Vechi 'inscrieri' in scrieri: teritoriu si arhitectura (Ana Maria Zahariade)

Vechi "înscrieri" în scrieri: teritoriu si arhitectura (Ana Maria Zahariade)

Le monde bâti est un objet étrange. A peine édifié, il semble s'animer d'une vie indépendente, et reflet énigmatique de tous leurs pouvoir, il exerce sur les humains une fascination qui appelle un commentaire interminable.

(Francoise Choay, La règle et le modèle, p.62)

Teritoriu si arhitectura este un subiect mult prea copios si, oricît ar parea de paradoxal, prea nou ca teoretizare în arhitectura pentru a fi rezolvat în aceste cîteva pagini. Arhitectura, întelegînd prin aceasta activitatea perpetua de amenajare si reamenajare a cadrului de viata, produce felurite artefacte, care se întind - în aceasta acceptiune[1] - de la obiectul de mobilier pîna la asezare si la amenajarea teritoriala. Ele compun acel univers artificial în interiorul naturalului, pe care îl numim adesea cadru construit si care implica automat feluritele moduri în care homo-artifex (oricine ar fi el: membru al tribului, mester sau arhitect) intra în relatie cu situl/teritoriul/natura în care intervine . Se naste astfel o interactiune care are un început, fondator pentru arhitectura, dar care nu se poate sfîrsi decît atunci cînd actorii vor înceta sa mai existe.

Obiectul lucrarii de fata nu este însa aceasta interactiune în sine, oricît de importanta ar fi ea pentru felul în care ia forma construitul. Lucrarea va încerca sa evidentieze numai modul în care aceasta relatie elementara este conceptualizata si consemnata si, mai restrîns, felul în care au pus-o în cuvinte si înscris-o în carti fauritorii specializati ai cadrului construit, adica aceia pe care, macar în virtutea inertiei, îi numim arhitecti. Cercetarea este astfel restrînsa la cum reflecta gîndirea de arhitectura relatia cu situl/teritoriul/natura în procesul edificarii, ceea ce impune înca o decupare: la ce anume scrieri vom face apel. Aparent lucrurile sînt simple: se porneste cu începutul, dar c 18318c22s are este acesta?

"Opera construita" a facut obiectul multor comentarii, care formeaza un corpus literar urias produs de toate culturile urbane. Locul în care se concentreaza referintele din perspectiva arhitecturala la relatia dintre edificat si teritoriu este literatura despre oras, care, pe masura ce constinta de sine a culturii occidentale se adînceste, devine un simbol al acesteia. Dar conceptul de oras ca obiect edificat se consolideaza lent, la fel si o teorie a edificarii. Dupa cum argumenteaza (imbatabil, dupa mine) Françoise Choay, discursul autonom despre edificare, cu pretentia de a se fonda pe o logica proprie, pe "unica autoritate a procedurilor specifice din care ia nastere spatiul construit", a aparut pentru prima oara abia în Europa secolului al XV-lea: un fapt cultural insolit, "scandalos chiar", ale carui importanta, singularitate si îndrazneala se uita adesea[3]. "Uitam ca" - spune autoarea - "sacrul si religia au fost, traditional, marii ordonatori ai spatiului uman, prin jocul cuvîntului si al scrisului care, în timpuri arhaice, derulau asupra monumentelor prescriptiile zeilor. Uitam ca, în societatile care nu cunosc scrierea, organizarea spatiului construit reiese din concurenta ansamblului de practici si de reprezentari sociale, fara ca un cuvînt sa desemneze reflectarea ideii de amenajare spatiala. Uitam de asemenea ca în cultura araba nu a existat niciodata macar un singur text specializat privind structurarea spatiilor urbane, de a caror complexitate arhitectii si urbanistii occidentali sînt astazi uimiti. Altfel spus, ignoram sau cunoastem deformat faptul ca elaborarea si autonomizarea unui discurs fondator al spatiului este de origine recenta si occidentala. Diseminarea sa era inevitabila atîta timp cît, gratie revolutiei industriale, patronul cultural occidental se impune, de bunavoie sau prin forta". De aceea, pentru a studia reteaua teoretica care uneste arhitectura si teritoriul în interiorul unei constructii discursive despre spatiul edificat, recursul la textele instauratoare ale "stiintei" arhitecturale si urbanistice este absolut necesar.

Termenul însusi de text instaurator apartine tot autoarei mai sus citate: pentru a depista care sînt acele texte a caror forta de transgresie stabileste cu spatiul construit o relatie inaugurala, texte care fondeaza gîndirea arhitectural-urbanistica de astazi, Françoise Choay stabileste o taxinomie a discursurilor referitoare la spatiul edificat începînd din Antichitate. Ea stabileste mai multe tipuri de texte: inaugurale, realizatoare, argumentative, prescriptive, comentatoare, descriptive etc. Textul instaurator este cel care "îsi da ca obiectiv explicit constituirea unui aparat conceptual autonom permitînd conceperea si realizarea de spatii noi si neavenite".[5] În aceast registru sînt incluse trei categorii de texte: tratatele de arhitectura, utopiile si, mai tîrziu, scrierile propriu zise de urbanism, texte care se solidarizeaza în proiectul lor fondator de spatiu. Tratatele elaboreaza un tip de concepere a spatiului prin aplicarea de principii si de reguli, utopiile propun conceptia prin imitarea unor modele, doua tipuri diferite de atitudini în fata proiectului constructor. Ambele atitudini fac parte integranta din teoriile moderne de urbanism, pe care le-au marcat cu "o pecete indelebila " . Trecute prin filtrul criteriilor de continut si de forma literara stabilite de autoare, De re aedificatoria a lui Leon Battista Alberti si Utopia lui Thomas Morus sînt primele în cele doua tipuri selectate; scrierile anterioare lor intra în alte categorii textuale, chiar daca sînt înrudite în multe sau daca au contribuit la constructia textelor instauratoare. Asa cum nu intra în baremele propuse nici multe dintre scrierile care se autointituleaza ca atare si sînt ulterioare celor doua .

Urmarind aceasta logica, comunicarea ar trebui sa se refere la aceste doua scrieri. Cu toate acestea, cele doua texte care vor fi prezentate sint: De architectura al lui Vitruviu, si De re aedificatoria a lui Leon Battista Alberti. Aceasta nu reprezinta o critica a argumentelor Francoisei Choay, ele ramîn irefutabile. E vorba pur si simplu de faptul ca accentul se situeaza asupra tratatelor, ca scrieri produse de arhitecti (exprimînd deci atitudinea curenta a producatorilor spatiului construit) si care au avut un mai mare impact asupra gîndirii arhitecturale "institutionalizate" sub forma învatamîntului[8]. Din aceasta perspectiva particulara si în spatiul limitat al comunicarii, am renuntat la Utopia lui Morus, dar am considerat imposibila ocolirea tratatului vitruvian, pentru ratiunile care urmeaza.

Dupa criteriile Françoisei Choay, scrierea lui Vitruviu nu elaboreaza o teorie a spatiului edificat: si, de fapt, nici nu a emis aceasta pretentie[9]. Ea este însa inaugurala ca antrepriza de a consemna si sistematiza cunostintele preexistente privitoare la elaborarea obiectelor care compun spatiul edificat. Chiar daca este un "fals tratat", el trebuie inclus în discutie pentru ca, fiind unic în Antichitate (sau unicul din Antichitate), el sufera în timp o interesanta transfigurare: cincisprezece secole mai tîrziu, De architectura este resuscitata, citita si interpretata cu aviditate . Alaturi de Cicero, Horatiu, Aristotel, Platon si Euclid, Vitruviu întregeste "biblioteca clasica" a umanistilor si arhitectilor Renasterii. Alina Payne demostreaza cum textul vitruvian ofera linistitoare puncte de contact cu corpurile teoretice ale altor arte si intra într-un joc al intertextualitatii, ca expresie a "armoniei dintre textele cheie ale culturii clasice" . În plus, "fiind singurul text despre arhitectura, limbajul tratatului - tradus, mediatizat, polisemic - circumscrie întreaga gîndire de arhitectura si, astfel, o controleaza" . De architectura va fi folosita atît ca o cheie pentru întelegerea arhitecturii Antichitatii, cît si ca suprem argument de autoritate teoretica. Astfel, el va reprezenta pentru multe secole paradigma teoriei arhitecturii . De aceea voi începe cu Vitruviu.

II.

nainte însa de a trece la citirea textelor, o punere în termeni antropologici a atitudinilor care stau la baza inter-relatiei omului cu natura (cuprinzînd si situl/teritoriul) în interiorul conceperii si productiei cadrului construit, pe care o urmarim, ne poate ajuta sa avansam, sa circumscriem mai exact chestiunile care vor fi puse în discutie. Sînt posibile si au fost produse multe astfel de clasificari. Dintre acestea, cea care îmi pare mai utila pentru ceea ce urmeaza este cea care studiaza relatia în termeni de Mine-Tine si Mine-Acesta, care, dupa anumiti autori[14], ia istoric trei forme: (1) religioasa si cosmologica; (2) simbiotica; (3) utilitara. În primele doua cazuri, natura si peisajul sînt un Tu, iar relatia este personala, se lucreaza împreuna cu natura/situl; pe cînd în al treilea, natura este un Acesta, un obiect asupra caruia se lucreaza, eventual o sursa de exploatat. Acest al treile tip de atitudine înseamna o modificare fundamentala a relatiei, indiferent cînd apre ea. De altfel, chestiunea cronologica este controversata: unii sugereaza ca schimbarea este post-carteziana , asa cum altii considera ca toate cele trei atitudini au coexistat în culturile evoluate înca de la început .

Aceste atitudini foarte generale sînt depistabile în arhitectura, atît în ceea ce numim traditia vernaculara (rurala si urbana), cît si în "marea" traditie culta (cea în care exista un proiect facut de un specialist în conformitate cu un corpus de cunostinte specific, elaborat teoretic, fiind astfel produsul unei sub-culturi de elita)[17]. Scopul acestei lucrari nu este comparatia dintre cele doua tipuri de traditii arhitecturale, dar exista un aspect pe care îl consider important pentru ceea ce urmeaza. Studiile (asa disparate cum sînt ele) facute pe societati traditionale, în care spatiul construit este produsul traditiei vernaculare, ne arata ca, în covîrsitoare majoritate, aceste societati construiesc în asa fel încît asezarea si casa intra cu situl/teritoriul/natura într-o relatie de dialog sau de simbioza, de lucru împreuna si ca modul în care omul îsi face casa/asezarea într-un loc tine în mai mare masura de întelegerea sitului în sens spiritual, simbolic, decît de orice alte chestiuni functional-obiective (care nu înseamna ca sînt neglijate). Tipul acesta de relatie nu duce la violentarea naturii/teritoriului, iar cei doi termeni ai binomului, construitul si teritoriul, se potenteaza reciproc. Pîna la revolutia industriala, si edificarea din admistratia traditiei culte pare sa se gaseasca, grosso modo, într-o relatie comparabila (desi nu sînt sigura ca un studiu minutios din aceasta perspectiva nu ar scoate la lumina laturi ascunse). Nu acelasi lucru se poate spune despre ceea ce s-a întîmplat dupa revolutia industriala si, mai ales, în perioada contemporana: edificarea marturiseste despre o cu totul altfel de ampriza asupra teritoriului, care a bulversat în totalitate comportamentele constructive traditionale si obisnuintele vizuale legate de ele: disparitia delimitarii dintre oras si teritoriu, în paralel cu extinderea nemarginita a urbanului, exploatarea fara stavila a multor resurse, incapacitatea agriculturii de a mai administra teritoriul (si odata cu aceasta disparitia unui limbaj formal caracteristic), consumul naturii prin turism, invadarea teritoriului cu retelele de circulatie (cu forma si signalectica lor abstracta) sînt numai cîteva semne ale unei atitudini utilitare duse spre dimensiunea sa extrema, de cucerire, supunere a teritoriului. Iar rezultatele acestei atitudini au aparut în multe cazuri ca dezastruoase si, cu necesitate, de revizuit.

Reducînd chestiunea la caracterul ei caricatural, este ceea ce exprima Adolf Loos în acest mult uzitat exemplu: "Vreti sa va lasati condusi pe malul unui lac în Alpi? Cerul este albastru, apa verde, totul se odihneste într-o pace profunda. Muntii si norii se reflecta în apa, la fel si casele, fermele si capelele, care nu par iesite din mîna omului, ci din acelasi atelier divin care a faurit si muntii si arborii, si norii si cerul. Dar ce este aceasta? O nota falsa tulbura acordul. Printre casele taranilor, o vila lanseaza un strigat dezagreabil si inutil. Este opera unui arhitect. A unui arhitect bun sau a unuia prost? Nu stiu. stiu numai ca nu mai e nici pace, nici tihna, nici frumusete. Cum se face ca opera unui arhitect, bun sau prost, murdareste lacul?" . Acesta este un înca un important argument în favoarea cercetarii surselor teoretice ale edificarii, cautîndu-le pe cele care au regizat si marturisesc despre ampriza umana asupra naturii/sitului/teritoriului.

III. De architectura libri decem

Tratatul Vitruvian, scris probabil în jurul anilor 30-28 î.e.n., se înscrie (alaturi de Ars poetica a lui Horatiu) pe linia numeroaselor scrieri isagogice alcatuite în Antichitate, introduceri în diferite domenii scrise în versuri sau în proza si care aveau totdeauna si o finalitate practica, de manual . De aici decurg "aspectele normative ale discursului sau, care vrea sa regrupeze - pentru prima oara, dupa spusele autorului - într-un corpus atît complet cît si riguros organizat toate aspectele profesiunii, încearca sa defineasca o teorie a artei de a construi si sa promoveze o practica corecta"

De architectura libri decem se prezinta la o prima lectura ca o colectie naucitoare de chestiuni de facturi foarte diverse ca grad de generalitate si ca domeniu de apartenenta. Vitruviu are totusi pretentia ca organizarea operei sale este sistematica. O cercetare mai atenta, în care facem abstractie de titlurile cartilor si de împartirea în capitole (dupa toate probabilitatile, mai tîrzii), releva o logica a tratatului legata direct de conceptia vremii asupra proiectarii si executiei obiectelor de arhitectura, care - în acceptia vitruviana - sînt edificarea (adica constructia edificiilor), gnomonica si mecanica . Într-un studiu care urmeaza sa apara, am încercat sa demonstrez aceasta logica a sistematizarii tratatului, fata de care Vitruviu este foarte consecvent . În aceeasi logica intra si structura primei carti, cea cu caracter de introducere generala în lucrare si care se prezinta astfel:

Capitolul 1: Despre arhitect si ce trebuie sa stie arhitectul în general pentru a face arhitectura;

Capitolele 2-5: Despre ceea ce trebuie sa stie si sa foloseasca arhitectul pentru a proiecta: ordonarea, dispozitia, euritmia, simetria, convenienta, distributia;

Capitolul 6: Tipurile de activitati ale arhitectului, din care este detaliata edificarea, pe tipuri de cladiri/lucrari; toate aceste tipuri de cladiri au în comun faptul ca trebuie sa raspunda conditiilor de firmitas, utilitas, venustas. (Toate cele continute pîna aici se refera la arhitectura/proiectarea de obiect.)

În fine, capitolele 7-11 cuprind detalieri ale operatiilor si practicilor curente premergatoare proiectarii de obiect, cele de care trebuie tinut seama pentru a asigura conditii optime de existenta obiectului de arhitectura. Este vorba mai degraba de practici uzuale legate de sistematizarea locului, care pleaca de la exterior spre interior, dinspre natura înconjuratoare spre oras: alegerea amplasamentului salubru, interfata pe care o constituie fortificatiile, sistematizarea intra muros, conditiile amplasarii în cadrul orasului a diverselor tipuri de edificii.

Acest din urma subiect reprezinta locul relatiei cu teritoriul: aici apare si orasul, si teritoriul si tot ce presupune el ca date naturale considerate semnificative. Numai ca ele nu fac obiectul unui comentariu; nici nu decurg de aici principii. Chestiunea este, pentru Vitruviu, gata regizata: este o colectie de reguli bazate pe cutuma (de sorginte religioasa), care reprezinta (ca si chestiunea materialelor din Cartea a II-a) un set de prerechizite precedînd proiectarea obiectului. Ele ies astfel din interiorul deliberarilor privitoare la proiectarea edificiului, pentru care Vitruviu stie sa lase spatiu de manevra, în ciuda regulilor date (simetriile tipurilor de edificii).

Mai mult, Vitruviu preia, în ceea ce priveste relatia cu situl/teritoiul, regulile puse de Hippocrate în Despre aer, apa si locuri, si de Aristotel în Politica, II,VIII. Hippocrate prezinta o adevarata teorie a alegerii siturilor si rationalizeaza un ansamblu de observatii despre ape, vînturi, natura solurilor, expunere si însorire, dar nu în scopul elaborarii spatiului, ci în scopuri medicale. Ideile hipocratice, reluate de Aristotel sînt integrate în reflectiile lui asupra constitutiilor, ca parte a proiectului unei teorii a Statului si nu a spatiului construit. Aici apar însa consideratii succesive privind privind dimensiunile optime ale polis-ului, alegerea siturilor, utilitatea zidurilor (opusa ideilor lui Platon), localizarea diverselor edificii publice, dar fara ca aceste reguli sa aiba pretentie de autonomie (ele sînt subordonate unei filozofii politice) si un caracter de generalitate înafara spatiului grecesc, fapt care le refuza caracterul inaugural în relatia cu edificarea. Nici tratatul vitruvian nu merge mai departe, el nu are pretentia unei teoretizari mai ample a acestei chestiuni, el pune în lucru obiectele, nu spatiul edificat ca obiect de reflectie.

Exista totusi în De architectura si alte locuri de întîlnire dintre arhitectura si teritoriu, în care retatia cu teritoriul iese de sub domeniul datelor prescrise, a prerechizitelor. Acestea însa scapa observatiei pentru ca sînt strecurate în alte categorii de subiecte. Astfel, Vitruviu sugereaza ca un acord cu locul intra în conditia sine-qua-non de utilitas, care se realizeaza printr-o împartire corecta care sa îngaduie folosirea fara piedici a încaperilor si o distributie corespunzatoare si masurata a fiecarui fel de edificiu [a fiecarui gen] dupa orientarea lui [23]. Mai departe, în momentul definirii operatorului estetic de decor, tradus prin convenienta, Vitruviu repune chestiunea relatiei dintre obiect si locul în care este construit. Astfel, el defineste convenienta ca înfatisare corecta a unei opere alcatuita din elemente care se vadesc corespunzatoare destinatiei acesteia. Ea rezulta din alegerea amplasamentului, caruia i se zice pe greceste thematismos, sau din respectarea obiceiului sau a legilor naturii (I,3,4-5) . Sau si mai departe, cînd explica relatia cu legile naturii, prin care Vitruviu întelege caracteristicile geografico-climatice ale locului: Cît priveste legile naturii, acestea vor fi respectate daca pentru toate templele se aleg asezari foarte salubre si daca sînt izvoare bune de apa în apropierea locurilor unde vor fi ridicate aceste sanctuare, mai ales pentru Esculap si pentru Salus, ... Caci, cînd trupurilor bolnave ... li se vor da ape din izvoare sanatoase, ele se vor însanatosi mai repede; astfel se va întîmpla ca, dupa felul locului, zeitatea sa primeasca multumiri mai mari si sa dobîndeasca un merit sporit .

Dupa cum reiese, în ciuda unei anume sugestii de expresivitate scenografica, chestiunea sta mai degraba sub semnul pragmatismului, ca si tot discursul vitruvian, de altfel. Cele trei paragrafe ale capitolului urmator , furnizeaza în continuare exemple semnificative pentru punerea chestiunii orientarii sub convenienta: deciziile de proiectare ale unor încaperi, în speta locul lor în cladire si arhitectura lor, trebuie sa fie în acord cu natura functiunii lor si cu orientarea fata de soare. De exemplu, pentru a obtine convenienta, ele trebuie orientate în diferite moduri: dormitoarele si bibliotecile catre rasarit, baile si odaile de iarna spre apus, pinacotecile catre nord, care da o lumina constanta. Dar nici aici relatia cu situl/teritoriul nu avanseaza mai mult; si, oricum, aceste deliberari depasesc cu greu un pragmatism elementar.

În concluzie, se poate spune ca, preluînd ideile derivate din "igienismul" hippocratic, si pozitionînd în principal chestiunea relatiei cu situl/teritoriul înafara deliberarilor actului de proiectare a obiectului de arhitectura, Vitruviu va manipula fara voie evolutia ulterioara a teoriei arhitecturii. Pe de o parte, el creaza aceasta ocolire a chestiunii (instalarea orasului, a edificatului în teritoriu este prescrisa prin traditie, deci indiscutabila), pe de alta parte o limiteaza la perspectiva functional-igienista asupra relatiei edificat-teritoriu. Nu vreau sa spun ca aceasta perspectiva ar fi gresita; nicidecum, ideile vehiculate sînt de mare bun simt. Subliniez doar ca ea nu este singura perspectiva din care ar putea fi si ar trebui privita aceasta relatie.

De re aedificatoria

Cu De re aedificatoria, primul tratat renascentist, lucrurile stau mai complicat. Ambitia albertiana este mult mai mare: aceasta lucrare are ca scop exclusiv conceptia, cu ajutorul unui ansamblu de principii si de reguli, a domeniului construit în totalitatea sa, de la casa la oras si la asezarile rurale, ne-o spune autorul, în felul acesta înglobînd asezarea în cadrul deliberarilor arhitecturale. si chiar fondeaza o teorie a edificarii, de aceea trebuie insistat putin asupra structurii lucrarii, pentru a depista relatia subtila si noua pe care autorul o stabileste între construit si sit/teritoriu.

Tratatul este compus, simetric celui vitruvian, tot din zece carti. Cartea I se ocupa de situarea arhitecturii pe locul prim în cadrul artelor, pentru ca este singura care satisface concomitent trei niveluri ale motivatiei umane: acestea sînt necessitas (care înglobeaza necesitatile care tin de materie/constructie si de natura umana), commoditas (raspunsul arhitectului la aceste necesitati) si voluptas (placerea superioara, produsa în principal de frumusete, dar nu numai). Aici trebuie subliniat ca Alberti desemneaza originile arhitecturii ca legate de luarea în posesie a sitului/teritoriului, preliminara actului de edificare: La început, oamenii au cautat un loc sa se opreasca într-o regiune nepericuloasa; gasind un loc atît potrivit cît si agreabil, ei s-au asezat si au luat în posesie situ (I,1,7)[27].

Urmeaza apoi doua postulate care dau originalitatea, complexitatea si forta gîndirii albertiene. Primul descompune edificarea în sase componente/niveluri ale proiectului: regio, area, partitio, paries, tectum, apertio. Acestea reprezinta în mod evident categoriile de chestiuni comune oricarui obiect edificat si care intra în proiectarea propriu zisa (stabilirea de lineamentae). Al doilea enunta un principiu fundamental de organicitate, prin care orice edificiu este un corp viu[28]. În felul acesta, Alberti merge mai departe decît Aristotel (Poetica, 1450 b 35) din care, de altfel, s-a inspirat . Nu numai ca, prin regio si area, chestiunea sitului/teritoriului intra în cadrul deliberarilor care fundamenteaza conceptia spatiului edificat, dar ea este situata în originile edificarii si este postulata ca fiind organic legata de ceea ce se proiecteaza.

Mai departe, cartile dezvolta cele trei niveluri ale motivatiei umane: cartile I-III dezvolta ceea ce decurge din necessitas, IV-V se refera la commoditas, VI-IX la voluptas, în vreme ce cartea X este dedicata corectiilor, întretinerii si reparatiilor. Principiile generale ale proiectarii rezulta din intersectarea problemelor ridicate de aceste niveluri de motivatie cu cele sase componente/niveluri ale edificarii. Aceasta constructie logica a tratatului face ca problematica relatiei cu situl/teritoriul sa fie reiterata în toate momentele proiectarii unui edificiu, idee de-a dreptul avangardista (am putea spune) si care confera interactiunii edificat-teritoriu o importanta si o complexitate cu totul noi si ar trebui sa o îmbogateasca permanent cu semnificatii suplimentare. Din pacate, acest din urma lucru nu se întîmpla în mod sitematic, discursul devenind uneori redundant, ceea face ca puterea acestei noutati teoretice sa fie înabusita de momente de platitudine a dezvoltarii.

Principalele aspecte se discuta mai ales sub regio (teritoriul, regiunea, locatia), area (concept mai ambiguu si mai specializat, un fel de cuprindere mai larga a ceea ce azi numim amplasament, întru cîtva superposabil cu întelegerea contemporana a sitului) neaducînd prea multe noutati. Astfel, regio este introdus în primul rînd prin principiile legate de alegerea tinuturilor propice pentru a construi. Ele sînt preponderent privite sub prisma "igienista": regio nu trebuie sa contina nimic daunator si trebuie sa asigure satisfacerea nevoilor (I,3,9). Sînt puse în discutie chestiuni climatice, de natura a solului, de vecinatati si functionale (de facilitate a acceselor si de aparare). Alaturi de acestea, care ocupa cel mai mult spatiu, apar însa si alte criterii. De exemplu, locul trebuie sa placa: Cînd se alege o regio, merita sa ne asiguram ca totul va placea celor care urmeaza sa locuiasca acolo, fie ca aceasta este natura locului sau vecinatatea care va fi de respectat (I,4,12). si mai departe: ...sa lasam locul sa aiba o aparenta demna si agreabila, si o amplasare nici joasa, nici scufundata, ci ridicata si impozanta, unde aerul este placut si permanent împrospatat de respiratia vîntului. El trebuie sa fie înzestrat cu toate lucrurile folositoare si placute vietii, cum ar fi apa, focul si hrana (I,4,13).

Mai semnificativa este însa paranteza din urmatorul fragment: ...nu exista loc mai putin potrivit pentru orice cladire decît acela care este închis într-o vale, pentru ca (trecînd peste ratiuni evidente cum ar fi acela ca aflîndu-se înafara privirii nu poate fi onorata si în acelasi timp i se interzice placerea de a vedea larg [peisajul], ceea ce o lipseste de farmec) va suferi inevitabil de distructive torente de apa ... urmate de alte argumente sub semnul strict al functionalului. Punerea între paranteze a unei importante categorii de argumente - care totusi exista - marcheaza foarte clar pozitia de forta pe care o ocupa (ca si la Vitruviu) argumentele functionale si igienice. Se gaseste aici nucleul dur si reductiv al gîndirii arhitectural-urbanistice de mai tîrziu: pretentia ei stiitifica si prescriptiva. Chiar si unul dintre spiritele cele mai deschise si mai filozofice, cum este Alberti (scolit în "artele liberale" la Bologna), cade în plasa acesteia si pune între paranteze chestiunile care tin de relatia estetica si afectiva cu peisajul. De ce aceste chestiuni îi par mai de la sine întelese, deci mai putin mentionabile, decît faptul ca un amplasament trebuie sa aiba apa, mi-e greu sa descifrez si ar merita o cercetare aparte.

Cu toate acestea, gasim adesea în De re aedificatoria, semne ale deschiderii albertiene, ale unei gîndiri de amploare, mai presus de intentiile imediat operationale. De exemplu, arhitectul trebuie sa caute sa investigheze calitatile unei regio. Despre acestea nu sînt suficiente indicatiile imediat vizibile; trebuie cercetate si vecinatatile (Alberti insista asupra acestui fapt) si cautate semnele ascunse, indicatiile mai oblice, cum ar fi comportamentul în timp al diferitelor obiecte (cladiri, echipamente), recoltele pe arie larga, sanatatea mintala a locuitorilor, normalitatea nou nascutilor, aspectul animalelor. Istoria scrisa si orala a tinutului trebuie examinata în mod repetat si pe o perioada lunga înapoi. Nici examinarea auspiciilor nu este îndepartata de plano, în ideea ca nu se poate nega rolul hazardului. Datele astfel obtinute trebuie apoi comparate cu caracteristicile altor locuri, pentru a ajunge la o completa întelegere a regio si o motivatie a alegerii amplasamentului. De aici, se poate spune ca, pentru Alberti, regio nu este o suprafata delimitata cu precizie; regio devine un concept mai cuprinzator, relativ viu, cu limite fluctuante în timp si spatiu, cu memorie istorica si geografica, toate operante pentru decizia de edificare. Aici nu mai functioneaza prescriptivul, ci dorinta de a a orienta edificarea în relatie cu teritoriul pe calea unei deliberari autonome, rationala si larg umanista în acelasi timp[30].

Cea mai inovatoare exprimare a relatiei dintre edificare si teritoriu se gaseste în cartea a IV-a, Despre lucrarile publice. În momentul în care pune problema asezarii orasului, Alberti ridica (chiar daca într-un amestec usor confuz) cîteva chestiuni cu totul noi ca punere teoretica: rolul magnetizant/polarizator al orasului în teritoriu[31]; faptul ca proiectarea orasului depinde de natura locului (Iata sfatul meu: faceti orice efort pentru a fi siguri ca, oriunde ar fi asezat orasul, el se va bucura de beneficiile oricarui fel de teren, si nu va fi atins de niciunul dintre desavantajele lui. ); relatia estetica cu alegerea locului în proiectarea orasului (Pe coasta, însasi posibilitatea de a vedea marea este o desfatare, asa cum nici climatul nu este nesanatos, sau mai departe, A aseza orasul pe coama "mîndra" a unei coline, contribuie atît la demnitatea si farmecul lui, cît si - mai ales - la sanatatea si apararea ei .); exploatarea, în general a naturii sitului (Trebuie sa cautam moduri de aexploata natura sitului însusi, asa cum am observat ca o faceau anticii, în functie de avantajele pe care locul le ofera si de propriile lor cerinte ). Aceasta exploatare se refera mai ales la chestiuni pragmatice, dar ea capata din cînd în cînd alte perspective care tin de relatia estetica si de cea de semnificatie. Aici, Alberti iese de sub semnul functionalului, punînd chiar în discutie modul în care omul poate schimba natura locului, uneori în bine (Anticii ar fi folosit religia pentru a dauga demnitate locurilor, crîngurilor si chiar întregii regiuni ), alteori discutabil (E greu de stabilit cum mîna si intelectul omului poate mari gratia si demnitatea locurilor, poate doar imitînd pe cei responsabili de inventarea unor scheme fantastice despre care avem stiinta - scheme pe care oamenii prudenti nu le-ar critica, cu conditia ca ele sa aduca ceva avantaje, dar nici nu le-ar lauda decît daca ele se dovedesc necesare. Toate aceste scheme fantastice sînt mari lucrari/proiecte care îsi propun sa schimbe excesiv geografia locurilor) . Aceasta din urma idee mi se pare cu atît mai remarcabila cu cît intra sub incidenta registrului frumusetii (Cartea a VI-a se refera la Ornament).

Pentru a conchide, voi sublinia doar relativa ambiguitate a pozitiei albertiene. Pe de o parte, el aduce relatia dintre edificat si teritoriu în pozitia de relatie fondatoare si organica, pe de alta parte, detalierea relatiei este în principal regizata de perechi de atitudini: una de organicitate-de înrudire, cealalta de cucerire; una poetica, alta functionala-pragmatica-igienista, ceea ce da o imagine alta decît tratatul vitruvian asupra acestei chestiuni. E adevarat ca, exceptie majora facînd punerea relatiei cu situl la baza gestului edificator, abordarea prevalenta este cea functional-igienista, desigur mult mai dezvoltata si mai nuantata decît la Vitruviu.

Din pacate, Alberti a fost foarte putin publicat pîna în secolul al XIX-lea, iar citirea lui a fost incredibil de îngusta. Datorita semnificatiei/autoritatii dobîndite de extractia antica a cartilor vitruviene, tratatul lui Alberti este vazut de majoritatea confratilor teoreticieni care îi succed ca un comentariu la Vitruviu (ceea ce este foarte departe de realitatea tratatului, în toate privintele, nu numai în chestiunea de care ne ocupam).

IV.

Ceea ce as vrea sa subliniez în urma acestui recurs la originile teoriilor despre spatiul edificat este ca, oricît de elaborata teoretic a fost gîndirea referitoare la conceptia spatiului în general, în ceea ce priveste complexitatea relatiei cu teritoriul ea a pornit mai degraba unilateral. Vazuta din aceasta perspectiva, teoria este înca tînara, daca nu chiar larvara, ceea ce probabil explica (desigur numai partial) si farîmitarea/sfîsierea actuala a teritoriului prin intermediul a ceea ce înseamna, acum ca si pe vremea lui Alberti, edificarea, si de care sîntem responsabili.

S-ar putea obiecta ca recursul la origini marturiseste numai despre începuturi, iar dezvoltarea ulterioara poate sa fi înglobat noi perspective. Acest lucru nu s-a petrecut în teoria spatiului edificat: desi tratatul albertian este mult mai cuprinzator decît cel vitruvian, Vitruviu si nu Alberti va fi mult mai influent, iar edificarea se va reduce teoretic din ce în ce la chestiuni de estetica a cladirilor. Vederea de ansamblu albertiana se pulverizeaza din nou: teoria arhitecturii va trata, secole de-a rîndul, spatiul edificat prin parti, prin obiecte. Ca dovada, cam o suta de ani mai tîrziu, Cele patru carti de arhitectura ale lui Palladio (care îl citise pe Alberti) revin aproape total la tratatul vitruvian. Iar teoria franceza, care începînd din secolul al XVII-lea preia pozitia de forta în teoria arhitecturii, se va rezuma aproape în totalitate la ceea ce înseamna proiectarea unui obiect/edificiu. Entretiens sur l'architecture a lui Viollet-le-Duc - altfel, spirit de mare deschidere al secolului al XIX-lea - nu contin nici o referinta la relatia edificarii cu natura/teritoriul/situl. Nici Utopia, pentru care nu a fost loc de discutie, nu aduce o alta perspectiva; e chiar si mai dezamagitoare, situl/teritoriul sînt aproape inexistente ca motivatie a edificarii, sau existenta lor este mai degraba administrativa. Paradoxal, dar abia discursul modern al secolului al XX-lea - altfel obiectul predilect al criticii actuale (uneori discutabila) - recupereaza multe dimensiuni ale elaborarii spatiului lasate descoperite. Dar în ceea ce priveste relatia cu teritoriul el preia în mod special punerea functionala si igienista anterioara, pe care o exploateaza la maximum. Aceasta ampriza functional-igienista (relatia utilitara cu natura)devine dogma (ceea ce nu se întîmpla nici la Vitruviu, nici la Alberti si, cu atît mai putin la More) si merge mîna în mîna cu pretentia stiintifica a gîndirii urbanistice. Urbanismul, aceasta disciplina veche, dar nou botezata ca stiinta[37], se solidifica, chiar osifica, în aceasta perioada sprijinita pe încrederea totala în puterea stiintei si tehnologiei de a domina natura. Desi poate parea nedrept (si, de fapt, si este într-o anumita masura), nu ma pot abtine sa nu fac apel la un "clasic în mizerie", care sintetizeaza foarte bine aceasta atitudine de forta: pentru Marx, care exalta procesul de urbanizare asa cum Alberti exalta edificarea, orasul este simbolul încrederii în proiectul fara încetare nou, prin desfasurarea caruia omul se construieste pe el însusi denaturînd pamîntul. Marele oras industrial este superior tuturor formelor de aglomerare care l-au precedat, dar marcheaza un moment al istoriei si va disparea la rîndul lui în profitul unei forme superioare, care vor consacra suprimarea diferentei dintre oras si teritoriul rural . Marx nu prevede nici scara, nici forta distructiva a urbanizarii pe care o induce faimoasa sa suprimare, ea se poate însa observa astazi. Nu vreau sa spun ca toata arhitectura a devenit un monstru devorator al teritoriului (exista si splendide exemple contrarii, însa putine si cu caracterul unor manifeste de soft-criticism ), dar sînt nevoita sa admit ca nu exista înca mijloacele teoretice stabilizate care sa stapîneasca conceptual aceasta problema .

Dupa cum am încercat sa arat, indiferent daca edificarea în sine era într-un acord relativ simbiotic cu teritoriul (ceea ce s-a si întîmplat grosso-modo pîna la revolutia industriala), din toate modurile în care s-ar fi putut privi teoretic chestiunea relatiei cu teritoriul, ea a fost predominant si unilateral vazuta sub unghi functional-igienist, mai degraba utilitar. Chiar si atunci cînd relatia de ocupare era regizata de principii religioase (a se vedea Vitruviu), dimensiunea sacra nu s-a reflectat decît constatativ în gîndirea de arhitectura (a se vedea Alberti). De altfel, nici nu cred ca aceasta ar putea fi salvarea ei astazi.

Cred mai degraba în integrarea dimensiunilor pe care teoria edificarii le-a pierdut din vedere si care, din fericire, au început sa fie recuperate de alte perspective, cea filozofica, cea geografica, cea antropologica, altele. Este ceea ce încearca actuala arhitectura a peisajului, o arta a teserii între intentiile ordonatoare abandonate (ca ramasitele lasate de vizitatori dupa un picnic la marginea drumului[41]), ca proiect niciodata terminat de recuperare a memoriei geografice si culturale a teritoriului, pentru un timp uitata, înca necesara, se pare. Cred mai degraba într-o arhitectura a "gesturilor marunte" , a gesturilor "reparatorii", ca forma de conversatie întretinuta de arhitect cu timpul natural al sitului/teritoriului . Pornind de aici, cred ca teoria edificarii împreuna cu teritoriul abia începe sa se construiasca. Poate si prin carti precum cea de fata.