ZEII LUI HOMER LA SYRIANUS SI PROGLUS

ZEII LUI HOMER LA SYRIANUS SI PROGLUS

Produs, niscut în 410 e.n. este înteleptul platonician care si-a luat sarcina sa construiasca o teologie Capabila sa ada­posteasca toata trupa divinilaIilor grecesti, sporita cu cele ale Orientului. Diviziunile sale, orizontale sau verticale, pre­gatesc destule casute pentru a adaposti ps toti zeii vechi sau recenti, la a caror ultima parada asistam.

I. Maestrul lui Produs, Kyriauus

Produs datoreaza mult maestrului sau, Syrianus, ce putin tot atît cit datora Platon lui Socrate. Syrianus, ne spune el, a fost ghidul si initiatorul sau ¹: ni el a învatat sa-l comenteze pe Platon, izvorul oricarui adeA'ar, dupa o scurta oprire pe lînga Aristotel, pentru a se familiariza cu arta ratio­namentului. De la el a mostenit grija, care va ramîne marea lui grija: de a pune în evidenta acordul teologiei lui Homer cu cea a lui Platon.

Nu ne-a parvenit nici o scriere a lui Syrianus. Catalogul însusi al operelor sale, dat de Suidas, este suspect, caci lexi­cograful îi atribuie aproape aceleasi titluri ca si lui Produs ². Este foarte plauzibil sa fi scris ca si discipolul sau un comen­tariu la Republica lui Platon si o lucrare asupra Teologiei lui Orfeu. Dar ca ar fi dizertat Despre, (cartile) lui Produs relative la zeii lui Homcr³ ar fi o neverosimila rasturnare de roluri.

Avem totusi o marturie mai buna chiar de la Produs. El se refera frecvent, la maestrul sau caruia îi atribuie bucuros întreaga sa stiinta si pare sa citeze una din opsrele sale în legatura cu Teomahia homerica: pentru mai multe preci­zari, spune el în încheierea expunerii, se vor citi explicatiile lui Syrianus si uimitoarele revelatii pe care le aduce "în

solutiile sale la problemele homerice" ⁴ Sa fie oare titlul unei carti a lui Syrianus ? El ar fi putut, desigur sa consacre o lucrare speciala pentru rezolvarea obiectiilor lui Platon împotriva lui Homer. Dar se poate sa fi dat aceste solutii cu ocazia unui comentariu la Republica, asa cum a facut si Produs.

Oricum ar sta lucrurile, Produs însusi se recunoaste tributar lui Syrianus: trebuie sa ne închipuim mereu prezenta maestrului în spatele discipolului.

II. Teologia lui Produs

Produs a elaborat un sistem teologic deosebit de compli­cat: el a multiplicat la infinit intermediarii dintre Zeu si lumea materiala, atît pentru a putea pazi mai bine divini­tatea suprema în transcendenta sa, cît si pentru a asigura un loc tuturor personajelor divine pe care trebuie sa le insta­leze în nisele imensului portal.

Gasim aproapo peste tot, în opera lui Produs, aluzii la zeii mitologiei, pe care îi insereaza, ici si colo, în "serii", încareîndu-i cu o semnificatie simbolica, lotusi Produs s-a aplecat în mod special asupra problemei zeilor homerici în comentariul sau la Republica⁵. El expune sensul profund care trebuie atribuit miturilor teologice ale marelui poet, care este pentru el glasul însusi al revelatiei ^s.

Pentru a întelege 15215i820p exegeza homerica a lui Produs, este indispensabil sa aruncam o privire asupra unor puncte esen­tiale ale gîndirii sale.

Printr-un adevarat joc al spiritului, Produs face fiintele sa tîsneasca în cascada unele din altele, ca in orificiile "în care fiecare explozie proiecteaza un nou exploziv care explo­deaza la rîndul sau"⁷. Astfel, din Unul purced Henadele; din acestea, cele trei triade ale lumii inteligibile. însa cum nici unul din zeii homerici nu are acces în aceasta lume pura a gîndirii, nu ne vom opri.

între inteligenta si lumea sensibila, Sufletul serveste de termen mediu, ca un pod aruncat între spirit si materie. Su­fletul se atinge, prin natura sa, cu Dumnezeu, cu Invizibilul, cu eternitatea, însa prin actiunea sa este legat de timp si de diviziuno.⁸

Lumea sensibila are drept cauze ultime patru realitati-o cauza finala, Dumnezeu însusi sau Unul, izvorul binelui-o cauza eficienta. Inteligenta care este demiurgul universal-o paradigma: modelul sau planul din care se inspira lucrato­rul divin: or, Demiurgul-Inteligenta nu are decît sa se con­temple pe sino pentru a gasi în esenta sa inteligibila toate modelele sau ideile lumii sensibile; în sfîrsit Sufletul, princi­piul vietii ⁹.

Aceeasi idee divina, servind de model demiurgului, poate sa dea la fel de bine un zeu sau un dsmon sau un muritor: imaginea slabeste, se degradeaza p3 masura ce se îndepar­teaza de paradigma. La capatul de jos al seriei nu mai gasim aproape nimic din splendoarea modelului de la care s-a por­nit ¹⁰. In felul acesta explica Produs imperfectiunile zeilor din lliada.

Demiurgul graveaza în materie amprenta ideii, nu direct, ci prin intermediul celorlalte principii divine, care sînt ema­natiile sale. El însusi nu orînduieste decît generalul, nemuri­torul, imuabilul. El produce mai ales sufletele: sufletul lumii, sufletele divine ^u.

Ultima emanatie a Binelui si a Fiintei este materia. Fara proprietati, fara putere, ea este înca imaginea lui Dumnezeu, dar abia daca ochiul inteligentei mai poate deslusi ceva din modelul divin.

Materia nu este raul, ca este doar principiul raului, al dezordinii, al contingentei, nu pentru fiinta corporala, a carei conditie de existenta este, ci pentru inteligenta si suflet, care prin legaturile cu materia se murdareste si sla­beste ¹².

Iata cîteva mari principii. Ele permit sa vedem mai bine cum Proclus insereaza zeii homerici în triadele sale, cum acor­da metafizica cu mitologia.

Mitul, în tot ceea ce exprima se refera la lumea sensibila; el vorbeste o limba în care intervin timpul si spatiul, miscarea si generatiunea: nu îi putem întelege sensul profund decît daca îndepartam toate notiunile contingente, si risipim orice confuzie între sensibil si inteligibil ¹³.

Miturile (si cele ale lui Homer în primul rînd) arata ca zeii se unasc pentru lucrarea nasterii, sau se ridica unii împo­triva altora în lupte înfricosatoare. Trebuie sa stim ca inter-

pretam fiecare din cele doua atitudini, care transcriu în limbaj trupesc realitatile lumii superioare.

Sa luam casatoriile divine. Mitologia cunoaste numeroase casatorii de acest gen: între Gea si Uranus, Cronos si Thea, Ocean si Tethys, Zeus si Demeter, Zeus si Hera. Aceste hierogamii sînt celebrate si în cult. Homer a descris una în detaliu, iubirea lui Zeus cu Hera pe muntele Ida.

III. Iubirile divine

Unirea lui Zeus, demiurgul, cu Hera, mama universala a sufletelor, ascunde întregul mister al creatiei.

Orice esenta complexa este, dupa Proclus, produsul a trei principii fundamentale: finitul, infinitul, mixtul. Finitul (numit de catre pitagoreici monada si de catre Timaios "acelasi") permite fiintei sa se determine, sa se aseze, îi da existenta proprie si independenta; infinitul (diada n:;limitata a pitagoreilor "celalalt" din Timaios) permite fiintei sa se detaseze de principiul sau, sa se distinga. Infinitul si finitul unite de catre principiul superior, care este cauza fiintei, dau mixtul, care readuce în felul acesta fiinta constituita catre principiul sau, o întoarce catre autorul sau. Sînt deci trei momente ale fiintei: existenta proprie, separatia, con­versiunea ¹⁴. Proclus supune orice esenta acestei legi a ter­narului ¹⁵.

Raportul între o esenta si principiul sau nu este un raport de generatiune, ci de participare: între Inteligenta si Suflet, Inteligenta în sine, ca unitate, nu este participabiîa; exista însa o pluralitate de inteligente care se reduc la Inteligenta prima; si Sufletul purcede, nu din Inteligenta în sine, ci dintr-o inteligenta particulara ^le.

Cînd miturile vorbesc de paternitate sau de maternitate ta zei, trebuie deci tradus prin "participarea" principiului inferior la principiul superior; iar cînd vorbesc de casatorie între un zeu si o zeita, trebuie sa ne gîndim la "ternar". . . Sa vedem aceasta mai de aproape, avind ca exemplu iubirea 'ui Zeus cu Hera.

Mai întîi da toate cine este Zeus ? Este demiurgul si totodata Sufletul lumii. Cele doua principii fiind diferite Pentru Proclus (pentru Plotin ele se confunda), si Zeus

servind în trecut ca sa desemneze si pe unul si pe celalalt, Produs va fi silit sa-l dubleze pe Zeus ¹⁷. Zeus din scena de pe Ida, în orice caz, este marele Demiurg, Inteligenta: nu inteligenta în sino, al treilea termen al trinitatii inteligibile, simbolizata de Cronos, ci Inteligenta actionind asupra lumii, iluminînd-o si creind-o. Aceasta inteligenta creatoare pur­cede dealtfel'din Inteligenta prima, asa cum mitul face din Zeus fiul lui Cronos. si înlantuirea lui Cronos de catre Zeus pastreaza pentru Produs un simbolism analog celui pe care îl vedea Plotin: ea semnifica unirea Nous-ului (Zeus) si a Gîndirii (Cronos), Zeus, Ginditorul, facînd într-un fel încon­jurul obiectului sau Cronos, Gîndirea sau Inteligibilul ¹⁸. Homer îl numeste dealtfel pa Cronos "gîndirea întoarsa (asupra ei însisi')" ^1S). si niciodata, în poemul, sau, nu îl pune sa vorbeasca sau sa actioneze pe parintele misterios al lui Zeus -°.

Zeus, ca orice esenta, este ternar: în masura în care esenta sa ramîne imuabila si asemenea ei însisi, este Tata; în masura în care aceasta esenta tinde sa produca, este fecunda, de o fecunditate inepuizabila si infinita, el este Creator; el este, în fine, Inteligenta, si prin aceasta este "mixtul", forta de atractie care readuce catre demiurg toate fiintele care au iesit din el²¹.

Or, mitul da acestei fecunditati creatoare a lui Zeus demiurgul numele de Ilera. Mitul Separa ceea ce este de fapt unit; el transforma în sotie fecunda a lui Zeus principiul de fecunditate al Inteligentei. Iar copiii pe care Hera îi va darui lui Zeus sînt toate fiintele care vor iesi, prin purcedere si participare, din Inteligenta demiurgica si, prin asemanarea lor cu aceasta, se vor întoarce catre ea dupa ce s-au despartit. In hierogamie, Zeus reprezinta fiinta creatoare în esenta si p3rmanmta ei: monada, determinarea, finitul; Hera re­prezinta aceeasi fiinta creatoare în fecunditatea sa, care implica dualitate, separatie (Ilera este dyada), în asteptarea momentului în care, daca se poate spune asa, emanatiile fiintei se vor reîntoarce la ea²².

Hera, înaintea scenei de dragoste, apdeaza la toate re­sursele coclietariei: face aaeasta deoarece cel care se afla cel mai jos pa scara fiintelor trebuie sa se pregateasca si sa se armeze cît poate mai bine, în vreme ce pe cea mai de sus, Zeus raniîne In el însusi,

în mitul homeric, Zeus simte trezindu-se în el dragostea divina, ca si cum aceasta dragoste providentiala si creatoare n-ar fi eterna, necontenita. însa mitul, înca odata, face sa înceapa si sa se sfîrseasca în timp ceea ce, în eternitate, nu începe si nu se sfîrseste ²³.

Faptul ca scena se petrece pe Ida, adica in lacasul divin al ideilor, arata ca este vorba de o unire consumata deasupra lumii terestre. Hera este culcata la pamînt, pentru ca este o treapta sub Zeus, pe scara fiintelor; însa dragostea lui Zeus care o cuprinde în bratele sale înseamna ca demiurgul readuce la el toate fiintele iesite din el.

Zeus refuza sa se duca în camera nuptiala construita de Hefaistos pentru cuplul divin, deoarece thalamos-ul încarneaza lumea sensibila; iar unirea lui Zeus cu Hera se petrece în lumea inteligibila ²¹. Trebuie sa stim, într-adevar ca Zeus, demiurgul suprem, are sub el o întreaga serie de demiurgi si unul din ei, Hefaistos schiopul, este în mod special demi­urgul lumii sensibile^2B, al acestei lumi circulare si "iara picioare", cum o numeste Timaios²⁶.

Produs examineaza apoi detaliile toaletei Herei, care este plina de simboluri. Cele o suta de franjuri de la centura ²⁷ reprezinta numarul imens al sufletelor, iesite din puterea Rlieei care raspîndeste viata: psntru ca centura Herei o imita pa cea a Rheei cu care Hera vrea sa semene: Rhea, sotia lui Crcnos, este o treapta mai înalta în serie si poseda în totalitate fortele productive din care Hera nu a mostenit decît o parte ²⁸. Cerceii si sandalele sînt emanatiile cele mai înalte sau cele mai joase ale fortelor particulare iesite din divinitate ²⁹. Ambrozia si uleiul, cu care Hera îsi spala si îsi unge trupul, sînt expresia sensibila a fortelor conservatoare ale divinitatii. Centura Afroditei, faimosul cest care trebuie sâ-i trezeasca irezistibil lui Zeus, dorinta, desemneaza frumu­setea spirituala; zeita care prezideaza asupra întregii frumu­seti este Afrodita si nu Hera; Hera se angajeaza aici într-o siera straina: aceasta centura nofiind bunul sau propriu, trebuie sa o ascunda în sîn ³°.

Aceasta exegeza neoplatoniciana a liierogamiei Zeus-Hera, împrumutata de Produs de la maestrul sau Syrianus ³¹, *^ra}a ° data mai mult constanta gîndirii grecesti cautîndu-si fara ragaz reflexul în oglinda poemelor homerice.

Aceasta provocanta Hera, care trezeste dorinta lui Zeus si toata scena de dragoste de pa Gargaros apar, în exegeza fizica, drept o transcriere a legilor naturii, un fel de ritual mitic al fecunditatii. Unii vedeau im tablou al ivirii florilor si vegetatiei primavara; altii urcind o treapta, vedeau unirea aerului umed cu aerul fierbinte, principii care, unindu-se, asigurau viata si fecunditatea în lume³². Syrknus si Produs ridicau mitul pîna în sfera ideilor: productiilor ordinii mate­riei, îi substituiau drama imobila a lumii inteligibile. Sub­stratul ramîne însa identic: aceste nunti mistice evoca mereu misterul creatiei, vazut rînd pe rînd în ritmul anotimpurilor, în unirea elementelor sau în imobilitatea eterna a gândirii di­vina.

Un alt mit al lui Ilomer pe care Produs îl adapteaza la sistemul sau fara sa-l transforme este cel al iubirii adultere dintre Ares si Afrodita³³.

Afrodita, forta care uneste⁵⁴, prezideaza la reconcilierea contrariilor în lume³⁵. Ea este si cauza oricarei frumuseti³⁸. Odiseea îi atribuie ca sot pe llefaistos, demiurgul lumii sen­sibile ^li7. Pe scara realitatilor divine. schiopul est'e mult inferior zeitei surîsurilor; însa întrucît aceasta este creatoarea armoniei si frumusetii, subdemiurgul arc nevoie de ea pentru a modela universul vizibil unde se reflecta in materie imagi­nea armoniei si a frumusetii nscreate. Ares este principiul luptei si contradictiei; el este prin natura sa ostil Afroditei. Iata de ce apropierea lor este calificata drept adultera. Hefaistos, care îi înlantuie pe unul de celalalt, este demiurgul realizînd unirea contrariilor în lumea devenirii. Iar risul zeilor exprima bucuria lor în fata realizarii acestei armonii. Dar daca aceasta unire ar persista, ar tulbura legile lumii devenirii, în care trebuie sa domneasca nasterea si moartea, schimbarea si curgerea. Iata de ce ea este desfacuta de catre Hefaistos la cererea lui Poseidon³⁸.

Este deajuns sa ne referim la exegeza fizica a mitului³⁹ pentru a vedea fidelitatea lui Produs fata de traditie: si aici el se multumeste sa transforme în realitati ideale princi­piile naturale ale fizicienilor si sa le etajeze pe diversele trepte ale imensei sale scari 4°.

IV. Luptele dintre zei

în marele edificiu al fiintelor, Afrodita, Ares, Hefaistos nu se afla la acelasi nivel; ei nu se afla nici în aceeasi serie, fiind separati prin pereti despartitori orizontali si verticali.

Esalonarea verticala joaca vin rol mare în teologia lui Produs. Ea permite explicarea luptelor dintre zei, în special Teomahia    d n Iliada.

Lumea suprasensibila este deci compartimentata în serii verticale sau "lanturi" ⁴¹. Fiecare din aceste lanturi este prezidat de catre o divinitate ⁴². Fie ca se numeste Poseidon, Apolo sau Atena, ea emite, sub ea, un numar considerabil de puteri, fizice sau psihice, care emana unele din altele si se degradeaza pe masura ce coboara, pîna la a nu mai fi decit îngeri sau demoni, pîna la amestecarea cu materia. Exista astfel o multime de Atene, de Apolo, de Poseidoni: singurii care sînt vizibili sînt cei de jos, doar cei care sînt în contact cu omul. Ei poarta totusi numele capului de serie, care ramîne în vîrful scarii, foarte îndepartat de materie ⁴³.

La aceste puteri inferioare se gindeste poetul atunci cînd pune sa se bata între ei pe Apolo cu Poseidon, Ilera cu Ar-temis si ceilalti.

Era într-adevar inadmisibil pentru un platonician ca zeii, uniti între ei printr-o unitate indivizibila, sa poata intra în lupta. Emanatiile lor ultime sînt cele care intra în conflict, jucînd rolul de administratori ai fiintelor care le-au fost încredintate ⁴⁴. Asa gindeste Produs; asa gindea Syrianus, caruia discipolul sau îi atribuie cinstea întregii exegeze a Teomahiei^ih.

Trebuie mai întîi notat ca Zeus ramîne deoparte de lupta, asezat într-o cuta a Olimpului ⁴⁶. Este vorba de Zeus monada zeilor "intralumesli", a zeilor chemati sa actioneze în lume ⁴⁷. Acestor zei, Zeus le comunica medul sau de a actiona ⁴⁸. El îi face "tinerii" demiurgi ai lumii devenirii si a mortii, în timp ce el ramîne în contemplatia propriei sale esente ⁴⁹. Acesti zei primesc de la Zeus si puritatea si misiunea lor providentiala, pe care la rîndul lor o comunica suitei lor de dîmeni.

Pe acesti zei care actioneaza în lume, pe acesti tineri demiurgi îi trimite Zeus la batalie.

Mai întîi îi convoaca la adunare prin intermediul lui Themis. Toti sînt invitati sa vina la locuinta lui Zeus, prin vointa Tatalui suprem si iata-i, cum spune] poetul, "în interiorul lui Zeus" ⁵°.

Aceasta scena îi pare lui Syrianus si Produs de o pro­funda rezonanta mistica. Cum ar fi putut poetul sa spuna mai bine ca toti zeii subalterni, emanatii ale marelui damiurg, dosi se separa de el, ramîn în el si revin la el ?

Acesti zei se vor duce în lume pentru a-si îndeplini fie­care functia si pentru a trimite la rîndul lor subordonatii, în aer, în apa, pa pamînt. Iata de ce Zeus, dupa ce i-a adunat îi invita sa se duca la lupta, unii pa lînga greci, ceilalti pa lînga troieni. El îi împarte în doua clanuri: clanul suparior (cei care sînt de partea grecilor, bineînteles) cuprinde pa Hera, Atena, Poseidon, Hermes, Hefaistos; ei sînt cinci, numar impar, determinat, p3rfect. în celalalt clan care îi va proteja p3 troieni sînt sase: Ares, Apolo, Artemis, Leto, Xantos si Afrodita ⁵¹. sase este par, nelimitat, imparfect; parul este legat de materie: acest al doilea grup divin este cel care lucreaza mai direct în materie ⁵².

Astfel Zeus, trimitînd po copiii sai zei pa cîmpul da lupta, nu este altul decît damiurgul suprem care invita pa zeii lumii sa mearga sa îndeplineasca în lume rolul lor provi­dential, pa lînga fiinte de rangul doi. Iar el însusi ramîne în eternitatea sa imuabila^B3.

Homer ne va arata acum pa acesti zei luptîndu-se doi cîte doi sub zidurile Troiei. Desigur ca nu zeii carora le incumba organizarea lumii se bat între ei, ci fiecare în seria sa emite zei subalterni, din care purced îngeri si demoni care doar ei, cum am mai zis, se afla în contact direct cu materia. Doar acestia pot intra în lupta: nu pantru ca ar avea pasiuni omenesti, ci pantru ca elementele încredintate grijii lor, pro­videntei lor, se afla, printr-o necesitate interna, în opozitie. Astfel un damon apartinînd seriei lui Hefaistos, subde-niiurg însarcinat cu focul si pamîntul si purtînd si el numele de Hefaistos, apara lotul pa care l-a primit împotriva influ­entelor dusmana, cele ale apei, al carei demon sau înger este Xanthos ⁵⁴. S-ar parea, dupa poem, ca zeii însisi se sfîsie între ei: simpla iluzie da optica; doar subordonatii lor se afla în lupta.

Sa privim mai de aproape înselatoarea batalie: vom vedea ca Produs adapteaza la sistemul sau datele traditionale ale exegezei fizice.

Iata mai întîi duelul Apolo-Poseidun. Pentru Produs, si unul si celalalt sînt auxiliari ai lui Zeus în creatia sau gu­vernarea lumii. Poseidon prezideaza elementul umed⁵⁵; într-adevar, în vreme ce imperiul propriu al lui Zeus este aerul si focul, impariul lui Htdes suprafata si interiorul pamîntuhii, Poseidon domneste asupra elementului interme­diar, elementului mobil, apa. El este de asemenea demiurgul sufletelor - pa cînd Hades este cel al trupurilor, iar Zeus demiurgul universal. Lui Poseidon îi sînt supuse toate su­fletele care traiesc în lumea devenirii^x.

Apolo este un alt auxiliar al lui Zeus creatorul; el dom­neste deasupra lumii vizibile, ps care o nudeleaza dupa chipul invizibilului.

Lupta lui Poseidon cu Ap >lo nu înseamna ca cele doua principii supreme ar fi în opozitie: conflictul este limitat la lumea sublunara, la lumea materiala.

Exegeza traditionala vedea în Poseidon si Apold marea si soarele, marea care se evapora sub focul soarelui. Produs, dupa savante ocolisuri, spune cam acelasi lucru: nu este vorba decît de lupta între elementele - focul si apa - lumii sublunare, sau între demonii din sinii Âpolo sau din sirul Poseidon care le dirijeaza '■'"..

Lupta Hera-Artemis ar semnifica, dupa fizicieni, ca luna strabate aerul, în aparenta opus revolutiei sale. însa aerul, pe de-o parte, este plin, dupa platonicieni si pitagoreici, de suflete separate de trupurile lor, de suflete care urca spre stele sau coboara p ntru a se încarna. Hera este, pentru Produs, tocmai divinitatea care prezideaza aceste suflete rationale si separate. Artemis, p:> de alta parte, este luna în exegeza fizica: ea prezideaza cresterea vegetatiei si a ani­malelor; pentru Produs ea davina conducatoarea sufletelor inferioare, "irationale, inferioare, neseparate, fizice" ⁵⁸. Pro­dus ramîne fidel traditiei.

Pentru cuplul Atena-Arps, Produs ramîne de asemenea aproape de înaintasii sai. El îsi aminteste ca Atena încarneaza forta condusa de inteligenta, iar Ares forta oarba si brutala. Or, lumea devenirii este teatrul unui razboi etern, deoarece opozitia elementelor este conditia însasi a permanentei lor.

Aceasta opozitie este supusa providentei inteligente a demiur­gului si atunci se numeste Atena; ea este supusa determinarii destinului si atunci se numeste Ares. Ares excita, trezeste fortele naturale, provoaca opozitia cosmica⁵⁹.

Iata si pe Hermes în lupta cu Leto. Cele doua divinitati se opun între ele la fel ca Hera cu Artemis. Hermes, logos-xx\, apartine lumii cunoasterii; Leto, lumii vietii. A doua repre­zinta fortele vietii care mîna sufletele; primul fortele inte­lectuale care le solicita ^G°.

In sfîrsit batalia dintre Hefaistos si Xanthos semnifica opozitia, limitata la lumea corporala, dintre Cald si Uscat si Rece si Umed.

Cei unsprezece combatanti formeaza cinci perechi, plus Afrodita care ramîne fara partener, deoarece este destinata, prin esenta, sa reconcilieze contrariile.

In felul acesta cad, prntru Produs, acuzatiile pe care Platon le aducea zeilor luptatori.

V. Problema raului si responsabilitatea divina

Cu toate acestea, Platon îi aduce lui Ilomer si alte repro­suri⁶¹. Nu atribuie el zeilor responsabilitatea raului pa pamînt ? Zeus pe care si-l imagineaza Ahile are doua chiupuri îngro­pate în pamîntul pivnitelor, sale, unul plin de cele rele, altul de cele bune. Pentru cei mai favorizati el face un amestec din cele doua; pentru ceilalti, el nu scoate decît din chiupul nenorocirilor⁶².

Trebuie sa ne întelegem, ne avertizeaza Produs, asupra conceptiei raului: pentru Homer el nu este pozitiv, ca pentru Platon: este doar un bine mai mic, un bine caruia îi lipsesc unele calitati. Din Zeus, monada si demiurg, emana doua serii de fiinte, una mai buna, alta mai putin buna; una este binele pur si simplu, cealalta este tot un bine, dar un bine deficient⁶³.'

Asta vrea sa spuna Homer, cu mitul celor doua chiupuri,: el stie bine ca Produs si ca Plotin ⁶⁴, ca lumea, pentru a fi perfecta, trebuie sa comporte contrarii a caror opozitie antre­neaza fatalmente ceea ce numim raul; însa Homer are drep­tate sa spuna ca toate cele bune provin din inteligenta de-miurgica, bunurile pure ca si bunurile incomplete⁶⁵.

Produs îl apara cu si mai multa subtilitate pe Zeus-ul lui Homer acuzat ca l-a înselat p3 Agamen-nm cu faimosul vis promitator de victorie, atît de reprosat de la Platon încoace⁶⁶. Pe lînga faptul ca Agamemnon a putut întelege gresit mesajul ceresc⁶⁷, se poate admite împreuna cu Sy-rianus ca Zeus a vrut într-adevar sa-l însele, pentru binele sau, pentru a-l aduce la pocainta provoemdu-i un esec si dindu-i o lectie⁶⁸. Nu trebuia sa ne revoltam: binele este preferabil adevarului; daca, la zei, cele doua notiuni sînt inseparabile, nu este totdeauna la fel la oameni. Zeus, pentru binele lui Agamemncn, îi cemunica un adevar care îi ajunge, prin oglinda deformanta a materiei, sub forma unei min­ciuni. . ,⁶⁹.

Alt rtpros adus zeilor homerici: metamorfozele lor neîn­cetate, care educ oarecare îndoiala asupra imutabilitatii lor. Atena ia chipul batrînului Mentor tot asa de usor cum se transforma Hermes în pescarus sau Apolo în vultur. Produs da aici trei explicatii, care se potrivesc tot atît de bine pentru mistere si teofr.nii ca si pentru miturile lui Homer.

Mai întîi zeii nu participa la divinitate toti în acelasi fel, ci fiecare dupa masura sa. si aceste diferente de parti­cipare pot da inteligentei umane iluzia multiplicitatii, cînd de fapt exista unitate perfecta în lumea supranaturala ⁷°.

în Dumnezeu exista un numar de puteri care acticneaza simultan: însa imaginatia cmului nu le poate sesiza decît una lînga alta sau una dupa alta si crede ca divinitatea se schimba. Astfel, Protcu contine în el toate speciile care exista în natura si le contine pe toate decdata, pe cînd Homer le face sa se succeada⁷¹.

în fine, teoria lanturilor sau a seriilor explica aceste aparente metamorfoze: din fiecare zeu iese o multiplicitate de zei care se degajeaza unii de altii, ca diversele segmente ale unui telescop, degradîndu-se; ei par astfel ca se înmultesc si ca ajung, vizibili, la ultimul nivel al fiintei⁷².

Divinitatea se va putea atunci prezenta ca un înger de rangul sau: ea va lua în acesfreaz o forma umana: asemeni Atenei si lui Poseidon în fata lui Ahile ⁷³. Mult mai greu de explicat, dupa Produs, sînt aparitiile divinitatii atunci

clnd se prezinta fara forma sau chip, va Atena lui Ahile "vazuta doar de el singur" ⁷ⁱ. Produs îsi marturiseste nepu­tinta în fata acestui mister^7S.

VI. Zei care manîm'a, si beau, care rîd si plîng

Sa aruncam o ultima privire acestor zei homerici pe care Diadohul se st raduie sa-i costumeze in zei platonici... Homer, evident, îi prezinta ca si cum ar fi oameni, le atribuie diverse trasaturi ale activitatii omenesti, pe care trebuie sa stim sa le interpretam: astfel ei beau si manînea, rîd si plîng, se practica dragostea si chiar adulterul.

stim ce trebuie sa gîndim despre aceste acte si cum tre­buie sa întelegem nunta mistica dintre Zeus si'llcra, sau adulterul nu mai putin mistic al Afroditei cu Ares.

Trebuie sa ridicam do asemenea în domeniul spiritului mesele zeilor din Ilomer ⁷⁶: hrana zeilor, este pur si simplu gîndirea ⁷⁷. si cînd zeii, serviti de Ilebe, îsi arunca ochii asupra lumii vazute, aceasta înseamna ca Providenta lor creatoare si conservatoare se extinde la întregimea cosmosului⁷⁸.

Zeii nu rîd sau plîng în sens propriu, deoarece aceste manifestari îsi au sursa în pirtea inferioara a sufletului omenesc. Daca zeii rîd da schiopul Ilefaistos, în sala banche­tului, este pentru ca ei considera drept un simplu joc sarcina lor providentiala în universul sensibil, sarcina în care îl asista pe demiurgul lumii "fara picioare" Ilefaistos ^7!). Ilomer numeste rîsul lor de nestins, deoarece providenta pe care zeii o exercita jucîndu-se o exercita fara încetare si în perfec­ta armonie unii cu altii ⁸°.

însa zeii lui Homer plîng adesea: Zcus pe fiul sau Sarpedon, Thetis soarta lui Ahile. Cu toate acestea zeii sînt impasibili... Insa aceste lacrimi simbolizeaza mila providentiala pentru ceea ce este muritor, schimbator si pieritor ⁸¹. La drept vorbind aceasta nu se aplica decît ulti­melor emanatii ale zeilor, cele care, ajungînd în materie, înlilnesc npnumarale obstacole în calea actiunii lor de pre­zervare. Zeii sufera si plîng atunci fiindca nu-i pot smulge pe cei pa care-i iubesc, legii necesitatii care apasa asupra acestei lumi dezmostenite a materiei⁸². ■>■ ;■-._r ;r.-...«t/.t

Homer atribuie soarelui vedere si auz: "Soare care vezi tot, soare care auzi" ⁸³. Este adevarat, dupa Produs, ca zeii vizibili (astrele, soarele, luna) poseda aceste doua simturi superioare. Insa senzatiile vizuale sau auditive nu le vin din exterior: "ele poarta în ele însele radacinile si cauzele tuturor lucrurilor". Produs adauga o dovada neobisnuita: chipul care se contureaza pe fata lunii, si care este un reflex al soarelui; are ochi si urechi, dar nu are nici nas, nici gura. Aeeasta înseamna ca zeii vizibili nu au nici simtul gustului, nici pe cel al mirosului⁸⁴.

Homer puns sa toarca si sa cînte ps una din zeitele sale, redutabila Circe. Nici acestea nu sînt acte fara semnificatie. Circe este una d'n divinitatile care prezideaza la nasteri (am vazut-o deja dirijînd hora renasterilor). Or, ce înseamna pentru un suflet sa se nasca, dica nu sa vada tesîndu-se în jurul sau, asemenea coconului în jurul viermelui de matase, reteaua nervilor, venelor, arterelor si întreaga urzeala de carne care va forma corpul sau? Dupa teologii orfismului, Atena conduce ca o suverana toate lucrarile destinate îm-bracarii sufletelor cu tunica lor materiala; ea o are asistenta pe Core si în acelasi lant se gaseste si Circe. Melodiile pe care Circe le cînta în casa sa ⁸⁵ au si ele simbolismul lor: ea are ca misiune de a introduce în lumea sublunara toata armonia pe care aceasta o poate primi ⁸⁸.

Iata cum a stiut sa dezvolte Homer, sub frumosul val al simbolurilor, o teologie conforma în toate punctele cu cea a lui Produs...

si iata cum pastreaza Produs transcendenta zeilor pro-p:iu-zisi esalonînd figurile divine de la Unul pîna la materie, lasînd doar pa îngeri sau pe demonii din josul scarii sa se amestece în agitatiile lumii sublunare.

Pentru nevoile cauzei homerice, Produs a operat o ade­varata sinteza; reluînd solutiile traditionale ale "fizicienilor" si teoria zeilor-demoni expusa de Plutarh, le-a legat în teo­ria lanturilor si a construit o solida aparare platoniciana a zeilor homerici.

Plutarh, cu trei secole mai devreme, îi spala deja pe zei de toate josniciile pe care li le atribuiau miturile, arun-cîndu-le asupra demonilor. Produs i-a gasit gata pregatiti

pe acesti demoni care au primit numele cîte unui zeu de care depind si care sînt adevaratii responsabili ai luptelor, adul­terelor si metamorfozelor atribuite gresit acelui zeu. El n-a avut altceva de facut decît sa-i insereze în vastul sau sistem. Dar sa nu uitam ca Produs atribuie mereu meritul exegezei homerice maestrului sau Syrianus...

Dincolo de Plutarh, Produs, a reluat, pentru a o adapta, întreaga mostenire a stoicilor si mai în general întreaga exegeza fizica. Acolo unde predecesorii sai vedeau forte materiale, Produs pune "puteri" spirituale: dar Hera ra-mîne mereu legata de aer, Poseidon de apa, Atena de gîndire, Zeus    si Hefaistos de guvernarea si fabricarea lumii.

înainte sa moara, neoplatonismul a reunit printr-un puternic efort de sinteza toate achizitiile trecutului; si acest acord al lui Platon cu Homer, pe care îl realizase deja Nu-menius, va fi pecetluit de Syrianus si Produs cu o pecete definitiva: este într-un fel testamentul gîndirii grecesti care se pregateste sa moara.