Zone si etape in relatiile internationale din Europa rasariteana in secolele XVI-XVII

Zone si etape in relatiile internationale din Europa rasariteana in secolele XVI-XVII

In evolutia relatiilor internationale din Europa rasariteana in secolele XVI-XVII se pot distinge mai multe zone principale de contact si deseori de conflict. Analitic este inevitabila tratarea 313d38d separata a acestor veritabile 'noduri' ale relatiilor internationale, dar aceasta nu trebuie sa ne ascunda faptul ca de multe ori desfasurarile din diferite zone geopolitice s-au intrepatruns, dupa cum in spatiul est-european au intervenit uneori si state din Europa apuseana.

In secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei rasaritene au fost conflictul dintre Imperiul otoman si Habsburgi, disputa pentru controlul stepelor nord-pontice, rivalitatea dintre Moscova (Rusia) si Uniunea polono-lituaniana si lupta pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice. Totodata, pe langa aliantele temporare incheiate cu un scop bine definit, au existat si axe de colaborare politica pe termen lung intre unele mari puteri, dintre care cea mai caracteristica este cea dintre Imperiul otoman si Polonia de-a lungul celei mai mari parti a secolului al XVI-lea si, dupa o intrerupere in deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea, din nou pana la ruptura grava din 1672.

Conflictul dintre Imperiul otoman si Habsburgi

In secolul al XVI-lea Imperiul otoman si monarhia lui Carol Quintul erau neindoielnic superputerile Lumii Vechi, singurele state cu interese, posesiuni si actiuni multicontinentale. Disputa dintre ele s-a conturat treptat in cursul deceniului 3 al secolului al XVI-lea, la acest proces de antagonizare contribuind o multitudine de factori. Astfel, atat otomanii cat si Habsburgii aveau vocatia dominatiei universale, fapt care era inevitabil sa-i aduca in stare de concurenta. Acestei rivalitati globale i s-au adaugat dispute in cateva regiuni bine delimitate. Mai intai, prabusirea puterii regatului Ungariei, manifesta prin rezultatul bataliei de la Mohács (1526), unde a fost ucis si regele Ludovic al II-lea, a dus la disparitia unui stat care juca rolul de tampon intre cele doua superputeri. Pe de alta parte, perspectiva punerii in aplicare a pactului de familie dintre Habsburgi si Jagiellonii din Ungaria, care prevedea ca tronul Ungariei sa fie mostenit de cumnatul lui Ludovic, Ferdinand de Habsburg, era inacceptabila din punctul otoman de vedere, deoarece alipirea Ungariei la posesiunile habsburgice ar fi creat la frontierele nordice ale Imperiului otoman un centru de putere deosebit de periculos. Ca atare, sultanul Süleyman I (1520-1566) a sprijinit mai intai pe rivalul la tron al lui Ferdinand, Ioan Zápolya, care i s-a recunoscut vasal, iar dupa moartea acestuia, dat fiind faptul ca fiul minor al acestuia nu oferea garantii ca s-ar fi putut opune eficient Habsburgilor, a transformat Ungaria centrala intr-un beylerbeylik otoman cu centrul la Buda (1541). A doua zona de conflict s-a conturat in bazinul Marii Mediterane. Cuceririle orientale ale lui Selim I conferisera sultanilor otomani controlul asupra celei mai mari parti a coastelor Mediteranei orientale si ii transformasera in liderii necontestati ai Islamului sunit. Ca atare, protectia lor a fost ceruta inca din 1519 de catre Hayreddin Barbarossa, stapanul Algerului, angajat in conflicte maritime si teritoriale cu spaniolii care stapaneau mai multe porturi fortificate in nordul Africii.

In ciuda opozitiilor ideologice, in atitudinea celor doua superputeri se pot observa si unele similitudini. Astfel, ambele parti au cautat sa-si asigure aliati cat mai numerosi, principiul 'dusmanul dusmanului meu este prietenul meu' prevaland categoric asupra considerentelor religioase. In acest sens, otomanii s-au aratat interesati de o apropiere de Franta, principalul adversar occidental al proiectului 'monarhiei universale' a lui Carol Quintul. De asemenea, ei au sprijinit acolo unde le-a stat in puteri Reforma, convinsi ca falia religioasa submina capacitatea de actiune a Habsburgilor. Intr-un mod asemanator, Habsburgii s-au apropiat politic de rivalul oriental al otomanilor, Persia safavida si au cautat sa antreneze in actiuni antiotomane si statele ortodoxe din Europa rasariteana, Tarile Romane si Rusia. Desigur, din cauza distantelor mari si a diversitatii intereselor imediate de multe ori actiunile politico-militare nu au putut fi coordonate eficient, dar actiunile diplomatice pe spatii mari atesta o largire a orizonturilor politice iar stimularea conflictelor din zone mai indepartate ale adversarilor politici contribuia in mod obiectiv la modificarea raporturilor de forte dintre cele doua superputeri.

Diferentele de atitudine privesc mai ales insemntatea atribuita de cele doua superputeri conflictului dintre ele si optiunile lor intre cele doua zone principale de confruntare. Pentru Carol Quintul prioritara era aducerea lumii crestine sub conducerea sa, abia de pe o asemenea baza urmand sa fie dusa lupta decisiva cu Islamul reprezentat de otomani. De aceea, el a acordat cea mai mare atentie conflictului cu Franta pentru hegemonie in Occident si a cautat sa mentina la cote reduse ciocnirile directe cu Imperiul otoman. Totodata, dintre cele doua zone majore de confruntare amintite de noi mai sus, el a acordat mai multa atentie luptelor din Mediterana, in timp ce problemele Europei centrale si ale Ungariei au fost lasate in grija fratelui sau, Ferdinand, imparatul nesosind pe frontul antiotoman din aceasta regiune decat o singura data, in 1532. De altfel, parcimonia cu care Carol Quintul acorda sprijin militar si financiar lui Ferdinand a fost un motiv permanent de tensiune in relatiile dintre cei doi frati. Atitudinea otomana a fost sensibil diferita. Chiar daca nu se poate spune ca Süleyman ar fi neglijat cumva conflictul cu Safavizii din Persia pentru a se putea concentra asupra disputelor cu Habsburgii, se poate totusi aprecia ca expeditiile europene au ocupat mai mult din domnia sa si au consumat mai mult din resursele sale decat cele asiatice. Totodata insa, el a considerat ca principala zona de conflict era cea din Ungaria, unde a condus personal mai multe campanii, si a lasat conflictele maritime din Mediterana precumpanitor pe seama flotei si a corsarilor din nordul Africii.

In primele decenii ale secolului al XVI-lea se parea ca Spania si Imperiul otoman isi vor impune fara probleme suprematia in jumatatea apuseana si respectiv rasariteana a Mediteranei. Inca din timpul domniei lui Ferdinand de Aragon spaniolii, care controlau deja insulele Baleare, Sardinia si Sicilia si erau in expansiune in sudul Italiei, au instalat garnizoane in nordul Africii la Melilla (1497), Oran (1509), Bougie, El Djezair (insula in fata Algerului) si Tripoli (1510-1511). Pe de alta parte, dupa ce Selim I ocupase Siria si Egiptul (1516-1517), Süleyman a completat posesiunile otomane prin cucerirea de la cavalerii ioaniti a insulei Rhodos (1522), vitala pentru asigurarea legaturilor dintre Istanbul si Egipt. Dupa aceasta data, singurele posesiuni crestine din Levant mai ramaneau Ciprul si Creta stapanite de venetieni si Chiosul aflat sub stapanirea familiei genoveze Giustiniani (anexat in 1566), dar nici una dintre aceste insule nu reprezenta un pericol pentru suprematia otomana in Levant, genovezii si mai ales venetienii fiind interesati in primul rand de asigurarea conditiilor pentru buna desfasurare a comertului cu teritoriile otomane. Aceasta aparenta impartire a Merditeranei intr-o zona de dominatie spaniola si una otomana a fost pusa in cumpana de faptul ca Imperiul otoman a luat sub protectia sa pe corsarii musulmani din Africa de Nord. Escaladarea conflictului a devenit evidenta atunci cand Carol Quintul a instalat in insula Malta si la Tripoli pe cavalerii ioaniti izgoniti de la Rhodos (1530) si cand Süleyman l-a numit pe Hayreddin Barbarossa, principalul sef al corsarilor din nordul Africii, kapudan-pasa (mare amiral), fapt care i-a conferit acestuia comanda suprema asupra intregii flote otomane. Dupa un prim succes al lui Carol Quintul, care in 1535 a reusit sa ocupe Tunisul, si in ciuda faptului ca spaniolilor li s-a alaturat temporar si Venetia, atacata de otomani in posesiunile ce-i mai ramasesera in Grecia apuseana, razboiul a luat o intorsatura favorabila Imperiului otoman. In septembrie 1538 flota 'Ligii sfinte' alcatuite de Carol Quintul, papa Paul al III-lea si Venetia s-a retras la Prevesa in fata celei otomane conduse de Hayreddin Barbarossa. Deschizand o perioada de relativa suprematie navala otomana, aceasta victorie a deschis otomanilor posibilitatea de a contesta dominatia spaniola in bazinul occidental al Mediteranei. In 1540 Venetia a preferat sa incheie pace cu sultanul, obtinand reluarea relatiilor comerciale in schimbul catorva concesii teritoriale minore in Grecia si in arhipeleag, iar in 1541 campania lui Carol Quintul asupra Algerului s-a incheiat printr-un categoric esec. Din acest moment otomanii au avut aproape continuu initiativa in Mediterana in urmatoarele 3 decenii. Totusi, Süleyman nefiind un om al marii, ci al uscatului, grosul resurselor otomane au fost concentrate pentru a face fata campaniilor din Ungaria si din Persia, astfel incat razboiul din Mediterana a fost precumpanitor unul al corsarilor agrementat din cand in cand de cate o expeditie navala de mai mare amploare. Dintre acestea din urma semnalam mai intai insolita colaborare a flotei otomane cu armata franceza la asediul si cucerirea Nisei in 1543. Au urmat apoi cucerirea porturilor Tripoli (1551) si Bougie (1555) de catre corsarii nord-africani in numele Imperiului otoman, si esecul grav al expeditiei spaniole la Djerba in 1560. In 1565 otomanii au intreprins un mare efort pentru cucerirea insulei Malta, care le-ar fi permis sa elimine principala baza a corsarilor crestini si sa-si consolideze legaturile cu Maghrebul, dar asediul de peste trei luni s-a incheiat cu un esec. Totusi, conditiile generale in Mediterana ramaneau favorabile Imperiului otoman, dar acesta, o data mai mult, nu a optat hotarat pentru o politica maritima, angajandu-se mai intai intr-un razboi de anvergura in Ungaria si intr-o expeditie spre Astrahan. Abia in iarna anilor 1569-1570, in conditiile in care o mare parte din fortele spaniole erau imobilizate de rebeliunea moriscilor din Granada, Imperiul otoman a hotarat sa faca un efort militar major in Mediterana, dar acesta a fost indreptat impotriva Ciprului venetian, o cucerire aparent usoara si fara mare valoare strategica, dar care a avut dezavantajul de a arunca Venetia temporar in tabara adversarilor Portii. Ca atare, in 1570-1571 a luat nastere o noua 'liga sfanta' care grupa pe papa, Spania, Venetia si alte cateva state italiene. Flota aliata, comandata de don Juan de Austria, fiu natural al lui Carol Quintul si deci frate vitreg cu Filip al II-lea, a zdrobit flota otomana la Lepanto, pe litoralul apusean al Greciei, la 7 octombrie 1571. Aceasta victorie, care marca inceputul declinului puterii maritime otomane, nu a avut un impact decisiv asupra soartei generale a razboiului in Mediterana. Cu pretul unor mari cheltuieli otomanii si-au refacut flota. Totodata, capacitatea redusa a aliatilor de a lua ofensiva in Mediterana orientala, vadita prin rezultatele mediocre ale expeditiei din Moreea din 1572, si interesele economice au determinat Venetia sa se impace cu pierderea Ciprului si sa incheie pace cu Imperiul otoman in 1573. Un an mai tarziu otomanii au reocupat Tunisul de la spanioli, dupa care ambele superputeri au gasit ca au alte lucruri mai presante de facut decat sa escaladeze disputa lor maritima in Mediterana. Astfel, Spania era paralizata de criza financiara din 1575 si mai ales de dificultatile din Tarile de Jos, fapt care a determinat-o sa se orienteze cu hotarare spre Atlantic in ultimul sfert al secolului al XVI-lea. Pe de alta parte, Imperiul otoman cunostea si el mari dificultati financiare, iar razboiul maritim de anvergura se dovedea extrem de costisitor si din ce in ce mai putin profitabil. Totodata, declansarea marilor razboaie terestre cu Persia (1578-1590) si cu Habsburgii austrieci (1593-1606) a dus la abandonarea oricaror proiecte maritime majore si la neglijarea flotei. Ca atare, de la sfarsitul deceniului 8 al secolului al XVI-lea nu au mai avut loc angajamente militare majore in Mediterana pana la declansarea razboiului otomano-venetian pentru Creta (1645-1669).

Pentru otomani expansiunea spre Ungaria si Europa centrala era una dintre directiile traditionale de politica externa. Victoria de la Mohács (1526), anticipata deja de cucerirea facila a Belgradului (1521) si pregatita diplomatic cu grija prin neutralizarea Poloniei (armistitiul din 1525) si a Tarii Romanesti (sistarea tentativelor sangeacbey-ului de Nicopole de a o transforma in provincie otomana si recunoasterea ca domn a lui Radu de la Afumati), a pus capat puterii regatului Ungariei. Sultanul nu a putut profita imediat de aceasta victorie deoarece o rascoala anatoliana cu coloratura siita a reclamat inapoierea sa la Istanbul. Ca atare, in Ungaria a aparut un vid de putere pe fondul caruia a izbucnit conflictul pentru tron intre Ferdinand de Habsburg si Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, ales rege de nobilii care nu doreau o stapanire habsburgica. Cum razboiul civil s-a desfasurat la inceput in favoarea lui Ferdinand de Habsburg, Zápolya, refugiat in Polonia, s-a vazut nevoit sa ceara sprijinul sultanului, care nici el nu putea tolera instalarea Habsburgilor in Ungaria. Pe acest fundal a avut loc marea campanie a lui Süleyman din 1529, in cursul careia sultanul a primit omagiul personal al lui Zápolya, l-a instalat pe acesta ca rege la Buda si a incercat fara succes sa ocupe chiar Viena. O noua campanie personala a lui Süleyman in Austria in 1532 s-a incheiat fara vreun rezultat notabil, cu atat mai mult cu cat de aceasta data Carol Quintul a sosit si el personal in fruntea unei mari armate pentru a apara teritoriile ereditare ale Habsburgilor, astfel incat ambele parti au preferat sa incheie in 1533 un acord prin care Ferdinand si Zápolya pastrau fiecare teritoriile pe care le controlau in acel moment si plateau fiecare tribut sultanului pentru ele. Acest acord era desigur doar provizoriu, disputele pentru controlul diverselor parti ale Ungariei continuand intre Ferdinand si Zápolya pana in 1538, cand prin tratatul de la Oradea ei isi recunosteau reciproc titlul de rege si stapanirile din acel moment, iar Zápolya accepta in plus ca dupa moartea sa intreaga Ungarie sa revina lui Ferdinand. Incapacitatea de actiune energica a Habsburgilor, vizibila chiar in anul 1538, cand ei nu au acordat nici un sprijin real lui Petru Rares, izgonit de sultan din Moldova, a pus insa sub semnul intrebarii aplicarea tratatului de la Oradea, cu atat mai mult cu cat in 1539 Zápolya s-a casatorit cu Isabella, fiica regelui Poloniei, si el interesat sa evite trecerea intregii Ungarii sub autoritatea Habsburgilor; mai mult, in 1540, cu putin timp inainte ca Zápolya sa moara, Isabella a nascut un fiu, pe Ioan Sigismund, care apoi a fost ales ca rege minor al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea. Aceste evenimente au dus la reizbucnirea razboiului in Ungaria. Desi partizanii familiei Zápolya, condusi pe plan politic de fratele George (cunoscut in mod eronat sub numele de Martinuzzi), episcop de Oradea si trezorerier al regatului, au reusit sa respinga incercarea lui Ferdinand de a ocupa Buda, totusi Süleyman, caruia emisarii lui Ferdinand i-au dezvaluit continutul tratatului de la Oradea, a considerat ca ei nu prezinta destule garantii si a hotarat sa anexeze nemijlocit Ungaria centrala cu Buda (1541) si sa lase minorului Ioan Sigismund doar teritoriile de la rasarit de Tisa. Luptele din anii 1542-1543 au marcat incapacitatea lui Ferdinand de a pune stapanire pe Ungaria centrala si au dus la o consolidare a pozitiilor otomane in aceasta regiune. Ca atare, dupa noi lupte si tratative indelungate, in 1547 s-a ajuns la incheierea unui nou tratat habsburgo-otoman, prin care se recunostea de facto impartirea regatului Ungariei in trei parti: vestul si nordul, cu bogatele regiuni miniere din Slovacia, ramaneau sub stapanirea lui Ferdinand, care platea insa pentru aceste teritorii un tribut de 30000 de galbeni sultanului, centrul cu Buda sub administratie otomana directa, iar rasaritul cu Transilvania sub autoritatea nominala a familiei Zápolya. Aceasta diviziune nu era insa pe deplin stabilizata. In 1549 fratele George a incheiat la Nyirbátor un nou tratat cu Ferdinand, prin care promitea sa-i predea teritoriile rasaritene, tratat care a fost pus in practica in anul 1551 prin patrunderea unei armate habsburgice in Transilvania. Acest fapt a declansat un nou conflict otomano-habsburgic intr-un moment cand Ferdinand nu putea primi nici un sprijin din partea lui Carol Quintul, confruntat cu o contestare deosebit de grava in Germania si cu un nou razboi cu Franta (1552-1556); de altfel, abdicarea lui Carol Quintul a dus la impartirea monarhiei sale, fapt care a facut ca pe viitor Habsburgii austrieci sa nu mai poata beneficia decat intr-o masura inca si mai scazuta de resursele teritoriilor occidentale. Pe de alta parte, si Imperiul otoman era angajat in razboiul cu Persia, care nu s-a incheiat decat in 1555, astfel incat nu a mai organizat expeditii de anvergura in Ungaria. Totusi, in 1552 o armata otomana a anexat Banatul, iar amenintarile sultanului, interventia domnilor Moldovei si Tarii Romanesti si nemultumirile provocate de stapanirea habsburgica au facut ca in 1556 starile privilegiate din Transilvania sa aplaude inapoierea in Transilvania a lui Ioan Sigismund si a Isabellei. Disputele au continuat intre partizanii familiei Zápolya si cei ai lui Ferdinand pentru controlul teritoriilor din nordul Ungariei, ca si intre Habsburgi si otomani pentru vestul Ungariei, dar de cele mai multe ori luptele au fost de anvergura modesta, iar perioadele de conflict au alternat cu unele armistitii. Singura expeditie de mari proportii a fost cea din anul 1566, cand Süleyman a cucerit cetatea Szigetvár, dar rezultatul era modest comparativ cu cheltuielile si efortul militar cerut de aceasta campanie. Ca atare, atat otomanii cat si Habsburgii au considerat ca prelungirea razboiului de uzura in Ungaria era inoportuna si au preferat sa incheie tratatul de la Adrianopol (1568), prin care ambele parti pastrau teritoriile pe care le stapaneau in acel moment, iar Habsburgii reinnoiau plata tributului pentru posesiunile lor ungare. Acest tratat, completat de cel din 1570 incheiat la Speyer intre Maximilian al II-lea (1564-1576) si Ioan Sigismund, prin care acesta din urma renunta la titlul de rege al Ungariei si era in schimb recunoscut ca principe al Transilvaniei, marca stabilizarea impartirii in trei a regatului Ungariei, asa cum incepuse ea sa se contureze in deceniul 5 al secolului al XVI-lea.

Pacea incheiata in 1568 avea sa se dovedeasca durabila, Habsburgii austrieci preocupandu-se de consolidarea stapanirilor lor si de promovarea Contrareformei, iar otomanii fiind absorbiti de razboiul din Mediterana si de cel cu Persia. Conflictul dintre Habsburgi si otomani in Ungaria avea sa fie reluat in 1593, fiind precipitat de ciocnirile de frontiera care nu incetasera complet nici in anii de pace oficiala. Din punct de vedere diplomatic conflictul a fost pregatit de ambele parti intr-un mod traditional deja pentru politica lor externa. Astfel, Imperiul otoman a reinnoit in 1592 tratatul cu Polonia, iar Habsburgii, secondati de diplomatia papala, au incheiat o noua Liga Sfanta, la care au aderat Spania si mai multe mici state italiene, si au incercat fara succes sa atraga in lupta antiotomana Rusia si prin intermediul acesteia Persia. Mai mult succes au avut emisarii imperiali si papali in Tarile Romane, care, fiecare din motive deosebite, au ridicat armele impotriva Imperiului otoman in cursul anului 1594. Din punctul de vedere al Habsburgilor, intrarea in lupta a Tarilor Romane a constituit la inceput o diversiune deosebit de utila, care a atras in anul 1595 principalul efort de razboi militar otoman, permitandu-le sa echilibreze situatia pe frontul principal din Ungaria. Dupa esecul campaniei lui Sinan din Tara Romaneasca (1595) si dupa victoria otomana la Mezökeresztes in Ungaria (1596), Habsburgilor le-a devenit clar ca pe frontul principal nu era posibila obtinerea unei victorii decisive si au inceput sa-si orienteze o parte crescanda a efortului lor militar si financiar spre spatiul romanesc. Aici interesele lor s-au intalnit cu cele ale lui Mihai Viteazul, care avea nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a se putea mentine in continuare impotriva unui eventual nou atac otoman. Pe de alta parte, in spatiul romanesc interesele habsburgice s-au ciocnit nu numai de cele otomane, ci si de cele ale Poloniei, care in 1595 adusese Moldova in sfera ei de influenta scotand-o din coalitia antiotomana, si care intentiona sa-si extinda autoritatea si asupra Transilvaniei si Tarii Romanesti. Ca o consecinta a acestor confruntari de interese, incepand cu anul 1598 evenimentele politice si militare din Tarile Romane se succed cu repeziciune, fara ca vreuna din partile in conflict sa poata obtine vreun succes durabil. In acest context se distinge incercarea lui Mihai Viteazul de a aduce sub autoritatea sa toate cele trei state din spatiul romanesc, incercare izvorata neindoielnic mai mult din imperativul evitarii izolarii politice si al largirii bazei politico-financiare a actiunilor sale militare, dar care l-a adus apoi in conflict nu numai cu otomanii si cu polonii, ci si cu Habsburgii care voiau sa pastreze pentru ei Transilvania si doreau sa evite angajarea intr-un razboi major cu Polonia. Resursele economice limitate ale spatiului romanesc, divergentele politice interne din Tarile Romane si interventiile permanente ale celor trei mari puteri vecine au compromis sansele unirii efemere a celor trei state romanesti realizata de Mihai Viteazul in 1600, dupa cum aceiasi factori au impiedicat si pe Habsburgi, pe poloni si pe otomani sa controleze durabil ansamblul teritoriului romanesc. Prelungirea razboiului a dus la epuizarea financiara a beligerantilor, atat Imperiul habsburgic cat si cel otoman avand dificultati crescande in plata trupelor. Pe de alta parte, Polonia era absorbita de disputele cu Suedia si Rusia, neputand sa-si concentreze fortele pe termen lung pentru expansiune spre sud. In aceste conditii, atunci cand in 1604 o rascoala condusa de Stefan Bocskai a dus la pierderea Transilvaniei si a unor parti ale Ungariei superioare, pentru Habsburgi a devenit clar ca o victorie decisiva nu mai era posibila. Imperiul otoman era confruntat la randul sau cu turbulenta sociala din Anatolia (miscarile gelaliilor) si cu redeschiderea conflictului cu Persia, astfel incat a preferat si el incheierea razboiului. Aceasta s-a realizat prin pacea de la Zsitvatörök (1606), care statua echilibrul dintre Habsburgi si otomani permitand ambelor parti sa pastreze teritoriile pe care le stapaneau in momentul incheierii pacii. Durabilitatea acestei paci a fost dictata in primul rand de complicatiile politicii germane a Habsburgilor, care aveau sa fie curand antrenati in razboiul de 30 de ani, ca si de prioritatea acordata de otomani conflictelor cu Persia (pana in 1639) si apoi cu Venetia (1645-1669). In ceea ce priveste spatiul romanesc, controlul otoman efectiv asupra sa avea sa fie restaurat in anii 1611-1613, fara ca Habsburgii sa mai intervina, dar in conditii politice si economice mult mai blande decat inainte de 1594.

Disputele pentru stapanirea stepelor nord-pontice

Teritorii inca slab locuite in secolele XVI-XVII, stepele nord-pontice erau importante din punct de vedere economic in primul rand ca terenuri de pasunat. Din punct de vedere strategic insemnatatea lor era mai mare pentru Imperiul otoman, care pe drept cuvant le considera vitale pentru controlul asupra bazinului Marii Negre. Din acest motiv una dintre masurile cele mai importante prin care Mehmed al II-lea si-a instaurat dominatia in regiunea pontica a fost ocuparea Caffei (1475) si vasalizarea hanatului tatar din Crimeea. Suzeranitatea otomana s-a dovedit benefica pentru hanii tatari, sprijinul otoman permitandu-le sa-si intareasca autoritatea asupra sefilor traditionali ai triburilor si totodata sa lupte cu sanse sporite impotriva hanilor Hoardei de Aur. In aceasta lupta hanii Crimeii s-au apropiat de tarii Moscovei, care si ei se emancipasera in ultima parte a secolului al XV-lea de sub suzeranitatea Hoardei de Aur, dar care la inceputul secolului al XVI-lea erau mai preocupati de expansiunea spre apus decat de cea spre sud-est. Finalmente, in anul 1502 hanul Mengli Ghirai al Crimeii a zdrobit definitiv puterea Hoardei de Aur, care-si inceteaza existenta.

Acest eveniment a schimbat radical datele politice in regiune. Disparitia Hoardei de Aur a permis afirmarea unei multitudini de hanate tatare, dintre care se remarca cele de Kazan si Astrahan alaturi de cel din Crimeea, dar nici unul dintre acestea nu a reusit sa umple pe deplin vidul de putere aparut in stepele nord-pontice. Mai mult, aspiratia hanilor crimeeni de a reface in folosul lor puterea Hoardei de Aur i-a dus la conflict cu Moscova, dupa cum apropierea polono-otomana i-a obligat sa-si restranga in oarecare masura actiunile spre apus. Un prim conflict a avut loc in deceniul 3 al secolului al XVI-lea, dar victoria obtinuta de tatarii din Crimeea si de la Kazan asupra rusilor in 1521 nu a putut fi consolidata, iar in 1531 rusii au ocupat chiar pentru scurt timp Kazanul. Dupa o perioada de relativa acalmie in timpul minoratului lui Ivan al IV-lea (1533-1584), incepand din 1547 rusii declanseaza o ofensiva sustinuta impotriva hanatelor tataresti de pe Volga, cucerind Kazanul in 1552 si Astrahanul in 1556.

Aceste cuceriri au fost percepute ca amenintatoare atat de tatarii crimeeni, cat si de otomani, cu atat mai mult cu cat incursiuni ruse au ajuns pana la Azov. In aceste conditii la Istanbul a fost conceput planul unei expeditii care sa recucereasca Astrahanul si sa realizeze un canal Volga-Don, stabilind astfel o legatura lesnicioasa intre Marea Neagra si Marea Caspica, ceea ce, din punctul otoman de vedere, ar fi avut triplul avantaj de a stopa expansiunea rusa spre sud, de a asigura legaturile cu hanatele musulmane din Asia centrala si de a forma o baza de atac largita in cazul unui nou razboi cu Persia safavida. Campania de la Astrahan a esuat insa in 1569 din cauza dificultatilor logistice, a rezistentei ruse si a evidentei rele vointe a hanului Crimeii, ingrijorat de perspectiva instalarii ferme a unor garnizoane otomane in stepele nord-pontice, care i-ar fi diminuat considerabil libertatea de actiune. In schimb, in 1571 tatarii crimeeni au invadat Rusia, jefuind si arzand chiar Moscova. Mai important insa decat acest avertisment a fost faptul ca Rusia, absorbita de dificultatile razboiului livonian si slabita de tensiunile interne exacerbate de politica dura a lui Ivan al IV-lea, nu a mai intreprins actiuni militare majore spre zona Marii Negre, multumindu-se cu unele actiuni de mai mica anvergura spre Caucaz si spre Siberia.

Un element nou care a influentat raportul de forte din stepele nord-pontice a fost factorul cazacesc. Cresterea demografica din Rusia si Polonia, la fel ca din intreaga Europa in 'lungul secol XVI', si inasprirea exploatarii feudale din aceste tari au stimulat un puternic flux migrator spre teritoriile slab populate din nordul Marii Negre si al Marii Caspice. Au luat astfel nastere de-a lungul cursurilor mijlocii si inferioare ale Volgai, Donului si Niprului comunitati compozite din punct de vedere etnic, dar unite in ceea ce priveste apararea unui statut social deosebit de cel al taranilor obisnuiti, statut recunoscut de regii Poloniei si de tarii Rusiei in schimbul asigurarii apararii fata de raidurile tataresti. De altfel, comunitatile cazacesti preferau adesea activitatile militare celor agrare, cazacii angajandu-se deseori ca mercenari in slujba diversilor potentati ai vremii sau organizand expeditii maritime sau terestre pe cont propriu impotriva posesiunilor tataresti sau otomane. Practica incursiunilor reciproce a fost dominanta in stepele nord-pontice in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in prima jumatate a secolului al XVII-lea, amenintand chiar uneori sa conduca la declansarea unor conflicte de proportii intre Polonia si Imperiul otoman. Un asemenea conflict nu a avut loc insa decat in anii 1620-1634, si el s-a datorat mai mult disputelor cu privire la Moldova decat ciocnirilor tataro-cazacesti. Nu este insa mai putin adevarat ca acesti ani reprezinta probabil apogeul incursiunilor maritime cazacesti impotriva teritoriilor otomane, si ca tot in acesti ani dominatia otomana asupra hanatului Crimeii a cunoscut momente temporare de dificultate. Pana la urma otomanii au reusit insa sa-si restabileasca controlul asupra Crimeii si sa provoace cazacilor o infrangere navala la Karaharman, in largul coastei dobrogene (1625), astfel incat pacea cu Polonia incheiata in anul 1634 conserva dominatia otomana in Tarile Romane si in zona Marii Negre si echilibrul tataro-cazacesc in stepele nord-pontice. La fel, ocuparea Azovului de catre cazacii de pe Don (1637), avea sa fie efemera, Rusia nedorind inca sa se angajeze intr-un conflict de proportii cu Imperiul otoman si preferand sa retrocedeze aceasta cucerire in 1642.

Acest echilibru avea sa fie modificat in 1648 de rascoala antipolona a cazacilor de pe Nipru condusi de Bogdan Hmelnitki. Cum cazacii, in ciuda unor succese militare notabile, nu se puteau mentine pe termen lung impotriva Poloniei, ei au cautat sprijinul unor forte capabile sa-i sustina, fapt care a condus la implicarea Rusiei si Imperiului otoman alaturi de Polonia intr-o serie de razboaie pentru controlul asupra Ucrainei in a doua jumatate a secolului al XVII-lea.

Conflictul teritorial dintre Rusia si Polonia

Rivalitatea dintre Moscova si Lituania pentru suprematie in lumea rusa s-a prelungit in secolul al XVI-lea intr-un conflict teritorial de proportii intre Rusia si Uniunea polono-lituaniana. In primele decenii ale secolului al XVI-lea initiativa a apartinut Rusiei, care a profitat si de nemultumirea unei parti a nobilimii lituaniene ortodoxe fata de dependenta crescanda a Lituaniei fata de Polonia catolica. In timpul lui Vasile al III-lea (1505-1533) Rusia a reusit sa ocupe Smolenskul (1514) si Novgorod Severski (1523), pe care le-a pastrat in ciuda unor reculuri in camp deschis. Minoratul lui Ivan al IV-lea a adus si in aceasta directie o atrofiere a elanurilor expansioniste ruse, astfel incat dupa mai multe armistitii efemere, starea de razboi avea sa inceteze in 1536-1537, lasand Rusia in posesia cuceririlor sale.

Conflictul avea sa fie reluat in 1562 in contextul razboiului livonian (1558-1583). Dupa o serie de lupte fara rezultate notabile, Polonia avea sa dobandeasca suprematia militara in timpul regelui Stefan Báthory (1575-1586), astfel incat tratatul din 1582 consemna stapanirea poloneza asupra Livoniei. Disproportia de forte dintre cele doua state s-a accentuat in ultimele doua decenii ale secolului al XVI-lea si mai ales la inceputul secolului al XVII-lea. Astfel, Rusia nu a reusit sa atraga pe Habsburgi in actiune impotriva Poloniei, desi si-a oferit sprijinul pentru candidatura arhiducelui Maximilian la tronul polonez. Disputa ruso-poloneziaa imbraat curand s o forma religioasa: in replica fata de ridicarea bisericii ortodoxe ruse la rangul de patriarhie (1589) Polonia a stimulat Uniunea religioasa de la Brest (1596), prin care ortodocsii din cuprinsul teritoriilor sale se supuneau papalitatii, rupandu-se astfel pe plan religios de Moscova. Inca si mai importanta era criza interna strabatuta de Rusia la sfarsitul secolului al XVI-lea si la inceputul secolului al XVII-lea, de care Polonia n-a intarziat sa profite, sprijinind mai intai pe unii dintre pretendentii la tronul moscovit, si incercand apoi sa impuna ca tar pe fiul regelui Poloniei, Vladislav (1610-1612). Chiar daca ocupatia polona a Moscovei nu a putut fi mentinuta din cauza reactiei ortodoxe a boierimii si a populatiei ruse, Polonia a reusit sa recupereze teritoriile pierdute in prima parte a secolului al XVI-lea, iar armistitiul de la Deulino (1618) a statuat apartenenta acestor teritorii, in primul rand a Smolenskului, la Polonia.

O noua incercare a Rusiei de a recuceri Smolenskul si celelalte teritorii in disputa s-a incheiat cu o severa infrangere in anii 1632-1634. Raportul de forte avea sa se schimbe abia dupa 1654, cand Rusia avea sa profite de dificultatile Poloniei ocupand atat Ucraina de la rasarit de Nipru cu Kievul, cat si regiunea Smolenskului, achizitii recunoscute apoi prin tratatul polono-rus de la Andrusovo (1667).

Lupta pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice

In secolul al XVI-lea importanta economica a zonei Marii Baltice era in crestere. Expansiunea economica generala a Europei in aceasta perioada s-a tradus in zona baltica printr-o puternica crestere a comertului international, in primul rand a exporturilor de cereale spre Europa apuseana. Astfel, daca in anul 1497 erau inregistrate prin stramtoarea Sund 795 corabii, in deceniul 1591-1600 media anuala a fost de 5554 corabii . Acest spor economic a insemnat in mod evident si o crestere a mizei economice a disputelor pentru hegemonie in bazinul Marii Baltice.

Anterior secolului al XVI-lea rolul dominant in comertul baltic revenise Hansei oraselor germane, care reusise sa obtina importante privilegii comerciale de la majoritatea statelor riverane. Hansa reusise sa-si impuna interesele chiar si in dauna regatului Danemarcei, desi incepand cu anul 1397 aceasta realizase Uniunea de la Kalmar cu Suedia (Norvegia era de mai multa vreme unita cu Danemarca). Abia de la sfarsitul secolului al XV-lea dominatia maritima a Hansei avea sa fie contestata de negustorii englezi si apoi si de cei din Tarile de Jos; totodata, intarirea puterii Moscovei avea sa duca la inchiderea contorului hanseat de la Novgorod in 1494, fapt de pe urma caruia au profitat in primul rand porturile Narva, Reval, Dorpat si Riga, care dispuneau de privilegiile medievale de etapa si de depozit .

La inceputul secolului al XVI-lea s-a animat si conflictul dintre Hansa si Danemarca, cea din urma marind taxele de trecere prin Sund si construindu-si o flota care in anul 1511 a amenintat chiar Lübeckul. Desi prin tratatul de pace de la Malmö (1512) Hansa trebuise sa cedeze si sa plateasca regelui Danemarcei o despagubire de razboi, ea nu s-a resemnat si a sprijinit revolta suedeza a lui Gustav Vasa, care a condus in 1523 la desprinderea Suediei din Uniunea de la Kalmar. Incercarea Lübeckului de a profita de pe urma luptelor interne din Danemarca de dupa detronarea lui Cristian al II-lea (1523) pentru a elimina orice rival din zona Balticii a depasit curand puterile Hansei, care a reusit sa coalizeze impotriva sa pe noii regi ai Suediei si Danemarcei, pe negustorii din Tarile de Jos si chiar unele orase germane. Desi la un moment dat fortele Hansei au reusit chiar sa ocupe Copenhaga, razboiul s-a terminat dezastruos pentru ea, flota Lübeckului fiind zdrobita la Svendborg (1535). Tratatul de pace din 1536 elimina suprematia Hansei in zona Marii Baltice, dar nu stabilea cine avea s-o succeada in aceasta pozitie. Din punct de vedere economic cel mai bine plasati erau negustorii din Tarile de Jos, sprijiniti politic de Carol Quintul. Incercarea regelui Danemarcei, Cristian al III-lea (1534-1559), de a se impune in dauna acestora a condus la un razboi fatis in anii 1541-1542, razboi care s-a impletit cu cel dintre Carol Quintul si Franta din anii 1542-1544, si care s-a terminat defavorabil pentru Danemarca. Astfel, prin tratatul de la Speyer (1544) Carol Quintul a impus regelui Danemarcei obligatia de a nu inchide unilateral navigatia prin Sund si de a nu modifica taxele de trecere, fapt care marcheaza un inceput de internationalizare a regimului Marii Baltice.

Sporirea comertului baltic, atat ca volum cat si valoric, a favorizat atat pe regii Danemarcei, ale caror venituri au crescut considerabil, cat si pe negustorii din Tarile de Jos, care au acaparat in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in prima parte a secolului al XVII-lea peste doua treimi din acest comert . Profituri insemnate mai reveneau marilor proprietari funciari care vindeau cereale pentru export si negustorilor din porturile de pe litoralul sudic si estic al Marii Baltice, mai ales atunci cand acestea beneficiau inca de drepturile de etapa si de depozit.

Cresterea puterii Rusiei a facut ca aceasta sa incerce si ea sa se impuna ca o putere baltica. In ultima parte a domniei lui Ivan al III-lea Rusia dobandise o minima iesire la Golful Finic prin intemeierea orasului Ivangorod in 1492, dar acesta nu a dobandit niciodata o importanta economica majora. Dupa cucerirea Kazanului si Astrahanului Ivan al IV-lea a decis sa cucereasca si teritoriile de pe litoralul rasaritean al Marii Baltice, stapanite in acel moment de Ordinul livonian. In 1558 armatele ruse au patruns in Livonia ocupand Narva si Dorpat. Incapacitatea de rezistenta a Ordinului a facut ca atat cavalerii, cat si orasenii din Reval si Riga, care se temeau c_aaveau sa-si piarda privilegiile, sa ceara sprijinul statelor capabile sa-i ajute, in primul rand al Suediei si al Poloniei. Astfel, dupa unele ezitari ale regelui Gustav Vasa (1523-1560), urmasul acestuia, Erik al XIV-lea (1560-1568) a ocupat o parte a Estoniei cu Reval si a instituit o blocada asupra Narvei. La randul sau, marele maestru al Ordinului s-a pus sub protectia regelui Poloniei (1561), si a acceptat ulterior includerea teritoriilor sale in componenta regatului Poloniei in schimbul recunoasterii sale ca duce al Curlandei (1569). Pe de alta parte, Rusia s-a apropiat de Danemarca si de Lübeck, ambele nemultumite de blocada Narvei, astfel incat razboiul local din Livonia a devenit un conflict de anvergura care a angajat totalitatea puterilor baltice. Operatiile militare nu au dus la un rezultat transant, fapt care a impins puterile implicate sa caute o solutie negociata a divergentelor dintre ele. In toamna anului 1570 a avut loc la Stettin un congres international, la care alaturi de statele baltice (exceptand Rusia) au participat si reprezentanti ai imparatului, ai regilor Frantei, Spaniei, Angliei si Scotiei si ai principilor electori de Brandenburg si de Saxonia. Tratatul incheiat cu acest prilej consemna solemn libertatea comertului baltic, cu un avantaj suplimentar pentru Suedia ale carei corabii erau scutite de taxa de trecere prin Sund, si recunostea apartenenta insulei Oesel la Danemarca, a Estoniei la Suedia si a restului Livoniei la Polonia. Evident, Rusia nu s-a impacat cu aceste prevederi, dar, ramasa fara aliati si slabita de tensiunile interne provocate de politica lui Ivan al IV-lea, ea a suferit mai multe infrangeri in 1578-1582 din partea polonezilor si a suedezilor, pierzand teritoriile cucerite in 1558 si fiind amenintata chiar in posesiunile sale mai vechi. In aceste conditii Ivan al IV-lea a fost silit sa incheie tratate succesive cu Polonia in 1582 si cu Suedia in 1583, prin care renunta la Livonia.

Ca urmare a slabiciunii ruse, stapanirea teritoriilor de la rasarit de Baltica a ramas sa fie disputata intre Suedia si Polonia. Intre cele doua state neincrederea era mare, ele necooperand intre ele in mod semnificativ nici macar atunci cand ambele luptau simultan impotriva Rusiei. Conflictul parea ca va putea fi aplanat in 1587, atunci cand Sigismund, fiul regelui suedez Ioan al III-lea (1568-1592) a fost ales rege al Poloniei. Totusi, disputele cu privire la Estonia si temerile religioase ale lutheranilor suedezi (Sigismund era catolic) au facut ca Sigismund sa nu se poata impune cu adevarat in Suedia, unde a trebuit sa lase conducerea regatului in seama unui consiliu condus de unchiul sau, ducele Carol de Södermannland. Incercarea lui Sigismund de a prelua puterea in Suedia cu ajutorul unei armate venite din Polonia a fost infranta in 1598, fapt care a dus la disolutia uniunii personale si la proclamarea unchiului sau ca rege sub numele de Carol al IX-lea (1604-1611).

Esecul uniunii polono-suedeze a condus la declansarea unui razboi fatis intre cele doua state pentru Livonia (1600-1629). In primul deceniu al secolului al XVII-lea acest conflict nu a dus la un rezultat transant, polonezii avand o anume superioritate in bataliile in camp deschis, manifestata indeosebi prin victoria de la Kirchholm din 1605, dar disensiunile interne si lipsa unei flote i-au impiedicat sa-i alunge pe suedezi din Estonia. Totodata, atat Polonia cat si Suedia au cautat sa profite de criza interna din Rusia pentru a-si extinde dominatia complet sau partial asupra acesteia, fapt care le-a indemnat sa incheie incepand din anul 1611 mai multe armistitii pentru frontul din Livonia. Esecul planurilor Poloniei si Suediei de a-si instaura un control complet asupra Rusiei prin instalarea ca tar a unui membru al familiilor lor regale a devenit manifest odata cu ridicarea la tron a lui Mihail Romanov (1613), dar aceasta nu le-a impiedicat sa-si extinda stapanirile teritoriale in dauna acesteia. Astfel, dupa ce in 1609-1610 a obtinut provincia Ingria de la tarul Vasili Suiski (1606-1610) in schimbul acordarii de ajutor impotriva falsului Dimitrie al II-lea, Suedia a reusit sa pastreze aceasta provincie prin tratatul de pace cu Rusia incheiat in 1617 la Stolbovo, cu medierea Angliei. La fel, dupa cum am aratat mai sus, tratatul polono-rus de la Deulino din 1618 recunostea si el cuceririle poloneze in dauna Rusiei.

Retragerea Rusiei din competitia pentru Livonia ca si imposibilitatea de a obtine mai multe teritorii in dauna acesteia au lasat din nou fata in fata Polonia si Suedia. De aceasta data insa razboiul a decurs favorabil pentru Suedia. Sub conducerea regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) suedezii au ocupat Riga (1621) si au patruns apoi in Prusia organizand o blocada a exporturilor poloneze de cereale prin Baltica (1626-1629). Incapacitatea Poloniei de a reactiona eficient in aceasta situatie si medierea Frantei, dornica de a elibera Suedia din conflictul cu Polonia pentru a-i permite sa intervina in Imperiu, unde victoria Habsburgilor ameninta grav intregul echilibru european, au condus la armistitiul de la Altmark (1629), prin care Suedia pastra durabil Livonia cu Riga si controla prin garnizoanele sale porturile din Prusia, mai putin Danzigul, fapt care-i permitea sa perceapa in folosul sau cea mai mare parte a vamilor de pe litoralul sudic si estic al Marii Baltice. Chiar daca aceste porturi au trebuit evacuate in urma unui nou tratat cu Polonia incheiat in 1635, se poate aprecia ca Suedia a castigat in aceasta perioada disputa cu Rusia si cu Polonia pentru controlul teritoriilor de la rasarit de Marea Baltica.

Aceasta nu insemna insa ca Suedia ar fi devenit deja puterea dominanta in zona baltica. Dimpotriva, la inceputul secolului al XVII-lea principalul candidat in acest sens parea a fi Danemarca. Sub conducerea ambitioasa a regelui Cristian al IV-lea (1588-1648) Danemarca trecuse deja la o politica agresiva, incercand sa-si intareasca controlul asupra comertului baltic. Aceasta insemna in primul rand sa puna capat evaziunii vamale practicate de suedezi si olandezi. Astfel, potrivit tratatului de la Stettin suedezii erau scutiti de taxele de trecere prin Sund. De acest lucru profitau negustorii olandezi, care, in drum spre Baltica, opreau mai intai in Göteborgul suedez, si apoi treceau Sundul pe corabii sub steag suedez, scutite de taxe. Acest motiv, combinat cu disputele teritoriale pentru Finnmark (tinut in nordul Norvegiei), a condus la declansarea de catre Danemarca a razboiului cu Suedia (1611-1613). Danezii au ocupat si distrus Göteborg, au ocupat si Kalmar, dar nu au putut sa obtina o victorie decisiva. Pacea de la Knäred (1613) statua totusi superioritatea daneza: astfel, Danemarca inapoia orasele cucerite si reinnoia scutirea suedezilor la trecerea prin Sund, dar primea in schimb o despagubire de razboi considerabila si isi vedea recunoscuta suveranitatea asupra teritoriilor in litigiu din nord. In continuare, Cristian al IV-lea a restrans drastic ultimele privilegii ale oraselor hanseatice si a intemeiat in estuarul Elbei orasul Glückstadt, prin intermediul caruia a incercat sa capteze in folosul sau comertul Hamburgului. In fine, ambitiile germane l-au impins pe regele danez sa se angajeze in razboiul de 30 de ani, dar aici el a suferit o infrangere severa din partea armatelor imperiale comandate de generalii Tilly si Wallenstein (1625-1629).

Victoriile armatelor imperiale impotriva Danemarcei au indemnat pe Habsburgi sa incerce sa-si cladeasca propria baza de putere la Baltica. Astfel, Wallenstein a obtinut din partea imparatului atribuirea ducatului de Mecklenburg din nordul Germaniei si a incercat fara succes sa cucereasca portul Stralsund (1628), in timp ce Spania relansa planul mai vechi de a bloca aprovizionarea Olandei cu cereale din Baltica. Perspectiva intaririi puterii imperiale in Germania si a aparitiei unei flote habsburgice in Baltica a precipitat hotararea lui Gustav Adolf de a interveni in Germania (1630). Evolutia razboiului, deosebit de favorabila suedezilor in 1630-1631, a adus sub controlul acestora cea mai mare parte a nordului Germaniei, cu litoralul baltic aferent, situatie care nu s-a modificat semnificativ pana la incheierea pacii. De altfel, prin pacea din Westfalia Suedia pastra Pomerania apuseana cu importantele porturi Stettin, Stralsund si Wismar, precum si episcopatul Bremen, controland deci cea mai mare parte a comertului german spre Baltica si spre Marea Nordului.

Intarirea considerabila a Suediei nu convenea Danemarcei. Aceasta a cautat sa profite de razboiul european pentru a mari taxele de trecere prin Sund si pentru a aduce complet in subordinea sa Hamburgul, dar aceste actiuni nu au facut decat sa-i atraga ostilitatea Olandei si a Suediei. In razboiul care a urmat in anii 1643-1645 Danemarca a fost repede zdrobita pe uscat si pe mare, fiind silita prin tratatele de la Christianstad cu Olanda si de la Brömsebro cu Suedia sa accepte revenirea taxelor de trecere prin Sund la cuantumul scazut de la inceputul secolului al XVII-lea, sa renunte la orice stingherire a comertului Hamburgului si sa cedeze Suediei provinciile Jämtland, Härjedalen si Halland si insulele Gotland si Oesel.

In concluzie, la mijlocul secolului al XVII-lea Suedia reusise sa devina puterea dominanta in regiunea Marii Baltice, stapanind cea mai mare parte din litoral cu porturile aferente si cele mai importante insule. Aceasta hegemonie suedeza era insa numai politica si militara, nu si economica si navala, domenii in care suprematia apartinea Olandei, care in plus detinea pozitii importante in economia si finantele suedeze. Tot Olanda avea sa impiedice Suedia sa obtina o victorie completa asupra Danemarcei in timpul primului razboi nordic (1655-1660), ilustrand astfel grija statelor dezvoltate din apusul Europei de a evita ca o singura putere sa controleze nestingherita zona Marii Baltice.