O FILA RUPTA DIN JURNALUL DE TURE
E vineri seara... Doamne, de cand asteptam asta, ca de 2 saptamani am stat acasa in week-end-uri si n-am miscat" nimic. Dupa 5 zile de munca, griji, probleme, stress, aglomeratie, nervi, e cazul si de o relaxare activa. Mi-e dor de munte si nimic nu-mi mai sta in cale. Planul e deja facut, mai urmeza sa fie si infaptuit. Rucsacul incepe incet-incet sa se umple: sacul de dormit, schimburi, trusa de prim-ajutor, hamul, coarda... Am uitat ceva? N-am uitat? Pfiu...sper sa nu. Meniul pentru cele 2 zile l-am ales sa fie numa' bun de servit in orice conditii, chiar daca primusul nu merge. Verificare si re-verificare. Hai c-am luat totul J
Urmeaza
telefoanele de confirmare: ala vine, ala nu vine, celalalt se mai gandeste,
altu' stiu ca nu se va trezi de dimineata, fetele
p 14314r174o regatesc bunatatile. Deh, fiecare cu ale lui J, dar echipa de baza e intreaga:
3 nebuni" - Valea Morarului - bivuac la cort -
niste valcele tehnice de,, dezmorteala" - si apoi acasa. Sa speram ca de
data asta nu se implineste vorba cu planu' si
tiganu' ". La METEO zice de bine, asa ca hai la somn, nene, ca
Suna ceasul la 05.00.... (fir-ar mama lui de ceas J si dupa cele de rigoare, hai cu RATB-ul spre gara. Certuri prin troleibuz intre controlori si calatori fara vina (punctele de vanzare ale biletelor se deschid abia la 8 in week-end asa ca n-au oamenii cum sa-si cumpere legitimatiile de calatorie) insa de data asta zambesc si-mi zic ca scap in curand de toate cele.
Gara e la fel de aglomerata ca intodeauna (cand o fi oare ora de liniste a Garii de N?). Intalnirea cu multi (chiar nesperat de multi) colegi de club, la locul nostru de atatia ani. Ete dom'le (imi zic) ca mai merge lumea la munte, nu s-au pensionarit.
Trenul nostru personal e deja plin-ochi... multe grupuri (organizate sau dezorganizate), sau lupi singuratici, tineri, batrani...in fine, multi oameni care au acelasi tel: La munte! Sunt fericit cand vad trenul de sambata dimineata plin cu oameni care vor sa ajunga la EL. Echipati mai mult sau mai putin corespunzator, dar toti zambitori si veseli. Ma rog sa nu pateasca nimic copii in blugi si pantofi (eternele specimene) care striga in gura mare pe peron ca abia asteapta sa ajunga la munte sa se imbete (mare Ti-e gradina Ta, Doamne) Multe cunostinte, amici sau persoane cu care am ajuns sa ne cunoastem dat fiindca mergem regulat de atatia ani cu acelasi tren si la dus si la intors, plus intalnirile din cabane/refugii/trasee. Deja ne stim dupa nume, dupa porecle, dupa apartenenta (sau nu) la vreun club/asociatie. Multe planuri, fiecare vine cu alta idee. Fiecare dupa capacitati, dupa dorinta sau dupa timpul disponibil. Plus echipamentul de iarna care face uneori diferentierea clara. Majoritatea urca in Bucegi, insa multi merg si-n Piatra Craiului, Baiului, Piatra Mare sau Postavarul.
Moment
tensionat: trece jupanul controlor de bilete (nashu' adica J) nervos ca ori se
cearta cu cei fara bilet (nu iese cascavalul"
J) ori ca n-are loc sa treaca printre calatorii care stau inghesuiti si pe
coridoare (deh,
Sinaia, gara cea mai frumoasa a Vaii Prahovei, ne aduce mirosul de munte cel mult dorit. Conduc 3 prieteni pe peron; au in plan un traseu mai usor, dar tot frumos: Cota 1400 - Cota 2000 - Piatra Arsa - Padina si retur pe unde s-o putea J . Ne promitem reciproc revederea a doua zi, pe seara, in tren. Aerul rece imi trezeste la viata dorinta si mai apriga de a ajunge mai repede, de a da de stanci, de zapada. Se revarsa pe peronul garii jumatate (de fapt cine sta sa-i numere?) din calatori. Muzica la casetofon (copii de azi, ce sa le faci?), zarva grupurilor de elevi/studenti si muntzomanii, cam putini la numar, ce se amesteca spre iesire.
Chamonix-ul Romaniei, cum i se mai spune Busteniului, ne primeste cu o ceata de o poti taia cu cutitul. Zambim si ne incredem ca vom avea totusi parte de vreme buna. Ne strecuram si noi printre marea de oameni ce a coborat. Recunosc alte fete in multime, ne strigam si ne imbiem reciproc pe traseele alese de fiecare. Nu cedam de data asta si nici restul nu se la sa induplecati. Ne despartim de ceilalti colegi de club care urca in Costila sa faca ceva trasee combinate de stanca cu gheata. Nu renuntam la planul initial si pentru ca nu vrem sa avem parte de aglomeratia din Ref. Costila, obisnuita in zilele de week-end. Ne uram reciproc vreme buna si succes iar noi urcam in TITICARUL (sau cum s-o numi tractorasul acela cu 2 remorci) pana in Gura Diham ca de', trebuia sa castigam timp. Drumul pe Valea Cerbului ne trezeste amintiri de la ecologizarea facuta acum 2 ani care parca a fost facuta acum 20, asa de multe gunoaie s-au strans. Suspinam ca nici anul asta nu o sa ninga pe curat ci tot pe gunoaie. Ne aducem aminte si de peripetiile cu ursii din zona si zambind acum la rememomarea momentelor in care stateam de garda cu faclii, lanterne si petarde pe langa corturi.
E liniste la Gura Diham... si ne bucuram ca nu s-au trezit boierii sa dea drumul la ustensilele de facut zgomot (a se citi muzica, cica) si pornim pe scurtaturi spre Cantonul de vanatoare Morar. Incepe sa apara zapada si ne bucuram de ea ca (,) copiii mici. Rucsaci grei ne apasa umerii insa inaintam cu spor, in tacere, fiecare cu gandurile lui. Ce n-as da sa aflu la ce se gandesc colegii meiJ. Parasim drumul forestier, trecem apa si incepem sa luam altitudine. Zapada creste si, odata cu ea, ne dam seama (pentru a cata mia oara) ca nu suntem singuri in padure, ca de fapt noi suntem musafirii muntelui. Incepem sa incercam sa descifram urmele de pe zapada: ete un iepuras, uite o caprioara, ne contrazicem la niste urme de lupi si.... problema mare, ca dam de urme proaspete de ursulet si de niste urme mai mari (muuuult mai mari) din aceeasi categorie. UPS! Nasol momentul! Auzim si troznituri mai sus in padure, asa ca lasam pasul mai moale si incepem sa vorbim tare, sa fim auziti. Inaintam precauti, sa nu ne trezim luati in brate ,, pasional" de coana mare a padurii. Zgomotele se indeparteaza si la un moment dat le observam ca urmele ies din poteca. Eh... ne-a iertat si de data asta. Ne-a venit inima la loc si ne aducem aminte de alte dati cand am fost in acele zone, de zapezile mari de anul trecut cand impingeam zapada mare pana la mijloc sa ne croim poteca spre creste, de noaptea superba dormita in canton... si iata-ne ajunsi acolo. Era inchis, ca in majoritatea timpului. Mai bine asa decat sa fie deschis si vandalizat cum se intampla in ultima vreme in mai toate refugiile. L Avem noroc si ceata s-a risipit, lasand loc unui cer absolut curat si de un albastru superb. Am avut dreptate ca se indreapta vremea.
Mancam in fata cantonului si admiram peisajul desprins ca din basmele lui Andersen (amintiri din copilarie...). Linistea de afara este tulburata doar de bazaitul unui avion de la Ghimbav, ce tragea dupa el un planor. In momentul acela i-am invidiat un pic pe cei din avion pentru peisajele super de care au parte.
Aloooooo, mai avem de mers o gramada! Pfiu, iar ne-a furat peisajul si am zabovit prea mult. Intram in poteca Poiana Costilei - Pichetul Rosu si nu dupa mult timp dam in ramificatia cu Valea Morarului. Descoperim niste urme prin zapada mare (pana la genunchi) de urcare. Eeee, avem noroc ca se lupta altii cu zapada inaintea noastra! Trecem pe langa fostul refugiu Observator, construit de niste cunoscuti in anii trecuti si regretam ca nu au putut invinge birocratia de care ne lovim cu totii cand dorim sa facem ceva bun. La prima ramificatie, urmele urca spre Valea Adanca si stam in cumpana daca sa incercam si noi valea. Ne razgandim cand facem calculul la timp si la rucsacii grei, asa ca hai in sus spre primul circ glaciar al Vaii Morarului, tinta noastra pentru bivuac. Saritorile si bolovanii nu s-au acoperit bine cu zapada si cea care este deja depusa nu face priza. Asa ca innotam, ne impiedecam, ne ridicam, scapam de o avalansa cursa pe un jgheab din stanga si iata ca trecem de primul prag glaciar nu fara efort si cu rugaminti fierbinti la Cel de Sus sa nu mai curga zapada pe jgheaburile laterale.
Ne oprim sa admiram privelistile si ne vine sa ne luam la palme reciproc ca aparatul de fotografiat a ramas acasa. Cuvintele sunt prea sarace sa descrie privelistea deschisa in fata ochilor nostri, acea maretie a muntelui ce-si purta falnic haina alba ce-i vine atat de bine. Ne bucuram si zambim unul la altul si mai ca nu ne vine sa ne mai miscam. Sorbim cu nesat privelistile deschise spre Creasta Balaurului, Bucsoiu Mic, Creasta Morarului, apoi ne intoarcem privirile spre vale si admiram Piatra Mare, Baiului si o parte din Valea Prahovei. Doamne, da' frumos e!
Hai in sus ca mai avem de impins la zapada. E deja cam tarziu si la 5 e intuneric. Si da-i si lupta, si da-i si lupta. Analizam jgheaburile Morarului, apoi Creasta Balaurului si alegem ca loc de bivuac o panta din dreapta, deoarece de pe Balaur cursese cam toata zapada, pe cand pe fata nordica a Morarului era foarta multa zapada. Cu parere de rau ne dam seama ca zapada nu ne va permite sa facem ceva jgheaburi pentru ca zapada statea sa plece. Eh.. tot am venit pana aici, hai sa punem de odihna.
Alegem locul, si incepem sa sapam platforma pentru corturi. Zambesc si acum, cand scriu aceste randuri, cand ma gandesc cum, inghetzatzi de gerul aprig al serii ce se lasa cu repeziciune, umar la umar, jucam tzontzoroiul toti 3, in acelasi ritm, sa batatorim zapada si sa o aducem la aproximativ acelasi nivel. Apar din vale 3 alpinisti bine echipati, cu rucsaci mari, care sunt dezamagiti ca doar pana aici le-am taiat poteca. Aflam ca ei au incercat Valea Adanca, dar din cauza zapezii care fugea la vale si a saritorii mari din prima parte nu au reusit. Doreau sa ajunga la Omu, cu toate ca i-am avertizat ca se intuneca in maxim 1 ora si ei n-aveau decat 2 lanterne. Le uram drum bun si promitem ca stam cu ochii dupa ei pana ce trec si de al doilea prag glaciar. In sfarsit, platforma noastra a prins contur si e neteda. Intindem corturile. Intr-unul dormim noi si in celalalt bagam rucsacii.
Seara s-a lasat deja si incep sa vina mesajele de acasa cum ca au anuntat vreme urata, cu precipitatii. Bodoganim ceva intre dinti si ne bagam rand pe rand in cort. Ne schimbam, dam drumul la primus si cina (care tinea loc si de pranz) se contureaza rapid si dispare si mai repede in burtile noastre. Altfel se traieste cu burta plina! J Scoatem pe rand capetele din cort si ne uitam dupa cei trei. Au de facut o munca sisifica pana la Statia Meteo, plus avalansele. Ne rugam pentru ei. Ne intindem in saci si ne bufneste rasul la gandul ca ajungem sa ne culcam odata cu gainile. Incepem sa sporovaim verzi si uscate, facem planuri pentru a doua zi (nu prea multe pentru ca ne dadeam seama ca n-o sa zburdam pe unde doream).
Noaptea s-a lasat si odata cu ea si frigul patrunzator ne cuprindea. Incepem sa picotim si ne mai trezim reciproc sa ne mai uitam dupa cei trei. Ii vad ca au ales un traseu total aiurea de urcare, taman prin mijlocul unei fete de sub Bucsoiul Mic, plina de zapada si foarte inclinata. N-am cum sa strig dupa ei si sa le transmit morse cu lanterna nu merge. Incerc sa le comunic ceva dar dupa raspunsul haotc al lanternelor, imi dau seama ca nu stiu. Uhhh... urata situatie... Mai stau pe-afara si admir Predealul luminat si cerul instelat de desupra: carul mare... carul mic... hai ca le mai stiu cat de cat.
In sfarsit, ii vad pe cei trei ca trec de al doilea prag glaciar si rasuflu usurat ca au scapat de ce era mai greu. Incepe sa se innoureze rapid si pana sa ajung sa ma bag in sac, ninge deja puternic. Ii trezesc si pe ceilalti si ajungem de comun acord ca daca va continua sa ninga foarte mult sa coboram de noaptea, pentru ca nu doream sa ne "dam" cu avalansa, cu atat mai mult cu cat stateam intr-o zona mai delicata.
Peste
noapte ne trezim din cauz aunui zgomot puternic si inghetzam in saci
instantaneu: Avalansa! Se auzea clar cum curgea, insa nu ne dadeam seama de
unde. Ne incordam in saci si asteptam deznodamantul. Avem noroc si ne dam seama
ca e totusi departe si ca numai ecoul a facut sa para atat de aproape. Iesim
tiptil din cort si ne minunam cum luna lumineaza valea ca-n
Dimineata geroasa ne-a facut sa zicem 2-3 vorbe de "bine" printre dinti, la adresa frigului. Mancam, ne echipam si admiram platforma facuta. Eh... am muncit bine si cu folos J Incercam zapada dar realizam ca n-o sa putem misca nimic caci era prea mare si curgea pe toate jgheaburile. Asta este, n-avem noroc la ceva tehnic. Ii vedem pe cei trei coborand si ii asteptam sa ne spuna ce s-a intamplat. Urcasera doar pana dupa saritoare si, datorita zapezii mari, orei inaintate si oboselii, pusesera cortul. Ii lasam s-o ia inainte la coborare ca asa doresc ei (J Masochisti sunt unii!)
Stratul nou de zapada ne face probleme, dar ne si dam de-a dura in unele zone, sa scapam de stresul coborarii. Ajungem pe drumul spre Pichetul Rosu si dam de soare. In curand vom ajunge la Diham... sa vedem ce s-a mai construit.
La Mama Oara multa lume, insa pacat ca in trecere. Pentru cazare are tot doar cateva locuri. Abia s-a mai dat drumul la constructie, dar cum a venit zapada... la primavara se va continua. Ne aducem aminte de prima imagine care ne-a socat, pe Alpinet (ete ca nu retin numele doamnei/domnisoarei care a postat-o), facuta dupa incendiu. Si acum stam cu inima grea la gandul ca de la o vreme "Ard cabanele in munti"(cunoscatorii stiu cantecul). Facem plaja la soarele orbitor si parca nu ne mai vine sa ne dam plecati. Dupa ce o pupam pe Mama Oara si-i lasam ceva bani, o luam la pas agale spre soseaua Predeal-Paraul Rece. Alta surpriza neplacuta aveam sa descoperim: defrisari masive in zona, poteca care in unele zone a disparut cu totul sub rotile tractoarelor si a trunchiurilor cazute. Dezolanta imagine si ne doare ca ne simtim asa de neputinciosi cand vedem ce se intampla. Degeaba discutam noi daca nu putem face nimic legal.... In fine.
Autostopul a functionat de data asta si uite-ne la bordul unui BMW Seria 7 cu destinatia Busteni. Soferul, un tanar de viata, ne-a intrebat cate-n luna si in stele legate de iesirea noastra si se vedea pe fata lui ca regreta ca nu a fost J Am mers noi si pentru el.
Trenul de intoarcere, la fel de plin, ba chiar si mai plin, cu oameni veniti din Fagaras, ne-a luat si pe noi din Gara. Povesti, intamplari, cantece (ce dor mi-era de cantecul la chitara), rasete, glume. Atmosfera tinereasca. Iar planuri, deja facute pentru saptamana urmatoare. Nu se pierde vremea. Fiecare spune pe unde a fost, ce s-a intamplat. Asa aflam ca Padina, spre exemplu, este in continuare inchisa pentru inca 2 saptamani, ca la Cab. Diana tot scump este, ca la Gina si Ginel (Cab. Floare de Colt, langa Babele) caietul de insemnari a ajuns deja la volumul al VI-lea. Trebuie sa ne insemnam si in el J
Si uite-asa, ba cu una, ba cu alta, trenul se opreste la capat de linie: Bucuresti Nord-Gara B. Mai ca ne-am intoarce dar gandurile si problemele ce incep de-a doua zi ne napadesc. Coboram cu pasi grei, ne luam la revedere de la toti cunoscutii pe care-i intalnim si pornim fiecare spre casa lui, incarcati de amintiri, nostalgie dar si promitzand ca vom reveni.
Si-uite asa s-a dus un week-end, ca prin farmec. Am scapat (din nou) de orasul pe care-l urasc (la propriu J), de mizerie, oameni disperati, TV, stress, telefoane, toate cele. Unii zic ca e pierdere de vreme urcatul pe munte insa ei nu stiu ce pierd. Garantez asta. Voi ce ziceti? J
|
