Valentele militare ale spionajului tehnico-economic in ajunul si in perioada primului razboi mondial

Valentele militare ale spionajului tehnico-economic n ajunul si n perioada primului razboi mondial

Secolul al XX-lea a început sub semnul pregatirilor fe­brile ale puterilor imperialiste în vederea primului con­flict mondial, menit sa realizeze reîmpartirea coloniilor si sferelor de influenta, pentru jefuirea si înrobirea celor­lalte popoare.

Pentru spionajul tehnico-economic, pregatirile în vede­rea dezlantuirii razboiului au însemnat o largire a cîmpu-lui de activitate catre obiective specific militare, în masura în care mijloacele tehnico-stiintifice au devenit tot mai indispensabile razboiului, într 22322e424w epatrunderea dintre preocuparile spionajului militar si cele ale spionajului industrial a crescut din ce în ce mai mult, astfel încît informatiile referitoare la armamente au devenit cele mai importante obiective ale spionilor, fie ei militari sau specialisti în probleme tehnico-economice.

O lupta înversunata pe acest teren s-a dat între prin­cipalii fabricanti si negustori de arme ai Europei Schneider si Krupp. In anul de exemplu, firma franceza Schneider a încercat sa vînda tunuri de mm guvernului brazilian, dar, în ajunul demonstratiei practice din poligon, depozitele care adaposteau proiectilele au luat foc, fapt ce a amînat încheierea contractului. Repre­zentantii firmei Schneider au acuzat în mod deschis firma Krupp de a fi comis acest act de sabotaj prin agentii sai secreti.

Un an mai tîrziu, fabricantul francez a venit din nou, debarcîndu-si munitiile într-unul din porturile braziliene. De data aceasta, administratia locala a cailor ferate a refuzat transportul lazilor cu proiectile spre interiorul tarii, pe motivul ca materialul era periculos pentru secu­ritatea instalatiilor feroviare. Oamenii lui Schneider s-au descurcat totusi, închiriind la un pret mare mijloace de transport rutier.

Agentii firmei Krupp au gasit însa alta modalitate de a contracara intentia firmei franceze. Guvernul brazilian a primit un raport, abil falsificat din punct de vedere tehnic, din care reiesea ca Franta ar furniza armament guvernului din Peru, pe timpul acela inamic al Braziliei. Agentii germani au anulat însa efectul acestei actiuni de "intoxicare", printr-un exces de zel prost inspirat în raportul respectiv se strecura, destul de stîngaci, ideea ca Brazilia ar trebui sa cumpere arme de la Krupp pentru a se putea apara cu succes împotriva unei eventuale agre­siuni peruviene realizata cu armamentul francez.

în acelasi timp în care Krupp si Schneider se luptau pe piata America Latine, în Europa îsi jucau renghiuri similare Hiram Maxim, inventatorul mitralierei cu ace­lasi nume, si nu mai putin cunoscutul negustor de arme Basil Zaharoff. Cu prilejul demonstratiei calitatilor unui tun cu tragere rapida pe care Maxim o organizase pen­tru conducatorii militari italieni în localitatea La Spezia, servantii care trebuiau sa mînuiasca tunul în cauza s-au prezentat la poligon atît de beti încît a fost imposibil sa se discute cu ei. Cînd dialogul a devenit realizabil s-a aflat ca agentii lui Zaharoff îi atrasesera pe cei doi ser­vanti într-un local de noapte unde au baut pîna dimi­neata. Mai tîrziu, pentru a sabota o demonstratie similara la Viena, de data aceasta cu mitraliera Maxim, agentii re­telei de spionaj industria], sabotaj si diversiune ,,ZZ", care lucrau pentru Zaharoff, nu s-au multumit numai cu drogarea servantilor, ci au organizat, pur si simplu, de­fectarea mitralierei aduse în Austria.

Desi se aflau în preajma conflictului mondial, cînd contradictiile intercapitaliste se manifestau pe multiple planuri, fabricantii si negustorii de arme nu cunosteau granite. Astfel, devenise cu totul normal faptul ca un birou de cercetari stiintifice sau o firma industriala dintr-o tara sa execute comenzi militare pentru o alta tara, care putea deveni ulterior vrajmasa. Birouri particulare de cercetari si inventii aflate în Statele Unite lucrau pentru Germania, iar unele din Germania executau comenzi pentru Anglia. Unul din aceste birouri de cercetari din S.U.A., apartinînd avocatului Isaac Rice, a elaborat în

anul planurile pentru constructia submarinului dupa brevetul cumparat de la un irlandez, anume J. D. Holland. Acesta crease, cu mijloace proprii, un submersibil de gabarit redus pe care visa sa-1 foloseasca pentru distru­gerea puterii maritime a Angliei, dar pe care a avut prevederea sa-1 înregistreze la oficiul de inventii si patente. Intrînd în posesia brevetului si a planurilor, Rice a încheiat un acord cu "Vickers" pentru constructia de submarine astfel încât dupa cum remarca, nu fara un dram de ironie, autorul francez Jaques Bergier arma destinata sa-i distruga pe englezi a ajuns foarte repede în manile Marii Britanii.

Nu numai englezii au devenit proprietarii planurilor spionii nemti au reusit sa le procure si ei foarte repede, fie din Statele Unite, fie chiar de la inventator, din Ir­landa. Cert este faptul ca germanii s-au dovedit deosebit de operativi si perseverenti în ce priveste constructia si utilizarea submarinelor în timpul ambelor razboaie mon­diale, cauzînd flotelor engleza si americana pierderi în­semnate în nave, materiale si vieti omenesti.

începerea ostilitatilor din anul a intensificat în tarile beligerante, si mai ales în Germania, activitatea de cercetare pentru punerea la punct a unor arme noi, capa­bile sa asigure initiativa pe cîmpul de lupta si superio­ritatea asupra dusmanului.

Unul din mijloacele de ucidere în masa fabricat în perioada primului conflict mondial au fost "gazele de lupta''. Cel care a initiat folosirea acestor mijloace de exterminare, si a trait timp suficient de îndelungat pen­tru a fi ajuns de blestemele victimelor sale, a fost chi­mistul german Fritz Haber. El a elaborat metoda produ­cerii industriale a amoniacului prin sinteza directa a azo­tului si hidrogenului.

Cînd i s-a pus problema realizarii unei arme care sa puna capat razboiului de pozitie, ruinator pentru nemti, si sa le asigure victoria, Haber a propus utilizarea gaze­lor asfixiante pe baza de clor. Pentru a proteja pe soldatii proprii aflati în zona de actiune a noii arme, Haber a pus la punct, în sase luni, prototipul unei masti împotriva gazelor.

Istoria a consemnat cu multe detalii si amanunte îm­prejurarile în care arma secreta sugerata de Haber a fost utilizata pentru prima data, la aprilie Nu vom reproduce aici aceste evenimente istorice care depasesc cadrul subiectului nostru. Vom consemna doar faptul ca aparitia gazelor de lupta, si mai ales a mijloacelor balis­tice pentru transportarea lor la tinta (în principal obuze de artilerie), a produs în centralele serviciilor de infor­matii francez si englez o agitatie similara cu aceea pe care o produce patrunderea unei insecte straine într-un stup de albine. Se cerea sa fie obtinute, cu maximum de rapi­ditate, informatii despre gazele de lupta astfel încît oamenii de stiinta din lagarul propriu sa poata elabora mijloace pentru neutralizarea noii arme. Acest lucru 1-a reusit agentul francez Charles Lucieto trimis în misiune în Germania.

Cunoscator perfect al limbii si obiceiurilor din tara pe care o spiona, Lucieto s-a deghizat în comis voiajor si a început prin a cerceta localitatile din Renania unde erau concentrate uzinele producatoare de armament si munitii ale Germaniei. El se straduia sa se apropie mai ales de uriasa întreprindere Krupp din Essen, adevarata cetate întarita care producea tunuri de toate calibrele, precum si proiectilele necesare acestora. Cum primele investigatii n-au dat rezultate prea încurajatoare, Lucieto si-a îndrep­tat atentia catre uzinele chimice, îndeosebi cea de anilina din Baden si cea de produse sodice din Mannheim care, prin dimensiunile si importanta lor, reprezentau obiec­tive comparabile cu întreprinderea lui Krupp.

Cîteva vizite la Mannheim 1-au lamurit asupra fap­tului ca de aici plecau zilnic o multime de vagoane cis­terna al caror continut era destinat uzinei de piese si mu­nitii de artilerie de la Essen. Agentul francez s-a reîntors în acest oras unde riscurile de a fi reperat si capturat erau extrem de mari datorita retelei puternice a contra­spionajului german care opera în regiune. Stînd ore în­tregi prin cafenelele în care lucratorii lui Krupp îsi pe­treceau timpul liber si tratîndu-i cu bere, Lucieto a avut norocul sa dea peste un politist batrîn, betiv si palavragiu, care era angajat în corpul pentru paza de noapte a uzi-

nei. Ascultînd destainuirile batrînului referitoare la o apropiata demonstratie în care urmau sa fie folosite proiectile umplute cu gaze, agentul francez si-a mani­festat cu multa abilitate îndoiala "Gaze otravitoare în proiectile Dintr-un tun obisnuit Imposibil Un ase­menea obuz gol pe dinauntru va exploda înca înainte de a parasi teava tunului !...". încalzit de bere si de ardoarea discutiei, batrânul continua sa insiste ca proiectilele lui Krupp pot fi umplute cu gaze, iar tunurile sale pot trage cu aceste proiectile. El s-a declarat gata sa dovedeasca acest lucru. Lucieto a pariat de marci, ca asemenea lucruri sînt imposibile.

Pentru a cîstiga un pariu atît de substantial, politistul a lasat la o parte toate regulile interne de securitate si 1-a introdus pe noul sau "prieten" chiar în poligonul unde urma sa aiba loc experimentarea oficiala a uimitoarelor proiectile noi. Din punctul lor de observare, retras dar bine plasat, cei doi au vazut sosind, dupa putina vreme, cîteva automobile oficiale din care a coborît însusi Kaiserul Wilhelm al II-lea, cu întregul sau stat major.

Pentru experienta au fost aduse în poligon un tun de mm, precum si un tun greu, de marina. Drept tinta servea o turma de oi. S-a tras mai întîi cu tunul de cîmp, iar proiectilul ajuns la sol a explodat cu un suierat usor, total diferit de zgomotul obisnuit al exploziei srapnelelor. Imediat, aproape concomitent, s-a tras si cu celalalt tun. Dupa fiecare explozie s-au ridicat norisori mici de fum galben-verzui pe care vîntul i-a împins catre turma aco-perind-o cu valul lor de ceata. Cînd aceasta ceata s-a risipit, pe locul unde pascuse turma nu mai ramasese nimic viu. Iarba parea arsa, iar pamîntul acoperit de un strat de rugina.

Dupa ce automobilele oficiale au plecat, Lucieto a spus batrînului paznic care îl introdusese pe poligon "Am pierdut multi bani dar nu-mi pare rau. Acum sînt convins ca marile realizari ale stiintei germane vor zdrobi pe dusmanii nostri. As vrea sa culeg însa cîteva schije ale proiectilelor trase pe care sa le pastrez în amintirea acestei zile". Paznicul, care îsi aranjase în buzunar cele de marci, "pariul" cîstigat, n-a vazut nici un fel

de inconvenient în satisfacerea dorintei unui om atît de generos. Pentru a evita observarea lui Lucieto pe poligon, batrînul paznic s-a apucat sa caute personal schijele cerute, fara sa banuiasca nici un moment ca acestea¹ vor ajunge în numai trei zile la Paris, unde un chimist, Edmond Boyle, a identificat moleculele de gaz ramase pe fragmentele de metal. Erau molecule de difosgen.

In istoria cunoscuta a spionajului sînt mentionate pu­tine misiuni executate cu un succes atît de deplin ca¹ cea realizata de Lucieto. El a obtinut date foarte pretioase fara a fi fost descoperit si a reusit sa transmita centralei cele aflate fara ca dusmanul sa se sesizeze si deci fara ca acesta sa poata lua contramasuri. Reusita misiunii sale a fost completata de hotarîrea judicioasa de a procura o mostra a materialului ce prezenta interes.

Culegerea unor asemenea mostre a devenit o practica curenta în activitatea de spionaj tehnico-economic. Se cunosc ca?,uri în care spionii au furat salopetele unor muncitori care lucrau la obiective secrete pentru a pro­cura astfel ramasite de material si apoi a face posibila analiza lor.

Cu de ani în urma, spionii trimisi sa adune infor­matii referitoare la experientele cu arma nucleara îsi riscau viata pentru a patrunde în zona unde avusese loc explozia, pentru a ridica de la fata locului esantioane de apa, de pamînt sau de roca. Mostrele de roca sînt deose­bit de utile si pentru identificarea unor zacaminte de materii prime, respectiv pentru analiza minereului.

O alta arma care a asigurat un anumit avantaj ger­manilor, mai ales în faza initiala a primului razboi mon­dial, a fost dirijabilul numit "Zeppelin", dupa numele constructorului. Ca urmare a primelor bombardamente realizate de zeppeline, pe front si mai ales în spatele frontului, serviciile de informatii englez si francez au început sa se preocupe activ de procurarea datelor pri­vind procesul de fabricatie. Primele informatii primite de la agenti care operau în preajma uzinelor de la Frie-drichshafen si Mannheim, unde se fabricau zeppelinele, indicau drept elemente cheie formula aliajului de duralu-miniu, formulele unor adezivi necunoscuti în Marea Bri-

tanie si Franta, precum si procedeele noi folosite pentru imperrneabilizarea generala a dirijabilului. Cunoasterea tuturor acestor elemente ar fi putut fi facilitata în mod .hotarîtor de capturarea unei aeronave "Zeppelin" în stare de functionare de aceea, agentii din regiunile în care se aflau bazele de decolare ale acestor dirijabile au primit sarcina sa semnaleze din timp plecarea lor în misiune. Pentru aducerea la sol a unui "Zeppelin¹¹ intact au fost construite arme si proiectile special adaptate. Toate aceste masuri n-au dat însa rezultatul asteptat. Totusi scopul a fost atins printr-o întâmplare, într-o zi de toamna, din octombrie cînd nemtii au pregatit unul dintre cele mai mari atacuri aeriene împotriva teritoriului Marii Britani?, din cele dirijabile uriase care au decolat în acest scop de la o baza din Belgia, doua au fost nevoite sa se întoarca datorita unor defectiuni de motor. Restul au ajuns deasupra porturilor si zonelor industriale si le-au bombardat sistematic, cauzînd numeroase pagube si vic­time omenesti. La întoarcere însa, escadra a fost împras­tiata de o furtuna puternica astfel încît doar sase zeppeline au mai putut sa ajunga la o baza din Germania; celelalte cinci au fost doborîte deasupra Frantei de avioanele de vînatcare si mitralierele antiaeriene. De fapt, doua dintre ele, respectiv L.49 si L.51 au fost nevoite sa aterizeze în raza localitatii Bourbonne les Bains, la aproximativ km de Cartierul general al Corpului expeditionar american din Franta. L.49 a fost capturat intact; L.51 s-a lovit de sol cu partea din fata, a sarit în sus, s-a lovit din nou si a fost apoi tîrît de vînt pe o anumita distanta pîna cînd cîrma sa de directie s-a lovit iar de un copac si s-a des­prins de aparat. Usurat de aceasta greutate, L.51 a luat înaltime zburînd în directia marii, în adîncurile careia a pierit împreuna cu întregul sau echipaj.

Colonelul Williams, din serviciul de informatii al armatei S.U.A., sosit în graba de la Cartierul General din Chaumone, a aflat de la ofiterii combatanti americani si francezi, ce se gaseau deja în preajma dirijabilului L.49, ca la bordul acestuia nu s-au gasit nici un fel de documente sau harti, întrucît echipajul capturat avusese timpul sa le distruga. Williams a hotarît împreuna cu

It

unul din colegii sai englezi, care sosise între timp la fata locului, sa procedeze la o scotocire a terenului pe traseu! urmat de "Zeppelin"-ul L.51, traseu indicat clar de dîra lasata pe pamînt de cîrma de directie. Aceasta hotarîre s-a dovedit a fi inspirata deoarece într-o mlastina situata pe traseul respectiv, cei doi ofiteri de informatii au des­coperit hartile dirijabilului si codul de operatii al subma­rinelor germane cu care zeppelinele aveau întîlniri frec­vente în largul marii. Cu ajutorul acestui cod, amiralitatea britanica a început sa intercepteze cu regularitate ordi­nele transmise prin radio de catre comandamentul marinei germane, fapt ce a contribuit ia scufundarea multor nave nemtesti. "Zeppelin"-ul L.49 capturat a putut fi studiat în voie.

Nu putem încheia istoria actiunilor secrete duse în jurul dirijabilelor "Zeppelin" fara a relata un caz care a implicat soarta si, în final, viata unuia din compatriotii nostri.

Mult mai putin cunoscut decît marii pionieri ai aero­nauticii noastre nationale Vuia, Vlaicu sau Coanda, mo­destul mecanic Dumitru Popescu nascut în anul în comuna Tisesti-Muscel a fost si el un inventator. Acest lucru era cunoscut si de contele von Zeppelin, care nu s-a jenat sa-i fure inventia cea mai importanta, si anume, cîrma necesara ghidarii balonului rigid.

In ianuarie Dumitru Popescu si-a vîndut casuta modesta si putinele lucruri de care dispunea si a plecat la Viena, însotit de un inginer, Boicescu, si de un austriac numit Schwank. Ajuns în capitala imperiului austro-ungar, el si-a brevetat inventia si apoi a dat un anunt în ziare oferind spre vînzare procedeul pe care îl realizase. La putina vreme, mecanicul român a primit din partea con­telui von Zeppelin o oferta scrisa care se ridica la suma de lei, iar reprezentantul lui Zeppelin de la Viena, un anume maior Gross, 1-a contractat pe Popescu pentru a organiza o prima experimentare a cîrmei. Motorul diri­jabilului procurat de Gross în vederea acestei experimen­tari nu era suficient de bine reglat, astfel încît, dirijabi­lul s-a prabusit în timpul probelor, dîndu-i lui Gross pretextul de a amîna cumpararea dispozitivului lui

c.

Popescu sub motivul ca acesta mai necesita unele îm­bunatatiri. Ca urmare a experientelor facute în plina iarna, în cîmp deschis, inventatorul român s-a îmbolnavit grav de pneumonie, fiind nevoit sa ramîna timp de mai multe luni în spital si sa predea conducerea lucrarilor de punere la punct a cînnei austriacului Schwank. Curînd s-a vadit ca Schwank, devenit prieten cu "un om de afaceri" vienez, anume Birenbach, voia sa stie tot mai multe amanunte, ce nu-i erau necesare, privind princi­piile de constructie si functionare a cîrmei lui Popescu. Ca urmare, românul s-a lipsit de sprijinul lui Schwank si a' parasit spitalul în luna septembrie pentru a-si termina singur lucrarile de perfectionare a inventiei. Ne-avînd un motor corespunzator, Dumitru Popescu a fost nevoit sa foloseasca un motor cu benzina. La noiembrie inimosul mecanic român a murit ca urmare a ex­ploziei motorului necorespunzator, în timp ce facea ex­periente cu balonul în aer. Heinrich Birenbach a fost primul care a ajuns la spitalul unde fusese transportat corpul neînsufletit al lui Dumitru Popescu si a izbutit sa subtilizeze caietul cu însemnari si memoriul stiintific al inventiei pe care decedatul le pastrase totdeauna asupra sa. Ulterior, prin anul maiorul Gross s-a certat cu contele von Zeppelin si a dezvaluit presei amanunte în legatura cu felul cum a ajuns inventia lui Popescu în mîinile fostului sau patron, cu ajutorul spionului Birenbach.

Pe lînga misiunile strict informative, spionii aveau si sarcina de a organiza acte de sabotaj si diversiune menite sa dezorganizeze efortul industriei de razboi a inamicului sau sa împiedice aprovizionarea trupelor aflate pe front. Sub acest raport, primul razboi mondial a consfintit in­cluderea sabotajului¹ si diversiunii în arsenalul armelor

Termenul "sabotaj" deriva din cuvîntul francez sabot (papuc de lemn). Ţesatorii francezi din secolul al XIX-lea aruncau acesti papuci ia angrenajele noilor razboaie de tesut mecanice, temîn-du-se ca aceste masini noi îi vor lasa muritori de foame.

de lupta ale spionajului tehnico-economic împotriva con­curentului sau dusmanului.

Pentru perioada primului razboi mondial este ilustra­tiva actiunea de sabotaj si diversiune organizata de germani pe teritoriul Statelor Unite, cu scopul de a împiedica cît mai mult cu putinta aprovizionarea cu arme, munitii si alte materiale a armatelor Antantei. Aceasta actiune, con­dusa în principal de capitanul de marina Franz Rien-telen, spion militar german, a început cu mult timp îna­inte de participarea la ostilitati a S.U.A.

Memoriile lui Rientelen, din care unele extrase au apa­rut în traducere româneasca cu peste de ani în urma, ne ofera o imagine asupra dimensiunilor acestui adevarat razboi diversionist si asupra metodelor sale, unele deo­sebit de ingenioase. Din aceste memorii rezulta ca, odata ajuns în America, în aprilie Franz Rientelen, care poseda un pasaport elvetian eliberat pe numele de Emil V. Gasche, si-a constituit o retea numeroasa de agenti recrutati atît din rîndurile cetatenilor americani de na­tionalitate germana si irlandeza, cît si din marinari ger­mani ale caror nave fusesera sechestrate în porturile S.U.A. la începutul razboiului. Acesti agenti erau aprovi­zionati cu bombe retard de o constructie inedita, imagi­nata de un chimist local de origina germana numit Schelle. Spre deosebire de bombele obisnuite de acelasi gen, care erau declansate de un mecanism de ceasornic zgomotos, bomba cu efect întîrziat a lui Schelle functiona în momen­tul în care o cantitate de acid sulfuric concentrat, plasata la una din extremitatile unui tub de plumb, rodea pla­cuta de cupru care o separa de cealalta jumatate a tubu­lui în care se gasea un amestec din zahar si din asa-nu-mita "sare a lui Berthollet" (cloratul de potasiu). Intrarea îri contact a celor trei substante provoaca o ardere in­tensa, cu degajare mare de caldura. Intervalul de timp ce se scurgea de la construirea bombei pîna la intrarea ei în actiune era în functie de grosimea placutei de cupru si putea fi calculat cu aproximatie de minute. Aceste masini infernale de tip Schelle, de forma si dimensiunile unei tigari groase de foi, erau ascunse cu destula usurinta de agentii lui Rientelen în calele vaselor ce transportau

munitii spre Europa. Reactia chimica survenea la cîteva zile dupa plecarea navei si provoca un incendiu în maga­ziile ce adaposteau lazile cu obuze. Chiar daca aceste incendii nu duceau întotdeauna la scufundarea vasului, atribuita o vreme, fara prea multe cercetari, submarinelor germane, apa de mare deteriora si munitiile ramase in­tacte. Aceste munitii ajungeau în Europa în stare atît de proasta încît nu puteau fi folosite. De aici decurgeau prostul lor renume, precum si frictiunile între autorita­tile aliate si furnizorii americani.

Masurile de paza luate de politia porturilor si organele de contraspionaj americane, întarite cu specialisti englezi, au devenit atît de eficiente încît, dupa un timp, agentii lui Rientelen s-au dovedit incapabili sa împiedice ajun­gerea pe front a materialelor americane. Diversionistii germani au început sa foloseasca atunci unele lacune ale legislatiei americane, organizînd niste "sindicate" cu aju­torul carora instigau la greva muncitorii din uzinele pro­ducatoare de munitii si din docurile unde se încarcau vapoarele pentru Europa. La reusita partiala a acestor actiuni au contribuit nu numai fondurile secrete germane puse din abundenta la dispozitia lui Rientelen pentru plata ajutoarelor de greva, dar si faptul ca multi dintre muncitori si docheri erau irlandezi ostili Angliei.

Determinat sa se reîntoarca în Germania, Rientelen a fost debarcat de pe vaporul pe care calatorea sub identi­tatea elvetiana, în timp ce strabatea apele teritoriale bri­tanice si internat într-un lagar. Dar dupa intrarea S.U.A. în razboi, el a fost extradat la cererea autoritatilor ame­ricane si condamnat la patru ani munca silnica pe care i-a executat în perioada în penitenciarul Atlanta. Dupa eliberarea sa, Rientelen s-a stabilit în Marea Bri-tanie. El a adoptat ulterior o atitudine antihitlerista si a adus organelor secrete britanice unele servicii despre care acestea s-au abtinut pîna în prezent sa dea amanunte, în anul Rientelen a murit subit la Londra, în timpul unei calatorii cu metroul.

Activitatea secreta desfasurata în perioada primului razboi mondial în Europa centrala si de sud-est a inclus si aspecte importante de spionaj tehnico-economic. Ulti-

mul sef al serviciului de informatii austro-ungar, colonelul Maximilian Ronge, a dedicat acestor aspecte un capitol al memoriilor sale. El arata ca "dusmanii erau foarte curiosi sa cunoasca starea industriei imperiului pentru a-si putea da astfel seama cît timp va putea rezista acesta efortului de razboi". De asemenea, spionii Antantei cau­tau sa descopere si sa lichideze caile secrete prin care economia statului habsburgic primea din tarile neutre unele materiale de extrema necesitate. Sarcina acestor spioni a fost dupa parerea lui Ronge considerabil usurata de lipsa de vigilenta de care au dat dovada, o buna bucata de timp, organele de contrainformatii aus­triece fata de problemele spionajului tehnico-economic a carui combatere ramasese la latitudinea si priceperea pro­prietarilor de uzine si fabrici. Atmosfera de nepasare ce domnea atît în cadrul organelor de contrainformatii cît si în cercurile conducatoare ale economiei în primele luni ale razboiului a fost reliefata si de faptul ca dupa înce­perea ostilitatilor Sectia de export a Camerei de comert a continuat sa publice în "Gazeta vieneza" adresele tuturor intermediarilor "demni de încredere" din tarile neutre, precum si de faptul ca Biroul tehnic al consultantului Julius Owerhoff din Viena n-a vazut nimic daunator în publicarea unei "liste de referinta" în care figurau între­prinderi ce lucrau pentru armata, inclusiv unele construite dupa începerea razboiului si, deci, puteau fi necunoscute inamicului. Desigur ca "intermediarii demni de încredere" folositi de întreprinderile austriece în tarile neutre au fost imediat luati în atentie de serviciile de informatii ale tarilor Antantei, iar lista lui Owerhoff a ajuns nu se stie pe ce cai în Elvetia.

Ronge relateaza în memoriile sale faptul ca inamicul manifesta un interes mare fata de diferitele materiale "ersatz" (surogate) inventate si puse în comert pe piata interna a Germaniei si Austriei pentru a suplini marfu­rile ce nu mai puteau fi procurate din import. Un loc de seama între aceste materiale îl ocupa cauciucul sintetic.

Odata lansate pe pistele spionajului tehnico-economic, organele de contrainformatii austriece n-au întîrziat sa constate ca inamicii lor se ocupau intens si cu organizarea

unor actiuni de sabotaj si diversiune. Serviciul de con­traspionaj austriac a devenit constient de faptul ca struc­tura multinationala a imperiului care îngloba milioane de cetateni ce simpatizau cu tarile Antantei (cehi, croati, români, slovaci, polonezi etc.) facilita introducerea în spa­tele frontului propriu a unor agenti si mijloace destinate organizarii activitatii de sabotaj si diversiune. In lega­tura cu aceasta se stabilise faptul ca pe teritoriul Rusiei si în România functionau cîteva centre speciale de pre­gatire a echipelor de sabotori si diversionisti. Intrucît un mare numar de prizonieri capturati pe front erau folositi în industrie a existat temerea ca unii din ei s-ar putea deda la acte de sabotaj si diversiune, mai ales la instiga­rea serviciilor de spionaj ale tarilor lor de origine.