1492 sau 1453? Când si cum începe modernitatea?
Multa vreme,istoricii au plasat,nu fara naivitate,începuturile modernitatii în anul 1453 -punct terminus ce avea macar meritul simplificarii interpretarilor:la 1453 cadea Constantinopolul - ceea ce însemna sfârsitul puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean -iar în vest lua sfârsit Razboiul de 100 de ani,marcând astfel nasterea,în Franta si Anglia,a monarhilor nationale ce vor deveni noii actori ai scenei europene.În acelasi timp,o data cu sfârsitul Bizantului,carturarii greci s-ar fi refugiat în Italia,aducând cu ei semintele Renas 949g64j terii.Astfel,la toate nivelurile,1453 furniza un sfârsit necesar si în acelasi timp dramatic lumii muribunde a Evului Mediu.
Astazi,metodele si interpretarile istoriografice mult mai rafinate ne îngaduie sa patrundem dincolo de comoditatea instituirii,cu pretentii universaliste,a unui asemenea moment 0 al modernitatii.Vom vedea în acest curs ca la 1453 Renasterea mergea deja catre amurgul ei baroc,ca procesele centralizarii politice în marile state nationale din Europa au fost mult mai complexe si mai dificil de delimitat,în fine ca sfârsitul Constantinopolului nu a fost un moment crucial nici macar pentru Europa Orientala,ci doar un eveniment, de altfel previzibil,dintr-o lunga continuitate istorica,ale carui consecinte s-au revelat abia pe termen lung.Anul 1492 nu are deci nici el cum sa constituie un reper absolut;alegerea sa este pur conventionala,impusa de comoditatea împartirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degraba de un consens al istoricilor decât de o semnificatie obiectiva decelabila.Am preferat însa a da o limita inferioara modernitatii mai degraba la 1492 decât la 1453,pentru ca marile fenomene si procese politice ce o caracterizeaza tind a se agrega spre sfârsitul secolului XV;ele nu apar ex nihilo imediat dupa caderea Constantinopolului si sfârsitul Razboiului de 100 de ani,ci sunt rezultatele unor evolutii -sau, adesea,involutii -de durata.În acelasi timp,1492 marcheaza descoperirea Americii,punct nodal în expansiunea europeana;iar colonialismul si, mai târziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei moderne si contemporane a Europei. Amurgul Evului Mediu,cum îl numea marele istoric J.Huizinga,a fost epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural pe care cu multa ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivista si progresista. La un secol dupa Marea Ciuma de la mijlocul secolului XIV, o grava depresiune demografica continua înca sa afecteze Europa. Consecintele sale în plan economic erau extrem de acute:progresele înregistrate în secolele XII-XIV fusesera pierdute cu totul,atât din lipsa mâinii de lucru cât si a epuizarii zacamintelor de metale pretioase din Occident,si nu în ultimul rând,a distrugerilor provocate de razboaie - mai ales în Franta si în Spania.Manifestarile unei dezvoltari economice de tip capitalist nu apar decât în cazurile exceptionale ale Ţarilor de Jos si oraselor din nordul si centrul Italiei.
Consecintele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proportii nu puteau fi mai putin semnificative.Puterea descentralizata si autarhica a feudalilor,ce caracterizase întregul Ev Mediu,a decazut rapid în lipsa bazei sale economice -proprietatea funciara,afectata de criza fortei de munca si de consecintele deflatiei.Ei s-au vazut nevoiti sa intre în slujba suveranilor teritoriali ce dispuneau de sumele necesare mentinerii aparatului administrativ si militar caracteristic puterii politice moderne.Cei ce doreau cu orice pret sa-si pastreze independenta s-au reorientat catre veniturile obtinute din razboaiele private,forma semi-oficiala de banditism specifica mai ales micii nobilimi germane (Rittertum ),sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia.În schimb,la nivelul statelor,procesele politice caracteristice au devenit,cu mult înainte de mijlocul secolului XV,cele ale
unificarii si centralizarii politice în jurul persoanei suveranului. Daca centralizarea reprezinta o unificare administrativa si juridica interna, unificarea este o centralizare politica si militara externa a unor regiuni tinând de aceeasi natiune - atât cât poate fi de relevanta aceasta notiune la începuturile modernitatii.Cele doua procese sunt practic indisolubile,iar termenul ce le uneste este puterea monarhului.Aceasta figura a "principelui" ocupa,în epoca moderna,locul central detinut pâna atunci în viata politica de seniorul feudal.Trebuie însa remarcat ca adesea centralizarea,ca si unificarea politica,sunt moderne mai degraba prin consecintele lor decât prin mijloacele de realizare.Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanta politica pe întreg teritoriul Frantei prin reunirea marilor feude la domeniul regal ca urmare a aliantelor dinastice.În mod similar unificarea si centralizarea administrativa spaniola este produsul medievalei uniuni între regatele Castiliei si Aragonului.Privilegii si instante de natura feudala sunt si ele utilizate în scopul eliminarii centrelor concurente de putere;de pilda,în umbra monarhiei,o institutie destinata unui mare viitor se cristalizeaza în acest amurg al Evului Mediu:adunarile de stari,al caror caracter este corporativ,pregatind însa institutiile reprezentative moderne.În Anglia, Parlamentul este instituit în 1215;în Spania,Cortesurile apar la 1287; Stările Generale franceze sunt înfiintate la 1302.Întreaga Europa,din Prusia pâna în Ţarile Române,adopta asemenea institutii ca pe un scut împotriva abuzurilor regale,prin rolul lor de aprobare a deciziilor monarhice exceptionale si contrare cutumei.Arma principala pe care si-o însusesc este însa legata de impozite - creatie a fiscalitatii monarhice din secolul XIII -a caror aprobare si percepere intra în atributiile adunarilor de stari,oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor.În procesul centralizarii,suveranii însisi si le vor alatura,în primul rând pentru a obtine subsidiile necesare,dar si ca aliat împotriva feudalitatii,caci toate aceste adunari au în componenta o camera inferioara burgheza - Camera Comunelor în Anglia,Starea a III-a în Franta si Spania - care adesea dobândeste preeminenta asupra clerului si nobilimii,ca în Ţarile de Jos sau în Wurtemberg;alteori,însa,adunarile ostile vor fi reduse la un rol simbolic de autoritatea monarhica -cazul Spaniei.
|
