In sud-estul Europei, intr-un cadru geografic dominat de mare, a luat nastere civilizatia greaca, aceasta reprezentand un etalon pentru gradul cel mai inalt de dezvoltare atins de antichitate.
Grecia antica cuprindea partea continentala din extremitatea sudica a Peninsulei Balcanice, multimea insulelor din Marea Egee si coasta vestica a Asiei Mici unde se aflau orase cetati importante, intre care Milet si Efes. Incepand de prin anul 700 i.Hr., populatiile de pe aceste teritorii, care vorbeau o limba unica, si-au spus eleni,iar tara au numit-o Elada. Au ramas insa in istorie cu numele de greci, dat mai tarziu de scriitorii latini si de romani in general.
Teritoriul Eladei pastreaza urme stravechi de locuire peste care populatiile indo- europene au venit in valuri succesive : aheii, ionienii, dorienii. Primele civilizatii antice sunt cea din Creta, numita si minoica, disparuta pe la 1250 i.Hr. si cea miceniana, considerata creatie a aheilor, distrusa in secolul al XII-lea I.Hr. de invazii venite dinspre mare.
Epoca miceniana, dupa numele celei mai importante cetati, Micene din Peloponez, a fost urmata de cea obscura (sec. XII-VIII i.Hr. ) despre care informatiile scrise lipsesc cu desavarsire. Linearul B in care cretanii si micenienii si-au redactat textele a disparut. Intre 750 si 500 i.Hr. incepe perioada clasica a civilizatiei elene.
Razboaiele pentru hegemonie dintre Sparta si Atene au determinat decaderea lumii grecesti, cucerita in 338 i.Hr. de Filip al II-lea al Macedoniei. Se inaugura astfel epoca elenistica.
Politic, Grecia nu a fost niciodata unita: au existat numeroase orase state (polis-uri) mai mult sau mai putin independente care, cel mai adesea, se dusmaneau intre ele. Lipsa unitatii politice era suplimentata de paneleism, un puternic sentiment de apartenenta la lumea greceasca, fundamentat pe folosirea aceleiasi limbi, pe manifestari culturale comune si pe religie.
Grecii au preluat unele elemente de la civilizatia miceniana si minoica, precum si de la celelalte popoare din Asia Mica si Tracia.
Religia impresioneaza si astazi prin mitologia bogata , inventivitate si frumusete. Este una dintre cele mai interesante religii politeiste care are o conceptie generale asupra lumii si incearca sa explice prin mit fenomenele naturii.
Civilizatia graca antica ne-a lasat mostenire o literatura dintre cele mai elaborate, diferentiata pe domenii (istorie, politica, filozofie, etc). Multe din aceste scrieri constitue si astazi modele in domeniu. Totusi, grecii nu ne-au lasat texte religioase propriu-zise. Informatiile trebuie cautate in taxtele literare, de exemplu poemele homerice ( Iliada si Odiseea ), Scrierile lui Hesiod : Theogonia ( Nasterea zeilor ) si Munci si zile. La acestea se adauga referirile la zei din tragedii, informatiile din Historia lui Herodot ( secolul al V-lea i.Hr) , Descrierea Eladei de Pausanias ( secolul al II-lea d.Hr. ), imnurile atribuite lui Homer si cateva inscriptii. Un imn este dedicat Demetrei si prezinta legatura intre acesta si sanctuarul de la Eleusis, un altul, cel mai lung, se refera la Apollo si la cele doua sanctuare ale sale : de la Delfi si de la Delos.
Mitologia ocupa un loc important pentru cunoasterea atat lumii oamenilor, cat si zeilor.
Panteonul grec
Se presupune ca Panteonul grec a luat nastere in perioada miceniano-minoica, desi el este atestat ceva mai tarziu. Totusi, in Creta, credintele se deosebeau de cele ale Greciei din perioada clasica, fiind influentate mai mult de Orient prin zoomorfism si unele ritualuri.
Reprezentarile din Creta au dus la concluzia ca exista un cult al taurului, iar securea dubla ( labrys ) sugereaza sacrificarea ritualica a unor animale. Arthur Evans, arheologul englez care a sapat la Cnossos, considera ca taisul dublu simbolizeaza cele doua principii cosmice complementare.
Inscriptiile, scrise in linearul B, partial descifrate, vorbesc despre zeitate feminina Utanoss sau chiar despre o mare zeita reprezentata de figurine, insotita uneori de un personaj masculin aflat intr-o postura secundara. Cuplul respectiv se intalneste si la Micene, intre care si mastile de aur, sugereaza existenta unui important cult al mortilor.
In epoca clasica, grecii isi imaginau lumea zeilor asemenea societatii umane. Zeii numerosi alcatuiau o familie patriarhala identica cu ale pamantenilor. Ei locuiau, conform credintei grecilor, pe Olimp, cel mai inalt munte ( 2918m ), cu varful acoperit permanent de ceata sau nori.
O caracteristica a religiei vechilor greci este antropomorfismul : zeii sunt imaginati avand o infatisare fizica identica cu a oamenilor, nutrind aceleasi pasiuni si manifestand slabiciuni specific omenesti : gelozie, infidelitate, siretenie, minciuna.
O alta trasatura a politeismului elen este succesiunea mai multor generatii divine, nascute una din alta si preluand puterea prin forta. Panteonul grec era format in epoca clasica din doisprezece zei principali avandu-l in frunte pe Zeus, stapan al cerului si al fulgerului. Homer in Iliada spune ca Zeus a primit "cerul imens cu limpezimea si norii lui."
Langa Zeus se aflau fratii sai, Poseidon, zeul marilor, si Hades, zeul subpamantean, si surorile Hestia si Demeter. Hestia, zeita focului si a vetrei familiale, era venerata in toate casele, iar Demeter, zeita rodniciei si a agriculturii, o avea drept fiica pe Persefona, al carei mit era legat de ciclurile vegetatiei. Persefona, rapita de Hades si devenita sotia acestuia, petrecea o parte a anului in lumea sotului si cealalta cu mama ei, care, de bucurie, facea natura sa renasca.
Zeus era casatorit cu Hera, protectoarea casatoriilor si a fidelitatii conjugale, Zeita nespus de frumoasa, dar geloasa si razbunatoare. Cu ea, si din numeroase legaturi adulterine, Zeus avea numerosi fii si fiice : Afrodita, intruchiparea frumusetii ; Apollo, patron al prezicatorilor, al muzelor si al artelor ; Hermes, mesagerul zeilor, protectorul calatorilor si al comertului ; Artemis, zeita vanatorii ; Hefaistos, faurarul, protector al mestesugarilor ; Ares, zeul razboiului si Athena, ivita din capul lui Zeus, care simboliza intelepciunea.
Sunt mentionate si alte divinitati secundare, ca Dionysos, zeul vinului ; Pan, protectorul pastorilor ; Asclepios, fiul lui Apollo, zeul medicinei, caruia ii era dedicat sanctuarul principal de la Epidaur ; Selene (Luna) ; Helios (Soarele) ; Nyx (Noaptea) ; Iris, zeita curcubeului ; Nereus si Proteus, care locuiau in mare.
In Olimp, Zeus era asistat de zeitele Themis, pazitoarea legilor, si Dike, care supraveghea impartirea dreptatii, de Eirene, zeita pacii, si Nike, ce simboliza victoria.
Pe langa zei se aflau numeroase nimfe, muze, titani, gratii, nereide, ciclopi, erinii, semizei, eroi etc.
Cosmogonia greaca
Crearea lumii si a zeilor era imaginata de vechii greci ca succesiune a unor generatii divine si umane. Grecii nu-i considerau pe zei creatorii lumii : ea exista dintotdeauna, iar zeii faceau parte din ea. Li s-a atribuit zeilor doar meritul de a fi creat o noua ordine si de a fi impus o alta ierarhie a puterilor. De altfel, spre deosebire de majoritatea popoarelor antice, grecii nu vedeau in zei forte naturale in sine, ci indivizi care le controlau ; Zeus nu personifica fulgerul, dar il foloseste ca pe o arma.
Conform Theogoniei lui Hesiod, din haosul primordial au aparut Pamantul (Gea sau Gaia) si Eros (Dragostea). Gaia a nascut apoi pe Uranos (Cerul) care "invelea Pamantul, plin de iubire, aducand cu el noaptea". Ei au format prima generatie divina care a dat nastere celei de-a doua, compusa din sase titani, intre care Cronos (Timpul) si Okeanos (Oceanul) ; sase titanide ; doi ciclopi si cei trei Hecatoncheiri.
Genetatiile divine s-au succedat la putere prin lupte violente : Uranos, care isi ura copiii, a fost mutilat de acestia ; Cronos, la randul lui, a fost inlaturat de Zeus si de ceilalti fii. Lupta dintre zei si titani, prezentata in Theogonia, a inspirat mai multi artisti, intre care si pe cei care au realizat Altarul din Pergam. Zeii s-au luptat si cu alte forte monstruase, simboluri ale fortelor primordiale. Invingatori, Zeus si fratii lui au stabilit prin tragere la sorti domeniul fiecaruia, preluand zonele cosmice : cerul, apele, lumea subpamanteana si stapanind impreuna pamantul. In stabilirea noii ordini, Zeus s-a lasat sfatuit de inteleapta Nyx, zeita noptii.
Grecii atribuiau zeilor si oamenilor aceeasi origine : Pamantul. Pindar in Olimpicele distingea trei categorii de fiinte antropomorfe : zeii, oamenii si eroii. Eroii aveau o existenta supranaturala dar nu divina. Intre ei se numarau Heracle, Ahile, Teseu, Argos etc.
Generatiilor divine le corespundeau neamurile sau varstele omenirii, anume varsta de aur, de argint, de bronz, a eroilor si de fier. In varsta de aur, care, spune Hesiod in Munci si zile- coincide cu domnia lui Cronos, oamenii erau asemenea zeilor. Preluand puterea, zeii ar fi nimicit omenirea (formata exclusiv din barbati) si ar fi creat alta. Cu fiecare varsta omenirea decadea, mai ales ca zeii au trimis pe pamant prima femeie : Pandora, considerata un blestem prin darurile aduse (raul, bolile, munca grea).
Generatia eroilor a dat masura posibilitatilor extraordinare ale omului, starnind invidia zeilor : Perseu, care a ucis Maduza, Pelops si Heracle, cel mai mare erou al Greciei. Multe familii conducatoare ale oraselor-cetati grecesti pretindeau a descinde din eroi.
De altfel, lumea zeilor si cea a oamenilor se amestecau adesea : dovada o constituie semizeii nascuti din relatiile unor divinitati cu pamantenii.
Destinul in religia greaca
Poporul grec credea cu tarie ca viata fiecarui om era hotarata de destin, intruchipat de Moire, zeite neanduratoare de care se temeau chiar si zeii. Grecii considerau ca durata vietii si data mortii erau decise in momentul nasterii, astfel incat nimeni nu se putea sustrage destinului. Unele expresii din literatura conduc la interpretarea ca Zeus insusi se supunea destinului. El stia ca orice incercare de a-l modifica ar avea drept urmare anularea legilor fundamentale ale Universului, a echilibrului si ordinii sale perfecte. Zeita Themis, cea care veghea respectarea acestor legi, il insotea mereu. Chiar confruntarea dintre Zeus si Cronos, tatal lui, fusese predestinata.
Conceptia despre destin a generat o anumita filozofie a vietii care tindea spre atingerea perfectiunii in timpul existentei pamantesti, redescoperind sensul religios al bucuriei de a trai. Mircea Eliade numea acest fapt sacralitatea conditiei umane, care ii deosebeste pe greci de toate popoarele antice. Ei erau mai preocupati de viata pe pamant decat de cea de dupa moarte, despre care aveau o imagine destul de sumbra : un intunecat taram unde umbrele celor ce au fost candva duceau o semiexistenta lipsita de rost, vegheati de neanduplecatul Hades. In acest taram se putea ajunge trecand cu barca raul Styx : fiecare suflet platea un obol lui Charon, luntrasul taciturn si neobosit. Rareori erau rasplatite sau pedepsite binele si raul savarsite in timpul vietii.
Singurii care au putut evita toate acestea au fost unii eroi, de exemplu Menelaos, care ajunge in Insulele Fericitilor, Ganymede, ridicat in Olimp, sau Ahile, dus de mama sa in mitica insula Leuke (identificata cu Insula Serpilor). Cat despre Heracles, el a castigat chiar nemurirea, atingand astfel conditia divina.
Cultul
Fiecare cetate (polis) din Grecia avea un zeu principal, caruia ii era dedicat cel mai important sanctuar. Zeus, Apollo si Demeter erau insa venerati pretutindeni, dar cetatile o faceau in felul lor propriu, fara vreo constrangere.
Religia era o problema de stat, mai ales in ceea ce priveste organizarea marilor manifestari publice,dar acesta nu avea pretentia sa controleze raportul individului cu zeii. Regulile se bazau mai curand pe superstitii si libera alegere, decat pe constrangere.
Grecii organizau procesiuni, serbari si sacrificii in cinstea zeilor. Initial, acestea erau prilejuite de sarbatorile locale sau de evenimente din viata familiei si a comunitatii.
Treptat, parte din ele au devenit serbari fastuase, la care participa intreaga lume elenica. Cele mai cunoscute erau organizate la Olimpia, in jurul sanctuarului lui zeus, la Delfi, in cinstea lui Apollo si in Atena, panateneele. Cu acest prilej aveau loc si intreceri sportive (jocurile olimpice sau jocurile phitice de la delfi) care contribuiau la unitatea lumii elenice. Despre complexul sacru de la Delfi, consacrat lui Apollo, grecii spuneau ca era asezat in centrul lumii. El era vestit pentru oracolul consultat de oameni celebri in momentele dificile ale istoriei cetatilor lor : initierea unor reforme, declararea razboiului, incheierea pacii, infiintarea unor colonii etc. Deasupra intrarii de la Delfi era sapata inscriptia Cunoaste-te pe tine insuti. Alte oracole celebre erau cele de la Dodona, in Epir, si Claros, in Asia Mica. Sanctuarele care aveau oracol constituiau prin ele insele un spatiu sacru.
Manifestarile religioase propriu-zise aveau loc, cel mai adesea, in aer liber, in dumbravi unde erau amplasate altare, in mici sanctuare si in vecinatatea templelor care erau considerate case ale zeilor si care adaposteau statuile acestora. Templul nu era inchis ; cetatenii puteau patrunde intr-o camera numita naos, unde se pastra statuia zeului in cinstea caruia fusese ridicat templul. Cu prilejul unor sarbatori statuia era scoasa afara.
Fiecare polis avea o incinta sacra pe care erau construite cele mai importante temple. De obicei, aceasta incinta, numita acropole, era situata pe o inaltime. Cea mai cunoscuta este Acropola Athenei unde se aflau Parthenonul, cel mai renumit templu antic dedicat Athenei, si Erechteionul, inchinat intemeietorilor orasului (regi si zei).
Templul grec, considerat un model de echilibru si frumusete, avea o forma relativ simpla : ridicat pe o platforma, cuprindea un spatiu inchis (naosul si eventual una-doua incaperi ce adaposteau cele mai valoroase ofrande) si o colonada, pe fiecare latura (templu peripter),sau pe doua (templu prostil). Acoperisul, in doua pante, forma cate un fronton deasupra laturilor mici. Ele contineau basoreliefuri ce ilustrau scene din viata zeului sau momente din istoria cetatii.
Cultul era relativ simplu, constand din invocatii, imnuri adresate zeilor, ofrande de fructe, flori si cereale. Se sacrificau, de asemenea, animale si pasari.
Corpul sacerdotal era format mai ales di preoti, dar ei nu au jucat un rol important in societatea greaca. Exceptie au facut preotii lui Apollo din Delfi, care, prin oracolul de acolo, aveau posibilitatea de a influenta unele decizii politice. Pe langa unele temple, dedicate mai ales zeitelor, slujeau si preotese. Acestea insa nu indeplineau sacrificii sangeroase. Cea mai renumita era Phitia ; ea dadea rspunsuri intrebarilor adresate oracolului de la Delfi.
Misteriile
Misteriile sunt manifestari religioase specifice Greciei antice ; la ele participau numai cei initiati (care obligatoriu vorbeau limba greaca).
Avand in centru practici de initiere, misteriile erau ceremonii populare, desfasurate periodic in anumite locuri sacre. Initiatii se legau prin juramant sa pastreze secretul, ca atare, astazi stim foarte putine despre ceea ce se intampla in timpul acestor ceremonii. Multi pretindeau ca astfel isi gaseau linistea interioara si se eliberau de spaima mortii.
Cele mai cunoscute misterii erau cele de la Eleusis. Legendele spun ca acolo Demeter si-a regasit fiica, Persefona, rapita de Hades. Procesiunea pornea din Atena, condusa de hierofantul care intretinea un anume spitit dramatic. Se ajungea noaptea la Eleusis (la 23 km), unde initierea avea loc fie intr-o grota despre care se credea ca face legatura cu lumea subpamanteana, fie in templul inchinat Demetrei. Unii istorici au presupus ca se retraia, individual , experienta zeitei Demetrei, postul si disperarea ei. Mircea Eliade leaga aceste manifestari de o mistica agricola si sexuala.
Misteriile eleusiene au fost celebrate aproape doua mii de ani si au fost interzise abia in 392 d.Hr. de catre imparatul roman Teodosius. La ele au participat si mari personalitati ca, de exemplu, Pericle, Hadrian, Antoniu sau Iulian Apostatul.
Dionysos, zeul vitei de vie si al vinului, domina, de asemenea, religia misteriilor. Procesiunile se desfasurau toamna, dupa cules, transformandu-se in adevarate orgii. Serbarile dionisiace marcau o dezlantuire a simturilor, o eliberare si chiar o initiere in viata sexuala pentru tineri. La Atena se desfasurau patru sarbatori in cinstea lui Dionysos, fiind considerate sarbatori rustice.
Misteriile orfice sunt atestate de imnurile adresate lui Orfeu si de descrierile unor contemporani. Orfismul reprezenta o miscare religioasa centrata pe doctrina salvarii din pacat prin acte de ispasire, ascetism si purificare. Orfeu era considerat un zeu trac, inventatorul lirei cu care l-a fermecat chiar si pe Hades. Imnurile orfice sunt adresate unor zeite ce simbolizeaza calitati si sentimente umane, lui Thanatos, geniul mortii, naturii, Lunii, Soarelui, visului, somnului etc.
Caracteristic pentru epoca clasica este totusi un declin al misticismului. Situatia a fost explicata prin progresele gandirii stiintifice si ale ratiunii. Pericle, marele strateg al Atenei, si Tucidide, istoricul, nu credeau in oracole, iar filozoful Platon a criticat mitologia homerica.
Bibliografie : Istoria Religiilor
Dumitru Sabin XI C
|
