Întoarcerea la Montauk

Întoarcerea la Montauk

În vara anului 1993, muziciana Denney Colt a vizitat Montauk-ul dupa o calatorie de un an în Spania. Lipsind atât de mult timp din tara si din caminul ei din Long Island, ea nu a auzit nimic despre prima noastra carte, Proiectul Montauk: experimente în timp. În timp ce se îndrepta catre farul din Montauk pentru a admira mai bine peisajul, Denney a observat o structura ciudata, care semana cu o antena radar de mari dimensiuni. Intuitia i-a spus ca era ceva în neregula în legatura cu obiectul respectiv, asa ca si-a exprimat intentia 949s189j de a afla despre ce este vorba. Tocmai atunci trecea pe lânga doua turiste, care au auzit-o si i-au raspuns ca tocmai se întorceau de la locul respectiv. Se pare ca fusesera avertizate cu brutalitate de catre niste reprezentanti ai armatei sa nu se apropie, întrucât locul era secret militar. Relatarea nu a facut decât sa o întarâte si mai tare pe Denney, care s-a hotarât sa afle cu orice pret despre ce este vorba. Pentru moment, ea s-a limitat însa sa fotografieze radarul, dupa care s-a întors acasa.

În aceeasi seara, Denney i-a facut o vizita lui Lorry Salluzzi, care este întâmplator si o buna prietena de-a mea. Nici nu a apucat sa intre în casa ca a primit un fluturas intitulat "Montauk-ul si sincronicitatea" si care oferea informatii legate de o conferinta pe care urma sa o tin eu. Denney a trait ea însasi destule experiente legate de sincronicitate, asa ca s-a hotarât sa vina la conferinta. Cu ocazia aceasta, ea a aflat si despre cartea noastra. Imediat ce ne-am întâlnit, mi-a spus despre povestea cu radarul si mi-a aratat si fotografia facuta. Nu cunosteam instalatia, asa ca mi-am dat seama ca a sosit timpul sa facem o noua calatorie la Montauk.

Preston, Denney si cu mine ne-am îndreptat asadar catre far, pentru a afla ce se petrece. Am ajuns la instalatia radar înainte de caderea serii. Aceasta se afla la mai putin de doi kilometri de far, catre vest. Antena parabolica se învârtea, iar lânga ea exista un trailer urias si un generator. În apropiere exista un buncar subteran, care între timp a fost sigilat. Când am ajuns noi nu era nimeni prin preajma, dar exista totusi un indicator mare care preciza ca trecerea era interzisa. Am respectat consemnul, dar am dat roata buncarului, încercând sa gasim o alta intrare în zona interzisa.

Mergând pe drum, am fost surprinsi sa vedem un mare cârd de pasari stând pe o linie telefonica ce conducea catre baza. Ciudat era faptul ca circa 90% dintre ele stateau încremenite, cu capul orientat în aceeasi directie. Am strigat si am aruncat dupa ele cu pietre pentru a vedea daca putem stârni vreo reactie, dar foarte putine s-au miscat din loc. Cât timp am supravegheat zona, pasarile nu si-au schimbat pozitia. Mai târziu, Preston le-a filmat pe camera video luându-si zborul într-o maniera ciudata. Zburau circular, ca si cum ar fi fost prinse într-un vârtej aerian. Pe scurt, aveau un comportament incredibil de straniu.

Drumul pe care am apucat-o mergea pâna în partea opusa a radarului. Întrucât nu exista nici un indicator care sa ne interzica intrarea, ne-am apropiat. Când am ajuns la câteva sute de metri, am constatat ca în apropierea instalatiei au oprit doua masini, din care au coborât sase sau sapte oameni. Era evident ca o parte dintre ei lucrau acolo. Erau bine îmbracati si aveau mine de ingineri. Erau însotiti de un fotograf cu trasaturi orientale. Imediat dupa ce au coborât din masina, s-au grabit catre radar. Unul dintre ei a început sa gesticuleze, parând ca-i explica altuia ce se întâmpla cu radarul. Scena parea desprinsa dintr-un film, si chiar ne-am întrebat daca nu cumva omul încearca sa ne transmita noua ceva.

Preston s-a apropiat si s-a adresat unuia dintre ei. Omul a recunoscut ca lucreaza pentru compania de radare Cardion, la departamentul de Relatii cu Publicul. Compania Cardion produce echipamente radar si îsi are sediul în orasul Syosset din Long Island. Omul de la Relatii cu Publicul ne-a spus ca radarul era testat pentru o tara straina interesata sa împiedice apropierea de tarm a vaselor mici care transportau droguri. A indicat catre ocean si ne-a spus ca un asemenea vas se afla chiar acum în larg si ca faceau experimente cu el. Era greu sa-ti dai seama daca este adevarat ce spune, caci era sezonul pescuitului si zona era întesata de barci.

Pe scurt, povestea ni s-a parut cam trasa de par. Preston si-a dat seama ca radarul era extrem de sofisticat, fiind mult mai mare decât ar fi fost necesar pentru depistarea barcilor mici (genul acesta de radare exista de mult timp pe piata si era bine cunoscut).

Dupa ce ne-am întors acasa, mi-am sunat un amic si i-am povestit despre radarul din Montauk. Spre surprinderea mea, mi-a spus ca firma Cardion este unul din clientii sai. A ramas sa se intereseze si sa vada ce poate afla. Câteva zile mai târziu, m-a sunat si mi-a spus o alta poveste care i s-a relatat de cei de la Relatii cu Publicul. Se pare ca armata dorea sa îi detecteze pe militantii arabi din Orientul Mijlociu. În tarile arabe au fost exportate alimente în care fusesera introduse fibre cu un nivel redus de radiatii, astfel încât potentialii teroristi sau soldati sa poata fi depistati pe ecranul radarelor. În medicina, acest principiu este folosit prin ingerarea de bariu pentru radiografierea sistemului intestinal. Se parea ca era vorba de un nou tip de radar, cu o tehnologie foarte avansata, care depista bariul ingerat de cei care se apropiau de zona.

I-am relatat întreaga poveste lui Preston, care a ramas extrem de uimit. Mi-a spus ca povestea este cusuta cu ata alba, întrucât exista radare de dimensiuni mult mai mici care pot face deja inclusiv distinctia între oameni si animale, asa ca nu era în nici un caz nevoie de un radar atât de sofisticat. Era evident ca cei de la Cardion aveau ceva de ascuns si ca ne servisera doua fumigene în numai câteva zile, cu scopul sa ne îmbrobodeasca.

Mai erau si alte aspecte ciudate legate de radar. Omul de la PR ne spusese ca acesta avea o putere de 3 GHz, dar am descoperit între timp ca puterea sa reala era de 6 GHz. Mai mult, dintr-un motiv sau altul, radarul era orientat catre sol. În plus, radarul interfera cu camera video a lui Preston, întrerupând din loc în loc imaginile înregistrate. Preston mi-a spus ca acest lucru indica faptul ca nu este vorba de un radar electromagnetic obisnuit, ci de altceva. Deocamdata nu-si putea da seama ce se întâmpla.

Dupa ce ne-am întors din excursia noastra la Montauk, ne-am gândit mult la instalatia radar. Lucrurile nu se legau însa deloc. Era curios ca cei de la Cardion alesesera o locatie a unui echipament nou atât de departe de sediul lor din Syosset, în conditiile în care aveau un poligon de testare la numai 20 de minute de sediu. Montauk-ul se afla la doua ore si jumatate de mers. Pentru a lamuri lucrurile, Preston s-a decis sa se consulte cu prietenul sau Klark, care avea numeroase legaturi de familie cu cei din industria de aparare. Klark i-a raspuns ca stie o persoana care fusese delegata la Montauk de catre corporatia Siemens din New Jersey. Se pare ca omul avea misiunea de a instala un radar nou chiar la baza militara. Desi putea fi vorba de o instalatie complementara sau o extensie a radarului de pe coasta, cert este ca locatia era diferita.

Fanii istoriei celui de-al Doilea Razboi Mondial stiu ca Siemens a fost compania care a executat toate lucrarile electronice comandate de cel de-al treilea Reich. Aceasta revelatie se adauga la cele anterioare, care pareau sa dovedeasca existenta unei conexiuni între Montauk si nazisti. O vizita scurta la biblioteca publica mi-a permis sa aflu pe loc ca la începutul anilor 90, Siemens a achizitionat compania Cardion. În sfârsit, lucrurile începeau sa se lege. Mi-am amintit de povestea lui Norman Scott, un lobby-ist influent de pe Dealul Capitoliului care a facut un documentar despre Montauk. Cercetarile l-au condus la compania Siemens din Germania, dupa care a facut brusc un atac de cord. Desi s-a vindecat, a renuntat la investigatia referitoare la Montauk. Existau multe întrebari la care nu aveam un raspuns, dar era evident ca legaturile istorice dintre germani si Montauk erau înca foarte actuale.

Preston si-a propus sa obtina mai multe informatii referitoare la radar zburând pe deasupra bazei de la Camp Hero si înregistrând pe video întreaga zona. A descoperit însa ca era foarte greu sa gaseasca un pilot dispus sa zboare pe deasupra bazei. În cele din urma, a reusit sa închirieze un charter de la aeroportul din East Hampton. Pilotul era foarte nervos si a încercat sa renunte dupa un prim zbor pe deasupra bazei, dar Preston a insistat sa se întoarca. Cei doi s-au învârtit pe deasupra bazei de mai multe ori, iar Preston a reusit sa faca un film care s-a dovedit destul de interesant.

Întors acasa, el a privit întreaga caseta împreuna cu prietenul sau Danny, un specialist în fizica nucleara. La un moment dat, Danny i-a cerut sa opreasca banda video, întrucât descoperise un cerc urias la sud de baza Montauk, care arata exact ca un accelerator de particule[1]. Nu este vorba de o simpla speculatie, caci Danny este una din putinele persoane din SUA care stiu totul despre acceleratoarele de particule (a si construit unul). De altfel, înainte de a vedea restul imaginilor, el a putut prezice o sumedenie de amanunte, care s-au adeverit apoi aproape în totalitate, cu una sau doua exceptii minore. Am aflat astfel ca în incinta Parcului National Montauk exista nici mai mult nici mai putin decât un accelerator de particule!

Daca tinem cont de faptul ca bariul reflecta razele lasate de particule pe radar, imaginea începe sa se clarifice. Amicul meu (cel cu legaturi la Cardion) îmi spusese ca oamenii erau hraniti cu bariu pentru a putea fi detectati pe radar. Aceasta poveste s-a dovedit absurda, caci oamenii pot fi depistati chiar si de radarele obisnuite. Ce s-ar întâmpla însa daca ar fi fost creat un "radar de depistare a razelor lasate de particule"? Acest lucru ar explica testarea unui nou sistem radar la Montauk. În afara monitorizarii vârtejului si a altor activitati ezoterice pe care le desfasurau probabil acolo, cei de la Cardion ar fi avut nevoie de acceleratorul de particule de la Montauk. Daca ar fi fost vorba de testarea unui radar obisnuit, poligonul de lânga Syosset ar fi fost mai mult decât suficient.

În mod evident, radarul Cardion avea o alta destinatie decât cea declarata oficial. Tentativele noastre de a afla despre ce este vorba s-au soldat cu doua dezinformari succesive. Se pare ca prima se adresa publicului general, spunându-li-se celor interesati ca se doreste monitorizarea vaselor mici care ar fi putut transporta droguri, în timp ce cea de a doua era mai tehnica, dar la fel de mincinoasa. Potrivit acestei variante, cei de la Cardion pretindeau ca scopul radarului era acela de a detecta oamenii cu ajutorul bariului. Daca exista totusi ceva adevarat în toata povestea (este stiut ca cele mai bune dezinformari sunt cele care amesteca adevarul cu minciuna), acesta se referea probabil la partea cu detectarea bariului. Aceasta varianta ar fi sustinut afirmatia lui Danny potrivit careia cercul din Montauk era un accelerator de particule. Oricum, nici un argument suplimentar nu mai era necesar pentru a-l convinge pe Danny, care era absolut convins de ceea ce vazuse. Faptul ca Danny este unul din putinii specialisti în fizica particulelor ne-a ajutat sa ne convingem la rândul nostru.

Nu stiam însa la ce folosea bariul. Cu siguranta, nu era folosit pentru depistarea intrusilor, dar nu era exclus sa fie totusi utilizat pentru detectarea anumitor indivizi, si, într-o varianta mai speculativa, pentru descifrarea semnaturii lor psihice.

Ne-am continuat asadar investigatia si ne-am dus din nou la Montauk pentru a explora în persoana cercul cu pricina. De data aceasta eram însotiti de Mike Nichols si de Denney Colt. Cercul era astupat si arata ca si cum ar fi fost întretinut. Tufisurile din jur fusesera tunse, dar nu foarte îngrijit, ca si cum s-ar fi dorit sa se lase impresia ca locul se afla în parasire. Pe aleile pavate crescusera buruieni, dar am descoperit totusi una care parea umblata. Era exact asa cum spusese Danny. Acesta afirmase ca trebuie sa existe o zona astupata cu dale de ciment, ridicate din când în când cu o macara pentru ca locul sa poata fi întretinut, dupa care erau puse la loc. Toti cei care am participat la vizitarea cercului pavat am avut ulterior reactii. Mike se simtea foarte obosit si dezorientat. Denney era si ea obosita si a descoperit pe gât un semn rosu, în forma unui triunghi. Personal, am ramas cu o durere de cap asa cum nu mai avusesem niciodata. Dar poate cel mai afectat dintre noi a fost Preston, care a ramas cu arsuri radioactive pe piept si pe picioare. Medicul pe care l-a consultat a atestat ca arsurile erau de sorginte radioactiva, dar nu a fost de acord sa depuna marturie în scris din motive personale. Personal, am vazut cu ochii mei cum reactioneaza un aparat Geiger asezat lânga arsurile lui Preston.

Excursia noastra nu numai ca a dovedit ipoteza lui Danny potrivit careia avem de-a face cu un accelerator de particule, dar a adus si o serie de informatii suplimetare foarte interesante.

Înainte de a pleca spre cerc, Preston a luat cu el niste receptoare radio, în scopul de a încerca sa prinda eventualele transmisiuni emise de la baza. Într-adevar, a reusit sa capteze diferite transmisiuni, dar de îndata ce le prindea mai bine, acestea încetau. Cum îsi dadea jos echipamentul, transmisiunile începeau din nou. Experimentul s-a repetat de câteva ori, fiind pe cât de clar observabil, pe atât de iritant. Preston a ajuns la concluzia ca cei din baza Montauk se jucau cu el, asa ca a renuntat sa mai încerce.

În timp ce ne-am parcat masinile în parcarea farului, un reporter de la un cotidian local s-a apropiat de noi. A privit cu interes antena de pe microbuzul lui Preston si ne-a întrebat daca suntem în cautarea unor extraterestri. Dupa care a început sa chicoteasca, motiv pentru care l-am poreclit ulterior Giggles[2].

Giggles s-a dovedit a fi un surfer care se pregatea sa coboare pe plaja. Ne-a povestit ca a trait în zona de când s-a nascut si ne-a confirmat ca Montauk este un loc plin de ciudatenii. Dupa parerea lui, toate acestea aveau de-a face cu fenomenele electromagnetice (asa s-a exprimat textual). Giggles ne-a mai spus ca locuitorii orasului nu înteleg ce se întâmpla si au uneori manifestari ciudate. În ceea ce îl priveste, întelege despre ce este vorba si îsi vede linistit de treburi, fara sa faca prea multe valuri. Dupa parerea lui, cea mai buna maniera de a-i aborda pe locuitorii din zona era sa-ti iei o placa de surfing si sa iesi cu ea. Daca îi convingi ca esti din zona, îti vor vorbi cu mult mai multa sinceritate despre problemele lor. Giggles ne-a mai spus ca surfingul dincolo de Punctul Montauk avea o calitate energetica cu totul speciala. Singurul loc în care a mai trait asa ceva a fost în Hawaii. Am ramas cu convingerea ca Giggles stia mai multe decât a fost dispus sa ne spuna, dar avea cu siguranta dreptate în privinta surferilor.

În dimineata aceleiasi zile, prietenul nostru Mike Nichols a facut surfing în zona si a observat radarul Cardion. I-a vazut pe muncitori pornind generatorul si i-a întrebat ce fac. Unul dintre acestia i-a raspuns prietenos, spunându-i ca generatorul nu a functionat în subteran si ca încercau sa-l porneasca. Mike a ramas prea uluit ca sa mai puna alte întrebari. S-a dus direct acasa si ne-a dat telefon, fara sa stie ca intentionam deja sa plecam la Montauk. Practic, ne-a prins cu câteva minute înainte de a pleca.

Dupa ce Giggles a coborât pe plaja, a aparut un alt surfer, care a observat si el ca Preston umbla cu diferite aparate electronice în microbuzul sau. S-a prezentat ca fiind Ray si ne-a întrebat ce facem. Preston i-a explicat ca dorim sa aflam ce se petrece la baza militara. Ray i-a raspuns ca si-ar dori ca cineva sa afle ce se petrece, întrucât locuieste chiar lânga baza si este trezit deseori în mijlocul noptii de zgomotul elicopterelor, care descarca numeroase echipamente si de pe care coboara o sumedenie de oameni. Se pare ca toata povestea l-a iritat atât de tare încât s-a dus chiar la baza si s-a plâns autoritatilor. Ofiterul de serviciu i-a raspuns cu multa aroganta si discutia lor a degenerat într-o cearta. În final, Ray a chemat politia, dar oamenii legii i-au spus ca nu pot face nimic. Tulburarea linistii locuitorilor zonei nu intra sub jurisdictia lor, exceptie facând doar amatorii de curiozitati care încercau sa treaca dincolo de zona interzisa de la Camp Hero.

Un oficial al municipalitatii ne-a spus ulterior ca soldatii din baza militara ar fi fost membri ai Garzii Nationale facând exercitii de antrenament. Explicatia pare însa neverosimila, dar fiind ca baza era declarata zona toxica cu grad înalt de periculozitate (conform declaratiei lui George Larsen, Supraveghetor al Parcului National, sustinuta si de o lege federala data în acest scop). Daca baza era într-adevar contaminata, era absurd sa antrenezi trupe militare în acest mediu toxic. De altfel, rareori se întâmpla ca militarii sa aiba un comportament atât de agresiv atunci când fac simple exercitii de rutina.

Am descris evenimentele din acest capitol cu scopul de a arata ca întâmplarile bizare de la Montauk nu au încetat în intervalul care s-a scurs de la aparitia ultimei noastre carti. Pe scurt, ne aflam în elementul nostru: o instalatie radar de ultima generatie amplasata într-un parc national, rapoarte privind activitati militare neobisnuite, refuzul oficialitatilor de a colabora si imposibilitatea politiei de a face ceva (la fel ca în filmul Invadatorii de pe Marte, difuzat în anul 1950). si capac peste toate, cineva a pomenit chiar ceva despre un buncar subteran!

Ce mai putea urma?