VIZIUNEA CULTURALA ROMANEASCA (1918-1948) (I)

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (1918-1948) (I)

CARACTERISTICI GENERALE.

ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A SPECIFICULUI NAŢIONAL.
ISTORIOGRAFIA.

-NAŢIONAL SI UNIVERSAL ÎN CULTURA ROMÂNĂ.

Caracteristicile generale. ^DuP^a încheierea razboiului din 1916-1918 si realizarea României rvîari, a început în tara noastra si din punct de vedere cultural o perioada plina de efervescenta, caracterziata prin confruntarea libera a unor curente de gândire si a unor orientari stilistice diverse, o confruntare loiala, civilizata si, în cele din urma, salutara pentru toti partenerii de discutii, chiar atunci când ei se situau pe pozitii antagoniste. Dupa cum în politica un regim democratic pluralist, cum era acela consfintit prin Constitutia din 1923, lasa libertate de existenta si de exprimare unui larg spectru de orientari, a caror permanenta întâlnire în arena parlamentara reprezenta, pentru fiecare dintre ele, conditia pastrarii unui spirit mereu treaz si activ, tot astfel varietatea directiilor culturale constituia o garantie pentru nota de culoare si de tumult care defineste viata spirituala a României dupa 1918.

Aceasta bogatie de tendinte, de initiative si evenimente avea sa-si pastreze trasaturile definitorii pâna catre 1945, dupa care intervine spiritul "nou", nivelator, al culturii importate din Uniunea Sovietica o data cu dictatura comunista careia îi era aservita. Acest punct terminus al înfloritoarei noastre culturi interbelice avea sa însemne nu numai uniformizarea la nivelul mediocru si submediocru, ci si distrugere de valori, în sensul cel mai concret: mari opere interzise, ascunse prin f 24224b124y ondurile secrete ale bibliotecilor, inaccesibile marelui public; creatori radiati din tezaurul omologat al culturii române, împiedicati sa publice; lucrari fundamentale îngropate în uitare; mari oameni de cultura distrusi moral si fizic în universul concentrationar, în închisori de sinistru renume, la Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe santierul canalulu; Dunare-Marea Neagra. Se atenta, astfel, la însasi identitatea culturala a pbporului român, o identitate definita prin efortul conjugat al generatiilor de ctitori ai României moderne într-un proces izvorât, înca de la începutul secolului al XIX-lea, din dorul de legitima situare în rândul celorlalte culturi europene si edificat mai târziu fara întrerupere, pe o traiectorie constant ascendenta, pâna la temporara bresa impusa dupa al doilea razboi mondial.

în interiorul acestui proces unic de definire a unei identitati culturale românesti, compatibila si comparabila cu alte mari culturi ale Europei moderne, perioada interbelica se constituie ca o etapa conturata, definita nu numai prin amploarea fenomenului cultural, ci si în plan valoric descriptibila ca un moment

de apogeu, în care se regasesc, în plina perioada creatoare, nume con­sacrate dinaintea primului razboi mon­dial, dar apar si noi personalitati.

Caracteristic perioadei interbelice este, pentru cultura româna, si inte­resul crescut pentru descoperirea si punerea în valoare a specificului na­tional, în timp ce, în secolul al XIX-lea, dominanta era data de cautarea si cultivarea acelor elemente care re­prezentau trasaturi de unire între cul­tura româna si alte mari culturi (fran­ceza, germana, italiana), în prima jumatate a veacului nostru si cu pre­cadere în perioada interbelica, oamenii de cultura români revin tot mai des la întrebari - uneori doar subîntelese -carora le cauta raspuns de pe diferite pozitii ideologice si cu mijloace proprii diferitelor domenii ale creatiei spiri­tuale: cine suntem noi cu adevarat?, prin ce ne distingem?, cum ne dife-

rentiem de alte culturi europene?, pâna unde merge înrudirea noastra spirituala cu alte natiuni si unde apare elementul caracteristic, diferenta specifica?, ce aducem original în cultura Europei si care este obârsia acelor trasaturi care ne singularizeaza, fara a ne izola totusi?. Aceasta problematica pe care o prefigurau câteva personalitati active în deceniile precedente (Vasile Alecsandh ca folclorist, "Bogdan Petriceicu Hasdeu în studii de istorie, etnografie si lingvistica, Nicolae Densusianu în "Dacia preistorica"), capata amploare dupa împlinirea vechiului vis al unitatii nationale, materializându-se în creatii care, la prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelasi stindard.

Uneori, prin solutiile diferite pe care le propun acelorasi probleme, cautatorii specificului national se situeaza în nedisimulata opozitie unii fata de altii, adesea chiar polemizând; ceea ce îi uneste, totusi, este cautarea unei identitati bine precizate. Desigur, cei mai apropiati unei asemenea preocupari sunt istoricii. Generatia interbelica ne-a lasat o mostenire fundamentala în acest domeniu. O opera reprezentativa si, fara îndoiala, cea mai vasta, a creat-o Nicolae lorga (1871-1940), personalitate activa în istoriografie, literatura, publicistica, politica. înca înaintea primului razboi mondial îsi afirmase interesul pentru problematica nationala în literatura, ca teoretician al samanatorismului, curent cristalizat în jurul revistei cu acelasi nume, pe care a condus-o din 1903. Vazând în civilizatia româneasca o continuatoare legitima a Bizantului (în "Byzance apres Byzance"), într-o epoca în care istoriografia mondiala manifesta un spor de interes pentru Imperiul roman de rasarit, Nicolae lorga repunea în circulatie valori culturale care defineau una din componentele de baza ale culturii românesti. Puse provizoriu în paranteza de gânditorii secolului trecut, dornici sa

se distanteze de ceea ce le parea medieval, deci anacronic, trasaturile bizantine ale culturii românesti con­stituie unul din motivele mereu reluate de istoriografii români ai veacului nostru, si nu numai de ei, ci si, de asemenea, de muzicologi, muzicieni, istorici de arta si artisti plastici. Cer­cetarile bizantinologului Nicolae Ba-nescu (1878-1971), cele ale preotului si muzicologului /. D. Petrescu (1884-1970), creatii ca "Oratoriul bizantin" a\ compozitorului Paul Constantinescu (1909-1963), studiile de iconografie bizantina si româneasca veche ale istoricului de arta /. D. stefanescu (1886-1981), picturile în stil neo-bi-zantin ale lui Constantin Petrescu (1871-1954), toate constituie probe ale asumarii ascendentei sale, impe-rial-bizantine, de catre cultura româ­neasca interbelica.

înrudita cu aceasta atitudine este si reconsiderarea Ortodoxiei, privita nu numai ca leagan al spiritualitatii românesti, ci si ca sursa actuala, vie, de înnoire a trairilor superioare. Miscarea de idei gravitând în jurul revistei "Gândirea", indisociabila de numele si personalitatea lui Nichifor Crainic, constituie esantionul gel mai la îndemâna pentru ilustrarea "ortodoxismului" din cultura româneasca interbelica. Totusi, el nu a fost si unicul cautator de resurse spirituale în traditia ortodoxa. Este cunoscut faptul ca, la rândul sau, Nae lonescu, profesor de logica si filosofie cu mare audienta în rândul tinerilor studiosi din epoca, dar adesea contestat de Crainic, manifesta o atractie aparte fata de scrierile patristice, citându-l mai ales pe Origene.

O alta forma de cautare a valorilor originare ale culturii române este detectabila în interesul pentru etnografie si folclor. în aceste domenii perioada interbelica a adus contributii dintre cele mai însemnate. Receptiv la noutatea tehnica a "fonogramei" (posibilitate de înregistrare si redare a sunetelor), George Breazul (1887-1961) pune bazele "Arhivei fonogramice", nucleu al primei fonoteci cu specific de folclor din România, la a .carei îmbogatire va contribui, decisiv, compozitorul si folcloristul Constantin Brailoiu (1893-1958). Compo­zitorul maghiar Bala Bartok (1881-1945) activeaza si el, concomitent, ca unul dintre cei mai pasionati culegatori ai folclorului românesc.

Pentru creatia muzicala din epoca folclorul va fi una din principalele surse de inspiratie. Alaturi de marele George Enescu (1881-1955), autor al binecu­noscutelor "Rapsodii române", al Suitei a ,'ll-a "Sateasca", al "Sonatei a lll-a pentru pian si vioara", o întreaga generatie de compozitori îsi exprima, prin creatiile de vadita sorginte folclorica, admiratia fata de geniul muzical al

poporului român. Mihail Jora, Martian Negrea, Sabin Dragoi, Tiberiu Bre-diceanu sunt doar câtiva dintre muzi­cienii acestei generatii.

Binecunoscuta este, în acest context, atractia pentru universul rural In general, prezenta în unele creatii literare ale epocii. Samanatorismul sta martor a\ acestui interes, cu radacini într-o pe­rioada anterioara. Anii dintre cele doua razboaie aduc si ei, în special prin proza lui Liviu Rebreanu, într-o tonalitate proprie, atasamentul literaturii române pentru tematica taraneasca, problema mult mai amplu tratata în cadrul stu­diului de istorie a literaturii române.

Acelasi filon de disponibilitate su­fleteasca fata de satul românesc îl întâlnim în preocuparile sistematice de etnografie, în tematica rurala frecventa în pictura si grafica vremii, ca si în repetatele încercari de constituire a unui stil national în arhitectura, de asemenea

în proliferarea, uneori pâna la exagerare, a societatilor feminine, mai mult sau mai putin culturale, care încurajau confectionarea si purtarea costumelor nationale în tot felul de ocazii festive. Nu vrem, desigur, sa stabilim nici o echivalenta între fenomenele enumerate mai sus. în plan estetic, ele au dus la aparitii esalonate pe o scara de valori. Singura lor zona de contact o constituie interesul comun .pentru taranul român si creatiile sale.    .

Unul dintre pionierii cercetarilor în domeniul artei populare a fost Al. Tzigara-Samurcas (1927-1952) initiator al colectiilor Muzeului national de arta veche româneasca, pentru care arhitectul N. Ghika-Budesti a construit edificiul din Bucuresti, soseaua Kiseleff, în stil neo-românesc (astazi Muzeul Ţaranului Român). Sociologul Dimitrie Gusti, un adevarat sef de scoala, a condus cercetari sistematice pe teren, realizate cu grupuri de studenti entuziasti, din rândul carora s-au ales viitoare vârfuri ale sociologiei si etnografiei românesti (Traian Herseni, H.H. Stahl, Mihai Pop, Romulus Vulcanescu etc). Tot lui Dimitrie Gusti îi datoram organizarea Muzeului Satului din Bucuresti, rezervatie de arhitectura Populara româneasca de exceptionala valoare. Dupa modelul sau etnologul Romulus Vuia va organiza un muzeu similar la Cluj. O alta personalitate de Prima marime în etnografia româneasca interbelica este Tache Papahagi, autorul acelui corpus de imagini, de acum cu valoare istorica, intitulat "Images d'ethnographie roumaine", precum si a mai multor culegeri de folclor.

Ca si în cazul muzicii, interesul acordat culegerii de date despre arta si arhitectura populara a fost dublat, în planul creatiei artistice culte, de un adevarat curent care folosea, ca motiv de inspiratie, "citatul folcloric", dupa cum îl putea folosi si pe cel bizantin, cu acelasi sens: de raportare la un arhetip cultural nu

numai prestigios, ci si încarcat cu o valoare simbolica, de model primordial. în pictura româneasca interbelica tematica tara­neasca apare, poate, chiar mai frecvent decât în literatura epocii. Ea nu are, de regula, nimic dulceag sau pitoresc; dim­potriva, la stefan Dumitrescu, la Dimitrie Ghiata, i se asociaza chiar o anumita asprime, mostenita probabil din pictura lui Ion Andreescu. Ca mii Ressu, Octav Ban­ci/a, Aurel Baesu, Nicolae Tonitza sunt doar câtiva dintre pictorii care îsi aleg, adeseori, modelele din rândul taranilor sau din mediul de viata al acestora.

Prezenta României la mari expozitii internationale (Barcelona 1929, Paris 1937, New York 1939) este întotdeauna apreciata si rasplatita cu premii si datorita tematicii de inspiratie folclorica, asa cum este cazul compozitiei de mari dimensiuni "Nunta taraneasca", opera a sotilor Ana si Aurel Jiquidi, medaliata la Paris în 1937. O alta artista foarte activa, Nora Steriadi, adap­teaza stilul traditional al picturii românesti

post-bizantine la tehnici inedite, ca mozaicul de sticla si broderia de mari dimensiuni ("Familia Brâncovenilor"reia în aceasta ultima modalitate decorativa tipul de portret votiv de grup consacrat la sfârsitul secol.ului al XVII-lea de Pârvu Mutu Zugravul). Alte interpretari ale stilului post-bizantin ni le ofera, sporadic, pictorita O/ga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea (Adormirea Maicii Domnului") si Fritz Storck (Evanghelista "Ghiorgieff" din cimitirul serban Voda din Bucuresti).

Nici arhitectii nu ramân straini acestei tentatii de întoarcere la sursele traditionale. Elaborarea unui stil românesc constituie un ideal pentru mai multe generatii de creatori din acest domeniu. Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion Mincu si Grigore Cerchez, descins din aceeasi filiatie stilistica, ridica la scara monumentala elemente de arhitectura brâncoveneasca, gândite initial pentru edificii de mici dimensiuni. Asa iau nastere scoala de Arhitectura (astazi Institutul de Arhitectura "Ion Mincu"din Bucuresti, arh. Gr. Cerchez), Ministerul Lucrarilor Publice (astazi Primaria Capitalei, ark Petre Antonescu). Elementele de pietrarie traforata, cu motive tipic brâncovenesti, constituie nota distinctiva pentru aceasta tentativa de reformulare stilistica, mai adecvata edificiilor de dimensiuni modeste (Vila Minovicipe soseaua Bucuresti-Ploiesti; Casa Disescu de pe Calea Victoriei 196 din Bucuresti etc).

O alta generatie de arhitecti îsi propune elaborarea unui stil românesc, luând ca punct de plecare elemente de arhitectura populara. Efectele decora­tive nu mai apar diatr-o îmbelsugata ornamentatie, ci rezulta din alternanta lemnului cu zidaria, a albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea si bunul

gust caracterizeaza lucrarile reali­zate în acest stil de arhitecti ca G M. Cantacuzino si Henrieta Delavrancea.

A treia tentativa de definire a unui specific arhitectonic apartine lui Constantin Joja, arhitect care va persevera în aceasta directie si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pentru el, etalonul îl reprezinta ve­chea arhitectura oraseneasca din 'Ţarile Române, acele constructii cu geamlâc pe structura de lemn pe care incendiile, dar si o anumita menta­litate raspândita în secolul trecut le-au distrus cu perseverenta. De­mersul arhitectului Joja vizeaza nu numai reabilitarea, ci si reînvierea acestui tip de constructie autohton.

Alte modalitati de afirmare a specificului national. Istoriografia. Pentru a enumera în toata diversi­tatea lor acele manifestari ale culturii

românesti interbelice, care ilustreaza tendinta ei de reconsiderare a originilor, fie ele bizantine (de fapt, post-bizantine), ortodoxe, sau folclorice, se cuvin enumerate si câteva cazuri singulare, greu de subsumat vreuneia din cele trei directii enumerate anterior.

Cel dintâi este istoriografia privitoare la Ţarile Române în ansammblul ei. Fireste, aceasta este, prin vocatie, o rasfrângere catre trecut, deci nu numai studiile bizantine, ci preocuparile pentru istoria pamântului românesc, luate în ansamblul lor, îsi justifica încadrarea în acest capitol. Vasile Pârvan (1882-1927), istoric si arheolog, dublat si de o viziune filozofica asupra istdriei, are, desigur, rezervat un loc privilegiat în aceasta galerie de cercetatori. Interesul sau a vizat atât civilizatia geto-daca (lucrari principale "Getica", "Dacia", "Civilizatiile stravechi în regiunile carpato-danubiene"), cât si coloniile grecesti de la Pontul Euxin (sapaturi la Histria) si legaturile lumii geto-dace cu Roma antica (organizeaza scoala româna din Roma, tipareste "Ephemeris Dacoromâna"). La lasi, Orest Tafrali (1876-1937) vadeste aceeasi pluralitate de disponibilitati, ca istoric (bizantinolog) si arheaolog, fiind, totodata, si primul român caruia îi datoram o sinteza de istorie a artei universale. Nicolae N. Morosan (1902-1944) este un deschizator de drumuri în Preistoria din România, domeniu tratat interdisciplinar (arheologie, paleontologie - fauna fosila cuaternara - si geologia pleistocenului); circumscrise domeniului istoric, aceste cercetari au pus în evidenta existenta paleoliticului în Moldova, Dobrogea si în Nordul Basarabiei. Arheologii din generatia urmatoare se dedica, fiecare, unei zone si epoci distincte (Vladimir Dumitrescu - neolitic; Constantin Daicoviciu - civilizatie dacica si daco-romana; Grigore Florescu- epoca romana si bizantina etc).

Una din cele mai interesante personalitati ale istoriografiei române interbelice este Gh. I. Bratianu (1898- istoric si om politic deopotriva, autor a numeroase studii si a câtorva sinteze ("Traditia istorica despre înte­meierea statelor românesti", "O enig­ma si un miracol istoric: poporul ro­mân"), sustinator cu temeinice argu­mente a unitatii si autohtoniei popo­rului român. Interesul marcant pentru fenomene apartinând istoriei econo­mice si sociale îl situeaza în cercurile înnoitoare ale istoriografiei mondiale la acea data, în rândurile carora s-a bucurat, într-adevar, de recunoastere si prestigiu.

în sfera acelorasi preocupari pentru trecutul national se înscrie si activitatea lui loan Lupas{ 1880-1967), prin a sa "Istoria unirii românilor".

Nationa! si universal tn cultura româna. Un alt mod de a pune pro­blema specificului national, a acelor

ilemente care disting poporul român de celelalte popoare ale Europei, îl aflam la Constantin Radulescu-Motru (1868-1957), psiholog, sociolog si filosof, care îsi ledica o parte a operei încercarii de definire a ceea ce el numea "românismul". 'reocuparile sale nu se limiteaza însa la acest aspect al cunoasterii, el fiind, de semenea, autorul unei conceptii filosofice, personalismul energetic, un model ropriu de interpretare a lumii, care îl situeaza si în categoria personalitatilor iteresate de problematica general umana.

O asemanatoare pendulare între problematica nationala si cea cu caracter e generalitate se mai regaseste si la alte personalitati culturale ale epocii. Un un exemplu ni-l ofera Lucian B/aga (1895-1961) în opera sa cu caracter Joretic, unde descrierii "spatiu/ui mioritic" din "Trilogia culturii", i se alatura o nagine globala a universului si a raportului sau cu capacitatea de cunoastere a mului.

Nici generatia mai tânara, modelata spiritual sub înrâurirea filosofului si )gicianului Nae lonescu (1890-1940) nu a rarrîas straina dublei tentatii, a autarii general-umanului si specificului românesc deopotriva; cel mai oncludent ilustreaza aceasta dualitate operele lui Mircea Vulcanescu si Constantin Noica, dar si la Mircea E/iade se face simtita, într-un alt mod, specific, ceeasi chemare. Pentru el, din interesul prim, trezit de lumea miturilor si redintelor din România se dezvolta, firesc, cercetarea originilor imediate, eto-dace si îndepartate, indo-europene, pentru a ajunge, în cele din urma, la o xtindere a sferei de interes la scara planetara. Un caz aparte îl constituie Emil Voran, cu nota sa de pesimism în considerarea specificului românesc.

Alternanta focarelor de interes între valorile nationale si cele universale nu este proprie doar creatiilor te'oretice. Artistii din diferite domenii o cunosc deopotriva. Sculptorul Constantin Brâncusi (1876-1957), prin opera sa egal revendicata de patrimoniul spiritual românesc si de cel universal, sta marturie în acest sens. I se pot alatura, în muzica, George Enescu (1881-1955) si Dimitrie Cuclin (1885-1980), inspirati când de folclorul national, când de teme apartinând culturii universale. De notat, în plus, opera teoretica a celui din urma, înglobând o viziune personala, functionalista, asupra muzicii,"într-un sistem filozofic original.

Despre specificul national, dupa George Calinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent:

"Desi este foarte firesc ca un popor asa de unitar si de vechi sa aiba trasatura lui diferentiala, care se si intuieste îndata în latura ei inefabila, punerea problemei notei specifice e primita de multi cu mare inimicitie Cei care stiu ca francezii sunt rationalisti, germanii idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti nu vor sa admita ca sufleteste, deci si culturaliceste, trebuie cu necesitate sa ne deosebim de altii... Nicaieri nu se va gasi un intelectual chiar si în cosmopolita America de Nord, care sa afirme ca el n-are nici o nota diferentiala. Aceasta declaratie însasi, semanând cu Nimeni a lui Odiseu, formeaza o puternica nota specifica. si de altfel se face o eroare însemnata când se socoteste ca a fi personal înseamna sa te deosebesti în totul de altii. Pe tot globul oamenii poarta aceleasi vestminte si impresia superficiala e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a capatat o sila de strain si de venetic, pe care nu si-o acopera. El are o vie aspiratie eugenica de puritate a rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga, exprima aceasta stare de spirit.

în forma noastra de civilizatie covârseste factorul colectiv. Românul este o fiinta sociabila. De aceea subiectele cu miscari de gloata, rascoale, razboaie, razmirite, izbutesc mai bine (vezi Rebreanu)".

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizatiei si literaturii române moderne:

"El, acest popor este inspiratorul civilizatiei moderne; el a dat natiei si pe primii din scriitori si pe primii din artisti. Enescu, fiul unui arendas, Grigorescu începuse facând icoane pentru bisericile satesti...

Nu numai prin munca sa necunoscuta, care da României agricole toate bogatiile ei, dar si prin alte manifestari, ruralul a aratat ca viitorul trebuie sa se razime pe puternicii lui umeri; nesocotit, batjocorit, stors de straini si chiar de ai sai, acest popor de tarani izbuti, prin energia sa neînvinsa, sa doboare tot ce i s-a pus în cale si sa mentina vitalitatea rasei.

Viata românilor din Ardeal nu se sprijinea atât pe talentul si cunostintele clasei intelectualilor; adevaratul eroism se gasea în masele taranesti... Aceasta literatura, venind din adâncimile vietii nationale însasi, grabi dezvoltarea natiunii".

TEMĂ:

Ilustrati aspectele esentiale ale specificului national în cultura româneasca interbelica.

Cum se reflecta raportul dintre cultura nationala si cea universala în perioada interbelica?