ZEI AI NEBUNIEI SI AI PASIUNII: ARES, AFRODITA

ZEI AI NEBUNIEI sI AI PASIUNII: ARES, AFRODITA

I. Ares

Ares este zeul macelurilor, al furiei dezlantuite: cīnd ra­tiunii nu i se mai da ascultare, si vorbesc doar instinctele. īsi asaza cīntarele īn primele rīnduri ale bataliilor, sinistru zaraf: i se aduc trupurile stralucitoare de viata ale razboi­nicilor care pornesc la lupta, da īn schimb cadavre sau urme de cenusa. ¹

Grecii au facut de multe ori bilantul maretiei si mizeriilor razboiului. Batrīnul Heraclit din Efes vedea īn razboi īnsasi esenta vietii: nu exista echilibru fara opozitie sau lupta dintre forte. Porticul si-a īnsusit acest punct de vedere. In Theo-logia lui Cornutus, citim aceste senine reflectii:

Exista si alti zei ai razboiului, care nu mai sīnt zeii echilibrului si ai ratiunii (ca Atena), ci ai rasturnarilor si dezordinii: Ares si Enyo. Zeus i-a introdus īn afacerile acestei lumi, asmutind animalele unele īmpotriva altora, īmpingīnd uneori si pe oameni - si el īsi are ratiunile sale - sa-si rezolve diferendele pe calea ar­melor. El a vrut sa-i faca sa aprecieze curajul si generozitatea din ei īnsisi, si binefacerile pacii īn interior (al cetatilor). Iata de ce Ares este numit si "fiul lui Zeus" ².

Astfel, din punct de vedere moral, razboiul īsi gaseste īn parte justificarea īn actele de eroism pe care le provoaca: iar daca zeilor lui Homer le place sa-i vada pe oameni ba-tīndu-se ³, aceasta nu este pentru ca ar fi cruzi, si ca sīngele i-ar bucura: dar ispravile vitejilor sīnt o viziune capabila sa īneīnte cerul⁴.

Piazboiul face ca, prin contrast, sa fie mai mult gustate bucuriile pacii; ea realizeaza astfel, īn sīnul cetatii, unirea sacra a partidelor īmpotriva dusmanilor din afara.

Slaba compensatie, desigur, pentru nenorocirile pe care le aduce, dar gresim daca le judecam din punctul nostru strimt de vedere: exista o justitie, o armonie a lumii, care

turor celorlalte lucruri si a īntregului" ⁵.

Ares este razboiul la scara cosmica: ci prezideaza con­flictul elementelor pe care Empedocles l-a numit neikos⁶. Este razboiul īntre popoare si īn sīnul cetatilor. El este īnsa, īn inima fiecarui om, acel instinct care īmj.inge la lupta, la discordie, acel ihymoeides acea agresivitate, din care Ho­mer face marele resort psihologic al eroilor sai. si īntrucīt elanurile thymos-vim pot da si ce-i mai bun si ce-i mai rau, Ares din Iliada este obiectul atīt al laudelor, cīt si al invec­tivelor, subliniaza un personaj al lui Plutarh, īn Erotikos-ul sau ⁷.

Cel mai adesea obiect de invective: Ares este socotit un nebun furios ⁸: deoarece oamenii, īn febra macelului, nu īsi mai apartin. El este versatil ⁹: caci norocul bataliilor este schimbator, capricios chiar īn cursul aceleiasi īntīlniri ¹⁰.

Ares este ranit de Diomede, la sfīrsitul cīntului V al Iliadei. Pallas Atena, cu capul acoperit de casca lui Hades, care o face nevazuta, se urca īn carul clocotitorului fiu al lui Tydeu: "a luat biciul si haturile īn mīna. īn fruntea tuturor au pornit sirepii cu zdravene copite" ^u. Ares īsi azvīrle primul lancea asupra lui Diomede. Atena o detur­neaza. La rīndulsau Diomede cu lancea īn pumn, sare la lupta." Iara Atena īsi īndreapta taisul spre pīntecul lui Ares, chiar īn locul undo se īncheie brīul de bronz. Acolo Diomede īl raneste si īi sfīsie carnea dupa ce īsi retrage arma. Zeul cel de bronz striga mai cumplit decīt ar striga noua sau zece mii de oameni porniti sa se īncaiere" ¹².

Ares pe care ni-l prezinta aici Homer - aliatul troie­nilor - nu este altceva decīt violenta nebuna a barbarilor, īn lupta cu īntelepciunea greaca. Ares este ranit īn pīntece: daca vrem sa darn, īmpreuna cu Heraclit, un sens acestui detaliu, trebuie sa ne gīndim la un vid īn rīndurile dusmane, un gol prin care s-a infiltrat Diomede. Homer spune "Ares de bronz": este bronzul castilor si platoselor ostirii troiene īn deruta. Strigatul imens al lui Ares, mai pu'ernic decīt cel a zece mii de oameni, este urletul tuturor acestor barbari demoralizati ¹³.

Atena ramīne īn umbra īn cursul acestui duel: poetul, ne spune scoliastul ¹⁴, rezerva pentru alta ocazie īntīlnirea Ares-Atena. Fratele si sora se opun unul altuia īn Teo-mahia ¹⁵. Din nou Ares este īnvins: fiica zeului puternic prinde de pe cīmp un bolovan urias, o piatra de hotar, si-l azvīrle "spre napraznicul Ares. I-a prabusit genunchii, lo-vindu-l īn grumaz" ¹⁸.

Or aceasta lupta este cea dintre curajul chibzuit, stapīn pe sine, controlat de ratiune, si impetuozitatea oarba si te­merara; este īntelepciunea īnarmata doborīnd nebunia īnar­mata ¹⁷. Dar este īn acelasi timp justitia greaca triumfīnd asupra violentei barbare ¹⁸.

Vedem aici legīndu-se mai multe notiuni: Atena, care este de asemenea o zeita razboinica (īn Iliada ea este chiar numai asta) reuneste trei calitati: este greaca, este īnteleapta, este puternica īn lupta. Ares, careia i se opune, va deveni contrariul: el este personificarea barbarilor si a curajului lor necugetat īn lupte.

Sa-l lasam pe acest Ares colectiv pentru a lua īn consi­derare pe acel Ares pe care fiecare īl poarta īn sine. Pentru aceasta, sa-l cercetam pe Ares cel homeric īnchis de catre Aloazi, timp de treisprezece luni, īn chiupul de bronz - ca necazurile īn cutia Pandorei.

Otos si Ephialtes cel puternic, fiii lui Aloeus, īl īnlan-tuisera pe Ares cu o grea legatura: "treisprezece luni ramase ferecat īn temnita de arama si poate s-ar fi stins daca Eri-boia nu-l vestea pe Hermes, ca-n taina sa-l rapeasca pe na­praznicul Ares, care ajunsese la capatul puterilor, īntr-atīt de grea fusese īnlantuirea" ¹⁹.

Avem doua comentarii alegorice ale acestui episod: unul, datorat lui Heraclit, reduce mitul la proportiile unei banale anecdote: explicatie īn spiritul lui Palaiphatos, pe care am expus-o mai sus ²⁰.

Iata alta exegeza mai filosofica, extrasa din scolii si din Eustathius si care prin unele puncte aminteste de explica­tia morala a mitului Sirenelor.

Ares īnchipuie thymos-vl, iar īntemnitarea sa de catre Otos si Ephialtes reprezinta luptele interioare duse īmpo­triva pornirilor thymos-xam de catre bunele principii pe care educatia le dezvolta īn om ²⁰**.

Aceste bune principii puse īn joc de catre educatie ²¹ sīnt de doua feluri: unele īnascute, asezate īn suflet de catre natura īnsasi si pe care Homer le numeste Ephialtes²²; cele­lalte sadite īn noi prin studiu si īnvatatura: īntrucīt intra prin ureche, Homer le numeste cu numele straveziu de Otos ^2Z. Aceste bune principii ne īngaduie sa dominam thymos-vA si sa-l punem la "grea īncercare", cum spune poetul. Multu­mita lor putem stapīni mīnia si pasiunile.

Insa viguroasele elanuri ale thymos-u\v.i sīnt uneori auxi­liarele ratiunii; sa ne amintim de mitul din Phaidros, - calul alb stie la ocazie sa-l secondeze pe vizitiu, sa-i devina un ajutor pretios. īn unele īmprejurari, ratiunea da frīu liber mīniei: de pilda atunci cīnd trebuie aparata patria de dus­mani, cīnd trebuie sa lupti pentru zidurile, pentru rudele, pentru copiii tai. Atunci ratiunea nu mai stapīneste thynws-vl, ci īi da frīu liber. Hermes īl elibereaza pe Ares.

īl elibereaza, adauga mitul, caci fusese avizat de catre Eriboia. Acest nume alegoric desemneaza razvratirea(stasis): el evoca urletele multimii revoltate. Aceasta īnseamna ca uneori trebuie luptat īmpotriva dusmanilor dinauntru. Lupta īmpotriva cetatenilor rai, pentru salvarea institutiilor si a regimului, este tot atīt de īnteleapta si necesara ca si respin­gerea navalitorilor straini²⁴.

Eustathius, care ne raporteaza aceasta alegorie "mora­la" ²³, inspirīndu-se din aceleasi izvoare ca si scoliastii - fra­ze īntregi sīnt aceleasi, cuvīnt cu cuvīnt - aduce precizari suplimentare asupra Eriboei, personaj echivoc: ea este īn acelasi timp mama vitrega si fermecatoare, dupa Homer. De fapt, ea are doua fete.

Uneori thymos-ul din noi se dezlantuie atunci cīnd ar fi trebuit sa ramīna sub controlul ratiunii (nimeni nu se poate lauda ca poate pastra toata viata duhul blīndetii): īn acest caz Eriboia este o adevarata mama vitrega, lipsita de sentimentele unei mame; ea se identifica cu o alcatuire secreta a sufletului nostru, care dezlantuie mīnia.

Alteori este vorba de o mīnie justificata: nous-u\ rege apeleaza atunci la omul sau de arme, thymos-nl si elibereaza pe acest prizonier, periculos īn timpurile normale, pentru a apara legile, patria, familia. īn cazul acestei eliberari ra­tionale a lui Ares, mama vitrega Eriboia devine auxiliarul lui Hermes - ratiunea: ea este atunci revolta, apelul la mī-

nie pentru o cauza dreapta; ea nu merita nici un blam, si este, cura spune poetul, o "fermecatoare mama vitrega" ²⁵**.

II. Aīrodita

Facīnd aluzie la acei exegeti ai lui Hermos, pantru care Atena este īntelepciunea, Hermes ratiunea, Muzele artele, Ares mīnia, Afrodita dorinta, un personaj din Erotikos-ui lui Plutarh se sparie de prapastia de impietate īn care s-ar cadea, daca s-ar transforma divinitatile īn pasiuni, facul­tati, virtuti. Iar interlocutorul sau conchide ca īntr-adevar "ar fi o impietate sa-i transformi ps zei īn pasiuni si pasiu­nile īn zei" ²⁸.

Era īnsa prea tīrziu panlru a reactiona īmpotriva aces­tei tendinte. Pe vremea cīnd scria Plutarh aceasta fru­moasa maxima, Afrodita era demult redusa, de catre spi­ritele critice, la o "pasiune", sau chiar la pasiune pur si sim­plu, īn sensul modern al cuvīntului. Afrodita este, pentru comentatorii lui Homcr, dorinta dragostei, atractia placeri­lor trupesti. Ea este īn mod esential straina de ratiune si deja Euripidī vede īn numele sau īnsusi semnul nebuniei: a fost numita Afrodita pentru ca īi īnebunsa pe barbati²⁷.

Iat-o īmpingīnd-o pj Elena īn bratele lui Alexandru dupa ce-l scapase īn mod miraculos de lancea lui Menelau pe ama-rītul sau protejat, acest seducator dī femei, acest erou al carui curaj nu se trezeste decīt īn luptele amoroase. Afro­dita īl "depune īn camera sa bine mirositoare si parfumata" si alearga sa o cheme pa Elena, īi sopteste ca Alexandru o asteapta, īn toata stralucirea frumusetii si podoabelor sale, proaspat ca si cum ar fi venit de la joc.

La īnceput Elena refuza si se īmpotriveste, apoi o urmeaza īn tacere pe zeita. Afrodita apropie ea īnsasi un scaun pentru ca sa se aseze Unga Alexandru. Barbatul abia asculta ironiile Elenei sale, atīt de mult īi este tulburata inima de "dulcea dorinta". si valul cade pudic paste scena de dragoste. ²⁸

Este cu putinta ca o zeita sa se coboare la acest rol de codoasa ? Bine, dar nu o divinitate este cea care se face astfel slujitoarea dorintelor si placerilor cuplului adulter, nu o divinitate este cea care apropie scaunul si excita pasiunea lui Alexandru, īnca arzatoare, si pe a Elenei, care deja ezita

si se pregateste de remuscari: nu, sub numele de Afrodita, poetul a personificat nebunia pasiunilor amoroase ²⁹.

Afrodita lupta de partea troienilor, īn marea īnvalma­seala din cīntul XX, pentru acesti troieni "īnclinati spre femei si spre lubricitate" ³°.

Cīnd Ares īnvins de Atena zace la pamīnt acoperind cu trupul sau sapte ogoare, plapīnda Afrodita vine linga el ca sa-l prinda de mīna si sa-l duca de acolo. īnsa Atena se arunca asupra ei izbind-o īn piept. Ea cade, "se prabusesc genun­chii si inima ei. Pe glia hranitoare, zace acum līnga Ares" ". Stralucita victorie a inteligentei, tot atīt de eficace la razboi ca si īn viata de toate zilele, asupra furiei stupide si pasiu­nii dezlantuite: triumful nous-ului asupra thymos-ului si epi-thymiei. Afrodita si Ares zacīnd alaturi īn tarīna si noroi: s-ar putea imagina un mai limpede simbol al decaderii su­fletului prada celor doua vicii gemene, mīnia si desfrīul ?³²

Soarta Afroditei mai este o data legata de a lui Ares in cīntul V al Iliadei: si ea este ranita de Diomede, pe cīnd voia sa-l salveze pe fiul ei, Eneas. "Prigonea Diomede cu bronzul nemilos pe plapīnda Cypris... cu taisul lancii īi lo­veste bratul, aproape de palma, la īncheietura... si sīngele cel vesnic curge acum din rana Afroditei... ³³". Repede ea fuge īn Olimp, luīnd carul fratelui sau Ares.

Afrodita īntrupeaza aici, ne spune Heraclit, necugetarea luptatorilor barbari³⁴. Iar scoliile ne previn īntr-adevar ca Cypris īncarna pentru unii dorinta, pentru altii necugetarea sau lipsa de inteligenta a barbarilor³⁵. Ea are atītea afini­tati cu Ares īneīt odata sīnt confundati īntr-un acelasi sim­bolism.

īn Iliada ei nu erau decīt frati. Odiseea le atribuie lega­turi de alt gen. Am vazut interpretarea fizica data de alegoristi dragostei lui Ares cu Afrodita, unul din episoadele cele mai compromitatoare pentru buna reputatie a lui Homer: dra­gostea si ura, atractia si repulsia, unindu-si fortele contrare, realizeaza aceasta armonie dinamica a universului, fara īn­cetare īn miscare si mereu amenintata.

Exegeza morala era putin dezarmata īn acest caz: era imposibil de imaginat pasiunea aliindu-se cu mīnia... Mo­ralistii se multumeau sa moralizeze indirect³⁶.

Cypris nu īnseamna "zeita din Cipru", cum a crezut Hesiod, si nici Cytherea "zeita Cytherei": "epitetele zeilor

nu vin de la locurile unde sīnt venerate, ci de la calitatile fizice sau morale" ³⁷. Aceasta remarca a unui scoliast rezuma teza stoica saupra adevarului adine al numelor³⁸. Aceeasi nota da pantru Cypris si Cytharea o etimologie pe care o regasim la Cornutus si pa care Lydus o reproduce atribuind-o expres lui Chrysippos.

Homer, care, la ocazie, numeste placerile unirii sexuale Afrodita³⁹, asa cum numeste focul Hefaistos, are īn vedere consecintele naturale ale acestei uniri a sexelor, atunci cīnd o numeste pe zeita Cypris, adica" cea prin care se produce conceptia". si īntrucīt actiunea sa se exercita si asupra anima­lelor salbatice, ea merita deasemeni si numele de Cythereea ⁴⁰. Cytherea poate proveni si de la keuthein, a ascunde, prin aluzie la pudoarea care face sa fie ascunse cele mai multe placeri ale dragostei ⁴¹.

Nasterea Afroditei, izvorīta din valurile īnspumate ale marii ne reaminteste marea lege a naturii: toate animalele superioare īsi au originea īntr-o samīnta lichida, asemana­toare cu ap ale marii si a carei misterioasa elaborare care are nevoie de miscare, este simbolizata prin agitatia eterna a valurilor ⁴².

Afrodita lui Homer dispuna, pentru a excita dorintele dragostei, de o panglica magica, cestul, pe care o īmprumuta Herei care doreste sa aprinda simturile lui Zeus, pentru a-l adormi apoi pe muntele Ida. In aceasta subtire panglica īnflorata, sīnt cuprinse toate farmecele: "iubirea, dorinta si vorbele de dragoste ce cuceresc inimile si-nsala orice cuget, chiar cel mai cumpanit" ⁴³: si puterea sa este infailibila.

O scolie provenind de la Porphivius m da unele esan­tioane ale comentariilor pa care panglica le-a stīrnit. Pentru a le putea īntelege, trebuie sa ne amintim ca anticii īsi īn­chipuiau cestul ca pe o centura de piele strīnsa pe corp. Pentru Aristarh, cestul evoca efectele pasiunilor amoroa­se, care se īncrusteaza īn piele si-i epuizeaza pe amanti: tot trupul este contractat, ca razuit de o tesala. Gramati­cul alexandrin avea desigur īn memorie poemul lui Sapho care descrie simptomele fizice ale dragostei: "Limba mi se frīnge si pe sub piele se strecoara un foc subtil; ochii mei sīnt fara privire, urechile īmi bīzīie; sudoarea īmi siroieste pe trup, un fior ma cuprinde toata..." ⁴⁴.

Appion vedea īn cest o imagine a legaturilor, a laturilor care-i leaga pe amanti. Satyros ironizeaza: cestul īi amin­teste de bicele de piele cu care sīnt batuti sclavii; si con­duita īndragostitilor merita biciul ⁴⁵.

Sa amintim īn fine opinia lui Heraclit din Alegoriile sale: aceasta panglica magica ce īmpinge la dragoste este ivirea primaverii, care face sa rasune īn toate inimile apelul bucuriilor Afroditei.