaje se mai adauga si existenta unei centuri de sate care din punct de vedere economic gravitau catre acest centru orasenesc, mai ales în secolul al XV-lea, lucru dovedit si de descoperirile arheologice de la Hlincea.
Asezarea feudala de pe terasa inferioara a Bahluiului, existenta, dupa cum dovedesc descoperirile arheologice, din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, devine un centru mestesugaresc si comercial important, mentionat la sfîrsitul veacului al XV-lea în cronicile rusesti.
2. CURTEA DOMNEASCĂ. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea,'Gh. Asachi si Gh. Saulescu considerau Curtea domneasca din Iasi un edificiu de epoca romana. Ei afirmau ca "cea mai veche, cea mai însemnata, cea mai frumoasa zidire din Iasi" este Curtea domneasca, care "prin temeliile sale este legata cu epoca romanilor". N.A. Bogdan punea, pe buna dreptate, prezenta Curtii domnesti în legatura cu nucleul initial al tîrgului feudal. Un studiu stiintific privind Curtea domneasca din Iasi a fost elaborat de O. Tafrali.
Cercetarile arheologice, efectuate aici începînd din anul 1952, dar mai ales cele din 1960-1961, arata ca, desi mentionata abia la 8 octombrie 1434, Curtea domneasca din Iasi este mai veche, ea datînd din vremea lui Alexandru cel Bun. Aceste cercetari au facut posibila precizarea ca pe amplasamentul Curtii domnesti de pe terasa inferioara a rîului Bahlui a existat o temeinica asezare feudala care suprapune resturi de locuire din neoliticul timpuriu, epoca Latene si din perioada migratiilor.
Asezata pe coltul de sud-est al terasei inferioare a rîului Bahlui, în marginea sud-estica a orasului Iasi, pe locul strajuit astazi de Palatul Culturii, Curtea domneasca avea, dupa cum rezulta din lucrarile unor topometri din secolul al XVII-lea, forma generala de pentagon cu vîrful orientat spre oras.
Cu ocazia sapaturilor arheologice s-a putut stabili ca cea mai veche faza de constructie a Curtii domnesti apartine primei jumatati a secolului al XV-lea. Zidurile din faza initiala, corespunzatoare domniei lui Alexandru cel Bun, aveau o grosime de 1 m la baza si 0,90 m la parament, temelia fiind adîncita pîna la 1,50 m sub nivelul solului vechi, ceea ce dovedeste înaltimea mare a constructiei.
In etapa urmatoare, datata în a doua jumatate a secolului al XV-lea, deci în vremea lui stefan cel Mare, Curtea domneasca a fost extinsa. Din aceasta perioada dateaza un bastion patrat, care avea functie defensiva.
În secolul al XVI-lea s-au facut noi adaugiri, rezultînd adevarate zidarii de fortareata, groase de 2 m. Din aceasta perioada dateaza si bastioanele masive din piatra care flancau curtina, dînd edificiului înfatisarea unui castel întarit, prins într-un sistem de fortificatie întîlnit pentru prima data în constructia curtilor domnesti din Moldova. Zidurile ridicate în secolui urmator marcheaza o noua etapa în evolutia Curtii domnesti. Constructiile sînt masive, de proportii gigantice. Odata cu largirea incintei, s-au întarit si zidurile exterioare pe laturile de est si de nord, prin adaugarea unor noi ziduri simple sau duble, care dau acestei incinte aspectul de cetate. În acelasi timp, au fost ridicate si turnuri patrulatere de piatra, din care s-au descoperit doua.
Devenita resedinta principala a domnului odata cu stabilirea capitalei la Iasi, în timpul lui Alexandru Lapusneanu, Curtea domneasca va atinge apogeul dezvoltarii sale în vremea lui Vasile Lupu (1634-1653). Apoi, curtea a fost, pîna aproape de timpurile noastre, devastata si refacuta, partial sau total, în mai multe rînduri.
3. CURTEA DOMNEASCĂ DE LA CETĂŢUIA.
Pe Cetatuia situata pe coltul unui platou de la sud de Iasi a fost construita, în timpul domniei lui Gheorghe Duca, o incinta întarita, care, dupa darîmarea partiala, la porunca turcilor, a cetatilor Moldovei de catre Alexandru Lapusneanu, servea ca punct de aparare împotriva unei rezistente armate. Dupa 1678, cînd Duca voda revine în scaun, în a treia si ultima sa domnie, Cetatuia va sluji ca resedinta de vara. La Cetatuia si-a avut resedinta în vremuri de primejdie, în timpul deselor razboaie dintre turci si poloni, si Constantin Cantemir. Mai tîrziu, Dimitrie Cantemir s-a pus si el la adapostul acestui edificiu. În 1717, cînd Moldova este antrenata într-unul dintre razboaiele dintre sultan si Imperiul habsburgic, Cetatuia devine teatrul celui mai dramatic episod din istoria ei.
Fortificatia de pe Cetatuia are în plan forma unui pentagon neregulat. Zidurile, formînd o incinta continua, au o înaltime pîna la 7 m si o grosime de l,40m. Frontul de vest al incintei, care domina o panta foarte abrupta, s-a surpat în decursul timpului. Celelalte laturi ale incintei, de curînd restaurate, sînt intacte.
Incinta era prevazuta cu doua intrari: cea principala, pe latura sudica, este sub turnul-clopotnita, iar cea secundara se deschide pe latura de nord, în vecinatatea unui bastion. Zidurile de incinta se compun dintr-o curtina puternica, prevazuta în interior cu un drum de straja, la înaltimea caruia se afla un rînd de metereze. În interiorul incintei se afla marea cladire ridicata de Duca voda pentru curtea sa, înscrisa si ea în sistemul de aparare. Astfel, palatul de locuit al "Curtii domnesti" de la Cetatuia devenea în acelasi timp si un bastion al unei cetati. Asezat de-a lungul zidului de incinta, la o mica distanta de curtina, edificiul are între parter si pivnite un spatiu intermediar amenajat în reduit de aparare. La parterul locuibil, care este în realitate etajul cladirii, o scara de douasprezece lespezi de piatra, lipita de fatada constructiei, raspunde sus într-un balcon sub care se deschide usa beciuri lor. La etaj se afla încaperile boltite si pardosite cu caramida.
La nivelul apartamentului doamnei, dar fara vreo comunicare interioara cu acesta, sînt o serie de hrube si tainite.
În aripa dreapta a cladirii, la acelasi nivel cu tainitele, se gasesc pivnite, avînd sub ele alte pivnite care se întind sub toata cladirea. Accesul la aceste doua etaje de pivnite se face printr-o scara care pleaca de sub pridvor.
Planul constructiei si sistemul constructiv arata ca edificiul de la Cetatuia a fost conceput pentru a fi folosit ca punct de aparare în preajma Iasilor.
4. MUZEUL DE ISTORIE A MOLDOVEI. Strada Piata Palatului nr. 1. Preocuparile muzeistice, initiate de Academia Mihaileana si Societatea de Medici si Naturalisti înca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, au dus, gratie straduintelor manifestate de prestidigiosi intelectuali ieseni, la înfiintarea, în anul 1916, a Muzeului de Antichitati. Îmbogatindu-si zestrea colectiilor ca urmare a cercetarilor arheologice metodice, intensificate dupa cel de al doilea razboi mondial, muzeul s-a dezvoltat considerabil. Reorganizat în 1954, cînd a fost mutat în Palatul Culturii, apoi în 1957 si ultima data în 1971, el a devenit nu numai reprezentativ pentru Moldova, ci si unul dintre cele mai mari muzee de arheologie din tara.
Expozitia permanenta debuteaza cu harta descoperirilor arheologice din Moldova, cu iluminarea succesiva a punctelor cercetate pentru fiecare epoca. În continuare, sînt expuse unelte de silex din epoca paleolitica, provenite, în cea mai mare parte, de la Ceahlau. În mod deosebit atrag atentia aschiile clactoniene de la Valea Lupului si Ghireni. Totodata, este prezentat un atelier din perioada paleoliticului mijlociu. Exponatele din vitrine sînt completate cu doua piese în [..] craniu cu mandibula si defense de mamut (Elephas trogotherii Pholig) de la Holboca-Iasi si vatra de foc, cu unelte si aschii de cremene, de la Dîrtu-Ceahlau.
Urmeaza epoca neolitica, a carei perioada timpurie, marcata de aparitia celor dintîi produse ceramice, este reprezentata prin vase de lut ars, unelte de piatra, plastica de la Perieni si Pogorasti. Descoperirile de la Dodesti (ceramica, unelte de piatra si os) redau caracteristica perioadei mijlocii a neoliticului. Dar forta de atractie asupra vizitatorului este exercitata de minunata ceramica pictata, ce se distinge prin multitudinea si eleganta formelor, prin combinarea motivelor ornamentale si desfasurarea lor echilibrata, prin armonia culorilor, din neoliticul tîrziu, descoperita la Cucuteni-Baiceni, Habasesti, Trusesti, Valea Lupului etc. Vase antropomorfe, figurine umane si animaliere din lut ars, legate de cultul fertilitatii si fecunditatii, redau principalele trasaturi ale plasticii cucuteniene. În afara de ceramica, sînt expuse unelte (topoare de piatra cu gaura de înmanusare, sapaligi din os si corn), greutati pentru razboiul de tesut sau pentru plase de pescuit, care indica unele îndeletniciri ale populatiei neolitice. Cîteva topoare cu taisul în cruce, descoperite la Slobozia, constituie indicii ale aparitiei si raspîndirii obiectelor de cupru în neoliticul tîrziu.
Cultura Horodistea-Foltesti este reprezentata prin unelte, ceramica, plastica si obiecte de os, provenite de la Foltesti si cimitirele de la Stoicani si Dolhestii Mari.
Intensificarea metalurgiei bronzului este ilustrata prin depozitele de bronzuri de la Ulmi-Liteni si Ciorani. Doua morminte în situ descoperite la Trusesti subliniaza existenta ritului de înmormîntare al înhumatiei si incineratiei în perioada bronzului tîrziu.
Apoi este înfatisata în toata complexitatea ei civilizatia geto-dacica, în evolutia careia se manifesta influente grecesti, orientale si mai tîrziu romane. Ceramica lustruita stralucitor, ornamentata cu motive imprimate si cu caneluri fine, descoperita la Cozia, Zapodeni, Valea Lupului, Trifesti prefateaza constituirea acestei civilizatii. Evolutia ei ascendenta poate fi apreciata urmarind descoperirile din cetatile întarite cu santuri si valuri de aparare de la Stîncesti-Botosani si Cotnari, ultima reprezentata în expozitie si printr-o macheta. Produse grecesti (îndeosebi amfore) din aceste cetati si de la Frumusita (kylix), descoperite împreuna cu ceramica locala,'atesta existenta schimburilor comerciale între geto-daci si greci.
Perioada de maxima înflorire a civilizatiei geto-dacice din Moldova, corespunzatoare secolelor I î.e.n.- I e.n., este ilustrata prin ceramica, unelte de metal, podoabe, monede provenite din renumitele cetatfde la Poiana si Bîtca Doamnei.
Descoperirile din castellum-ul, castrul, asezarea si necropola romana de la Barbosi, tezaure de denari republicani si imperiali descoperite la Poiana si Muntenesti scot în evidenta existenta unor elemente care au contribuit la romanizarea geto-dacilor de la est de Carpati.
Bogatia descoperirilor, apartinînd populatiei daco-car-pice din secolele II-III de la Baiceni-Siliste, Vîrtescoiu, Poienesti, constituie dovada unei intensitati de locuire. Elemente sarmatice sînt reprezentate de vase cu torti zoomorfe, oglinzi de metal, coliere de margele gasite în morminte. Într-o vitrina este prezentat inventarul mormîntului din secolul al IV-lea descoperit la Letcani, în care se afla o fusaiola cu scriere runica.
Un loc deosebit în expozitie îl detine materialul descoperit în asezarile de la Hlincea, Spinoasa, Danesti si Dodesti apartinînd secolelor VI-X. Ceramica, cahle, monede, provenite de la Baia, Vaslui, Iasi, piese de armament (camasi de zale, sabii din secolele XIV-XV) descoperite la Deleni-Hîrlau si Hurghisca completeaza expunerea pentru perioada feudalismului dezvoltat.
B. Baiceni
De la Iasi, urmînd soseaua spre Tîrgu Frumos, iar de aici spre nord, pe soseaua care merge la Hîrlau (D.N. 28 B), se ajunge la Bals (56 km). De aici, spre vest, dupa parcurgerea a înca 2,5 km pe un drum de tara, se ajunge în satul Baiceni (corn. Cucuteni), pe teritoriul caruia au fost descoperite cîteva importante obiective arheologice.
1. CETĂŢUIA NEOLITICĂ. În marginea de vest a satului Baiceni, la circa 400 m de scoala, se înalta dealul Laiu. Din platforma acestui deal se detaseaza un promontoriu, cu o înaltime absoluta de 346 m, pe care se afla o importanta statiune arheologica cunoscuta sub denumirea de Cetatuia de la Cucuteni.
Privita din valea Baicenilor, despartita printr-o usoara depresiune la vest de platoul dealului Laiu, Cetatuia apare în toata maretia ei, impunîndu-se prin înaltimea accentuata, prin pantele abrupte de pe laturile de sud, est si nord. De pe platforma Cetatuii, o încîntatoare priveliste se deschide în fata ochilor pîna spre înaltimile Cotnarilor, la nord. Asezarea de pe Cetatuia a fost în parte degradata, în special în jumatatea ei de est, prin lucrarile de extragere a pietrei, cautarea de obiecte si saparea de transee militare, opera ce avea sa fie amplificata în timpul ultimului razboi mondial, cînd s-au sapat pe acest loc numeroase santuri de comunicatie.
Semnalata în 1884 de catre folcloristul iesean Th. Burada, asezarea neolitica de pe Cetatuia a fost cercetata sumar în urmatorii patru ani, de catre N. Beldiceanu, Gr. Butureanu si D. Diamandi. Rezultatele acestor cercetari au fost publicate în anul 1889 de Gr. Butureanu într-un studiu intitulat Notita asupra sapaturilor si cercetarilor facute la Cucuteni, iar mai apoi prezentate într-o comunicare la cel de al X-lea Congres International de Antropologie si Arheologie Preistorica organizat la Paris. Desfasurate si în 1895, au fost reluate în anii 1909-1910 de catre arheologul german H. Schmidt, care a publicat monografia arheologica Cucuteni, pretioasa contributie la cunoasterea culturii Cucuteni. El a determinat principalele etape ale evolutiei acestei culturi, denumite Cucuteni A, A-B si B.
Rezultatele obtinute de H. Schmidt au fost confirmate si substantial îmbogatite prin sapaturile reluate de arheologii români dupa cel de al doilea razboi mondial si continuate cu o deosebita intensitate timp de aproape doua decenii. Ele au dat la iveala, în afara de resturile de locuire neolitice, urme sporadice din vremea de tranzitie de la neolitic la bronz, din perioada geto-dacica si de la începutul epocii migratiilor. Dar cele mai numeroase sînt vestigiile din neoliticul tîrziu, a caror fuccesiune cronologica desfasurata pe un strat arheologic cu o grosime medie de 1,50 ni exprima întreaga evolutie a culturii Cucuteni.
a. Sistemul defensiv. Aparata în mod natural prin pantele abrupte ale promontoriului Cetatuiei, asezarea a fost întarita pe latura de vest, unde terenul coboara în panta lina, cu doua santuri largi, unul interior, sapat în faza mai veche (A) si altul exterior, atribuit fazei mai noi (B). Ambele santuri au fost sapate la partea superioara a pantei, în platforma de piatra pîna în solul galben nisipos. Piatra scoasa a fost folosita atît pentru amenajarea peretilor santurilor si construirea valului de lînga ele, cît si pentru podinele unor locuinte din cuprinsul asezarii. Distanta dintre cele doua santuri, menite sa întareasca asezarea pe latura accesibila împotriva unor atacuri din afara, variaza între 5,50 m si 8 m.
b. Locuintele, descoperite pe Cetatuia, merita o atentie speciala. De forma rectangulara, de dimensiuni mici si mijlocii, ele erau construite la suprafata solului. Peretii, nu prea înalti, erau construiti dintr-un schelet de lemn, peste care se aplica un strat de pamînt. Acoperisul era probabil în doua ape. În interior, locuintele aveau podine de lut sau de piatra. În unele încaperi existau vetre sau cuptoare de încalzit si copt. În cuprinsul locuintelor cît si în preajma lor au fost descoperite obiecte de piatra, silex, os, corn, lut ars si arama.
c. Vestigii. Printre descoperirile din asezarea de pe Cetatuia se remarca si uneltele. În repertoriul lor intra uneltele de silex reprezentate prin lame ascutite sau ferastraie, razuitoare de diferite tipuri si împungatoare. Din inventarul uneltelor de silex fac parte si cîteva topoare rectangulare, slefuite.
Numeroase unelte de piatra, topoare plate, de forma rectangulara sau trapezoidala, topoare-dalti si topoare perforate si slefuite se întîlnesc în toate fazele culturii Cucuteni.
Uneltele de os sînt reprezentate prin diferite variante de topoare perforate din corn de cerb, cu forme asemanatoare celor de piatra, pumnale, dalti, lustruitoare, precum si alte obiecte.
Printre obiectele de lut se remarca fusaiolele, puse în legatura cu dezvoltarea tesutului. Legate de mestesugul tesutului sau pescuitului sînt greutatile de lut ars, de forme diferite, perforate la capatul superior sau în centru.
Mai putin numeroase, uneltele de arama, cuprinzînd împungatoare cu bara de sectiune rectangulara, o lama de brici si patru topoare de tipuri diferite, atesta evolutia prelucrarii acestui metal în aria culturii Cucuteni.
Armele sînt mai putin numeroase decît uneltele, între acestea se întîlnesc vîrfuri de sageti din silex si cîteva exemplare lucrate din os.
Ceramica, descoperita în toate nivelele de locuire, reprezinta toate fazele evolutiei culturii Cucuteni.
Prima si cea mai veche faza stilistica (A), documentata prin ceramica tricroma, cu decor adîncit sau cu spirale si meandre pictate, cuprinde forme foarte variate. Faza urmatoare (A-B) se distinge prin motive decorative spiralice si meandrice, constituite din benzi de linii paralele. Ultima faza (B) se caracterizeaza prin ornamente spiralice stilizate, pictate într-o singura culoare. În maniera spiralei sînt redate motivele zoomorfe stilizate si pictate pozitiv.
Figurinele antropomorfe si zoomorfe, facute din lut ars, sînt foarte raspîndite.
Figurinele umane, redate destul de schematic, sînt prevazute cu decor incizat (faza A), sau cu decor pictat cu dungi rosii ori brune (faza B).
Figurinele animaliere, mai putin numeroase, sînt si mai schematic tratate, neputîndu-se recunoaste totdeauna speciile reprezentate. Cu toate acestea s-a putut constata ca ele redau animale cornute, porci, cîini etc.
2. GRUPUL DE MORMINTE TUMULARE. Cercetarile arheologice întreprinse nu de mult pe colina Gosan, o prelungire a dealului Laiu, au prilejuit, pe lînga descoperirea unor resturi de locuire geto-dacice din secolele IV-II î.e.n. si identificarea, în punctul Pietrarie, a unui grup de trei tumuli.
Sapaturile efectuate în unul dintre acesti tumuli au dus la descoperirea unui mormînt de incineratie, protejat de o constructie circulara de piatra. La partea superioara, tumulul a fost demantelat din vechime, probabil de jefuitori. În inventarul mormîntului s-a gasit ceramica lucrata la mîna sau la roata, ale carei caracteristici asigura datarea lui în secolul al IV-lea î.e.n. Aceasta datare corespunde în parte cu cronologia cetatii geto-dacice de pe înaltimea Catalina de la Cotnari, situata la circa 8 km, în linie dreapta, de mormîntul tumular de la Gosan.
Aceasta descoperire pune în lumina existenta mormintelor tumulare, prevazute cu constructii de piatra în interior, la geto-dacii din nordul Moldovei.
3. TEZAURUL DE LA BĂICENI. La aproximativ 300 m de renumita statiune neolitica Cetatuia, la limita estica a platoului Laiu, în anul 1961 a fost descoperit un pretios tezaur, din care s-au recuperat vreo 70 piese de aur întregi s-au fragmctare.
În zona unde a aparut tezaurul au fost descoperite resturi de locuire din epoca geto-dacica (secolele IV-II î.e.n.) si mormîntul tumular prezentat mai sus. De aceea, este de presupus ca tezaurul de la Baiceni, cu repertoriul sau bogat de obiecte de aur variate si frumos ornamentate, a apartinut unui sef geto-dac local.
În componenta tezaurului intra si un coif cu caracteristici morfologice si ornamentale care amintesc de exemplarele de la Poiana-Cotofenesti, Agighiol si cel descoperit în zona Portilor de Fier, aflat în Muzeul din Detroit. Pe suprafata lui exterioara se desfasoara un decor în care sînt incluse trei siluete zoomorfe, linii hasurate, spirale în relief (volute). Motivul zoomorf revine pe o bratara, un colier cu terminatii cu protome de animal, ca si pe aplicele frontale, dreptunghiulare si patrate. Unele dintre aceste aplici sînt prevazute cu ornamente geometrice. Unele elemente decorative oglindesc influente ale artei orientale (persane) si grecesti, influente ce se resimt în arta geto-dacica din cea de a doua epoca a fierului. Aceste influente, adaptate la maniera locala de exprimare artistica, plaseaza, din punct de vedere cronologic, tezaurul de la Baiceni în secolele V-IV î.e.n. Acestei perioade cronologice îi corespund majoritatea descoperirilor de tezaure de pe teritoriul României, care exprima dezvoltarea civilizatiei geto-dacice.
Cotnari
De la Baiceni, revenind la soseaua asfaltata si continuînd drumul spre Hîrlau (D.N. 28 B), se ajunge la Cotnari (8 km).
Situati în zona de contact a Cîmpiei Moldovei cu Podisul Suceveij nu departe de izvoarele rîului Bahlui, Cotnarii au, alaturi de Hîrlau, faima unui important centru viticol înca din veacul al XV-lea. Documentar, sînt mentionati prima oara la 5 octombrie 1448. Domnul si marea boierime îsi vor fi avut aici, din cele mai vechi timpuri, resedinte temporare, legate de proprietatile lor. În anul 1496, stefan cel Mare a construit o biserica. În timpul lui Despot Voda (1561-1563) a fost înfiintat aici un colegiu latin, sub conducerea lui Ioan Somrner, si un episcopat luteran.
1. CETATEA GETO-DACICĂ. Se afla în marginea satului Cotnari, pe platoul din capatul nord-vestic al colinei Catalina.
Amplasata pe o înaltime dominanta, cu largi posibilitati de supraveghere de jur împrejur, cetatea schiteaza în plan forma unui patrulater, care închide între laturile sale curbe si colturile rotunjite o suprafata de aproximativ 4,5 ha.
În urma cercetarilor arheologice, amplificate între anii 1967-1970 si a caror desfasurare continua înca, s-a stabilit ca cetatea, care prin caracteristicile ei se înscrie în rîndul cetatilor geto-dacice din prima epoca a fierului (Hallstatt), dateaza din secolele IV-III î.e.n.
Desi aparata în cea mai mare parte natural, prin pantele înclinate ale colinei, cetatea a fost întarita prin elemente artificiale, adaptate la particularitatile terenului, care alcatuiesc un sistem defensiv de un aspect monumental, consolidat si conservat în buna parte. Înclinarea pantelor de pe laturile de nord-vest si nord-est a fost accentuata, la partea superioara, prin executarea unei escorpari. Pe coama pantelor celor doua laturi, s-a construit un zid de piatra înalt de 0,60-0,80 m, peste care s-a ridicat un val de pamînt, cu baza de 4-6 m si înaltimea actuala de 0,40-1,00 m. Pe latura de sud-vest, unde înclinarea este mai mare, s-a construit un ansamblu de ziduri de piatra cu em-plecton de nisip si schelarie de bîrne de stejar. Peste acesta, la capatul de nord-vest, a fost ridicat un val înalt de 3 m. Cipatul de sud-est al valului este prevazut cu un zid longitudinal, de care se leaga o serie de ziduri transversale. Peste aceasta "tesatura" de zidarie s-a asezat pamînt. O armatura asemanatoare, compusa dintr-un ansamblu de ziduri dispuse longitudinal si transversal, caracterizeaza valul de pe latura de sud-est, înalt de 5 în si lat de 25 m la baza, prevazut cu o întrerupere care ar putea reprezenta intrarea principala în cetate. Valul de pe aceasta latura este dublat, în exterior, de un sant adiacent, larg la partea superioara de 23 m si adînc de 6 m. Pe coama valului exista o palisada care se sprijinea cu partea inferioara de para-mentul exterior al zidului longitudinal, construita din pari asezati la distanta de 1,50-1,80 m unul de altul. În incinta cetatii au fost descoperite locuinte de suprafata si de tip bordei. Inventarul lor consta din ceramica de tehnica primitiva si uneori chiar lucrata la roata, unelte de fier, arme (vîrfuri de sageti, lanci etc), podoabe (mai ales margele de sticla în culori diferite) etc. Alaturi de ceramica locala apar si amfore grecesti, thasiene si sinopiene.
2. CURTEA DOMNEASCĂ. Existenta Curtii domnesti de la Cotnari sta în legatura si cu renumitele podgorii de aici.
Resturi ale Curtii domnesti au fost identificate; între biserica atribuita lui stefan cel Mare si ruinele [..] catolice. Printre altele, se pastreaza numeroase pivnite, dintre care una, zidita din bolovani de piatra, are o lungime de 5 m si este acoperita cu o bolta semicilindrica. Unele dintre aceste pivnite par a data din secolul al XV-lea. Materialul ceramic descoperit a'ci, caracteristic pentru o epoca mai tîrzie, contine si placi de teracota din vremea lui stefan cel Mare.
Continuînd calatoria spre nord-vest (D.N.28B), se ajunge la Hîrlau (12 km); se poate ajunge si cu trenul pe linia ferata Iasi-Podu Iloaiei-Hîrlau (73 km).
D. Hîrlau
Asezat la izvoarele Bahluiului, pe latura vestica a Cîmpiei Moldovei, Hîrlaul se numara, în secolul al XV-lea, printre orasele Moldovei.
Important centru viticol, orasul este mentionat ca atare în veacul al XIV-lea, la 4 august 1400. El era, însa, cunoscut înca mai dinainte, caci la 1 mai 1348 îsi avea locuinta aici Musata, mama lui Petru I Musat.
În veacul al XV-lea devenise resedinta de curte domneasca. In 1486, aceasta curte este reconstruita si largita, devenind una din resedintele preferate ale lui stefan cel Mare, mai ales catre sfîrsitul domniei. Aici au locuit si urmasii lui, îndeosebi Petru Rares. Mentionat în documente si sub numele de "Tîrgul Bahluiului", Hîrlaul a fost multa vreme capitala de judet.
1. CURTEA DOMNEASCĂ. In anul 1486, în vremea domniei lui stefan cel Mare, vechea curte a fost reconstruita si probabil dezvoltata, devenind, mai ales catre sfîrsitul vietii domnitorului moldovean, una din principalele sale resedinte. Urmasii sai, îndeosebi Petru Rares, au locuit si ei deseori la Hîrlau. La 20 octombrie 1624, dupa arderea Curtii domnesti din Iasi, Radu Mihnea s-a mutat la Hîrlau, aducînd unele îmbunatatiri vechii curti.
În 1636, misionarul Bandini, care a vazut palatul de la Hîrlau, îl considera drept o opera de stil italian, iar aspectul sau exterior îl determina sa-l numeasca "insigne palatium".
În veacul al XVIII-lea, la 1727, cînd a fost vizitata de Scarlat Ghica, fiul domnitorului Grigore Ghica, Curtea domneasca era în picioare.
Situata pe un platou de pe malul Bahluiului, în apropierea bisericii Sf. Gheorghe, Curtea domneasca din Hîrlau, ale carei resturi se mai pastreaza înca, are planul de forma rectangulara, cu ziduri masive de piatra. Pe latura de est se afla vaste pivnite, cu bolti de piatra sau din caramida, sprijinite pe stîlpi. În partea de sud, o mica încapere de plan octogonal era baia domneasca.
Sapaturile arheologice, care continua sa se desfasoare înca, au scos la lumina un bogat si interesant material ceramic din perioada lui stefan cel Mare: placi de soba, placi decorative si pavimentare, asemanatoare cu cele descoperite la Suceava, care dovedesc luxul interior al palatului de la Hîrlau.
Urmînd aceeasi cale rutiera (D.N. 28 B), de la Hîrlau se ajunge la Botosani (39 km).
E. Botosani
Cuprins între rîurile Siret la vest si Prut la nord si est, teritoriul orasului Botosani a constituit vatra dezvoltarii unor asezari omenesti care s-au succedat de-a lungul mileniilor. Pe latura de sud-vest a orasului, la Stîncesti, sapaturile arheologice au dat la iveala doua importante cetati geto-dacice din secolele VI-III î.e.n., întarite cu valuri de pamînt si santuri. Continuitatea de viata în primele veacuri ale erei noastre este apoi atestata prin resturi de locuire din cea de a doua epoca a fierului din cartierul Caramidariei, unde a fost descoperita si o necropola prefeudala, precum si de asezarea din secolele IV-VI, din punctul Groapa lui Achim.
Documentar, orasul Botosani apare pentru prima oara în anul 1439, dar modul cum este mentionat lasa sa se înteleaga ca el exista de multa vreme, poate chiar dinainte de întemeierea statului feudal al Moldovei. În 1439, cînd a fost incendiat de tatari, Botosaniul apare ca tîrgul cel mai de seama dintre cele arse în timpul invaziei.
Orasul începe sa ia o dezvoltare în timpul domniei lui Petru Rares, cînd dobîndeste si o importanta functie comerciala.
Într-o carte domneasca, data în anul 1579 de Petru schiopul catre negustorii din Liov, se vorbeste despre tîrgul Botosani, unde se tinea cel mai mare si mai vechi iarmaroc din toata Moldova.
Ca o dovada a cresterii importantei tîrgului înca din veacul al XV-lea stau si cele trei ctitorii voievodale, de o arhitectura specific moldoveneasca: biserica Sf. Nicolaie din Popauti, înaltata de stefan cel Mare, biserica Sf. Gheorghe si Adormirea-Uspenia, ctitorite de Elena Rares, prima în 1551 si cealalta în anul 1552.
Asezati la o veche raspîntie de drumuri, ce legau Moldova de Transilvania si Marea Baltica cu porturile dunarene si Marea Neagra, Botosanii devin un important centru comercial, sustinut de cel mai mare iarmaroc al Moldovei, fiind de asemenea si un oras mestesugaresc, legat implicit de viata comerciala locala.
Rosturi administrative nu au îndeplinit, desi unele documente indica existenta în Botosani a unor constructii domnesti înca din veacul al XV-lea. Într-un hrisov, dat în 1639 de Vasile Lupu si în altul de pe vremea lui Gheorghe Duca, se pomeneste de Curtea domneasca de la Botosani. Abia în veacul al XVIII-lea devine resedinta de tinut.
Paralel cu comertul s-au dezvoltat si mestesugurile, organizarea lor în bresle fiind mentionata pe la 1610. Înfiintarea acestora atinge apogeul în secolul al XVIII-lea, cînd sînt mentionate breasla alamarilor armeni, a blanarilor, a ciubotarilor, a bacalilor, a faclierilor etc.
Dezvoltarea orasului a dus la cresterea numarului de locuitori. Dupa descrierea baronului De Tott, care a calatorit în 1768 prin partile locului, Botosanii aveau 7-8 mii de locuitori, fiind printre cele mai mari orase de pe teritoriul tarilor române.
Prosperitatea orasului continua si în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Calatorii straini care îl viziteaza, ca si cartile de geografie, de pilda a lui Malte Brun din 1810, îl descriu ca un "oras foarte important, foarte comercial".
Înca din prima jumatate a secolului al XIX-lea începe sa se dezvolte industria. O statistica din 1832 arata ca orasul avea 49 de "fabrici" (de lumînari, de ulei, de pînzeturi, de vopsele, 3 mori etc). Aceasta dezvoltare a continuat pîna spre sfîrsitul secolului al XIX-lea, cînd încep sa apara primele semne ale declinului economiei.
1. CETĂŢILE GETO-DACICE de la Stîncesti-Boto sani. Pe latura de sud-vest a orasului Botosani, la Stîn-cesti, au fost descoperite doua cetati geto-dacice datînd din secolele VI-III î.e.n., delimitate prin val si sant - Cetatea I si Cetatea II.
a. Cetatea I. Situata în marginea de sud a satului Stîncesti, cetatea are forma unui pentagon care închide între laturile lui o incinta de aproximativ 22 ha. Incinta cetatii este delimitata printr-un val de pamînt lat de 20-22 m la baza si înalt de 5 m si un sant adiacent de sectiune trapezoidala, avînd latimea superioara de 20- -23 m, cea inferioara de 7,50 m si adîncimea de 6- -7,20 m. În apropierea coltului de est-nord-est al cetatii, valul prezinta o întrerupere reprezentînd probabil poarta de intrare. O alta întrerupere a valului, surprinsa pe latura de sud a cetatii, putea servi ca poarta de comunicare cu cetatea II.
Sapaturile arheologice practicate între anii 1960- 1967 au stabilit evolutia a patru faze de locuire în incinta cetatii. În prima faza, datata la mijlocul secolului al VI-lea ,î.e.n., a fost construita cetatea, s-a sapat santul si s-a amenajat valul. Urmatoarea faza, a carei existenta este mai putin convingatoare, ar cuprinde a doua jumatate a secolului al V-lea î.e.n. pîna în pragul secolului al IV-lea î.e.n. A treia faza evolueaza pe întreg parcursul secolului al IV-lea î.e.n. A patra si ultima faza, se desfasoara în secolul al III-lea î.e.n.
Locuintele descoperite documenteaza prezenta celor doua tipuri principale cunoscute: locuinte adîncite în pamînt (bordeie), de forma cvasiovala, si de suprafata, descriind în plan o forma rectangulara.
În inventarul locuintelor predomina ceramica autohtona de aspect hallstattian, decorata, în ultimele doua faze, cu brîu alveolar, alaturi de care este semnalata prezenta sporadica a ceramicii lucrate la roata si a elementelor de import grecesti, constînd din amfore fragmentare de Chios si Thassos.
În afara de ceramica, s-au descoperit vîrfuri de sageti din bronz, în trei muchii, obiecte de bronz si fier si perle din pasta sticloasa, colorate.
b. Cetatea 11. Aflata în partea de sud a cetatii I, în imediata ei vecinatate, cetatea II descrie un plan de forma unui pentagon cu colturile rotunjite, delimitat aproape integral prin val si sant adiacent. Valul lat la baza de 14-16 m si înalt de 3-3,50 m si santul adiacent cu latimea superioara de 11-12 m si adîncimea de 4,50-5 m constituie singurele elemente de fortificatie.
În lumina datelor obtinute pe calea cercetarilor arheologice, locuirea cetatii este documentata doar pentru secolul al IV-lea î.e.n. Una dintre putinele locuinte cercetate, construita la suprafata solului, are forma unui dreptunghi cu laturile de 7x6 m. Sub darîmaturile ei au fost descoperite unele piese de echipament militar de parada, împreuna cu podoabe pentru harnasamente de cai; doua cnemide de bronz ornamentate, doua psalii din acelasi metal, avînd terminatiile stilizate în forma de cap de vultur, doua placute de lemn acoperite cu foaie de aur, care copiaza în forma bruta aripile de pasare, precum si o piesa de piele placata cu foaie de aur, înfatisînd o reprezentare animaliera fantastica cu cap de mistret, corp de peste si coada de pasare.
Înfiintat în anul 1955 si reorganizat în 1977, muzeul cuprinde interesante valori expozitionale.
Expozitia permanenta debuteaza cu harta statiunilor paleolitice din judet, în contextul descoperirilor paleolitice de pe teritoriul României.
Apoi, unelte si arme de silex musteriene (lame cu sau fara retuse, razuitoare, vîrfuri de lance), un complex faunistic (resturi osteologice de mamut) si material litic, atestînd activitatea omeneasca, redau aspecte din epoca paleolitica. De un interes deosebit este un în situ reprezentînd si un atelier de prelucrare a uneltelor de silex (aschii, lame, nuclee, percutoare, vîrfuri de lance) din paleoliticul superior, descoperit la Mitoc.
In continuare, sînt expuse unelte (sapaligi de corn de cerb, piese componente de seceri, rîsnite de mîna, topoare), instrumente pentru prelucrarea pieilor, resturi de la constructia locuintelor, arme (vîrfuri de sageti de silex din asezarile de la Trusesti, stefanesti, Draguseni), prin intermediul carora se desluseste sedentarizarea comunitatilor neolitice, multitudinea ocupantiilor si îndeletnicirilor oamenilor în epoca neolitica. Produse de cupru (pumnale si topoare) descoperite la Draguseni, Blîndesti si Stînca-stefanesti probeaza dezvoltarea metalurgiei aramei în perioada neoliticului tîrziu. Reprezentari ale plasticii cucuteniene, vase de o mare varietate de forme si de o gama impersionanta de ornamente pictate, provenite de la Draguseni, Corlateni, Hanesti, Stînca si stefanesti, constituie expresia manifestarilor în domeniul ceramicii neolitice.
Epoca bronzului este reprezentata prin topoare de piatra si silex, cutite curbe (Krummesser), razuitoare de silex, vîrfuri de sageti din bronz, ceramica (cani cu torti supraînaltatc).
Urmeaza, apoi, produse ceramice, obiecte de metal, os, sticla, arme din prima epoca a fierului, descoperite la Corlateni, Trusesti, Zaicesti, Hiliseu, Stîncesti. Foarte interesante sînt replicile dupa obiectele de aur, precum si macheta cetatii geto-dacice de la Stîncesti-Botosani.
Descoperirile de la Cucorani (ceramica, arme, obiecte de podoaba), depozitul de la Lozna subliniaza dezvoltarea social-economica în cea dea doua epoca a fierului. Produse de provenienta romana (amfore si diferite vase) de la Buimaceni-Albesti, de la Hanesti si Manoleasa, podoabe din perioada provinciei Dacia, de la Cucorani, Ionaseni, denari imperiali de argint ilustreaza legaturile dintre daci si romani.
Bogat reprezentata este perioada prefeudala, prin ceramica, podoabe de bronz, piese de harnasament de fier din secolele III-IV, descoperite la Miorcani, Ceir, Nichiteni si Botosani, la care se adauga unelte si arme de fier, ceramica din perioada secolelor VI-XI, provenite de la Ripiceni, Cucorani, Fundu-Hertii.
În completare se întîlnesc unelte agricole si mestesugaresti (sape, hîrlete, ciocane, topoare, tîrnacoape), podoabe (diademe, salbe, inele, margele) si vîrfuri de sageti descoperite recent la Hudum.
"Cea mai sincera cronica a unei epoci e cronica cladita, adica totalitatea monumentelor unor vremuri, totalitate din care se exprima însusirile unui suflet colectiv."
G. M. Cantacuzino, Izvoare si popasuri
|
