Veacul fanariotilor (1711-l821)

Veacul fanariotilor (1711-l821)

Asa-numita „epoca fanariota' a fost foarte hulita in veacul trecut si in veacul nostru. Dar trebuie spus ca a fost cel mai mic rau dintre relele posibile, fiindca in momen­tul cand turcii s-au temut ca noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam sanse sa redevenim inde­pendenti. Puteam ori sa fim pasalac, ori sa avem guver­natori greci veniti de la Constantinopol. A doua varianta era de preferat, cu atat mai mult cu cit primii domnitori fanarioti nu au fost rai. Nicolae Mavrocordat avea o bunica musatina si se considera os de domn. Tatal sau, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adica „pastratorul tainelor', un fel de „secretar de stat' (n-avea voie sa fie ministru, dar era al doilea in ministerul de externe otoman), era un om de o mare iscusinta si inte­ligenta, incat el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii paraseau toata Ungaria si Transilvania, precum si parti din Serbia si Croatia. Iar turcii nu i-au taiat capul. Au taiat capul ministrului turc, dar el a ramas in viata, si amandoi fiii lui, Nicolae si Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei si Moldovei. Sotia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domnitei Casandra a Moldovei, stranepoata a lui Stefan cel Mare.

Acesti Mavrocordati s-au considerat deci os de domn, nu se aflau ca niste straini la noi in tara. Interesant este ca toate familiile fanariote care au venit pe urma, in afara de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-l790), toate aceste familii care au ajuns a da domnitori la noi erau inrudite cu Mavrocordatii, ca si cand ar fi fost os de domn „de gradul doi', chiar si Ghiculestii, care domnise­ra deja in secolul XVII, si cele doua familii de origine romana, Racovita si Callimachi (Calmasul). Epoca fanari­ota n-a inceput deci printr-o ruptura totala cu trecutul. Boierii nostri, sau chiar poporul, nu au simtit o schimbare de regim. Cu vremea insa, situatia a devenit din ce in ce mai grea. Toti acesti domnitori fanarioti care, ca sa ajunga domni, dadeau bani la Poarta, ba si peschesuri pe la viziri, au adus din ce in ce mai multi oameni de-ai lor, din Fanar, rude sau creditori.

Fanarul era un cartier din Constantinopol, in afara zidurilor orasului, spre golful care se numeste Cornul de Aur. Se pare ca numele de Fanar vine de la frantuzescul „fanai', adica un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul asa-zisului Imperiu Latin, dupa cruciada de la 1204. In acest cartier al Fanarului, turcii, cateva decenii dupa cucerirea Bizantului, cand au inceput sa repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor sa revina. Bunaoara, au lasat mai intai taranii din jurul orasului sa vina sa-si vanda marfa, sa aprovizioneze, sa hraneasca noua populatie turceasca de functionari, ostasi, meseriasi si negustori. Iar taranii greci, cand erau opriti la portile orasului de vamesul turc care-i controla si-i intreba: „Unde mergi?', raspundeau in limba lor: (Merg) „in oras', pe greceste: is tin polin! De unde a iesit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost considerati folositori bunului mers al capitalei si al imparatiei, li s-a ingaduit deci sa se aseze in aceasta maha­la a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto' grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizantului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli.

Majoritatea insa sunt familii care fac comert si acum se imbogatesc, iar, pe de alta parte, Poarta — adica sultanul si vizirii sai — alege dintre ei administratori ai imparatiei. De ce? Fiindca turcii, din cauza unei interpretari integriste a religiei lor, nu invata limbile crestinilor, consi­derate ca „spurcate'! Au deci nevoie de acesti greci care au invatat limbi apusene, italiana, franceza, precum si latineste, si-i folosesc ca talmaci si „functionari', cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei infiinteaza pos­tul de „Mare Dragoman', adica mare interpret pe langa sultan si marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capata o importanta nebanuita, din cauza patrunderii in mai toate secretele guvernului si a legaturilor cu toti trimisii puterilor straine (sa nu le zicem tuturor „ambasadori', in acele vremi titlul era rezervat numai pentru doua-trei mari puteri).

Primii doi domni Mavrocordati au fost mai intai mari dragomani, pentru a fi apoi numiti de Poarta voievozi in Muntenia sau Moldova — si a devenit aproape o regula: fanariotul ambitios, care visa sa ajunga domn in Principate, stia ca trebuie sa ajunga intai mare dragoman.

In veacul al XVIII-lea — de la 1711, in Moldova, respectiv de la 1716 in Muntenia — incep vremuri foarte grele pentru tarile noastre. De aceea a aparut ideea ca tot raul vine de la domnii fanarioti, ceea ce in parte e nedrept. Nu ei au fost cauza raului, ci acel regim turcesc dur si corupt, caracteristic perioadei de decadenta a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vanzarea tronurilor de la Iasi si Bucuresti pe bani grei. Si la suma „oficiala' se adaugau daruri, peschesuri, catre marele vizir sau alti demnitari care inlesnisera „tar­gul'. Domnitorul, plin de datorii, isi aducea creditorii cu el, ii facea boieri la noi in tara, ca sa se capatuiasca. S-a ajuns astfel la o situatie si mai grea decat in veacul al XVII-lea, cu o si mai mare saracire a paturii taranesti, ba si cu nemultumirea boierilor pamanteni.

intru apararea domnilor fanarioti, trebuie sa sem­nalam si cateva aspecte pozitive — si este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul.

Unii dintre acesti domni fanarioti au fost oameni de cul­tura si s-au aratat dornici de a introduce unele reforme in administrarea tarii, in special, de pilda, Grigore II Ghica si varul sau Constantin Mavrocordat. Acesta din urma, om de inalta cultura si de netagaduita cinste, a domnit de zece ori (in ambele principate) si s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi serbia. Mai intai in Muntenia, in 1746, apoi in Moldova, in 1749, dupa indelungi sfatuiri cu Adunarile de stari, a decretat ca taranii care lucrau pe mosiile altora nu mai erau legati de glie, si de asemeni a limitat numarul de zile de claca la 6 pe an in Muntenia si 12 in Moldova (trebuie subliniat ca in tarile invecinate — Transilvania, Polonia, Rusia, chiar si in Prusia orientala, numarul zilelor de claca urca une­ori la mai multe pe saptamana! De altfel, serbia in aceste tari n-a fost desfiintata decat in veacul urmator). Trebuie insa adaugat ca, prin usurarea controlului statului, peste capul boierimii, si concomitent cu cresterea exigentelor banesti ale turcilor, reforma a fost interpretata de dusmanii lui Mavrocordat ca o inasprire a regimului fis­cal, si pesemne ca la fel il vor fi interpretat adesea si taranii care fugeau de recensamant, astfel incat s-a putut crede multa vreme ca populatia tarilor, sub Mavrocordat, scazuse efectiv la jumatate. De fapt, fusese numai fuga de recensamant.

Constantin Mavrocordat a reformat si cinul boieresc: conform noii sale oranduiri, nu mai erau considerati boieri decat dregatorii de diverse ranguri, de la Curte sau din tara, iar daca intr-o familie nu se mai alegeau dregatori doua generatii la rand, membrii acelei familii decadeau la rangul de mazili, categorie mai putin privilegiata, intre boieri si mosneni (razesi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependenta de domnie.

in orice caz, Constantin Mavrocordat, in cele zece domnii, nu s-a imbogatit. Ultima oara cand i se da dom­nia, in Moldova, in 1769, din cauza ca a inceput un nou razboi cu rusii, iar Poarta are nevoie de un bun adminis­trator, e atat de sarac incat sultanul ii da mai multe pungi de bani ca sa-si poata pregati plecarea!

Mavrocordat soseste in Moldova, incearca sa apere cu armata turca granita, dar nu reuseste, cade prizonier si e omorat de un soldat rus care-l loveste cu patul pustii in cap. Coman­dantul rus, cam rusinat, i-a facut totusi o inmormantare domneasca.

O generatie dupa el, mai avem doi domni Mavrocordati, amandoi numiti Alexandru. Al doilea fuge in Rusia, in 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, si cu el ince­teaza dinastia domnilor Mavrocordati. Fanariotii au inceput sa tradeze Poarta!

Dupa „tradarea' Mavrocordatilor, regimul fanariot mai dureaza vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Sutu, Caragea si Callimachi (acestia de origine moldoveana, Calmasul, cu numele elenizat). Opresiunea, coruptia, nedreptatea sunt din ce in ce mai stridente, mai greu de suportat — si de atunci se pastreaza amintirea ca toate nenorocirile tarii vin de la regimul fana­riot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit in veacul urmator si boierii pamanteni care incercau prin aceasta afurisire retrospectiva sa se spele de pacatul de a fi indurat acel regim Si uneori de a fi profitat de el.

Totusi, in acest rastimp se cuvine semnalata cel putin o carmuire mai umana in Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-l782) care, impreuna cu sfetnicul sau, Ienachita Vacarescu, mare boier dar si mare invatat, a gospodarit bine tara in cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanariotii au adus o traditie de evergeti, adica de donatori pentru binele obstesc, in special pentru ingrijirea bolnavilor, in vremea lor s-au intemeiat mai multe spitale, gerate de eforii inzestrate cu intinse mosii — lucruri admirate de unii calatori occi­dentali.

De semnalat de asemeni ca in cursul a doua dintre ul­timele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea in Muntenia (1812-l818) — cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! — Si a lui Scarlat Callimachi in Moldova (1812-l819), s-au alcatuit primele doua coduri relativ moderne din tarile noastre — intaiul, ramas apropiat de traditia bizantina, al doilea, mai influentat de dreptul austriac.

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul in domeniul culturii. S-a constatat de curand ca in epoca fanariota s-au tiparit mai multe carti in limba romana decat in greceste. Pe de alta parte, cele doua Scoli Dom­nesti, infiintate dinainte la Bucuresti si Iasi, au devenit in epoca fanariota institutii de invatamant superior la care au venit sa studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toti greci, erau oameni invatati, scoliti in universitati apusene, iar unele cursuri s-au predat si in italiana sau franceza. Una dintre realizarile cu impor­tante consecinte a fost introducerea studiului limbii fran­ceze care devenise lingua franca — adica mijlocul general de comunicare — in Europa apuseana.

Un alt canal de penetratie a influentei franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, institutia secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvant ca le trebuia in can­celaria lor un bun redactor in limba franceza, domnii fanarioti au inceput sa aiba pe langa ei secretari propusi de ambasadorul Frantei la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsa cultura, care au comuni­cat in Apus vesti despre tarile noastre; altii au ramas in tara si s-au amestecat cu boierimea noastra. Unii au fost poate si cei care au introdus francmasoneria la noi — fenomen despre care vom mai vorbi.