Valens (364-378)

Valens (364-378)

Trecerea de la domnia lui Iulian la cea a lui Valens a fost facuta de împaratul Iovian, crestin care a domnit foarte putin (363-364), gasindu-si sfârsitul în Galia. În ceea ce-l priveste pe Valens (364-378) a avut de luptat împotriva gotilor la Dunarea de Jos. De fapt, dupa moartea lui Iovian, gotii s-au amestecat în luptele interne pentru ocuparea tronului de la Constantinopol, sustinându-l pe Procopiu, considerat singurul descendent al lui Constantin cel Mare[1]. Pâna la urma învingatorul a fost Valens care organizeaza imediat o expeditie de pedepsire a gotilor nord-dunareni. Pentru aceasta îsi stabileste cartierul general la Marcianop 12412f54m olis, de unde întreprinde între anii 367-369, expeditii în stânga Dunarii. Prima campanie a început în Muntenia, împaratul trecând Dunarea pe un pod de vase si urmarindu-i pe goti pâna în muntii Buzaului, dar fara sa poarte o lupta decisiva. Din discursul tinut de retorul Themistios la 28 martie 368, cu prilejul a 5 ani de domnie a lui Valens, aflam o serie de informatii interesante si despre istoria Dobrogei. Astfel, populatia de aici se arata nerabdatoare pentru ca împaratul sa restaureze linistea si pacea la Dunare. De aceea Valens doreste sa reia în 368 campania împotriva gotilor, dar este împiedicat de inundatiile provocate de fluviu. Armata sa ramâne toata vara la Vicus Carporum (satul Carpilor), probabil în apropiere de Hârsova (Carsium), singurul vad din zona Durostorum si Noviodunum. Expeditia este reluata în 369, dar de data aceasta în N. Scytiei Minor, în regiunea dintre Carpati si Nistru. Atanarich, conducatorul gotilor, este silit sa ceara pacea, ale carei conditii sunt discutate în 369. Conditiile pacii sunt favorabile romanilor, barbarii luându-si obligatia de a nu mai trece în Imperiu, stabilindu-se pentru schimburile comerciale doua puncte de granita: Constantiniana Daphne si Noviodunum. De asemenea lui Atanarich i se cerea sa nu-i mai persecute pe crestinii autohtoni sau goti, aflati în stapânirea sa. În aceasta perioada vor fi construite doua fortarete cunoscute dupa nume, fara sa fi fost identificate si pe teren: Valentiniana, de la numele fratelui lui Valens, si Gratiana, dupa numele nepotului sau Gratian. Atanarich nu a respectat toate prevederile pacii încheiate în 369, prigoana împotriva crestinilor fiind îndrepata atât catre populatia autohtona cât si asupra gotilor .

Crestinismul fusese predicat în stânga Dunarii de misionarii trimisi de autoritatile bisericesti din Scythia Minor, dar si din Capadocia prin grija Sf. Vasile cel Mare[3]. Astfel religia crestina prinsese radacini adânci atât printre autohtoni, cât si în rândul gotilor. Misiunea ortodoxa exercitata în stânga Dunarii a fost deosebit de activa si a dus la instaurarea unei organizari temeinice cu parohii în sate si cetati, cu populatie mixta: autohtona si gota. În fruntea acestor parohii erau desigur preotii, protopopii si bineînteles episcopii. Dintre acestia din urma cunoastem pâna acum urmatoarele nume: Teofil, Ulfila (apostolul gotilor, botezat în rit arian de episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia în limba germana în 350), Godas sau Silvanus . Toate parohiile dimpreuna cu preotii lor si cu episcopii formau asa-numita "Biserica a lui Dumnezeu" care se afla în tara gotilor. Titulatura ei era: "Biserica lui Dumnezeu si a tuturor parohiilor Sfintei Biserici Ortodoxe din Capadocia", condusa în vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La "construirea" acestei Biserici a contribuit în mod deosebit Sava Gotul, misionar crestin din Capadocia, care a suferit martiriul în anul 372, cu ocazia persecutiei dezlantuite de Atanarich. Din Actul martiric al Sfântului Sava , ca si din activitatea cunoscuta a episcopilor mentionati mai sus, deducem ca Biserica existenta în regiunea dominata de goti, avea edificii de cult (bazilici) si a activat pentru raspândirea crestinismului în masa autohtonilor si a barbarilor.

Pacea din 369 cu gotii nu a avut consecinte durabile, deoarece patrunderea hunilor în 375-376 în regiunile nord-dunarene a tulburat echilibrul care se stabilise, obligând populatiile germanice sa se deplaseze spre sud.

Atacat de huni[6] în regiunile Nistrului, Atanarich se va retrage spre Siret si Muntii Carpati, unde va încerca sa-si organizeze rezistenta. Este foare probabil ca în aceasta perioada sa fi fost construit santul de aparare împotriva hunilor, între Siret si Prut, în dreptul localitatii Stoicani (jud. Galati). Nesiguranta creata de deplasarea hunilor, precum si o serie de neîntelegeri aparute între Atanarich si unii principi goti precum Frithrigen sau Alaviv, îi va determina pe acestia din urma sa ceara împaratului Valens permisiunea de a imigra în Imperiu, promitând în schimb sa devina crestini si sa apere provinciile dunarene împotriva unor atacuri. Valens a consimtit la aceasta, dar aflându-se în Orient, unde lupta cu persii, nu a putut controla îndeaproape modul în care se desfasura întelegerea. Gotii trec Dunarea pe la Durostorum, dar administratia romana, în special conducatorii diocezei Tracia, Lucinus si Maximus, nu le-au asigurat hrana necesara pâna când acestia trebuiau asezati în calitate de coloni. Mai mult decât atât au fost si înfometati, pentru a supravietui fiind nevoiti sa-si vânda obiectele de pret si copiii ca sclavi. În mod firesc gotii aflati deja în Imperiu se vor revolta, având de partea lor si pe cei de dincolo de Dunare. Armatele romane vor fi înfrânte, iar mai multe provincii vor fi devastate. Presat pe de-o parte de populatia romana, iar pe de alta de ravagiile barbarilor, Valens se va angaja într-o lupta directa, soldata însa cu înfrângerea sa la Adrianopol în 378. Dezastrul din acest an va avea consecinte grave pentru Imperiu: de acum încolo gotii vor ramâne pentru totdeauna în granitele Imperiului, se vor amesteca în treburile sale interne, detinând o pondere de care conducerea de la Constantinopol va trebui sa tina seama . În batalia de la Adrianopol moare si Valens, ars probabil de viu într-o casa în care se retrasese pentru a-si lega ranile.