ZEII INTELEPCIUNII SI AI RATIUNII: ATENA SI HERMES

ZEII ÎNŢELEPCIUNII sI AI RAŢIUNII: ATENA SI HERMES

în om, ca si în stat, dreptatea domneste daca fiecare element se afla la locul sau, daca cel mai bun comanda si cel mai putin bun asculta. Justitia, pentru individ, este de a supune inteligentei si ratiunii sale, tumulturile mîniei si elanurile oarbe ale dorintei.¹

Acestor elemente diverse ale sufletului uman, pe care le cunostea bine, Homer le-a dat un chip divin. El le-a încarnat în patru divinitati esentiale: de o parte le-a pus pe cele al caror triumf este victoria binelui asupra raului, întelepciunea si Ratiunea, pe care le-a numit Atena si Hermes; de cea­lalta, fortele tulburi ale mîniei si dorintei, din care e facut cuplul Ares - Afrodita.

Exegeza homerica a izolat de la început pe zeii care simbolizau virtuti morale de alti zei care reprezentau ele­mente fizice. Theagenes din Rhegium, stramosul alegoris-tilor, interpretînd Teomahia, trasese deja aceasta linie de despartire. ²

Ea a fost în general respectata ulterior: majoritatea exegetilor a mentionat distinctia. Atena, de exemplu, nu va fi transformata în pamînt sau luna decît în mod excep­tional.

Alte divinitati, ca Leto sau Iris, vor intra ocazional în acest grup, însa se poate spune ca exegeza morala s-a concen­trat practic asupra acestui careu Atena, Hermes, Ares, Afrodita.

I. Atena

Protagoras-u\ lui Platon, povestind mitul lui Epimeteu, pune pe acelasi plan pe Hefaistos si Atena: amîndoi repre­zinta "abilitatea artistica" ³; doar întrebuintarea focului le

diferentiaza atributiile: Atena prezideaza la ansamblul artelor si meseriilor, cu exceptia celor care utilizeaza focul; acestea sînt apanajul lui Hefaistos.

Cum s-a ridicat Atena din planul tehnic în planul superior al spiritului ?

Anaxagoras analizase cu finete raporturile inteligentei pure cu inteligenta practica. Rasturnînd cu îndrazneala raporturile el scria: "Omul este cel mai inteligent dintre animale pentru ca are mîini" ⁴. Vroia oare sa spuna ca lucrul mîiniîor, realizarile practice, dezvoltarea civilizatiei materiale l-au ridicat încetul cu încetul pe om în planul nous-ului? în scoala lui Anaxagoras, în care Zeus-ul religiei popu­lare si poemelor homerice era figura inteligentei pure (nous), Atena era numele abilitatii manuale (tehne) : de unde si expresia, adauga Synkellos, "daca dispar mîinile, dispare si înteleapta Atena" ⁵. Altfel spus, mîinile sînt unealta indispensabila a inteligentei: fara acestea, ea ar fi neputin­cioasa si sterila.

Atena este tocmai aceasta inteligenta a mîinilor. Mîinile vor fi încetul cu încetul uitate si se va pastra doar inteligenta. Exegeza lui Homer, în timpul lui Platon, se afla deja la acest stadiu. In Cratylos, Socrate aiungînd la etimologia numelui Atenei, declara: "Se parc ca cei vechi o judecau pe Atena întocmai asa cum fac astazi cunosca­torii lui Homer. într-adevar, cei mai multi dintre ei, inter-pretlndu-l ps poet, spun ca acesta ar fi redat prin Atena însusi cugetul si gîndirea".⁸

Totusi, nu termenii de nous sau dianoia au fost adoptati de catre comentatori pentru a defini pe Atena, ci un fel de compromis intre spiritul pur si abilitatea inteligenta a mîi­nilor, între nous si tehne: Atena se identifica, în toate tim­purile, de la Democrit pîna la Porphyrios, cu phronesis : întelepciunea sau bunul simt, judecata dreapta, echilibru al ratiunii.

Printre scrierile morale ale lui Democrit, se afla si un tratat numit Tritogenia. ' Or, Democrit alesese ca titlu acest epitet al Atenei, deoarece el rezuma în ochii sai întrei­tul fruct al întelepciunii: reflectia, vorbirea si actiunea con­form regulilor. ⁸ Aceasta însemna pur si simplu definirea inteligentei. Acest tratat de morala, a carui amintire este

pastrata în scolii ⁹, a contribuit fara îndoiala la vulgarizarea identificarii Atenei cu phronesis.

Stoicul Diogenes din Seleucia (sau din Babilon) scrisese _un tratat despre Atena, pe care Philodemos Epicureul l-a rezumat în cîteva rînduri. ^l0 Regasim ecoul ezitarilor sau polemicilor scolii în legatura cu locul ratiunii - principiul director - in lume si în om. Atena este simbolul acestei ratiuni universale, la care orice inteligenta umana este doar o participare: omul, spunea Heraclit din Efes, unul din marii inspiratori ai stoicismului, "îsi aprinde torta în noapte..." si-o aprinde, putem adauga, la marele foc al eterului.

Dupa Diogene, eterul si nu soarele, cum afirma Clean-thes, reprezenta inteligenta cosmica si divina. Aceasta inte­ligenta era numita Atena: în realitate, nu este decît un aspect al Zeului însusi, al lui Zeus, al marelui Tot. Atena este Zeus la feminin, asa cum învata misterioasa formula orfica: "Zeus e barbat, Zeus e femeie". ⁿ

Se poate de asemeni spune ca Atena, phronesis, este fiica lui Zeus, ca s-a nascut din capul sau, dupa cum spune vechiul mit. Daca plasam ca Platon si unii stoici ¹², ratiunea în cap, mitul este foarte clar: inteligenta ia nastere în cap, de acolo ea iradiaza. Daca preferam sa-l urmam pe Chrysippos care plaseaza, urmîndu-l pe Zenon, ratiunea în piept, mitul nas­terii Atenei nu-si pierde valoarea: gîndul se coace în inima - este Atena conceputa în sinul lui Zeus - însa ea trebuie sa fie apoi exprimata, exteriorizata prin cuvînt; ea urca de la inima la buze si deci iese din om prin cap. ¹³

Aceasta este Atena, întelepciunea divina, dar si întelep­ciunea umana. Acesta este chipul pe care îl întîlnim la comen­tatorii homerici, însa cu o tendinta rationalista destul de puternica. Cel mai adesea exegetii reduc interventiile mira­culoase ale Atenei în Iliada si Odiseea la simplul joc al facul­tatilor omenesti, poetul a recurs la aceste aparitii suprana­turale, pentru a sublinia minunata si brusca putere a ratiunii contra pasiunilor, în sufletul lui Âhile, divina prudenta a lui Ulise, precocea maturitate a lui Telemah.

Nici o scena, fara îndoiala, nu i-a izbit mai tare pe antici ca aceasta coborîre a Atenei pentru a calma furia lui Ahile în primul cînt al Iliadei.

Ahile a lasat ca un moment furia urcata din piept sa-i întunece

ratiunea din cap; însa curînd ratiunea l-a dezmeticit, l-a smuls

I

din aceasta înclestare si l-a adus la o stare mai buna. AcoastJ conversiune dictata de ratiune, este foarte just numita în poemele homerice Atena ¹³.**

Recunoscînd-o pe divina mesagera, "Ahile e cuprins de] uimire" ^u. "Sîngele rece si impasibilitatea sa (în fata primej­diei prin care trecea) fac loc spaimei, odata ce s-a facut rasturnarea: el vede în ce prapastie era sa cada. si în fata aparitiei ratiunii, a avut un gest de retragere, ca în fata unui conducator". ¹⁵

El nu îsi revine complet din mînie, de vreme ce nepu-j tîndu-si ucide rivalul, îl va insulta totusi (versul 211):

O zeita ar fi împins ajutorul sau pîna la capat si ar fi facut sai urmeze tulburarii o pace totala. însa, întrucît este vorba de ra-j tiunea umana, ea face doar ce este indispensabil, îndepartîndj lovitura de spada, lasînd sa subziste resturi de mînie. Mariîe ela-j nuri ale pasiunilor nu pot fi oprite pe loc si deodata.¹⁶

Aceasta analiza, de altfel fina si justa ¹⁷, devenise fara îndoiala de multa vreme clasica în comentariile homerice, atunci cînd Heraclit si-a scris Alegoriile.

Aceasta scena furniza dealtfel un argument celor cart împreuna cu Platon, localizau inteligenta în cap. Homei precizeaza ca Atena coborîse din cer - adica vrea sa spunJ ca orice ratiune umana este o seînteie a ratiunii universale, divine; si apoi ca "prinde pletele balaie ale Peleianului:' ratiunea, care în sufletul lui Ahile, va triumfa asupra mîni< îsi afirma în felul acesta prezenta în partea cea mai înalti si mai nobila a trupului: ea îsi reia energic locul obisnuit. P

Celelalte interventii ale Atenei în Iliada sînt cel mî adesea de natura razboinica si greu de explicat ca manifes­tari de ratiune luminînd pe vreun erou.

Totusi, ea mai joaca înca acest rol de luminatoare, în cîntul V, ridicînd de pe ochii lui Diomede negura ¹⁹ care-l împiedica sa-i poata deosebi pe oameni de zei în rîndurih luptatorilor. Diomede, cu ochii astfel deschisi, va evita si se masoare cu nemuritorii în lupta, dar va putea sa o atac* pe Afrodita, si chiar sa o raneasca la mîna: în limbaj de mora­list, aceasta însemna ca întelepciunea practica (Atena) risipit ignoranta (achlys) lui Diomede si i-a dat mijloaceli de a dispretui placerile (Afrodita).²⁰

Povestea lui Pandaros punea anticilor o problema foarte stânjenitoare, deoarece Atena nu se arata deloc înteleapta.

Menelaos si Paris se vor bate în duel, troienii si grecii au încheiat un armistitiu si un pact: Elena, cu toate comorile sale, va reveni învingatorului. Insa zeii, mai putin rezona­bili decît oamenii, masluiesc jocul! Afrodita îl va sustrage pe Paris, scapîndu-l de o moarte sigura... Cît despre ele, Hera si Atena vor ca batalia sa reînceapa si sa dureze pîna la ruina Ilionului.

Zeus decide atunci sa porneasca din nou razboiul. Cine va fi primul care va rupe armistitiul? Trebuie ca acestia sa fie troienii: trebuie ca în ochii destinului ei sa se faca vinovati luînd initiativa rupturii, printr-un sperjur.

Atena este însarcinata de catre Zeus cu cautarea unui executant: ea va strecura perfidul sfat lui Pandaros, un fiu al lui Lycaon aliat cu troienii. Ea ia înfatisarea lui Laodocos si-l convinge pe "slavitul fecior al lui Lycaon" sa az\îrle o sageata împotriva lui Menelau... Daca îl va ucide, va primi multe daruri stralucite de la Alexandru! ²¹

Zeii care împing la rau! Divinitatea care întrupeaza ratiunea si întelepciunea, Atena, sfatuind personal o crima împotriva juramîntului... Ce pleasca pentru adversarii lui Homer!

Dar aparatorii sai au reusit sa evite lovitura.

Mai întîi, o consideratie de ordin juridic: pactul nu era valabil. Miza poetului, Elena, apartinea lui Menelau... Nu era un bun a carui stapînire, nesigura, sa fie reglementata pe calea armelor. Cu alte cuvinte, Menelau angajeaza in aceasta lupta bunul sau propriu, Paris, bunul altuia... Pactul este viciat la temelie, juramintele sînt nule; deci nu poate fi vorba de sperjur; Atena nu-i dicteaza lui Pandaros un adevarat sperjur. ²²

Ce reprezinta aici Atena, pe plan psihologic ? Nimic altceva decît reflectia personala a bravului Pandaros. Ea nu este chiar phronesis, ci doar judecata, cam scurta si micile socoteli ale unui barbar. Perspectiva unui sperjur nu l-a atins nici în treacat: sa ne gîndim ca este un lycaonian si acestia nu sînt modele de loialitate: Aristotel care s-a ocupat în mod special de aceasta problema, sta marturie. Omul nostru de altfel, este foarte legat de bunurile materiale: nu-si lasase el oare acasa caii pentru a-i "cruta", pentru ca

sa nu îndure foamea în Troia împresurata²³? Ce atractie trebuie sa fi exercitat asupra unui spirit atit de    economi perspectiva darurilor lui Alexandru! în plus, el este un arcas fara pereche, sigur de a-si lovi tinta (Menelau, de fapt, era un om mort, daca Atena nu ar fi abatut sageata). ²⁴

Iata tot ce si-a putut spune Pandaros, si acest dialog a fost transpus de Homer sub forma dramatica: el a dat nuj mele Atenei calculelor lui Pandaros. ²⁵

Pandaros a ramas, pîna la sfîrsitul elenismului, un subiect } de meditatie psntru greci, deoarece punea problema respon-l sabilitatii divine în producerea raului: Atena era responJ sabila de actul lui Pandaros ? si de asemeni si întunecata! problema a predestinarii.

Produs, în comentariul sau la Republica, întîlnind acest; repros facut de Platon lui Homer, îl trateaza pe larg. 4 O distinctie subtila, pe care o regasim în scolii²⁷, îi va per-] mito sa-l spele o prima data pe Homer: zeii - Atena si Zeus care o trimite nu l-au "îndemnat" pe Pandaros sa tradeze, ci doar l-au "încercat", l-au "ispitit" ²⁸. Chiar daca j admitem ca Atena îl determina pe Pandaros sa rupa armis­titiul, ea nu o face pentru placerea de a-l împinge la rau:J caracterul acestui om îl predispunea la sperjur; zeii doarl i-au grabit realizarea, pentru a-l duce mai repede pe acesti nenorocit catre dreapta pedeapsa; aceasta au dorit zeii, în definitiv, deoarece pedeapsa face sufletul mai bun. ²⁹

Olympidoros, vorbind despre purificarea morala (cathar-sis) revine de mai multe ori asupra exemplului lui Pandaros: j acesta dorea sa-si calce juramîntul, iar zeii l-au ajutat sa-sij îndeplineasca dorinta. Ei au facut însa aceasta doar pentru.1 a-l "vindeca" ³°. Cum, se întreaba Armând Delatte, de vreme ce moare?³¹ Am vazut ce raspuns a dat Proclus si carej lumineaza obscuritatile lui Olympiodoros: moartea, care est« pedeapsa sa, este totodata si purificarea sa, iar chinurile din! lumea cealalta vor desavîrsi curatirea sufletului sau.

Atena din Iliada îl inspira bine pe Ahile, dar îl sfatuieste mai degraba rau ps Pandaros, oricare ar fi rationamentele teologilor antici. Iar Iliada singura n-ar fi permis deloc] ecuatia Atena - phronesis.

însa Atena Odiseei, mult mai egala cu ea însasi, nu insufla ] decît idei bune protejatilor sai. Ea este deja specializata,! stilizata, în rolul sau de inspiratoare înteleapta.³²

Istoria lui Ulise este un neîntrerupt comert al eroului _cu întelepciunea divina. Vom vedea acest lucru în amanunt cînd vom studia idealizarea personajului. Asa cum scria Apuleius, "Homer a vrut ca întelepciunea sa fie însotitoarea permanenta a lui Ulise, întelepciunea prezentata sub numele poetic de Atena. Cu ea eroul a înfruntat toti monstrii, a învins toate dificultatile".³³

în Telemahia, alegoria devine absolut transparenta. Atena, dînd sfaturi tînarului, sub înfatisarea batrînului Mentes, în primul cînt al Odiseei, este o figura pur simbolica. Telemah a ajuns la vîrsta barbatiei, cugetul sau s-a matu­rizat, reflectia s-a trezit. S-a terminat cu jocurile puerile si cu lipsa de grija: trebuie sa plece pe mare pe urma pierduta a tatalui sau, sa afle stiri la Sparta si Pylos. Toate aceste idei vin de la sine în tînarul sau cap. ³⁴ si în felul acesta gîndirea lui Telemah se ridica pîna la simtul responsabi­litatilor... Ea este plina de mîndrie pentru elanurile sale, "ca o pasare de mare care se înalta în spatiu" ³⁵.

Un personaj cu nume predestinat îi ofera lui Telemah corabia pentru croaziera. Acesta era Noemon, fiul lui Phro-nios: Prudent, fiul Avizatului. Aceste doua nume desem­neaza pentru Heraclit³⁶, gîndurile, ingeniozitatea fiului lui Ulise. Comentatorul nostru, purtat de elanul sau, resoarbe în abstractie pe însusi împrumutatorul vasului.³⁷

Atena, si nu Ares, este cea care îl ajuta pe Ulise la mace­larirea pretendentilor: "daca Ulise ar fi luptat fata în fata si prin forta cu oamenii care-i facusera rau, ar fi fost asistat de Ares. însa, intrucit îi însala prin siretenie si abilitate pentru a-i prinde fara a fi recunoscut, reusita sa este cea a inteligentei³⁸.

Tratatele despre zei, de la Apollodor si pîna la Porphi-rius, trecînd prin Teologia lui Cornutus, acorda o mare importanta atributelor si poreclelor divinitatilor; simbo­lismul primelor, etimologia celorlalte sînt evident acomodate semnificatiei capatate în exegeza de catre divinitatea de care se vorbeste.

_ Atena este întelepciunea, am vazut-o, dar si inteligenta lui Dumnezeu, dupa Cornutus³⁹, Providenta în'sensul stoic Caracteristicile inteligentei si întelepciunii vor fi: putere, clarviziune, puritate.

"Frumoasele sandale" cu care Atena "se poarta tot ca vîntul/ Pe apa, pe uscat fara hotare" ⁴° simbolizeaza forta si vigoarea interventiilor inteligentei; "sulita sa virtoasa, grea si mare" ⁴¹ vrea sa spuna ca rationamentele înteleptului stiu sa loveasca indisciplina ⁴²; scutul sau înseamna ca orice siretlic este respins prin întelepciune ⁱ'-; egida sa este semnul puterii suverane ⁴⁴.

Clarviziunea gîndirii se regaseste în faimosul epitet glau-kopis (cu ochi stralucitori), dupa Porphirius ⁴⁵. întelepciunea, inteligenta care au vederea patrunzatoare, merita acest nume. Bufnita este pasarea Atenei, fiindca ramînînd treaza toata noaptea, este imaginea spiritului, niciodata adormit, nemuritor, mereu în miscare ⁴⁶.

Fecioara Atenei este simbolul puritatii Gîndirii, nepatata de nimic ⁴⁷, incoruptibila ⁴⁸. Maslinul consacrat zeitei ofera acelasi simbolism: uleiul este hrana luminii⁴⁹, cea mai pura dintre realitatile lumii de jos. Iar uleiul nu se amesteca cu nici un alt lichid. ⁵°

Numele însusi de Atena, doar putin solicitat, ne da cheia naturii sale. Platon oferea deja trei explicatii: "ratiunea lui Dumnezeu", "cea care gîndeste . lucrurile divine", "inteli­genta naturala". ⁵¹

Aceasta etimologie i se parea dificila lui Cornutus, din cauza vechimii sale; el propune mai multe curente pa vre­mea sa: "cea care vede tot", "cea care nu este efeminata", "locuitoarea eterului" ⁵².

II. Hermes

în poezia homerica, Hermes este departe de a avea acelasi rol stralucit ca Atena; îl vedem aparînd, ca mesager al zeilor, în trei mari ocazii: în Iliada, îl conduce ps Priam pîna la Ahile; în Odiseea, este trimis la nimfa Calypso pantru a-i transmite ordinul de a-l lasa sa plece pe Ulise;.în sfîrsit, el îi remite lui Ulise moly, iarba magica cu care se va apara de vrajile Circei.

Anticii au dat de timpuriu o exegeza a lui Hermes, exegeza p3 care nu au mai schimbat-o; odata aflati în posesia cheii, au întrebuintat-o, cu mai mult sau mai putin noroc, pentru toate pasajele homerice în care aparea zeul.

Cratylos ne deschide drumul si de aceasta data: Hermes este legat de hermeneus, interpret: "caci a fi interpret si vestitor si hotoman si amagitor în vorbe si înca iscusit in negustorie, ei bine toate aceste îndeletniciri tin de \irtutea cuvîntului logos". Hermes este "zeul care a imaginat lim­bajul si discursul" ⁵³, este zeul cuvîntului, si de aici decurg toate atributele sale.

Este foarte probabil ca Platon nu inventa nimic: el se multumeste sa-i reproduca pe "cunoscatorii lui Homer". Exegetii si teologii vor repsta aceste explicatii pîna la sfîr-situl elenismului: ar fi straniu ca ele sa fi luat nastere doar dintr-o butada a lui Platon⁵⁴.

în Teomahia Hermes o are ca adversara pe Leto; con­form exegezei curente, este vorba de cuvînt luptînd împo­triva uitarii. Interpretarea bataliei zeilor este veche, ne previne o scolie a lui Porphirius: ea îsi are originile la Thea-genes din Rhegion si în timpul lui Cambyse ⁵⁵. Heraclit o dezvolta în Alegoriile sale: "în fata lui Leto se ridica Hermes: este firesc, deoarece nu este altceva decît vorbirea, care slujeste la redarea sentimentelor noastre interioare; or, oricarei vorbiri se opune Leto sau uitarea (este de ajuns sa se schimbe o litera, Letho sau Lethe în loc de Leto). Ceea ce se uita nu poate fi proclamat".. . Victoria lui Leto se explica: "uitarea triumfa asupra celor mai clare amintiri învaluindu-le în tacere" ^5fl. Nevoia de a gasi un sens moral adversarei lui Hermes - logos a dictat calamburul "Leto-Lethe".

Sa lasam deoparte aceasta lupta a zeilor, cu bizare peri­petii. Iata unul din cele mai mari momente ale Iliadei: Priam în genunchi în fata lui Ahile:

Aminteste-ti, Ahile, tu care esti asemenea zeilor, de parintele

tau; el este de-o seama cu mine, pe pragu-ntunecat al anilor din

urma ".

Stranie putere a vorbei: ea a facut sa apara în fata ochilor eroului amintirea unui batrîn tata asteptîndu-si copilul, si acest suflet neîmblînzit s-a înduiosat: Ahile simte nas-clndu-se dorinta sa plînga, va plînge...

Miracolul a fost înfaptuit de un zeu: Hermes este cel care l-a condus prin noapte po Priam pîna la cortul lui Ahile. înainte de a-l parasi îi sugereaza tema rugamintii sale: "roa-

ga-l amintindu-i de tatal sau". Puterea minunata a vorbei, arma celor slabi, singura lor arma, iata ce întrupeaza Hermes⁵⁸. în cîntul V al Odiseei, "solul cu limpezi raze" aduce lui Calypso porunca lui Zeus: nu trebuie sa se mai opuna plecarii lui Ulise. Solul înaripat nu este decît o alegorie: Homer a materializat astfel elocventa lui Ulise. Ulise a reusit sa o convinga pe tandra nimfa sa-l lase sa apuce din nou calea marii si a aventurii si calea Itacai. Ulise se pricepe la elocventa: el stie mai bine ca oricine sa mînuiasca cuvintele înaripate pe care le simbolizeaza zborul lui Hermes. Zeul stralucitor, care tîsneste din azur si zboara deasupra valurilor ca un pescarus la vînatoare ⁵⁹, nu este decît zborul iute al cuvintelor cu puteri magice, pe buzele vorbitorului ⁶°. Ulise se îndreapta catre locuinta Circei; Hermes îi apare, tinînd creanga de aur:

Nenorocite, unde umbli singur, nestiutor de tara prin coclauri⁶¹ ?

Hermes nu a coborît din cer; el se afla in sufletul lui Ulise. Ulise pornise catre vrajitoare într-un moment de exaltare, într-un moment de durere si mînie, cînd aflase teribila întîmplare: tovarasii sai preschimbati în porci de catre Circe. Insa încetul cu încetul aceasta exaltare scade si ratiunea rece se iveste, cu simtul realitatilor. Acest glas intim al ratiunii (logismos) este cel care îi reproseaza lui Ulise inutila sa graba.⁶²

Hermes nu mai este vorbirea, ca si în cele doua scene precedente, ci ratiunea. Logica însasi a lucrurilor îi cons-trîngea pe comentatori la aceasta solutie: în pasajele citate erau cîte trei personaje: Hermes, Priam, Ahile; Hermes, Ulise, Calypso: se putea suprima zeul, redus la o alegorie, ramîneau oricum doua personaje si deci posibilitatea dialo­gului. De data aceasta, Ulise este singur cu Hermes: deoarece Hermes, prin definitie, este un personaj figurat, Ulise nu mai are interlocutor. El nu poate vorbi decît interior, adica sa reflecteze.

De altfel extensiunea cuvîntului logos, care în greceste exprima atît notiunea de limbaj cît si cea de ratiune sau rationament, îngaduia exegetilor aceasta solutie, ba chiar îi conducea în mod firesc la ea.

Stoicii vor consacra aceasta distinctie în vocabularul lor filosofic: ei vor numi "vorbire interioara" reflexia intima,

si "vorbire exterioara", pe cea care traduce gîndirea cu glas tare. De pilda zeii ignora limbajul sonor: ei nu cunosc decît logos-u\ tacut⁶³.

Odata cu exegeza alegorica a lui Homer, asistam si la aceasta dedublare a logosu-ului.

Astfel, Hermes este în acelasi timp divinitate htoniana si un zeu ceresc. Hermes htonian este vorbirea interioara, "invizibila si învaluita în umbra, în adîncimile gîndirii"; Hermes ceresc, este cuvintul exprimat, perceptibil la dis­tanta ⁶⁴.

Hermes îi da lui Ulise o iarba magica, pentru a se apara de vrajile Circei: moly, "o floare ca laptele, cu radacina neagra" ⁶⁵. Dupa opinia lui Heraclit aceasta planta simbo­liza întelepciunea (phronesis) : radacina este neagra, pentru ca primii pasi pe aceasta cale sînt totdeauna dificili, dar mai tlrziu se vad florile "deschizîndu-se la lumina" ⁶⁶. Cleanthes spusese cam acelasi lucru despre moly: simbol al logosului si al virtutii sale pacificatoare, deoarece ratiunea (sau ratio­namentul) potoleste elanurile si pasiunile sufletului °⁷.

Pentru a-i servi de calauza lui Priam, Hermes, în Iliada, îsi ia creanga, cu care "stie sa înrobeasca ochii muritorilor ori sa-i deschida atunci cînd ei adorm" ⁶⁸. Cu ea va adormi strajile aheilor, cînd caruta va ajunge în apropierea zidului si santului care proteja navele⁶⁹.

Comentînd versurile homerice, Cornutus le aplica nu ochilor trupului, ci luminii gîndirii⁷⁰: nimic nu este mai usor pentru logos decît sa excite spiritele indolente, sau dim­potriva sa potoleasca spiritele prea excitate.⁷¹

Aceasta creanga magica este adevaratul sceptru al ora­torului, ea exprima caracterul regal al cuvintului, puterea sa suverana. Cuvîntul are doua efecte contrarii, de a trezi si de a adormi: el îi tine treji pe cei care au înteles frumusetea Zogos-uluî; el îi adoarme pe cei care nu sînt demni de el si nu-i înteleg maretia. Se poate spune de asemenea ca vor­birea stie sa trezeasca pasiunile, atunci cînd devine acuza­toare, la tribunal; ea poate însa potoli mîniile, prin apelurile sale patetice si poate chiar opera adevarate incantatii⁷².

Hermes este numit în mod curent chrysorrapis, "cu creanga de aur": aceasta înseamna ca loviturile ratiunii - mustrarile si dojenile sale - sînt pretioase ca aurul pentru cine stie sa tina seama de ele ⁷³.

si pentru scoliast, varga lui Hermes simbolizeaza sfa­turile ratiunii⁷⁴, capabile sa linisteasca sufletele tulburate, sa trezeasca inimile doborîte. Ea mai simbolizeaza linia dreapta pe care ratiunea ne face sa o urmam, ca o rigla ⁷⁵.

Homer obisnuieste sa-l numeasca pe Hermes argeiphon-tes. Acest nume atît de misterios comporta mai multe expli­catii. Heraclit respinge traducerea "ucigasul lui Argos": Homer ignora mitul hesiodic; dar mai ales trebuia ca argei-phontes sa desemneze o calitate a logos-ului. Este "cel care face ca lucrurile sa fie vazute în culori stralucitoare": vorbi­rea are scopul de a traduce gîndirea si de a o face lim­pede ⁷⁶. scolile propun alte etimologii: "ucigator al trînda-viei", "cel care distruge rationamentele lenese si ineficace"; sau "curat si nepatat de vreo crima" ⁷⁷. Caci ratiunea este pasnica, dusmana a varsarii de sînge; ea se straduie sa toar­ne în suflete întelegere si armonie. Cînd Egist se pregatea sa-l ucida pe Agamennon, zeii, pentru a-l împiedica, i-l tri­mit pe Hermes, solul argeiphontes, adica ratiunea pe care cerul a daruit-o pamîntului pentru ca sa domneasca binele si raul sa dispara. ⁷⁸

în palatul lui Nestor, din Pylos cea nisipoasa, Teîemah si divina sa calauza asculta, dupa cina, lunga povestire a batrînului conducator de care. Soarele apune. Atena cere atunci: "taiati limbile victimelor, amestecati vin spre închi­nare lui Poseidon si altor zei; ca-n urma sa ne vedem de somn" ⁷⁹. Mesenii îsi spala mîinile, se umplu cupele; se arun­ca în foc limbile victimelor ...

De ce Nestor si oaspetii sai ofera limbi zeilor ? Care este simbolismul acestui rit? Numerosi exegeti au încercat sa raspunda la aceasta problema: scoliile citeaza pe Leandros, Aretades, Apion, Antipater, Porphirius..    ⁸⁰

Obicei ionian, spun unii; limba este bucata cea mai buna, de aceea este oprita pentru zei, spun altii. Dar cei mai multi cred ca este cu neputinta ca acest gest ritual sa nu cuprinda o învatatura si un simbol.

Aceste "limbi" evoca imediat vorbirea, si pe zeul Her­mes, caruia îi erau consacrate în mod obisnuit ⁸¹. Straniul sacrificiu se desfasoara de altfel în palatul lui Nestor, orator prin excelenta mare mester al vorbei. Acest sacrificiu are loc în timpul unui symposion, si putin înainte de somn: bînd ultima cupa se facea o libatie aceluiasi zeu Hermes ⁸².

23G

"Taiati limbile" este o formula analoga acelor "enigme" pi­tagoriciene pe care Iamblichos si Porphyrios ni le-au trans­mis si explicat. Lectia este stravezie: ziua s-a sfîrsit, este momentul tacerii si somnului... Stapîniti-va limbile.._. Iar mîine, nu pomeniti nimic din cele auzite în timpul symposion-n-lui: nimic nu este mai odios ca un conviv care "îsi amin­teste".

Pentru Porphirius însa lectia merge mult mai departe. Tot asa cum se facea o libatie, spune el, varsîndu-se lichi­dul pe' "urechea" cupei, pentru a sterge toate cuvintele ofen­satoare care ar fi putut ajunge la urechile zeilor, de aseme­nea se taiau limbile victimelor, pentru a taia de la radacina cuvintele care, în timpul conversatiei, ar fi putut jigni divi­nitatea. Aceasta este valoarea mistica a acestui rit purifi­cator ⁸³.

Purtator de cuvînt al lui Zeus, crainicul si "interpretul sau Hermes nu a avut nici o greutate sa se identifice cu "vorbirea": si a devenit automat si "ratiunea", fiindca logos avea ambele sensuri.

Insa logos-u\, în filosofia Porticului, joaca un rol consi­derabil: este ratiunea divina, imanenta lumii si care stra­bate toate partile asa cum freamatul apei se transmite de la o unda la alta. Aceasta ratiune se identifica cu legea lumii, cu Providenta, cu Destinul.

Or Hermes, zeu secundar în mitologia greaca, putea cu greu sa-si asume o astfel de mostenire, Zeus si fiica sa Atena vor deveni "eforii" ratiunii, ca sa întrebuintam un termen neoplatonic în masura în care aceasta da seama de organi­zarea lumii.

Hermes va asuma un rol mai limitat: se va identifica mai degraba cu rationamentul filosofic; dar acolo va intra în concurenta cu Heracles, alt simbol al logos-ului ⁸⁴.