VIZIUNEA CULTURALA ROMANEASCA (1918-1948) (I)

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMĀNEASCĂ (1918-1948) (I)

CARACTERISTICI GENERALE.

ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A SPECIFICULUI NAŢIONAL.
ISTORIOGRAFIA.

-NAŢIONAL SI UNIVERSAL ĪN CULTURA ROMĀNĂ.

Caracteristicile generale. ^DuP^a īncheierea razboiului din 1916-1918 si realizarea Romāniei rvīari, a īnceput īn tara noastra si din punct de vedere cultural o perioada plina de efervescenta, caracterziata prin confruntarea libera a unor curente de gāndire si a unor orientari stilistice diverse, o confruntare loiala, civilizata si, īn cele din urma, salutara pentru toti partenerii de discutii, chiar atunci cānd ei se situau pe pozitii antagoniste. Dupa cum īn politica un regim democratic pluralist, cum era acela consfintit prin Constitutia din 1923, lasa libertate de existenta si de exprimare unui larg spectru de orientari, a caror permanenta īntālnire īn arena parlamentara reprezenta, pentru fiecare dintre ele, conditia pastrarii unui spirit mereu treaz si activ, tot astfel varietatea directiilor culturale constituia o garantie pentru nota de culoare si de tumult care defineste viata spirituala a Romāniei dupa 1918.

Aceasta bogatie de tendinte, de initiative si evenimente avea sa-si pastreze trasaturile definitorii pāna catre 1945, dupa care intervine spiritul "nou", nivelator, al culturii importate din Uniunea Sovietica o data cu dictatura comunista careia īi era aservita. Acest punct terminus al īnfloritoarei noastre culturi interbelice avea sa īnsemne nu numai uniformizarea la nivelul mediocru si submediocru, ci si distrugere de valori, īn sensul cel mai concret: mari opere interzise, ascunse prin f 24224b124y ondurile secrete ale bibliotecilor, inaccesibile marelui public; creatori radiati din tezaurul omologat al culturii romāne, īmpiedicati sa publice; lucrari fundamentale īngropate īn uitare; mari oameni de cultura distrusi moral si fizic īn universul concentrationar, īn īnchisori de sinistru renume, la Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe santierul canalulu; Dunare-Marea Neagra. Se atenta, astfel, la īnsasi identitatea culturala a pbporului romān, o identitate definita prin efortul conjugat al generatiilor de ctitori ai Romāniei moderne īntr-un proces izvorāt, īnca de la īnceputul secolului al XIX-lea, din dorul de legitima situare īn rāndul celorlalte culturi europene si edificat mai tārziu fara īntrerupere, pe o traiectorie constant ascendenta, pāna la temporara bresa impusa dupa al doilea razboi mondial.

īn interiorul acestui proces unic de definire a unei identitati culturale romānesti, compatibila si comparabila cu alte mari culturi ale Europei moderne, perioada interbelica se constituie ca o etapa conturata, definita nu numai prin amploarea fenomenului cultural, ci si īn plan valoric descriptibila ca un moment

de apogeu, īn care se regasesc, īn plina perioada creatoare, nume con­sacrate dinaintea primului razboi mon­dial, dar apar si noi personalitati.

Caracteristic perioadei interbelice este, pentru cultura romāna, si inte­resul crescut pentru descoperirea si punerea īn valoare a specificului na­tional, īn timp ce, īn secolul al XIX-lea, dominanta era data de cautarea si cultivarea acelor elemente care re­prezentau trasaturi de unire īntre cul­tura romāna si alte mari culturi (fran­ceza, germana, italiana), īn prima jumatate a veacului nostru si cu pre­cadere īn perioada interbelica, oamenii de cultura romāni revin tot mai des la īntrebari - uneori doar subīntelese -carora le cauta raspuns de pe diferite pozitii ideologice si cu mijloace proprii diferitelor domenii ale creatiei spiri­tuale: cine suntem noi cu adevarat?, prin ce ne distingem?, cum ne dife-

rentiem de alte culturi europene?, pāna unde merge īnrudirea noastra spirituala cu alte natiuni si unde apare elementul caracteristic, diferenta specifica?, ce aducem original īn cultura Europei si care este obārsia acelor trasaturi care ne singularizeaza, fara a ne izola totusi?. Aceasta problematica pe care o prefigurau cāteva personalitati active īn deceniile precedente (Vasile Alecsandh ca folclorist, "Bogdan Petriceicu Hasdeu īn studii de istorie, etnografie si lingvistica, Nicolae Densusianu īn "Dacia preistorica"), capata amploare dupa īmplinirea vechiului vis al unitatii nationale, materializāndu-se īn creatii care, la prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelasi stindard.

Uneori, prin solutiile diferite pe care le propun acelorasi probleme, cautatorii specificului national se situeaza īn nedisimulata opozitie unii fata de altii, adesea chiar polemizānd; ceea ce īi uneste, totusi, este cautarea unei identitati bine precizate. Desigur, cei mai apropiati unei asemenea preocupari sunt istoricii. Generatia interbelica ne-a lasat o mostenire fundamentala īn acest domeniu. O opera reprezentativa si, fara īndoiala, cea mai vasta, a creat-o Nicolae lorga (1871-1940), personalitate activa īn istoriografie, literatura, publicistica, politica. īnca īnaintea primului razboi mondial īsi afirmase interesul pentru problematica nationala īn literatura, ca teoretician al samanatorismului, curent cristalizat īn jurul revistei cu acelasi nume, pe care a condus-o din 1903. Vazānd īn civilizatia romāneasca o continuatoare legitima a Bizantului (īn "Byzance apres Byzance"), īntr-o epoca īn care istoriografia mondiala manifesta un spor de interes pentru Imperiul roman de rasarit, Nicolae lorga repunea īn circulatie valori culturale care defineau una din componentele de baza ale culturii romānesti. Puse provizoriu īn paranteza de gānditorii secolului trecut, dornici sa

se distanteze de ceea ce le parea medieval, deci anacronic, trasaturile bizantine ale culturii romānesti con­stituie unul din motivele mereu reluate de istoriografii romāni ai veacului nostru, si nu numai de ei, ci si, de asemenea, de muzicologi, muzicieni, istorici de arta si artisti plastici. Cer­cetarile bizantinologului Nicolae Ba-nescu (1878-1971), cele ale preotului si muzicologului /. D. Petrescu (1884-1970), creatii ca "Oratoriul bizantin" a\ compozitorului Paul Constantinescu (1909-1963), studiile de iconografie bizantina si romāneasca veche ale istoricului de arta /. D. stefanescu (1886-1981), picturile īn stil neo-bi-zantin ale lui Constantin Petrescu (1871-1954), toate constituie probe ale asumarii ascendentei sale, impe-rial-bizantine, de catre cultura romā­neasca interbelica.

īnrudita cu aceasta atitudine este si reconsiderarea Ortodoxiei, privita nu numai ca leagan al spiritualitatii romānesti, ci si ca sursa actuala, vie, de īnnoire a trairilor superioare. Miscarea de idei gravitānd īn jurul revistei "Gāndirea", indisociabila de numele si personalitatea lui Nichifor Crainic, constituie esantionul gel mai la īndemāna pentru ilustrarea "ortodoxismului" din cultura romāneasca interbelica. Totusi, el nu a fost si unicul cautator de resurse spirituale īn traditia ortodoxa. Este cunoscut faptul ca, la rāndul sau, Nae lonescu, profesor de logica si filosofie cu mare audienta īn rāndul tinerilor studiosi din epoca, dar adesea contestat de Crainic, manifesta o atractie aparte fata de scrierile patristice, citāndu-l mai ales pe Origene.

O alta forma de cautare a valorilor originare ale culturii romāne este detectabila īn interesul pentru etnografie si folclor. īn aceste domenii perioada interbelica a adus contributii dintre cele mai īnsemnate. Receptiv la noutatea tehnica a "fonogramei" (posibilitate de īnregistrare si redare a sunetelor), George Breazul (1887-1961) pune bazele "Arhivei fonogramice", nucleu al primei fonoteci cu specific de folclor din Romānia, la a .carei īmbogatire va contribui, decisiv, compozitorul si folcloristul Constantin Brailoiu (1893-1958). Compo­zitorul maghiar Bala Bartok (1881-1945) activeaza si el, concomitent, ca unul dintre cei mai pasionati culegatori ai folclorului romānesc.

Pentru creatia muzicala din epoca folclorul va fi una din principalele surse de inspiratie. Alaturi de marele George Enescu (1881-1955), autor al binecu­noscutelor "Rapsodii romāne", al Suitei a ,'ll-a "Sateasca", al "Sonatei a lll-a pentru pian si vioara", o īntreaga generatie de compozitori īsi exprima, prin creatiile de vadita sorginte folclorica, admiratia fata de geniul muzical al

poporului romān. Mihail Jora, Martian Negrea, Sabin Dragoi, Tiberiu Bre-diceanu sunt doar cātiva dintre muzi­cienii acestei generatii.

Binecunoscuta este, īn acest context, atractia pentru universul rural In general, prezenta īn unele creatii literare ale epocii. Samanatorismul sta martor a\ acestui interes, cu radacini īntr-o pe­rioada anterioara. Anii dintre cele doua razboaie aduc si ei, īn special prin proza lui Liviu Rebreanu, īntr-o tonalitate proprie, atasamentul literaturii romāne pentru tematica taraneasca, problema mult mai amplu tratata īn cadrul stu­diului de istorie a literaturii romāne.

Acelasi filon de disponibilitate su­fleteasca fata de satul romānesc īl īntālnim īn preocuparile sistematice de etnografie, īn tematica rurala frecventa īn pictura si grafica vremii, ca si īn repetatele īncercari de constituire a unui stil national īn arhitectura, de asemenea

īn proliferarea, uneori pāna la exagerare, a societatilor feminine, mai mult sau mai putin culturale, care īncurajau confectionarea si purtarea costumelor nationale īn tot felul de ocazii festive. Nu vrem, desigur, sa stabilim nici o echivalenta īntre fenomenele enumerate mai sus. īn plan estetic, ele au dus la aparitii esalonate pe o scara de valori. Singura lor zona de contact o constituie interesul comun .pentru taranul romān si creatiile sale.    .

Unul dintre pionierii cercetarilor īn domeniul artei populare a fost Al. Tzigara-Samurcas (1927-1952) initiator al colectiilor Muzeului national de arta veche romāneasca, pentru care arhitectul N. Ghika-Budesti a construit edificiul din Bucuresti, soseaua Kiseleff, īn stil neo-romānesc (astazi Muzeul Ţaranului Romān). Sociologul Dimitrie Gusti, un adevarat sef de scoala, a condus cercetari sistematice pe teren, realizate cu grupuri de studenti entuziasti, din rāndul carora s-au ales viitoare vārfuri ale sociologiei si etnografiei romānesti (Traian Herseni, H.H. Stahl, Mihai Pop, Romulus Vulcanescu etc). Tot lui Dimitrie Gusti īi datoram organizarea Muzeului Satului din Bucuresti, rezervatie de arhitectura Populara romāneasca de exceptionala valoare. Dupa modelul sau etnologul Romulus Vuia va organiza un muzeu similar la Cluj. O alta personalitate de Prima marime īn etnografia romāneasca interbelica este Tache Papahagi, autorul acelui corpus de imagini, de acum cu valoare istorica, intitulat "Images d'ethnographie roumaine", precum si a mai multor culegeri de folclor.

Ca si īn cazul muzicii, interesul acordat culegerii de date despre arta si arhitectura populara a fost dublat, īn planul creatiei artistice culte, de un adevarat curent care folosea, ca motiv de inspiratie, "citatul folcloric", dupa cum īl putea folosi si pe cel bizantin, cu acelasi sens: de raportare la un arhetip cultural nu

numai prestigios, ci si īncarcat cu o valoare simbolica, de model primordial. īn pictura romāneasca interbelica tematica tara­neasca apare, poate, chiar mai frecvent decāt īn literatura epocii. Ea nu are, de regula, nimic dulceag sau pitoresc; dim­potriva, la stefan Dumitrescu, la Dimitrie Ghiata, i se asociaza chiar o anumita asprime, mostenita probabil din pictura lui Ion Andreescu. Ca mii Ressu, Octav Ban­ci/a, Aurel Baesu, Nicolae Tonitza sunt doar cātiva dintre pictorii care īsi aleg, adeseori, modelele din rāndul taranilor sau din mediul de viata al acestora.

Prezenta Romāniei la mari expozitii internationale (Barcelona 1929, Paris 1937, New York 1939) este īntotdeauna apreciata si rasplatita cu premii si datorita tematicii de inspiratie folclorica, asa cum este cazul compozitiei de mari dimensiuni "Nunta taraneasca", opera a sotilor Ana si Aurel Jiquidi, medaliata la Paris īn 1937. O alta artista foarte activa, Nora Steriadi, adap­teaza stilul traditional al picturii romānesti

post-bizantine la tehnici inedite, ca mozaicul de sticla si broderia de mari dimensiuni ("Familia Brāncovenilor"reia īn aceasta ultima modalitate decorativa tipul de portret votiv de grup consacrat la sfārsitul secol.ului al XVII-lea de Pārvu Mutu Zugravul). Alte interpretari ale stilului post-bizantin ni le ofera, sporadic, pictorita O/ga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea (Adormirea Maicii Domnului") si Fritz Storck (Evanghelista "Ghiorgieff" din cimitirul serban Voda din Bucuresti).

Nici arhitectii nu ramān straini acestei tentatii de īntoarcere la sursele traditionale. Elaborarea unui stil romānesc constituie un ideal pentru mai multe generatii de creatori din acest domeniu. Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion Mincu si Grigore Cerchez, descins din aceeasi filiatie stilistica, ridica la scara monumentala elemente de arhitectura brāncoveneasca, gāndite initial pentru edificii de mici dimensiuni. Asa iau nastere scoala de Arhitectura (astazi Institutul de Arhitectura "Ion Mincu"din Bucuresti, arh. Gr. Cerchez), Ministerul Lucrarilor Publice (astazi Primaria Capitalei, ark Petre Antonescu). Elementele de pietrarie traforata, cu motive tipic brāncovenesti, constituie nota distinctiva pentru aceasta tentativa de reformulare stilistica, mai adecvata edificiilor de dimensiuni modeste (Vila Minovicipe soseaua Bucuresti-Ploiesti; Casa Disescu de pe Calea Victoriei 196 din Bucuresti etc).

O alta generatie de arhitecti īsi propune elaborarea unui stil romānesc, luānd ca punct de plecare elemente de arhitectura populara. Efectele decora­tive nu mai apar diatr-o īmbelsugata ornamentatie, ci rezulta din alternanta lemnului cu zidaria, a albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea si bunul

gust caracterizeaza lucrarile reali­zate īn acest stil de arhitecti ca G M. Cantacuzino si Henrieta Delavrancea.

A treia tentativa de definire a unui specific arhitectonic apartine lui Constantin Joja, arhitect care va persevera īn aceasta directie si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pentru el, etalonul īl reprezinta ve­chea arhitectura oraseneasca din 'Ţarile Romāne, acele constructii cu geamlāc pe structura de lemn pe care incendiile, dar si o anumita menta­litate raspāndita īn secolul trecut le-au distrus cu perseverenta. De­mersul arhitectului Joja vizeaza nu numai reabilitarea, ci si reīnvierea acestui tip de constructie autohton.

Alte modalitati de afirmare a specificului national. Istoriografia. Pentru a enumera īn toata diversi­tatea lor acele manifestari ale culturii

romānesti interbelice, care ilustreaza tendinta ei de reconsiderare a originilor, fie ele bizantine (de fapt, post-bizantine), ortodoxe, sau folclorice, se cuvin enumerate si cāteva cazuri singulare, greu de subsumat vreuneia din cele trei directii enumerate anterior.

Cel dintāi este istoriografia privitoare la Ţarile Romāne īn ansammblul ei. Fireste, aceasta este, prin vocatie, o rasfrāngere catre trecut, deci nu numai studiile bizantine, ci preocuparile pentru istoria pamāntului romānesc, luate īn ansamblul lor, īsi justifica īncadrarea īn acest capitol. Vasile Pārvan (1882-1927), istoric si arheolog, dublat si de o viziune filozofica asupra istdriei, are, desigur, rezervat un loc privilegiat īn aceasta galerie de cercetatori. Interesul sau a vizat atāt civilizatia geto-daca (lucrari principale "Getica", "Dacia", "Civilizatiile stravechi īn regiunile carpato-danubiene"), cāt si coloniile grecesti de la Pontul Euxin (sapaturi la Histria) si legaturile lumii geto-dace cu Roma antica (organizeaza scoala romāna din Roma, tipareste "Ephemeris Dacoromāna"). La lasi, Orest Tafrali (1876-1937) vadeste aceeasi pluralitate de disponibilitati, ca istoric (bizantinolog) si arheaolog, fiind, totodata, si primul romān caruia īi datoram o sinteza de istorie a artei universale. Nicolae N. Morosan (1902-1944) este un deschizator de drumuri īn Preistoria din Romānia, domeniu tratat interdisciplinar (arheologie, paleontologie - fauna fosila cuaternara - si geologia pleistocenului); circumscrise domeniului istoric, aceste cercetari au pus īn evidenta existenta paleoliticului īn Moldova, Dobrogea si īn Nordul Basarabiei. Arheologii din generatia urmatoare se dedica, fiecare, unei zone si epoci distincte (Vladimir Dumitrescu - neolitic; Constantin Daicoviciu - civilizatie dacica si daco-romana; Grigore Florescu- epoca romana si bizantina etc).

Una din cele mai interesante personalitati ale istoriografiei romāne interbelice este Gh. I. Bratianu (1898- istoric si om politic deopotriva, autor a numeroase studii si a cātorva sinteze ("Traditia istorica despre īnte­meierea statelor romānesti", "O enig­ma si un miracol istoric: poporul ro­mān"), sustinator cu temeinice argu­mente a unitatii si autohtoniei popo­rului romān. Interesul marcant pentru fenomene apartinānd istoriei econo­mice si sociale īl situeaza īn cercurile īnnoitoare ale istoriografiei mondiale la acea data, īn rāndurile carora s-a bucurat, īntr-adevar, de recunoastere si prestigiu.

īn sfera acelorasi preocupari pentru trecutul national se īnscrie si activitatea lui loan Lupas{ 1880-1967), prin a sa "Istoria unirii romānilor".

Nationa! si universal tn cultura romāna. Un alt mod de a pune pro­blema specificului national, a acelor

ilemente care disting poporul romān de celelalte popoare ale Europei, īl aflam la Constantin Radulescu-Motru (1868-1957), psiholog, sociolog si filosof, care īsi ledica o parte a operei īncercarii de definire a ceea ce el numea "romānismul". 'reocuparile sale nu se limiteaza īnsa la acest aspect al cunoasterii, el fiind, de semenea, autorul unei conceptii filosofice, personalismul energetic, un model ropriu de interpretare a lumii, care īl situeaza si īn categoria personalitatilor iteresate de problematica general umana.

O asemanatoare pendulare īntre problematica nationala si cea cu caracter e generalitate se mai regaseste si la alte personalitati culturale ale epocii. Un un exemplu ni-l ofera Lucian B/aga (1895-1961) īn opera sa cu caracter Joretic, unde descrierii "spatiu/ui mioritic" din "Trilogia culturii", i se alatura o nagine globala a universului si a raportului sau cu capacitatea de cunoastere a mului.

Nici generatia mai tānara, modelata spiritual sub īnrāurirea filosofului si )gicianului Nae lonescu (1890-1940) nu a rarrīas straina dublei tentatii, a autarii general-umanului si specificului romānesc deopotriva; cel mai oncludent ilustreaza aceasta dualitate operele lui Mircea Vulcanescu si Constantin Noica, dar si la Mircea E/iade se face simtita, īntr-un alt mod, specific, ceeasi chemare. Pentru el, din interesul prim, trezit de lumea miturilor si redintelor din Romānia se dezvolta, firesc, cercetarea originilor imediate, eto-dace si īndepartate, indo-europene, pentru a ajunge, īn cele din urma, la o xtindere a sferei de interes la scara planetara. Un caz aparte īl constituie Emil Voran, cu nota sa de pesimism īn considerarea specificului romānesc.

Alternanta focarelor de interes īntre valorile nationale si cele universale nu este proprie doar creatiilor te'oretice. Artistii din diferite domenii o cunosc deopotriva. Sculptorul Constantin Brāncusi (1876-1957), prin opera sa egal revendicata de patrimoniul spiritual romānesc si de cel universal, sta marturie īn acest sens. I se pot alatura, īn muzica, George Enescu (1881-1955) si Dimitrie Cuclin (1885-1980), inspirati cānd de folclorul national, cānd de teme apartinānd culturii universale. De notat, īn plus, opera teoretica a celui din urma, īnglobānd o viziune personala, functionalista, asupra muzicii,"īntr-un sistem filozofic original.

Despre specificul national, dupa George Calinescu, Istoria literaturii romāne de la origini pāna in prezent:

"Desi este foarte firesc ca un popor asa de unitar si de vechi sa aiba trasatura lui diferentiala, care se si intuieste īndata īn latura ei inefabila, punerea problemei notei specifice e primita de multi cu mare inimicitie Cei care stiu ca francezii sunt rationalisti, germanii idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti nu vor sa admita ca sufleteste, deci si culturaliceste, trebuie cu necesitate sa ne deosebim de altii... Nicaieri nu se va gasi un intelectual chiar si īn cosmopolita America de Nord, care sa afirme ca el n-are nici o nota diferentiala. Aceasta declaratie īnsasi, semanānd cu Nimeni a lui Odiseu, formeaza o puternica nota specifica. si de altfel se face o eroare īnsemnata cānd se socoteste ca a fi personal īnseamna sa te deosebesti īn totul de altii. Pe tot globul oamenii poarta aceleasi vestminte si impresia superficiala e de uniformitate. Dar ochiul adānc va distinge stilul propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a capatat o sila de strain si de venetic, pe care nu si-o acopera. El are o vie aspiratie eugenica de puritate a rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga, exprima aceasta stare de spirit.

īn forma noastra de civilizatie covārseste factorul colectiv. Romānul este o fiinta sociabila. De aceea subiectele cu miscari de gloata, rascoale, razboaie, razmirite, izbutesc mai bine (vezi Rebreanu)".

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizatiei si literaturii romāne moderne:

"El, acest popor este inspiratorul civilizatiei moderne; el a dat natiei si pe primii din scriitori si pe primii din artisti. Enescu, fiul unui arendas, Grigorescu īncepuse facānd icoane pentru bisericile satesti...

Nu numai prin munca sa necunoscuta, care da Romāniei agricole toate bogatiile ei, dar si prin alte manifestari, ruralul a aratat ca viitorul trebuie sa se razime pe puternicii lui umeri; nesocotit, batjocorit, stors de straini si chiar de ai sai, acest popor de tarani izbuti, prin energia sa neīnvinsa, sa doboare tot ce i s-a pus īn cale si sa mentina vitalitatea rasei.

Viata romānilor din Ardeal nu se sprijinea atāt pe talentul si cunostintele clasei intelectualilor; adevaratul eroism se gasea īn masele taranesti... Aceasta literatura, venind din adāncimile vietii nationale īnsasi, grabi dezvoltarea natiunii".

TEMĂ:

Ilustrati aspectele esentiale ale specificului national īn cultura romāneasca interbelica.

Cum se reflecta raportul dintre cultura nationala si cea universala īn perioada interbelica?