Cum am descoperit jurnalismul? De ce mi-am ales un drum de jurnalist?
Eu nu am descoperit înca jurnalismul, ma aflu abia la începutul unui drum plin de tentatii si neprevazut si a carui destinatie sper sa ma gaseasca în ipostaza unui jurnalist profesionist. O sinteza de creativitate, spontaneitate, spirit de aventura, exces de curiozitate sau talent înnascut, toate sunt caracteristicile unui jurnalist adevarat, dar în lipsa acestora, munca si pasiunea compenseaza, te pot propulsa pe culmi la fel de înalte; sa gasesc o conexiune între vocatie si pregatirea academica este tot ce mi-as dori, fiindca, sa faci ceea ce iti place , iti da puterea de a muta muntii din loc.
De ce vreau sa de 828c29i vin jurnalist? Este o dorinta de a intra într-o lume a jocului de cuvinte, fiindca la acest lucru ma pricep cel mai bine, dupa câteva tentative nereusite în planul sportiv sau artistic, am decis ca pot face ceva mai mult în domeniul jurnalistic; îmi place sa scriu, dar nu as fi niciodata destul de buna pentru o scriitoare de literatura, ci mai degraba pentru a reda realitatea prin lupa luciditatii mele.
Îmi amintesc si acum primele mele "opere", aveam vreo 11-12 ani si fantezia unei copile fascinata de lumea basmelor, de desene animate si lumea necuvantatoarelor, de fapt , prima poveste avea ca personaj principal un câine lup, curajos si loial , care s-a sacrificat pentru stapânul sau, orbit de goana dupa o comoara dintr-o insula , despre care se spunea ca nici macar nu ar fi existat vreodata. Stateam in fotoliul bunicului visând cu ochii deschisi la ziua in care voi intra intr-o redactie de ziar, pe care mi-o imaginam dupa modelul celor din filmele americane : o încapere imensa, cu birouri numeroase, cu oameni energici, un fel de furnicar aflat tot timpul in priza. Primul articol, care nu însemna altceva decât câteva rânduri desprinse din nou, din viata celor mai buni prieteni - animalele, a fost publicat intr-o revista pentru prichindei. Când am cumparat revista , am rasfoit-o cu sufletul la gura sa ajung la mica mea rubrica; pentru mine era ceva imens, sa-mi vad numele tiparit sub un textulet. L-am citit in repetate rânduri, la început in graba, apoi pe îndelete, ca si când îmi admiram opera. Evident , acum privesc in urma si nu-mi pot abtine un zâmbet in coltul gurii când îmi dau seama cat de naiv sunau toate povestile mele, chiar si câteva poezioare ritmate pe care le scriam frumos, cu litere caligrafice, asa cum învatam la scoala, in caietul "Comoara mea". Mai târziu, i-am propus aceleiasi reviste sa creeze un mic loc pentru o rubrica care sa-mi apartina, evident, ideea mea era mult prea pretentioasa , si mi-a fost respinsa in cea mai dragalasa si politicoasa maniera pe care putea sa o întelegea un copil. A fost primul esec pe care l-am suferit, putina dezamagire si câteva lacrimi, peste care am reusit sa trec mai repede decât m-as fi asteptat. Idealismul si vehementa vârstei m-au facut sa scriu in continuare, in loc sa ma joc de-a v-ati ascunseala , ramâneam in casa câteva ore sa-mi închipui povesti hazlii, pe care apoi sa le citesc prietenilor mei.
Au trecut ani buni pana sa ajung intr-o redactie adevarata asa cum o visam când eram micuta, eram in liceu si intr-o zi , diriga ne-a anuntat de sosirea unei jurnaliste, o fosta eleva a liceului, care avea de gând sa ne dezvaluie câteva momente din viata ei in presa scrisa. M-am dus la întrunire cu teama in suflet, cu emotie, înghitind cu noduri sandvisul din pauza mare, asteptând cu sufletul la gura aparitia ei. As fi pariat ca era o femeie impunatoare, volubila, îndrazneata sau chiar tupeista, asa cum tot auzeam ca trebuie sa fie cineva pentru a reusi in jurnalism, iar mie îmi era teama de un esec fiindca nu ma vedeam in stare sa dau din coate pentru a-mi face loc prin multime. Dar mare mi-a fost mirarea când a aparut in clasa o fata, careia nu i-as fi dat mai mult de 18 ani, era micuta, firava, cu parul tuns scurt, baieteste, cu ochii mari scormonitori si purtând haine largi, lalai ca ale pustoaicelor ce se fâtâie prin fata scarilor de la TNB , lovite de cultul personalitatii. Avea multe bratari colorate, al caror clinchet rasuna la fiecare gest, in toata clasa acoperind parca zumzaitul enervant al celor peste 30 de elevi. S-a proptit in fata catedrei cu o dezinvoltura de invidiat, surâdea usor si parca ne examina pe toti cu ochii ei azurii; când a început sa vorbeasca, s-a lasat o liniste peste clasa si toti eram numai ochi si urechi la ce avea de spus acea fiinta micuta. O voce tulburatoare vibra in întreaga sala. Ne-a vorbit despre primii pasi in jurnalism, despre revista liceului , care i-a folosit ca o pista de lansare, despre cum s-a dus la un interviu pentru un post de ziarist la un ziar destul de cunoscut in România si a trebuit sa înfrunte prezentele impasibile a doi dintre cei mai celebri jurnalisti de la noi. A reusit sa faca toata acestea cu o seninatate si încredere debordanta si spre surprinderea ei a impresionat pe multi , asa încât a ajuns sa scrie acum ceea ce vrea si nu ceea ce i se impune; cu totii stim ca in ziua de azi, un ziarist "e sortit" sa scrie ceea ce se vinde - adevar sau fantezie- atâta timp cat ies banii. Stateam in banca mea, cuminte, ca o copila ce asculta cu gura cascata basmele spuse de bunica, ciulind urechile si mai tare când Fat-Frumos se lupta strasnic cu zmeul cel rau. Cuvintele ei m-au umplut de speranta, m-au impulsionat si am decis chiar in acel moment sa încerc si eu sa bat la usa unei redactii de ziar, aveam sa vad mai târziu daca mi se va deschide sau nu...
...si mi s-a deschis. Nu dupa mult timp, am pasit pragul unei redactii de ziar, inima îmi batea ca o bomba cu ceas, parca simteam gustul dulce-picant al emotiei. In fata mea se întindea o pânza de birouri, asa cum îmi imaginam înca din copilarie. Parca ma strângeam in mine, as fi vrut sa ma pot ascunde într-o cochilie, unde sa nu ma vada nimeni. Eram mica si limitata intr-un marea jurnalismului, nimeni nu-mi dadea atentie si totusi, am strâns din dinti si mi-am înabusit frica. Ma simteam ca intr-un labirint. Mi-a atras atentia un barbat uscativ, înalt, parca îl vazusem si la televizor, se tot plimba prin toata redactia, urlând dintr-un capat in celalalt al holului. Am înaintat, m-am dizolvat prin lumea de acolo, simteam mirosul de cerneala, aerul încins degajat de computere, vocile persuasive a doua jurnaliste ce vorbeau de câteva minute bune la telefoanele mobile, camere de filmat, televizoare, "cuvinte si adevaruri" zaceau in articolele ce se vedeau pe monitoare. As fi vrut sa strig in gura mea ca sunt fericita, ca ma simt ca intr-un vis, dar nu aveam curajul necesar. La un moment dat , un tip mi-a aparut in fata ca din senin si ma privea suspicios, cu superioritate, întrebându-ma suparat ce cautam eu acolo, i-am raspuns cu o voce tremurânda "eu vreau sa învat meseria de jurnalist". A început sa râda dizgratios, dezvelindu-si dintii usor îngalbeniti de nicotina si mângâindu-si mustata stufoasa in timp ce se uita la mine cercetator, din cap pana in picioare, ma analiza, dar si eu, la rândul meu, îmi plimbam privirea pe toata "splendoarea" lui de jurnalist. Nu-l cunosteam nici din ziare, nici de la televizor, dar îl gaseam interesant; a ramas memorabila vesta lui groasa, mare si verde, ca de soldat, cu multe buzunare, încarcate cu obiecte aparent nefolositoare, cu carnetele, cu pixuri si un reportofon. Mi-a zis: "Ce stii tu despre jurnalism?" I-am raspuns cat se poate de sincer ca nu stiam nimic si ca tocmai din cauza asta ma aflam acolo, stand lânga el, in mijlocul redactiei. I-am spus pe un ton cald si senin ca n-aveam de gând sa cer nimic financiar în schimb, tânjeam doar dupa câteva ponturi ca sa ma ajute în drumul meu. Atunci, am vazut schimbarea de pa fata lui: ochii ii sclipeau jucaus, privirea i se însenina si fruntea i se descreta. Cu o miscare brusca, a dus mâna la piept si si-a scos un carnetel si un pix pe care mi le-a întins, apoi, printr-un semn obosit cu capul, mi-a aratat usa. Încercam sa-mi dau seama ce vrea sa fac si-l priveam confuza, aproape panicata. Presupun ca a observat si el asta din moment ce mi-a zis sa ies in lume si sa gasesc un subiect care merita sa dea nastere unui articol. Am plecat îngrijorata, dar tremurând de nerabdare sa arat lumii ce pot, vise ale unei tinere înflacarata de o prima reusita. Voiam sa gasesc ceva extraordinar, sa-i dau gata pe toti, dar dupa mai multe ore de hoinarit prin Bucuresti nimic iesit din comun nu-mi aparuse in cale. Aceeasi vibratie a orasului, pe care o simteam de cate ori ma apropiam de centru. Rumoarea unui miez înca crud si imprecis, ma plimbam pe strazi, dezamagita de mine însami: forfota mare, luminile vitrinelor prelungindu-se pe trotuare; neoane si culori fluorescente înseninau peisajul, reclamele suspendate pe blocurile înalte, magazine cochete sau de fite ca Naf-Naf, Meli Melo si vitrinele cu bijuterii si parfumuri in fata carora doamnele "saliveaza", priveam in jurul meu in cautarea evenimentelor, dar nu întâlneam decât cate un cersetor cu mana întinsa, stand rezemat de vreun perete al Casinoului Princess, având atârnata de gât o pancarta pe care scria cu litere chinuite "Fac orice pentru bani, ABSOLUT orice". Ratacisem pe stradutele laturalnice de pe Lipscani si ajunsesem acum ostenita la pasajul de la Universitate, trecând pe lânga marele si batrânul Inter, ca sa poposesc si eu deziluzionata pe scarile de la TNB. Adia un vânt usor si o aroma de vara se îmbina cu fumul masinilor din intersectia de la Universitate. Orasul era îmbracat in culoarea rosiatica, sângerie a unui amurg de vara dogoritoare. Stam singura si gânditoare, când, dintr-o data, m-a adus cu picioarele pe pamânt fluierul isteric al politistului din intersectie, incapabil sa potoleasca soferii nervosi. Atunci mi-am dat seama ca tot ceea ce cautam pentru articolul meu statea în realitatea dimprejur, trebuia doar sa iau pulsul vietii, a unei vieti zilnice, asa cum este ea, fara idealizare, fara sa gonesc dupa senzational. Mi-am zis ca daca nu voi reusi sa scot capul în lume, atunci sa-l afund mai adânc în pamânturile natale, in Bucurestiul meu - pe care mi-l închipui mereu ca o inima sectionata in cele patru camarute, în care întâlnesti oameni prea saraci, oameni culti, oameni bogati si cei prea bogati si prea nepasatori, iar fiecare camaruta e alimentata de vene si artere atât de firave, uneori parând atât de nesemnificative, dar de cele mai multe ori vitale. În cele din urma, mi-am scris articolul despre nimic, despre începutul jurnalismului vazut prin ochii unei tinere de 18 ani, care nu stia deocamdata decât sa scrie ceea ce simte, ceea ce aude, ceea ce înregistreaza simturile ei.
Am ajuns într-un târziu la redactie, nu credeam sa mai gasesc pe cineva, dar spre surprinderea mea toata lumea era acolo, mai in verva decât la primele ore, se pregateau articole noi, stiri de senzatie. I-am înmânat timida articolul îndrumatorului meu si am asteptat verdictul, rozându-mi unghiile, plimbându-ma prin redactie; în tot acest timp, am dat peste un articol al unei jurnaliste italiene celebre Oriana Fallaci, care m-a impresionat prin devotamentul sau pentru scris, istorie, politica, jurnalism, pentru dorinta de a afla adevarul suprem al unor razboaie blamate de cei care le duc si exploatate de cei care le-au produs. Dupa o asteptare de mai mult de o ora, îndrumatorul meu ziarist, care mai târziu avea sa devin si profesorul meu, m-a chemat si a doua zi la redactie ca sa îndreptam din greselile de exprimare în scris si ca sa reusesc sa îmi perfectionez stilul. Am plecat acasa fericita, a fost cea mai reusita zi din viata mea, începutul unui drum greu de urcat, dar pentru care aveam acum primul "ciomag" în care sa ma sprijin. Profesorul meu m-a ajutat imens, nu numai cu sfaturi si îndrumari în planul jurnalistic, dar m-a învatat sa fiu mai dezghetata, mai dezinvolta, m-a determinat sa-mi expun punctul de vedere intr-o ordine coerenta si fluenta, sa-mi disciplinez scrisul, sa pun biciul pe cuvintele mele si sa-mi înabus excesele.
Au mai fost si alte momente decisive în viata mea de mica "jurnalista", prin care am descoperit cat de mult îmi doresc sa practic aceasta meserie; sa vad lumea întreaga nu cu ochiul unui hoinar boem , ci cu intransigenta curiozitate si experienta a unui jurnalist avid de informatie.
Diverse subiecte date de profesorul meu mi-au deschis ochii, spre exemplu am avut de scris 4-5 întrebari, pe care sa le pun Andreei Marin, am zis ca va fi floare la ureche, dar penita mi s-a blocat pe hârtie. Nu stiam ce sa o întreb eu pe moderatoarea Surprizelor si cu atât mai putin pe oameni ca Einstine sau Eminescu, dar cu timpul am învatat, am prins din mestesug, am si furat pe ici pe acolo cate putin, doar ca sa umplu golurile mici. Am stat pe strazi ore în sir, de dimineata pâna seara sa fac un amarât de reportaj despre amarâtii din centrul Bucurestiului, am stat de vorba cu cersetorii si aurolacii, care dorm in parculetul în care vegheaza statuia lui nenea Iancu; unii mi-au raspuns la întrebari, bucurosi ca erau si ei bagati in seama de cineva, dar s-au gasit câtiva care sa-si pastreze statutul rau famat, asa ca, de la întrebari si notite, m-am trezit alergând pe strazi dupa doi dintre ei ce îmi furasera mobilul. Istovita cum eram dupa întreaga zi, am renuntat rapid la o cursa printre masini si aglomeratie îmbâcsita si mi-am parasit telefonul in mâinile patate de aurol.
Am participat la mitingul pentru jurnalistii rapiti, am vazut live cum actioneaza reporterii, fotografii, cameramanii, ca mai apoi sa convertesc in cuvinte tot ce am vazut si am trait acolo, am stat timp de o ora in fata statuii lui Heliade Radulescu din statie de la Universitate ca sa-i observ toate detaliile, sa-i pot descrie si nuantele de culori, de la gri închis, la un maro untos, sa-i pot cerceta textura, piatra asprita si tocita de vânt si ploi, ma perindam in preajma ei ca o nebuna, cu capul ridicat catre înaltul cerului, cu carnetelul in mana, in timp ce oamenii urcau si coborau din troleibuze uitându-se ciudat la mine. Dar cel mai confuz moment a fost atunci când a trebuit sa fac portretul unui taximetrist. Ma duceam la liceu intr-o zi de primavara ploioasa, era un moment perfect sa iau un taxi; am facut un semn discret cu mana si un taximetrist a si oprit în fata mea, am urcat ca niciodata pe scaunul din fata; voiam sa-i prind toate trasaturile. Insa, am ramas surprinsa sa gasesc la volan un baiat brunet, cu ochi negri-fumurii, cu parul ce mirosea usor a ploaie, purtând o camasa un pic sifonata, cu mânecile suflecate, nu era deloc potrivit pentru portretul robot al unui taximetrist. As fi vrut sa cobor, dar nu mai aveam cale de întoarcere. Pe drum totusi, l-am privit insistent, aproape holbându-ma la el, la gesturile lui, cum îsi aprindea tigara, cum îsi trecea mâna prin parul ciufulit. Ma uitam la pantofii sport care aveau sireturi de culori diferite, mi-am zis: "clar, e burlac!". În masina mirosea a fum de tigara, într-o armonie usturatoare cu parfumul odorizantelor atârnate de oglinda retrovizoare. Când am ajuns în fata liceului, tipul ma sorbea din ochi, afisând un zâmbet romantic, am vrut sa-i dau banii pe cursa, dar mi-a spus ca drumul a fost gratis; am ramas socata, dar trebuia sa profit de situatie. A coborât rapid din masina si a venit sa-mi deschida portiera, când am iesit mi-a întins o mana fina, slaba, parea mai mult a unei domnisoare, am coborât si mi-a dat un bilet pe care scria un nume si un numar de telefon. Am ramas acolo, nemiscata, fara sa zic nimic, un pic nauca, dar râzând în sinea mea; ploaia încetase, acum iesea soarele iar eu mi-am dat seama ca fusesem orbita de dorinta de a smulge fiecare fir de detaliu si nu realizasem cu câta ardoare ma uitam la sarmanul taximetrist; ma întelesese gresit. A fost o întâmplare ilara, de care îmi amintesc cu nostalgie de fiecare data când urc într-un taxi.
"Micul jurnalism" pe care îl fauresc acum, mi-a ascutit simtul de observatie, m-a învatat sa privesc dincolo de superficialitate, sa patrund in fiecare lucru, in fiecare persoana, in fiecare fir de iarba. Nu ma însel atunci când îmi zic ca vad lumea altfel, de parca tot timpul ar trebui sa scriu despre ea, sa-i surprind momentele esentiale, sa gasesc cheia. De multe ori mi s-a întâmplat sa merg pe strada sau pur si simplu sa stau în statie la tramvai, la metrou, sa stau la cozi si sa privesc în jurul meu: e aproape inevitabil sa nu gasesc un personaj pe strada, o secventa din viata cotidiana care sa nu sparga tiparele.
Poate ca tot ce am scris pâna acum este departe de ceea ce expertii numesc jurnalism profesionist, dar vreau sa cred ca într-o buna zi, o sa ajung sa public si eu articole adevarate în ziare de prestigiu; as vrea sa readuc la viata din România un jurnalism profesionist cultural si istoric. stiu ca meseria de ziarist este una riscanta, dar ce meserie nu este? Dinamismul cu care timpul se scurge si o data cu el si viata, fac imposibila misiunea jurnalistului de a fi omniprezent si omniscient, iar eu nu vreau altceva, decât sa învat sa selectez esentialul de aparenta, realitatea de fictiune, un fapt fals de presa precum "un câine a muscat o batrâna" de un fapt adevarat de presa "o batrâna a muscat un câine", eu vreau sa învat sa fiu un jurnalist profesionist.
|
