ZEII LUI HOMER SI NUMERELE PITAGOREICE

ZEII LUI HOMER sI NUMERELE PITAGOREICE

Pentru scoala lui Pitagora numerele sînt fundamentul lucrurilor; ele constituie singura realitate, tot restul fiind doar aparenta. Platon avea sa se ralieze, catre sfîrsitul vietii sale, acestui punct de vedere si sa substituie numerele formelor ^l. Dupa el, Academia avea sa devina un focar de studii aritmologice.

întrucît sînt explicatia ultima a lumii, numerele au un caracter divin: fiecare din cifrele esentiale, de la unu la zece, va putea fi identificat cu'un zeu din mitologie, cu un zeu al lui Homer.

Caci nu se putea ca Homer sa nu fie invitat la acest mare festival al numerelor, la care pitagoreicii se îmbatau cu matematica. De altfel chiar si în lipsa pitagoreicilor, gra-maticienii sau literatorii ar fi reclamat pantru el calitatea de pionier în acest domeniu, ca si în oricare altul, odata ce aritmologia cadea în domeniul public. Acest lucru era deja facut în vremea lui Plutarh, cel putin pentru notiunile care se puteau vulgariza cu usurinta: autorul lui E de la Delfi nu pierde nici o ocazie de a celebra virtutile numerelor.

Aritmologia serveste de fundiment teologiei aritmetice: aceasta din urma ne intereseaza în masura în care ea se ocupa de divinitatile din Odiseea sau din Iliada pentru a le identifica cu numere. Vom arunca o privire rapida asupra lor si vom completa astfel studiul nostru asupra exegezei pitagoreice si platoniciene a zeilor lui Homer.

I. Bazele aritmologiei

Daca vrem sa întelegem aritmologia (si Pitagora promite fericirea sufletelor celor care au patruns arcanele acestei stiinte) ², trebuie sa ne reprezentam numerele în felul celor

vechi, ca niste puncte ordonate în figuri: astfel patru sau noua îsi aliniaza unitatile în patrat, pe cîta vreme alte nu­mere sînt triunghiulare, bunaoara zece ² **.

Sare imediat în ochi ca fiecare numar este alcatuit dintr-o serie de puncte sau unitati: unitatea sau menada este deci elementul fundamental al numarului, principiul sau, arhe-n\ asa cum hoplitul este principiul falangei.

Daca scriem numerele î 333q1619d n "coloana cîte doua" (deoarece este vorba de manevre analoge celor- ale unei armate) sesizam îndata diferenta capitalaj dintre par si impar: parul da doua coloane egale (: : : :), pe cînd imparul (::::.) are tot­deauna un element în plus. Parul este "gol", spuneau anticii, el se lasa totdeauna traversat si taiat în doua parti egale; imparul este "plin": el opune unitatea sa, în plus, ca un bastion ireductibil, oricarei încercari de sectionare. Aceasta unitate "în plus" ³ care îl distinge de par, îi da forta si va­loarea sa exceptionala⁴.

Aceasta unitate "care depaseste", în impar, este analoga cu principiul de fecunditate sau de reproductie, la masculi: de unde si axioma ca imparul este mascul si parul femela, axioma fundamentala în aritmologie.

Combinatiile numerelor sînt adevarate nunti: doua nu­mere care se unesc "nasc" un al treilea numar. în aceste uniuni, imparul joaca rolul preponderent. Mai întîi, calitatea sa de impar se regaseste în produsul comun: impar-fpar= impar, totdeauna. Cel mai puternic se impune. în plus, parul, abandenat siesi, Exlaug5ndu-se lui însusi, nu parvine niciodata sa iasa din sexul sau: par+par=par, totdeauna. Imparul, dimpotriva nu este încatusat în acest fel: unin-du-se cu el însusi, el naste imediat sexul opus: cinci-f cinci= zece. El este ca un zeu capabil sa creeze el însusi perechea cu care se va uni.⁵

întreaga putere a imparului ⁶, se vede, sta în unitatea "care depaseste". Monada este deci, în definitiv, marele principiu de fecunditate, în acelasi timp fiind si principiul unirii si ordinii. Monada este asemenea cu seful care paseste în capul unei coloane de soldati: fara el nu s-ar constitui acel frumos ansamblu organic care îi face forta. Monada (sau unitatea care distinge imparul de numarul par pre­cedent) este cea care pecetluieste într-un fel un numar,

care îl leaga si îl determini. Parul nu are limite precise, constituantele sale putînd sa scape în toate sensurile: monada îi pune hotar si îl înlantuie.

De aici marea idae ca monada este "precizie", determi­nare, iar dyada (cifra doi, perechea sau dubla însiruire în numerele pare) este indeterminare, imperfectiune. Mo­nada este activa, iar dyada pasiva. Monada este Dumnezeu, dyada este materia.

Dar sa lasam acest asp3ct metafizic al primelor doua numere pantru a considera mai degraba asp3ctul lor moral. Monada devine atunci sinonima cu unitatea si dyada cu dualitatea. Or, prima, dupa pitagoreici, este izvorul oricarui bine, iar a doua este mama tuturor relelor. "Unitatea este simbolul pacii, întelegerii, armoniei; dualitatea înseamna lupta si razboi. Unitate în trupul omului înseamna sana­tate; dualitatea este boala; în sufletul sau, cele doua numere fac respectiv virtutea si viciul; în case si orase, unul se tra­duce prin întelegere, doi prin discordie" ⁷.

II. Homer si aritmologia

Or, Homer a stiut toate acestea înainte de Pitagora. Ba chiar le-a si transcris admirabil în cuvinte, dupa Pseudo-Plutarh, d3 vreme ce întrebuinteaza un cuvînt derivat din unu psntru a danumi bin3le, bunltatea; si un alt cuvînt dsrivat din doi p3nt.ru a califica rautatea ⁸. Homer a condam­nat diviziun3a într-un vers celebru:

"Ce pacoste ar fi ca toti sa ne îndrume; cîrma ostirii e data unuia singur."⁹

El da ca mod3l acordul psrfect al lui Ulise cu Nestor.

"Eu si cu Ulise nu ne dezbinaram vreodata-n adunare si la sfatu batrînilor, ci tot uniti, cu minte si cu chibzuirea" ¹⁰.

Predilectia lui Homer psntru numarul impar, de esenta superioara este evidenta, dupa spusele lui Pseudo-Plutarh ¹¹. Mai întîi el împarte universul în cinci parti, din care trei au fost atribuite lui Zeus, Poseidon, Hades, celelalte doua, Pamînt si Olimp ramînînd neîmpartite. Daca Aristotel a sporit numarul elementelor de la patru la cinci, nu este

pentru ca, se întreaba autorul nostru ^l2, si el credea în superioritatea imparului?

Adevaratul Plutarh, în E de la Delfi, pentru a dovedi excelenta lui cinci (trei + doi, suma a primului impar si a primului par) face apel de asemenea la cele cinci elemente si la împartirea lumii la Homer: trei parti atribuite, doua comune ¹³. "Totul a fost împartit în trei" devenise un fel de carta a cifrei trei: Nicomah, autorul Teologoumena-\or, citeaza acest hemistih în capitolul sau despre triada, în care arata mai ales ca, daca doi este cifra antitezei, trei este cea a sintezei ^u.

Philon, comentînd aparitia în fata lui Abraham a celor trei îngeri misteriosi care figureaza pa Dumnezeu sub în­treitul sau aspect, si pentru care Sara trebuie sa fabrice o pîine cu trei masuri da faina, explica:

"Orice lucru se masoara prin trei: început, mijloc si sfîrsit. Nu fara o adînca ratiune a spus Homer: "Totul a fost împartit în trei". Iar pitagoreicii presupun ca elemente ale stiintei lumii, trei-u\, în numere si triunghiul dreptunghic, printre figuri" ¹⁵

Pitagoreicii aveau ca precept, dupa spusele lui Porphirius, "sacrificarea catre zeii ceresti a animalelor în numar impar si a perechilor catre divinitatile htc-jiiene" ¹⁶. Homer, no­teaza Pseudo-Plutarh, respecta practic aceeasi regula. El face sa se sacrifice zeilor cerului an^;male "impare": Nestor ofera lui Poseidon "de noua ori noua tauri" ¹⁷; iar Tiresias porunceste lui Ulise sa sacrifice "un berbec, un taur, un vier" ¹⁸. Totusi mortilor Homer le ecasacra obisnuit "pe­rechi": astfel Ahile jertfeste lui Patrocle patru cai, doi­sprezece troieni, doi cîini (d'n noua eîti poseda Patrocle: el, Ahile, va pastra sapte) ¹⁹.

Trei, cinci, sapte sînt scumpe lui Homer: dar noua este cel pe care îl prefera dintre toate numerele. Aici, "se ridica noua viteji deodata" ²°. Uriasii Otos si Ephialtes "la noua ani erau înalti de noua bratate si de noua coti de-a latul" ²¹. Sagetile lui Apolo, în primul cînt al lliadei, cad "vreme de noua zile" paste ostire²². Cînd regele Lyciei îl primeste pe Bellcrophon, "îl trateaza ca oaspete timp de noua zile si omoara noua boi pentru el" ²³. Nu am sfîrsi niciodata sa adunam toti noua homerici...²⁴.

Homer are dreptate sa cinsteasca astfel numarul noua: este într-adevar unul din cele mai perfecte. El este patratul lui trei, primul numar impar (unul, monada, principiul numerelor, poate sa nu fie considerat drept un numar). Sa ne gîndim ca este compus din trei triade, ele însele com­puse din trei unitati: el este în cel mai înalt grad impar, p!na în cele mai adinei radacini²⁵.

Aceasta nu este decît o mica privire asupra aritmologiei homerice: Pseudo-Plutarh ne previne ca nici pe departe nu epuizeaza subiectul²⁸. El nu explica, de pilda, ratiunile secrete care l-au împ'ns pe Homer sa-i declare p3 cei vii "de trei ori fericiti" si pe morti nu doar de trei ori, ci chiar de "patru ori" ²⁷. "De trei si patru ori fericiti (spune Ulise, pe pluta sa, purtata de colo colo de furtuna) danaii care sînt morti... (acolo la Troia)". Mortii sînt mai fericiti decît cei vii, deoarece nu mai îndura vicisitudini: un mort este fixat în destinul sau p:ntru vecie. Un om A^riu nu poate sti cum se va încheia existenta sa. Sa nu uitam raspunsul lui Solon dat lui Cresus: trebuie sa vezi sfirsitul vietii unui om, înainte de a decreta ca el este fericit²⁸. Aceasta diferenta de stabi­litate, între fericirea celor vii si cea a mortilor, sta în între­gime în distanta care separa pa trei de patru. Nu protestati, ci gînditi-va la primele principii ale geometriei: unul înseamna punctul; doua puncte permit trasarea unei linii; cu trei puncte se obtina o suprafata; în?a un al patrulea punct, situat într-un plan diferit de primele trei, ne da volumul, ceea ce grecii numeau pa buna dreptate "solidul" ²⁹ (sau în orice caz primul dintre solide, piramida cu baza triun­ghiulara). Patru este numarul stabilitatii si convenea de minune p~ntru a caracteriza pacea profunda a mortilor³⁰.

Sa nu parasim aritmologia fara o scurta oprire pa lînga numarul sapte. Clement din Alexandria, care avea o foarte vie înclinatie pentru "aceste nevinovate reverii" ³¹ - sfîntul Augustin va împartasi cu el aceste gusturi³² - Clement din Alexandria, vrînd sa dovedeasca ca ziua a saptea era sfînta la greci ca si la evrei, aduce o serie de citate, din Homer, false de data aceasta! Unale versuri sînt fabricate în între­gime, altele aranjate. Un exeir.p!u: Ulise, pa care Calypso îl lasa în sfîrsit sa plece, îsi construieste în graba pluta: "Era într-a patra zi, spuna Homer, si totul era terminat" ³³. Clement aranjeaza versul: "Era a saptea zi..." pentru a armoniza

pj Homer cu Geneza si a aminti repausul luat cb Creator dupa lucrarea celor sase zile³⁴.

III. Teologia aritmetica

Aritmologia propriu-zisa se multumeste sa exploreze pri­mele zece numere, p:ntru a cîn^!:a proprietatile si uimitoare­lor virtuti. Ea ramîne foarte aproape d3 speculatia stiin­tifica. Academia lui Platon a îndragit acest gen de studii si Speusip, nepotul lui Platon, scrisese, cum se stie, un tratat Despre numere.

Dar în'rucît numerele sînt, într-o oarecare masura, creatoarele sau cel putin organizatoarele Naturii, dupa op!nia pitagoreicilor, era destul de firesc' sa se caute cores-pondente între divinitatile mitologiei si numere sau figuri geometrice. Aceasta munca de identificare însepuse deja în scoala lui Philolaos: vom vedea ca Dioscurii erau repre­zentati prin cele doua semicercuri ale circumferintei. însa "teologia aritmetica" nu se va constitui într-o disciplina independenta decît în primele secole ale erei noastre. Dupa A. Delatte, doua apocrife neopitagoreice, p3 care nu le mai avem, ar fi servit drept model: un Logos despre zei, de Pi-tagora si un Imn numarului, de (Meu.

Principalele noastre izvoare sînt Nicomah si Pseudo-Iamblichos, ambii autori ai unor Theologoumena aritmetikes. De la Nicomah din Gerasa ne-a ramas un simplu rezumat, în Biblioteca lui Photius: o litanie dezordonata de nume si porecle ele divinitati, aplicabile primelor zece numere. Dimpotriva Theologoumena lui Pseudo-Iamblichos s-au pas­trat: ele îl citeaza la ocazie pe Nicomah, de care nu se înde­parteaza de fel, si o carte a lui Anatolius, Despre decada.

Moderatus, Martianus Capela si mai ales Lydus în De mensibus, sînt celelalte nume importante ale acestei stranii teologii a numerelor³⁵.

Trebuie sa extragem din aceste speculatii religioase sau filosofice ceea ce îl atinge mai îndeaproape pe Homer: adica asimilarile cu vreunul sau altul dintre numere a cutarui sau cutarui zeu homeric, cu conditia ca aspectul homeric al zeului sa ramîna destul de vizibil cum ar fi Proteu, Eol, Atlas, Dioscurii.

IV. Monada si Diada: Proteu, Apolo

Unitatea, asa cum am zis, este principiul tuturor nume­relor si le contine pe toate în putere: or Proteu din Egipt este si el capabil sa se preschimbe dupa voie în toate lucru­rile, de la arbore pîna la flacara, de la pantera pîna la apa curgatoare. Monada s-ar putea numi foarte bine Proteu³⁶.

Studiind mitul lui Proteu la fizicieni, l-am vazut iden­tificat cu materia prima primind diversele forme sub ac­tiunea demiurgului³⁷. Aceasta trecere de la unu la multiplu este marele mister al lui Proteu si al universului. Sufletul care se întrupeaza este un exemplu frapant al acestei tre­ceri: simp'u punct de lumina, menada de azur sau mai de­graba de eter, abia îsi începe caderea spre materie ca începe sa se lungeasca si capata o forma ovoidala: el a încetat de a mai fi "unul" pentru a deveni "doi", intrînd în angrenajul multiplicitatii.³⁸

Universul este rînd pe rînd unitate si multiplicitate: unitate, cînd elementul sau cel mai nobil, focul, identic cu gîndirea sau vehiculînd-o, absoarbe în el tot restul, la fiecare incendiu cosmic; atunci este domnia lui Apolo, zeul al carui nume însusi neaga pluralitatea, zeul care poate fi egalat cu menada; multiplicitate eînd elementele se separa si cosmosul se organizeaza, printr-o minime mai mare deeit arta magica a lui Proteu. Atunci este domnia lui Dionysos - în amintirea zeului sfîsiat ele Titani. Cultul alternativ al lui Apolo si al lui Dionysos la Delfi - noua luni de iarna censacrate ditirambului si cele trei de vara consacrate pea-nului - sînt expresia acestui ritm cosmic³⁹.

Mtnada si dieda, unitate si multiplicitate, au si alte corespondente mitice, dupa aspectele avute în vedere.

Astfel, menadei A polo, care se identifica cu soarele⁴⁰ si cu inteligenta cosmica, i se va epune eliada Artemis sau luna. Aceasta prezieleaza asup.'a lumii materiale, gratie umiditatii si caldurii temperate pe care o disperseaza. Ar­temis este apropiat de artios, parul sau perechea sau diada ⁴¹.

Di&da - materie este izvorul nedeterminarii, ea este indefinita, fara forma si fara contur: prin aceasta ea merita numele de Hades, invizibilul⁴².

Diada - materie, sursa permanentei curgeri a lucrurilor este de asemenea Rheea⁴³; ea se uneste cu timpul, prin­cipiul distrugerii. De unde si casatoria Cronos-Rhea.⁴⁴

Aceste spaculatii pot da nastere la variatii nesfîrsite. Vechea Academie, cu Speusip si Xenocrates, a fost cea care a pus în miscare aceste speculatii. Unul si diada, sînt, pentru Xenocrates, singurele Idei: din ele purced numerele si toate corpurile ⁴⁵.

Pitagoreicii mai identificau monada cu Hestia ^ vatra cosmica. Sa ne amintim ca unii dintre ei asezau în centrul universului nu pamîntul, ci un foc misterios, pe care Phi-lolaos îl numea "casa sau turnul lui Zeus, mama zeilor, altar, suport si masura a Naturii" ⁴⁷. Aceasta vatra, acest cub de flacari monadic, sta în centrul absolut al universului, asa cum altarul lui Dionysos sta în mijlocul teatrului, în centrul rondului pa care îl traseaza orchestra.

In jurul sau se rînduiesc planetele, începînd cu Pamîntul si cu fratele sau Anti-Pamîntul: acesta, simetric cu pamîntul prin raport cu focul central, ramîn invizibil pentru noi în spatiu ca focul central însusi, fata de care pamîntul nostru întoarce mereu aceeasi fata, cea pa care nu ne aflam.

Or, Homer a cunoscut existenta acestui centru geo­metric al lumii. El spum într-adavar ca Tartarul se afla "tot atît de jos sub Hades, pa cit cerul se înalta deasupra pamîntului" ⁴⁸. Distanta dintre bolta cereasca si suprafata pamîntului nostru plat este pentru Homer aceeasi ca si dis­tanta între Hados, situat în maruntaiele pamîntului sau pe reversul întunacat al acestuia, si Tartar, beci, fund, temnita a lumii. Pitagoreicii aveau sa dea invizibilului Antichton numele mitic de Hadas si aveau sa considare ca Uranos si Tartarul homeric echivalau cu cele doua emisfere. Pa­mîntul si Anti-Pamîntul se aflau la egala distanta de sfera stelelor fixe si foarte aproapa do centrul absolut al lumii - cubul de flacari pe care Homer parea sa-l fi rezervat, locul între pamînt si Hades⁴⁹.

V. Doi care îac unu: Dioscurii

Monada-diada sînt si Dioscurii. In scoala lui Epimenide, ne spun; Lydus, "Dioscurii erau considerati mascul si fe-

mela si unul era numit Timpul, echivalentul menadei, ce­lalalt Natura, echivalentul diadei: menada si diada sînt într-adevar la originea tuturor numerelor care con.pun lumea animala si lumea sufletelor" ⁵°.

însa pentru "filosofi" explica Lydus cîteva linii mai înainte, Dioscurii sînt cele doua emisfere, superioara si inferioara" ; "ei mor pe rînd. dupa zisele mitului: aceasta se întîmpla pentru ca ei merg rînd pe rînd la antipozi" ⁵¹.

Trebuie sa ne îndepartam pentru un moment de pura teologie aritmetica p ntru a urmari soarta Gemenilor nostri în exegeza antica, de la geometrie pîna la astrenomie si de la Philolaos pîna la împaratul Iulian.

Cuplul fratilor Castor si Polux ocupa la Homer un loc marunt (în vreme ce tema gemenilor este larg dezvoltata la numeroase pe poare): însa un cuvînt al poetului despre soarta deosebita a celor doi eroi a deschis calea dezbatei'ilor.

Dupa Iliada, Tjndarizii erau morti în momentul raz­boiului Troiei; din înaltimea zidurilor, Helena nu-i zareste pe fratii sai în rândurile aheene: "nici Castor îmblînzitorul de iepe, nici Pollux cel abil la pugilat". Ea nu stie ca ei dorm în pamîntul roditor, "în Lacedemcna, chiar în pamîntul patriei lor" ⁵².

însa Odiseea educe precizari asupra destinului iesit din comun al celor doi eroi: mama lor Leda figureaza printre "doamnele de odinioara", pe care Ulise le zareste în infern, si sînt reamintite cu aceasta ocazie cnorurile cu care Zeus i-a acoperit pe cei doi viteji: "zilele lor alterneaza, ei traiesc azi, pentru a muri mîine: sînt onorati la fel ca nemuri­torii" s³.

Fiu al lui Tyndar, Castor era sortit mortii; Pollux, urmas al lui Zeus, avea drept la nemurire: el a vrut sa o împarta cu fratele sau. Singurul loc de care dispuneau, la ospatul zeilor, îl vor ocupa pe rînd. Fiecare petrecea o zi sub pamînt, în tinutul mortilor, apoi o zi în cer, în apropierea preaferi­citilor. In ziua în care Castor era viu, Pollux era mort... Fiecare nu traia decît o zi din doua... heteremeroi, spusese Homer.

în scoala lui Philolaos, se censacrau Dioscurilor semi­cercurile ⁵⁴. într-o roata în miscare, dupa fiecare jumatate de tur, susul a luat locul josului si josul pe cel al susului, precum Castor si Pollux, în rotirea lor eterna, se duc din cer

In infern si din infern in cer. Pe plan geometric, asemanarea este perfecta între un semicerc si semicercul complementar: tot atît de perfecta pe cît poate sa fie cea a doi frati gemeni. Unirea celor doua jumatati ale cercului este cea mai intima din cîte ne putem închipui: racordul lor nici nu se poate vedea. Or, gemenii Castor si Pollux sint cel mai bun exemplu de întelegere frateasca ⁵⁵.

Asa cum cercul genereaza sfera, era firesc ca Dioscurii sa ajunga de la geometrie la astronomie. Ei vor desemna atunci cele doua emisfere, care se afla rînd pe rînd în umbra si în lumina. Aceasta exegeza este cunoscuta d.n timpul lui Philon: în Decalogul sau, o pune pe seama mitografilor ⁵⁸: ca si Dioscurii din poveste, cele dxia jumatati ale cerului sînt rînd pe rînd sus si jos, desi acest sus si jos nu sînt decît o aparenta. Sextus Emp'ricus aminteste si el aceasta exe­geza în tratatul Contra fizicienilor ^bl.

Cu toate acestea, împaratul Iulian se ridica împotriva acestei interpretari: nu se poate spune ca emisferele sînt alternativ în lumina sau în noapte: trecerea se face pe nesim­tite, gradat ⁵⁸. Eustathius este de parerea lui Iulian, "Para-bates" (Ap ^statul) cum îl irimeste. Mai bins, zice el, este sa aplicam împreuna cu Parabatul, hetcremeros-v\ lui Homer la cercuri în general, si mai ales la tropice. Aceasta înseamna p.'actic sa revenim la interpretarea lui Philolaos ⁵⁹.

însa Eustathius, ca si scoliastul la Odiseea are un alt fel da a întelege misteriosul heteremeroi: cei doi Gemeni traiesc într-adevar "o zi din doua", însa împreuna; ei ramîn morti o zi din doua, însa mereu împreuna. Ei sînt pur si simplu emblema constelatiei Gemenilor: moartea si viata nu sînt decît o imagine, desemnînd rasaritul si apusul celor doua stele⁶⁰. Vizibile doar noaptea pe cerul nostru, Gemenii pytrec ziua în cealalta emisfera: ei se afla deci douasprezece ore pe cer si douasprezece ore sub pamînt. Totusi Homer zice ca sînt \'iî o zi din doua... Trebuie deci sa întelegem prin cuvîntul zi o semi-revolutie solara: ziua noastra, sau noaptea noastra (care este zi în cealalta emisfera) ⁶¹.

O zi viu, o zi mort... Este cazul oamenilor care se în­dreapta catre perfectiune, dar se afla înca pe drum, ne spune Philon Evreul: "ascetii", cei care se "exerseaza" în filosof ie. înteleptii, perfectii, se afla în cer si acolo ramîn; cei rai, chiar de cînd au ales raul, sînt în infern. .. Ei sînt deja morti;

sau mai degraba toata viata lor, din leagan si plna la batrî-nete, se antreneaza ca sa moara.

însa ascetul, a carui viata spirituala cunoaste urcusuri si coborîsuri, care cînd urca spre o viata mai buna, cînd se lasa antrenat catre strafundurile obscure ale instinctelor rele, se aseamana cu atletii mitici, cu Castor îmblîimtorul de iepe si cu Pollux pugilistul: o zi viu si o zi mort, o zi în ceruri, o zi în infern ⁶².

Cite lucruri pot fi Dioscurii! Perfecta lor asemanare aminteste cele doua jumatati ale cercului; ei urca rînd pe rînd din tenebrele Tartarului la lumina Olimpului si simboli­zeaza cel doua emisfere; daca urca împreuna în fiecare noapte, sînt o p ireche de stele... însa acest cuplu perfect reprezinta de asemenea, sa nu uitam, unirea monadei cu diada, izvorul universului sensibil si al lumii sufletelor.

VI. Patru: Eol

Sa continuam trecerea în revista a numerelor-zci.

Pitagoreicii numeau pe patru Eol. Pentru aceasta ei aveau excelente ratiuni⁶³.

Mai întîi Eol se confunda cu Natura. Eol înseamna pes­trit, el înseamna varietate si bogatie. Natura este eminamente variata si bogata, adevarata simfonie de culori, sunete, elemente, gama care merge de la piatra pîna la astru, trecînd prin animal si prin om.

Ce raporturi exista, acum, între Eol-Natura si numarul patru ? Patm este numarul însusi al Naturii, el "detine cheile" si toate secretele. Pentru ca este numarul elemen­telor? Fara îndoiala, dar exista si ratiuni mai intime. Patru este esentialmente legat de sensibil. Sa ne amintim: unu, punctul; doi, linia; trei, suprafata; patru, solidul. Or, solidul este sensibilul, palpabilul, corpul: ceea ce se naste si moare, într-un cuvînt Natura⁶⁴.

însa patru evoca si tetraktys, sau suma primelor patru numere (1 -f- 2 -f- 3 -\-A) si aceasta tetraktys contine "sursa si radacinile Naturii, aflata într-o curgere continua", asa cum se spune chiar în juramîntul pitagoreilor. Natura este modelata în întregime pe acest cuaternar, care este planul abstract, matematic ⁶⁵. Se vede ca raporturile între tetraktys

455 si Natura nu erau factice în ochii unui pitagorici; n, ri inn.da-cinate în ^dineurile fiintei.

0 alta legatura îl lega pe Eol de numarul patru: cea a astrenomiei.

Astronomia, stiinta corpurilor ceresti cu cea mai perfecta miscare, cea a cercului sau a sferei, se mai numea si "sferica". Or, teologii numarului ne învata ca unu prezideaza aritmetica, doi muzica, trei geometria, patru astronomia sau sferica: patru fiind cifra solidului, a volumului, a geometriei în spatiu am spune noi⁶⁶.

Patru este deci astre nomia. Dar ce raporturi exista între astronomie si Eol ?

Eol, baltatul, este anul, cu productii variate: o stim deja de la "fizicieni", care faceau din cei sase fii si cele sase fiice ale sale lunile de vara si lunile de iarna ⁶⁷. Or, anul este un dat astronomic: predus de catre rotatia astrelor, el se încheie cînd cele douasprezece semne ale zodiacului au defilat deasupra orizontului. Aceasta cursa anuala a stelelor este rap^:da si nu cunoaste oprire: de unde supranumele homeric al lui Eol, Hippotr des, care ne duce cu gîndul la galopul calului °⁸.

Mitologii în gonul lui Palajphatos considerau pe Eol ca un savant foarte versat în studiul lucrurilor ceresti⁶⁹. Astfel, pe trei cai diferite, exegetii lui Homer ajung la con­cluzii apropiate: fizicienii (stoici sau eclectici) fac din Eol anul; ratie nalistii - un astronom; pitagoreicii - numarul patru - numarul Naturii si al miscarii sferelor. Axa adevarata a mitului trece în umbra: se uita ca istoria lui Eol, la Homer, este înainte de toate un exemplu de indiscretie pedepsita cu cruzime: tovarasii lui Ulise nu s-au putut stapîni sa vada ce se afla în burduf si aceasta curiozitate i-a costat scump. Mica istorie de folclor care nu-i interesa pe cei vechi. însa personajul însusi al lui Eol îi atragea si ei îi cautau sensul cosmic ⁷⁰.

VII. sapte: Atona, Noua

Numarul sapte este Atena. De ce ? El are aceleasi privi­legii ca si zeita: s-a nascut fara mama, ramîne virgin, nu are în el nimic efeminat.

Philolaos deja, numea cifra sapte "fara mama" ⁷¹. Pa­rintii unui numar sînt pur si simplu factorii sai: astfel trei si doi sînt tatal si mama lui sase, numarul impir avînd, se întelege de la sina, rolul patern. sapte, numar prim, nu este deci "zamislit". S-ar putea spune, împreuna cu Pseudo-Iamblichos ⁷², ca nu are nici tata, nici mama. Insa s-ar putea de asemenea considera monada sau unitatea (tatal suprom al tuturor numerelor) ca originea numarului sapte. sapte este iesit direct din monada, capul numerelor, ca Atena din capul lui Zeus ⁷³. Iar numerele cu care Iliada sau Odiseea saluta pe Atena "fiica zeului puternic", se adreseaza cu o exactitate perfecta numarului sapte⁷⁴: sapte, copilul monad?i si doar al ei, al acelei monade "care contine si sustine toate lucru­rile".

sapte, ca si Atena, ramîne virgin - cel putin în interiorul primei decade: nici un numar, do la unu la zece, nul numara pa sapte pr'ntre factorii sai. sapte este absolut strain de miscare - de acea miscare care consta în faptul de a fi zamislit sau de a zamisli el însusi la rîndul sau. El ramîne în imobilitatea perfecta a vesniciei⁷⁵.

Un ultim caracter al Atenai-sapte, este virilitatea sa. Atena prin numele sau însusi este "cea care nu are nimic de femeie". sapte nu este nici el feminin: "este feminin un nume care se lasa usor împartit". Or, sapte este magnific de impar si rebel la orice diviziuna ⁷⁶.

Printre numerele divine pe care le merita eneada, figureaza Hefaistos. Motivul pentru care îl da Pseudo-Iamblichos este destul de bizar: "se urca pîna la noua ca prin fuziune si ele­vatie" ⁷⁷. Este fara îndoiala o aluzie la munca fierarului divin, însa nu este prea clara. Poate trebuie sa întelegem ca, pentru a reprezenta pe noua prin puncte, trebuie sa plonjezi si sa revii la suprafata, asa cum fac fierarii si topitorii.

Dar eniada se mai poate numi si Hera: fie pentru ca sfera aerului este a noua ⁷⁸, fie pentru ca ensada se afla în­tr-un raport strîns cu monada (unirea lor da zece, cifra esen-tialmente divina): enoada-Hera este sora si sotia monadei-Zeus ⁷⁹.

Eneada mai poate asuma înca si frumoasele calificative cu care Homer a împodobit soarele sau Apolo. Eneada este Ekaergos, "zeul care respinge departe", deoarece pune un termen numerelor si le împiedica sa mearga mai departe.

Tronînd deasupra tuturor celorlalte numere, ea este cu ade­varat Hyperion^m.

VIII. Zece: Atlas

Numarul zece, decada este pur si simplu Atlas.

Atlas, dupa Odiseea, este un parsbnaj esential pentru economia si durata universului: pe el se sprijina înaltele co­loane care tin departat cerul da pamînt. Cu toate acestea Homer îl trateaza ca pe un duh "raufacator" ⁸¹. Cleanthes, socat de putina stima pe care o are Homer pentru rolul atît de util al lui Atlas, corecta cu îndrazneala textul: spiritul raufacator devenea, gratie doar unui spirit aspru, "cel care vegheaza asupra universului" ⁸². Prin aceasta cale ocolita, Atlas lua loc în galeria stoica a figurilor Providentei: umerii neobositi care sustineau bolta cereasca erau imaginea acestei Providente divine care nu paraseste nici un moment greaua povara a lumii ^8!.

Insa lumea, în ochii unui pitagoreic, nu este acea comuni­tate de oameni si de divinitati asupra carora vegheaza un zeu patern: este mecanismul grandios si savant al sferelor, învîrtindu-se fiecare cu viteza sa proprie pe axa unica ce le sustine pe toate. Aceasta osie a masinii cosmice a fost numita de Homer Atlas.

Atlas, ne spune Eustathius, "este pmtru unii axa ideala care strabate pamîntul dintr-o parte în alta prin mijlocul sau, de la polul nord la polul sud. în jurul acestei axe se învîrte cerul, credea Aratos. Este o linie dreapta, imateriala, invizibila, legatura a universului. Ea este continua pe toata lungimea sa, ea este unica" ⁸¹.

Privind' lucrurile mai deaproape, sfera stelelor fixe nu se afla pa aceeasi axa cu sfera planetelor si a pamînlului, deoa­rece planul eclipticii si cel al ecuatorului formeaza un unghi, însa masinile ceresti ale celor vechi, ca si cele pe care le de­scrie (destul de misterios) Platon în mitul lui Er ⁸⁵, plasau toate sferele pe un ax unic, de diamant sau de metal: un sistem de excentrice trebuia sa îngaduie explicarea înclinatiei eclipticii.

"Platon numeste de asemenea, continua Eustathius, acest ax al lumii coloana, luind cuvîntul de la Homer" ^M-

Platon vorbeste într-adevar de o coloana de lumina, dreapta, care strabate tot cerul si pamîntul ⁸⁷. Odata mai mult s-a încercat punorea da acord a lui Platon cu Homer: daoarece "coloana" este la plural, în versul odiseean, exegetii au tre­buit sa caute o explicatie pentru acest plural. Eustathius ne-o da: se pot, arata el, considera ca doua coloane, aparent distincte, partea axei care se afla daasupra si cea care se afla dedesubtul pamîntului ^8S.

Un alt detaliu al textului homeric pare sa dovedeasca irefutabil ca Atlas este coloana idaala care strabate universul dintr-o parte în alta: insula în care locuieste Calypso, fiica lui Atlas, si daci si Atlas însusi, este situata "în buricul marii" ⁸⁹. Adica axa lumii o strabate prin mijloc ⁹⁰.

Atlas si coloanele sale sînt fara nici-un fel de îndoiala chiar axa cosmica. însa Atlas este identificat de pitagoreici cu dacada. Pseudo-Iamblichos, care na aduce la cunostinta acest lucru, na da si ratiunsa sa. Dupa ce l-a amintit pe Titanul mitic, sprijinind cerul pa umerii sai, si dupa ce a citat pasajul odiseean, autorul Theologoumenelor adauga: "decada con­tine raportul sferelor între ele; ea este axa lor, a tuturor; ea le face sa se roteasca si le închide facînd turul foarte strîns" ⁹¹. Cum sa întelegem acest text obscur?

Noi stim ca numarul zece este suma celor patru numere, sau telraktys, si ca aceste patru numere dau cheia sunatelor: daca atribuim numarul 1 unisonului (ut 1), acordul de quarta (fa) va fi 4/3, cel de quinta (sol) 3/2, octava (ut 2) 2/1. Raporturile sferelor între ele sînt aceleasi ca aceste raporturi muzicale, pantru pitagorei. Astfel, dupa Alexandru din Etolia (sec. III î.e.n.), în concertul lumilor, pamîntul emite un sunst grav si da hypat-u\; soarele da mese (între el si noi exista deci un interval de quinta); sfera stelelor emite un sunat mai as­cutit, cel al nete-i (interval de quarta, între soare si sfera ste­lelor fixe). Intervale ds ton si semiton separa diversele pla­nate în interiorul acestui sistem ⁹².

Aceste diferente da tonalitate echivaleaza cu diferente da rapiditate în miscare (sunat si miscare sînt în armonie, iar viteza de rotatie este ai asemenaa legata de distanta sau departarea sferelor unale în raport cu celelalte. Miscarea sferelor, într-un cuvînt, la fel ca si armonia lor, este reglata de numere si mai ales de primele patru numere (tetraktys), a caror adunare da decada.

In practica insa, axa sferelor comanda miscarea masinilor astronomice si regleaza rapiditatea mersului lor. Aceasta axa, "Atlas" care sustine sferele si le face ps fiecare sa se roteasca cu viteza sa proprie, joaca exact acelasi rol în sferele planetare, ca si numerele pe caile spatiului.

Sa reluam acum textul lui Pseudo-Iamblichos: "Decada contine raportul sferelor": aceasta înseamna ca numerele, unite mistic în decada, explica miscarea si armonia pîanatelor. "Decada este ca si axa sferelor": "ea joaca acelasi rol ca axa de metal asupra sferei planetare"; "ea le face sa se roteasca" - este clar - "si le închide facînd turul foarte strîns": aceasta ultima expresie ne ramîne înca obscura; dar sa recitim de­scrierea platoniciana, în mitul lui Er: din extremitatile axei, pleaca legaturi luminoase, care încercuiesc tot cerul: este vorba de meridiane legînd polii de ecuator. Ele sînt "asemenea funiilor care încercuiesc triremele" ⁹³. Iata într-o oarecare masura prelungiri curbe ale axei lumii, si aceste legaturi "strîng" într-adevar sferele ⁹⁴.

Axa figurata a lumii de care se leaga, asemenea unor ca­bluri, meridianele, acesta este Atlas-ul savantilor antici: si noi am pastrat acest nume pentru culegerile de harti care prezinta universul ⁹⁵.

Prin raporturile pe care le stabileste între zei si numere teologia aritmetica este un fel de limbaj condensat: o simpla ecuatie ca Eol - patru sau Atlas-zece, rezuma un întreg ansamblu de spaculatii matematice. Raporturile între zei si numere, pe care la prima vedere le-am lua drept fantezii sau copilarii, deschid uneori foarte vaste perspective: este cazul pentru Atlas-decada, ecuatie care contine esentialul astronomiei antice.

Philolaos egala pe zeii mitologici, nu doar cu numerele, ci si cu figurile. si Dioscurii semicercuri sînt un esantion al acestei teologii geometrice. Philolaos stia de asemenea sa reprezinte cele patru elemente, pe care le numea Dionysos, Ares, Hades si Cronos, prin doua drepte care se întretaie perpendicular ^9fl. însa putinul care ne-a ramas din aceasta teologie geometrica ⁹⁷, ce depaseste cadrul nostru, nu a fost înca descifrat si îsi asteapta Oedipul.