ZEI AI NEBUNIEI SI AI PASIUNII: ARES, AFRODITA

ZEI AI NEBUNIEI sI AI PASIUNII: ARES, AFRODITA

I. Ares

Ares este zeul macelurilor, al furiei dezlantuite: cînd ra­tiunii nu i se mai da ascultare, si vorbesc doar instinctele. îsi asaza cîntarele în primele rînduri ale bataliilor, sinistru zaraf: i se aduc trupurile stralucitoare de viata ale razboi­nicilor care pornesc la lupta, da în schimb cadavre sau urme de cenusa. ¹

Grecii au facut de multe ori bilantul maretiei si mizeriilor razboiului. Batrînul Heraclit din Efes vedea în razboi însasi esenta vietii: nu exista echilibru fara opozitie sau lupta dintre forte. Porticul si-a însusit acest punct de vedere. In Theo-logia lui Cornutus, citim aceste senine reflectii:

Exista si alti zei ai razboiului, care nu mai sînt zeii echilibrului si ai ratiunii (ca Atena), ci ai rasturnarilor si dezordinii: Ares si Enyo. Zeus i-a introdus în afacerile acestei lumi, asmutind animalele unele împotriva altora, împingînd uneori si pe oameni - si el îsi are ratiunile sale - sa-si rezolve diferendele pe calea ar­melor. El a vrut sa-i faca sa aprecieze curajul si generozitatea din ei însisi, si binefacerile pacii în interior (al cetatilor). Iata de ce Ares este numit si "fiul lui Zeus" ².

Astfel, din punct de vedere moral, razboiul îsi gaseste în parte justificarea în actele de eroism pe care le provoaca: iar daca zeilor lui Homer le place sa-i vada pe oameni ba-tîndu-se ³, aceasta nu este pentru ca ar fi cruzi, si ca sîngele i-ar bucura: dar ispravile vitejilor sînt o viziune capabila sa îneînte cerul⁴.

Piazboiul face ca, prin contrast, sa fie mai mult gustate bucuriile pacii; ea realizeaza astfel, în sînul cetatii, unirea sacra a partidelor împotriva dusmanilor din afara.

Slaba compensatie, desigur, pentru nenorocirile pe care le aduce, dar gresim daca le judecam din punctul nostru strimt de vedere: exista o justitie, o armonie a lumii, care

turor celorlalte lucruri si a întregului" ⁵.

Ares este razboiul la scara cosmica: ci prezideaza con­flictul elementelor pe care Empedocles l-a numit neikos⁶. Este razboiul între popoare si în sînul cetatilor. El este însa, în inima fiecarui om, acel instinct care îmj.inge la lupta, la discordie, acel ihymoeides acea agresivitate, din care Ho­mer face marele resort psihologic al eroilor sai. si întrucît elanurile thymos-vim pot da si ce-i mai bun si ce-i mai rau, Ares din Iliada este obiectul atît al laudelor, cît si al invec­tivelor, subliniaza un personaj al lui Plutarh, în Erotikos-ul sau ⁷.

Cel mai adesea obiect de invective: Ares este socotit un nebun furios ⁸: deoarece oamenii, în febra macelului, nu îsi mai apartin. El este versatil ⁹: caci norocul bataliilor este schimbator, capricios chiar în cursul aceleiasi întîlniri ¹⁰.

Ares este ranit de Diomede, la sfîrsitul cîntului V al Iliadei. Pallas Atena, cu capul acoperit de casca lui Hades, care o face nevazuta, se urca în carul clocotitorului fiu al lui Tydeu: "a luat biciul si haturile în mîna. în fruntea tuturor au pornit sirepii cu zdravene copite" ^u. Ares îsi azvîrle primul lancea asupra lui Diomede. Atena o detur­neaza. La rîndulsau Diomede cu lancea în pumn, sare la lupta." Iara Atena îsi îndreapta taisul spre pîntecul lui Ares, chiar în locul undo se încheie brîul de bronz. Acolo Diomede îl raneste si îi sfîsie carnea dupa ce îsi retrage arma. Zeul cel de bronz striga mai cumplit decît ar striga noua sau zece mii de oameni porniti sa se încaiere" ¹².

Ares pe care ni-l prezinta aici Homer - aliatul troie­nilor - nu este altceva decît violenta nebuna a barbarilor, în lupta cu întelepciunea greaca. Ares este ranit în pîntece: daca vrem sa darn, împreuna cu Heraclit, un sens acestui detaliu, trebuie sa ne gîndim la un vid în rîndurile dusmane, un gol prin care s-a infiltrat Diomede. Homer spune "Ares de bronz": este bronzul castilor si platoselor ostirii troiene în deruta. Strigatul imens al lui Ares, mai pu'ernic decît cel a zece mii de oameni, este urletul tuturor acestor barbari demoralizati ¹³.

Atena ramîne în umbra în cursul acestui duel: poetul, ne spune scoliastul ¹⁴, rezerva pentru alta ocazie întîlnirea Ares-Atena. Fratele si sora se opun unul altuia în Teo-mahia ¹⁵. Din nou Ares este învins: fiica zeului puternic prinde de pe cîmp un bolovan urias, o piatra de hotar, si-l azvîrle "spre napraznicul Ares. I-a prabusit genunchii, lo-vindu-l în grumaz" ¹⁸.

Or aceasta lupta este cea dintre curajul chibzuit, stapîn pe sine, controlat de ratiune, si impetuozitatea oarba si te­merara; este întelepciunea înarmata doborînd nebunia înar­mata ¹⁷. Dar este în acelasi timp justitia greaca triumfînd asupra violentei barbare ¹⁸.

Vedem aici legîndu-se mai multe notiuni: Atena, care este de asemenea o zeita razboinica (în Iliada ea este chiar numai asta) reuneste trei calitati: este greaca, este înteleapta, este puternica în lupta. Ares, careia i se opune, va deveni contrariul: el este personificarea barbarilor si a curajului lor necugetat în lupte.

Sa-l lasam pe acest Ares colectiv pentru a lua în consi­derare pe acel Ares pe care fiecare îl poarta în sine. Pentru aceasta, sa-l cercetam pe Ares cel homeric închis de catre Aloazi, timp de treisprezece luni, în chiupul de bronz - ca necazurile în cutia Pandorei.

Otos si Ephialtes cel puternic, fiii lui Aloeus, îl înlan-tuisera pe Ares cu o grea legatura: "treisprezece luni ramase ferecat în temnita de arama si poate s-ar fi stins daca Eri-boia nu-l vestea pe Hermes, ca-n taina sa-l rapeasca pe na­praznicul Ares, care ajunsese la capatul puterilor, într-atît de grea fusese înlantuirea" ¹⁹.

Avem doua comentarii alegorice ale acestui episod: unul, datorat lui Heraclit, reduce mitul la proportiile unei banale anecdote: explicatie în spiritul lui Palaiphatos, pe care am expus-o mai sus ²⁰.

Iata alta exegeza mai filosofica, extrasa din scolii si din Eustathius si care prin unele puncte aminteste de explica­tia morala a mitului Sirenelor.

Ares închipuie thymos-vl, iar întemnitarea sa de catre Otos si Ephialtes reprezinta luptele interioare duse împo­triva pornirilor thymos-xam de catre bunele principii pe care educatia le dezvolta în om ²⁰**.

Aceste bune principii puse în joc de catre educatie ²¹ sînt de doua feluri: unele înascute, asezate în suflet de catre natura însasi si pe care Homer le numeste Ephialtes²²; cele­lalte sadite în noi prin studiu si învatatura: întrucît intra prin ureche, Homer le numeste cu numele straveziu de Otos ^2Z. Aceste bune principii ne îngaduie sa dominam thymos-vA si sa-l punem la "grea încercare", cum spune poetul. Multu­mita lor putem stapîni mînia si pasiunile.

Insa viguroasele elanuri ale thymos-u\v.i sînt uneori auxi­liarele ratiunii; sa ne amintim de mitul din Phaidros, - calul alb stie la ocazie sa-l secondeze pe vizitiu, sa-i devina un ajutor pretios. în unele împrejurari, ratiunea da frîu liber mîniei: de pilda atunci cînd trebuie aparata patria de dus­mani, cînd trebuie sa lupti pentru zidurile, pentru rudele, pentru copiii tai. Atunci ratiunea nu mai stapîneste thynws-vl, ci îi da frîu liber. Hermes îl elibereaza pe Ares.

îl elibereaza, adauga mitul, caci fusese avizat de catre Eriboia. Acest nume alegoric desemneaza razvratirea(stasis): el evoca urletele multimii revoltate. Aceasta înseamna ca uneori trebuie luptat împotriva dusmanilor dinauntru. Lupta împotriva cetatenilor rai, pentru salvarea institutiilor si a regimului, este tot atît de înteleapta si necesara ca si respin­gerea navalitorilor straini²⁴.

Eustathius, care ne raporteaza aceasta alegorie "mora­la" ²³, inspirîndu-se din aceleasi izvoare ca si scoliastii - fra­ze întregi sînt aceleasi, cuvînt cu cuvînt - aduce precizari suplimentare asupra Eriboei, personaj echivoc: ea este în acelasi timp mama vitrega si fermecatoare, dupa Homer. De fapt, ea are doua fete.

Uneori thymos-ul din noi se dezlantuie atunci cînd ar fi trebuit sa ramîna sub controlul ratiunii (nimeni nu se poate lauda ca poate pastra toata viata duhul blîndetii): în acest caz Eriboia este o adevarata mama vitrega, lipsita de sentimentele unei mame; ea se identifica cu o alcatuire secreta a sufletului nostru, care dezlantuie mînia.

Alteori este vorba de o mînie justificata: nous-u\ rege apeleaza atunci la omul sau de arme, thymos-nl si elibereaza pe acest prizonier, periculos în timpurile normale, pentru a apara legile, patria, familia. în cazul acestei eliberari ra­tionale a lui Ares, mama vitrega Eriboia devine auxiliarul lui Hermes - ratiunea: ea este atunci revolta, apelul la mî-

nie pentru o cauza dreapta; ea nu merita nici un blam, si este, cura spune poetul, o "fermecatoare mama vitrega" ²⁵**.

II. Aîrodita

Facînd aluzie la acei exegeti ai lui Hermos, pantru care Atena este întelepciunea, Hermes ratiunea, Muzele artele, Ares mînia, Afrodita dorinta, un personaj din Erotikos-ui lui Plutarh se sparie de prapastia de impietate în care s-ar cadea, daca s-ar transforma divinitatile în pasiuni, facul­tati, virtuti. Iar interlocutorul sau conchide ca într-adevar "ar fi o impietate sa-i transformi ps zei în pasiuni si pasiu­nile în zei" ²⁸.

Era însa prea tîrziu panlru a reactiona împotriva aces­tei tendinte. Pe vremea cînd scria Plutarh aceasta fru­moasa maxima, Afrodita era demult redusa, de catre spi­ritele critice, la o "pasiune", sau chiar la pasiune pur si sim­plu, în sensul modern al cuvîntului. Afrodita este, pentru comentatorii lui Homcr, dorinta dragostei, atractia placeri­lor trupesti. Ea este în mod esential straina de ratiune si deja Euripidî vede în numele sau însusi semnul nebuniei: a fost numita Afrodita pentru ca îi înebunsa pe barbati²⁷.

Iat-o împingînd-o pj Elena în bratele lui Alexandru dupa ce-l scapase în mod miraculos de lancea lui Menelau pe ama-rîtul sau protejat, acest seducator dî femei, acest erou al carui curaj nu se trezeste decît în luptele amoroase. Afro­dita îl "depune în camera sa bine mirositoare si parfumata" si alearga sa o cheme pa Elena, îi sopteste ca Alexandru o asteapta, în toata stralucirea frumusetii si podoabelor sale, proaspat ca si cum ar fi venit de la joc.

La început Elena refuza si se împotriveste, apoi o urmeaza în tacere pe zeita. Afrodita apropie ea însasi un scaun pentru ca sa se aseze Unga Alexandru. Barbatul abia asculta ironiile Elenei sale, atît de mult îi este tulburata inima de "dulcea dorinta". si valul cade pudic paste scena de dragoste. ²⁸

Este cu putinta ca o zeita sa se coboare la acest rol de codoasa ? Bine, dar nu o divinitate este cea care se face astfel slujitoarea dorintelor si placerilor cuplului adulter, nu o divinitate este cea care apropie scaunul si excita pasiunea lui Alexandru, înca arzatoare, si pe a Elenei, care deja ezita

si se pregateste de remuscari: nu, sub numele de Afrodita, poetul a personificat nebunia pasiunilor amoroase ²⁹.

Afrodita lupta de partea troienilor, în marea învalma­seala din cîntul XX, pentru acesti troieni "înclinati spre femei si spre lubricitate" ³°.

Cînd Ares învins de Atena zace la pamînt acoperind cu trupul sau sapte ogoare, plapînda Afrodita vine linga el ca sa-l prinda de mîna si sa-l duca de acolo. însa Atena se arunca asupra ei izbind-o în piept. Ea cade, "se prabusesc genun­chii si inima ei. Pe glia hranitoare, zace acum lînga Ares" ". Stralucita victorie a inteligentei, tot atît de eficace la razboi ca si în viata de toate zilele, asupra furiei stupide si pasiu­nii dezlantuite: triumful nous-ului asupra thymos-ului si epi-thymiei. Afrodita si Ares zacînd alaturi în tarîna si noroi: s-ar putea imagina un mai limpede simbol al decaderii su­fletului prada celor doua vicii gemene, mînia si desfrîul ?³²

Soarta Afroditei mai este o data legata de a lui Ares in cîntul V al Iliadei: si ea este ranita de Diomede, pe cînd voia sa-l salveze pe fiul ei, Eneas. "Prigonea Diomede cu bronzul nemilos pe plapînda Cypris... cu taisul lancii îi lo­veste bratul, aproape de palma, la încheietura... si sîngele cel vesnic curge acum din rana Afroditei... ³³". Repede ea fuge în Olimp, luînd carul fratelui sau Ares.

Afrodita întrupeaza aici, ne spune Heraclit, necugetarea luptatorilor barbari³⁴. Iar scoliile ne previn într-adevar ca Cypris încarna pentru unii dorinta, pentru altii necugetarea sau lipsa de inteligenta a barbarilor³⁵. Ea are atîtea afini­tati cu Ares îneît odata sînt confundati într-un acelasi sim­bolism.

în Iliada ei nu erau decît frati. Odiseea le atribuie lega­turi de alt gen. Am vazut interpretarea fizica data de alegoristi dragostei lui Ares cu Afrodita, unul din episoadele cele mai compromitatoare pentru buna reputatie a lui Homer: dra­gostea si ura, atractia si repulsia, unindu-si fortele contrare, realizeaza aceasta armonie dinamica a universului, fara în­cetare în miscare si mereu amenintata.

Exegeza morala era putin dezarmata în acest caz: era imposibil de imaginat pasiunea aliindu-se cu mînia... Mo­ralistii se multumeau sa moralizeze indirect³⁶.

Cypris nu înseamna "zeita din Cipru", cum a crezut Hesiod, si nici Cytherea "zeita Cytherei": "epitetele zeilor

nu vin de la locurile unde sînt venerate, ci de la calitatile fizice sau morale" ³⁷. Aceasta remarca a unui scoliast rezuma teza stoica saupra adevarului adine al numelor³⁸. Aceeasi nota da pantru Cypris si Cytharea o etimologie pe care o regasim la Cornutus si pa care Lydus o reproduce atribuind-o expres lui Chrysippos.

Homer, care, la ocazie, numeste placerile unirii sexuale Afrodita³⁹, asa cum numeste focul Hefaistos, are în vedere consecintele naturale ale acestei uniri a sexelor, atunci cînd o numeste pe zeita Cypris, adica" cea prin care se produce conceptia". si întrucît actiunea sa se exercita si asupra anima­lelor salbatice, ea merita deasemeni si numele de Cythereea ⁴⁰. Cytherea poate proveni si de la keuthein, a ascunde, prin aluzie la pudoarea care face sa fie ascunse cele mai multe placeri ale dragostei ⁴¹.

Nasterea Afroditei, izvorîta din valurile înspumate ale marii ne reaminteste marea lege a naturii: toate animalele superioare îsi au originea într-o samînta lichida, asemana­toare cu ap ale marii si a carei misterioasa elaborare care are nevoie de miscare, este simbolizata prin agitatia eterna a valurilor ⁴².

Afrodita lui Homer dispuna, pentru a excita dorintele dragostei, de o panglica magica, cestul, pe care o împrumuta Herei care doreste sa aprinda simturile lui Zeus, pentru a-l adormi apoi pe muntele Ida. In aceasta subtire panglica înflorata, sînt cuprinse toate farmecele: "iubirea, dorinta si vorbele de dragoste ce cuceresc inimile si-nsala orice cuget, chiar cel mai cumpanit" ⁴³: si puterea sa este infailibila.

O scolie provenind de la Porphivius m da unele esan­tioane ale comentariilor pa care panglica le-a stîrnit. Pentru a le putea întelege, trebuie sa ne amintim ca anticii îsi în­chipuiau cestul ca pe o centura de piele strînsa pe corp. Pentru Aristarh, cestul evoca efectele pasiunilor amoroa­se, care se încrusteaza în piele si-i epuizeaza pe amanti: tot trupul este contractat, ca razuit de o tesala. Gramati­cul alexandrin avea desigur în memorie poemul lui Sapho care descrie simptomele fizice ale dragostei: "Limba mi se frînge si pe sub piele se strecoara un foc subtil; ochii mei sînt fara privire, urechile îmi bîzîie; sudoarea îmi siroieste pe trup, un fior ma cuprinde toata..." ⁴⁴.

Appion vedea în cest o imagine a legaturilor, a laturilor care-i leaga pe amanti. Satyros ironizeaza: cestul îi amin­teste de bicele de piele cu care sînt batuti sclavii; si con­duita îndragostitilor merita biciul ⁴⁵.

Sa amintim în fine opinia lui Heraclit din Alegoriile sale: aceasta panglica magica ce împinge la dragoste este ivirea primaverii, care face sa rasune în toate inimile apelul bucuriilor Afroditei.