GEORGE COSBUC
Perioada
de sfarsit a sec.19 si de inceput a sec.20 a insemnat pe olanul lirismului o
perioada de recesiune si latenta pentru
Samanatorismul, desi a produs o polarizare a interesului public, nu a putut oferi solutii estetice viabile. In acest context solutia vine de dincolo de munti, din Ardeal, ca o transfuzie de energie si de prospetime. Fenomenul nu e singular in cultura in cultura noastra si el poate fi identificat, cred, cu o resurectie a fondului romanic, venit sa dinamizeze perioadele de sterilitate. Am in minte, schimband ceea ce e de schimbat, perioada anilor 40-50 (obseda 545g61f ntul deceniu) cand involutia estetica a literaturii romanesti este contrabalansata de literatura exilului.
Exilul inseamna in cultura noastra o paradigma specifica, venita poate din sentimentul acut al singuratatii si al distantei pe care trebuie ca l-au incercat veteranii romani ramasi intr-un spatiu atat de frumos, dar atat de diferit de cel in care s-au format. Nostalgia lor a fost si a lui Ovidius exilat intr-o Scitie ostila in care a fost totusi pana la urma naturalizat. La paradigma de care vorbeam, isi adauga propriile nostalgii romanticii pasoptisti exilati, al caror imaginar se manifesta in metafore ale drumului, pe mare sau pe uscat, calatorii reale sau in planul fanteziei.
Si la inceptutul de secol de care ne ocupam exista la scriitorii ardeleni aceeasi constiinta a instrainarii, a exilului si, paradoxal, tot ''exilatii'' sunt cei care aduc noutate si forta in literatura romana.
Ardelenii vin in literatura romana cu o vana de rustiticitate si conservatorism, cu robustetea si seninatatea clasicitatii.
Clasicismul Principalelor ??, atat cat a existat, a fost contaminat de rococoul lui Conachi si al Vacarestilor si s-a asimilat romantismului generatiei 48, constituind un factor de echilibru, resimtit mai ales ca efort de perfectiune formala sau ca un contrapunct al ratiunii la dezlantuirea fanteziei romantice (exemple Negruzzi sau Gr. Alexandrescu).
Astfel clasicismul romanesc a fost dintru inceputurile sale hibridizat de romantism pentru ca in a doua jumatate a sec.19 (la Caragiale, Creanga sau Slavici) sa se combine cu realismul sau naturalismul.
Primul nostru clasic autentic - de factura horatiana - comparabil din epoca anterioara doar cu V. Alecsandri - este George Cosbuc.
Clasicismul lui Cosbuc e in egala masura rustic si livresc.
Lirismul ardelenesc propune trei tipare, dintre care unul singur poarta vizibil amprenta sentimentalismului eminescian.
Tiparele
vor fi: Cosbuc, Iosif, Goga, incadrabile de fapt in cele 3 mai momente pe care
le cunoaste poezia transilvaneana pana in 1918: 1) clasicismul eroic si
bucolic; 2) romantismul ''eminescianizant'' pesimist si minor; 3) faza de
sinteza superioara a lirismului profestic si social. Ultimele doua faze,
ilustrate prin poezia lui St.O.Iosif, O.Goga si Emil Isac, propun totodata un
tip de sensibilitate moderna (chiar daca adesea travestita in traditionalism).
Hugo Firedrich afirma in ''Structura liricii moderne'' ca varsta moderna a
lirismului incepe odata cu preocuparea explicita a poetului pentru poeze,
metaforic vorbind ea presupune a lasa
Asa se face ca la sfarsitul secolului poetul cel mai de vaza, recunoscut si rasfatat de critica traditionala, de la Maiorescu la Gherea, ca un innoitor al lirismului romanesc, respectat in egala masura de samanatoristi si poporanisti este G. Cosbuc (unul din primii conducatori ai ''Samanatorului'', in 1901).
Cu adevarat pasionant este la Cosbuc, mai mult chiar decat a-i strabate labirinturile unei opere ce atinge perfectiunea formala dar este atat de insipida in cele mai multe cazuri sub aspectul continutului, a viziunii lirice, sa-i urmaresti istoria receptarii.
Cel care compune odata cu eticheta ''poetul taranimii'' o judecata reductiva si contestata ulterior de multe spirite critice, dar extrem de rezistenta in interpretarea curenta si in opinia publica (fie ea si era contemporana) este C.Dobrogeanu Gherea.
Citam in continuare cateva din observatiile lui Gherea: ''viata zugravita de Cosbuc e straina societatii noastre culte orasenesti, da' e asa de adevarat si de frumos zugravita!
In idile nu sunt doar rasfrante sentimente conventionale, ci adevaratele sentimente omenesti, iar in admirabilele balade rasare cateodata insusi sufletul poporului in cele mai intime ale sale credinte, sentimente aspiratiuni - si e poporul din care facem doar parte''.
Gherea identifica la Cosbuc o sensibilitate tipic rurala (in modul de-a infatisa iubirea sau natura, viata si moartea).
El pune in circulatie si un al doilea truism referitor la creatia lui Cosbuc si anume ''obiectivismul artistic'', faptul ca lirismul cedeaza loc epicului si dramatizarii, eliminand din scena vocea poetului.
Critica va merge cu asiduitate pe cele doua carari trasate de Gherea, vorbind despre o monografie a satului ardelenesc, in care se include idilele dar si cantecele de vitejie, pastelurile si baladele. Unii vor restrange sfera ruralului ca referindu-se la Hordon si, metonimic, la realitatile vietii rurale din Transilvania, altii vor proceda prin extensiune, afirmand ca poezia lui Cosbuc se refera la satul arhetipal, a carui mitologie ambitioneaza sa inchege''.
Moartea si nunta devin pilonii acestei mitologii rurale, erosul si eroicul sunt valori generale ale vietii comuntare.
Vladimir STreinu vine cu o optica total diferita. El gaseste ca deformarea vietii taranesti, in sensul idilizarii acesteia, pentru a-i recupera inocenta originara, starea festiva sub care e vazuta fericirea muncii si a conditiei taranului sunt chiar semnele unei optici orasenesti.
''Cu aceiasi ochi priveau campul si syracuzanii, pe gustul carora scria Theocrit - si curtea lui August, pe gustul careia scrie Vergiliu - si saloanele franceze, pentru a caror desfatare scria un Dellile sau un Parny. Caci perspectiva bucolica se deschide de pe trotuar asupra vietii rustice, dar nu si din miezul acestei vieti asupra ei insasi''.
Sa ne amintim (ca o paranteza) visul prozatorului din ''O alergare de cai'' a lui Costache Negruzzi, provocat de lectura ''Patoralelor'' Lui Florian, in care oile alergau gratioase, ompodobite cu cordelute verzi. Condusa la sarja, la parodic, aceasta viziune se inrudeste totusi cu a idilelor lui Cosbuc.
Ceea ce separa categoric bucolicele ce desfatau saloanele franceze de bucolica lui Cosbuc este vitalitatea extraordinara a poetului roman, care face ca poezia de inspiratie rurala sa nu esueze in gratios superficial ci sa pulseze plina de seva sub aparenta fragila de idila. E suficient sa ne gandim la ''Noi vrem pamant!'' sau la sentimentele rascolitoare ce ies din cand in cand la suprafata erosului conceput ludic, ca o harjoana de adolescenti. E adevarat, poezia lui Cosbuc nu e scrisa de un poet taran si Vladimir Streinu aduce un interesant argument, largind discutia prin raportare la Creaga, a carui receptare ca scriitor taran (sau pentru tarani) e la fel de nepotrivita.
''Experienta care s-a facut cu Creanga (Sadoveanu - Adevarul literar si artistic, 1937), am facut-o noi cu Cosbuc. Am citit unor tarani ceea ce este mai specific taranesc in ''Balade si idile''; efectul a fost nul. Farmecul ingenuitatii primitive, idilismul si cate mai desfata inca pe intelectualul de oras nu facea nici o impresie asupra acestei lumi ''idilice'', pe care am observat ca o mai despartea de poet indeosebi savanta versificatie''.
Este deci vorba, ca si la Creanga, de o modalitate de reorganizare a materialului folcloric, in special print-o tehnica desavarsita si unica fiecaruia dintre ei, care-i desparte de productiile folclorice.
In ceea ce priveste cel de-al doilea truism pus in circulatie de Gherea si care a facut cariera la critici dinrte cei mai reprezentativi, inclusiv la G. Calinescu, prejudecata ''lirismului obiectiv'', sunt si aici numeroase aspecte discutabile.
Iata in ce termeni pune G. Calinescu problema ''lirismului obiectiv'': ''Specificitatea lui Cosbuc se afla in poeziile cu subiecte taranesti, aproape toate erotice.Caracteristic este ca mai toate aceste poezii sunt niste monoloage. Sunt ele epice, dramatice ? Propriu-zis, nu. Desi aspectul de monolog a ajutat mult raspandirii prin declamare la serbari, fapt ce a dus la oarecare banalizare (de unde un scepticism neindreptatit. la cei carora li se vorbeste de valoarea lui Cosbuc) lirismul in forma aceasta obiectiva, ca un mecanism etern al ingenuitatii umane, ca un hieratism al instinctelor. E un lirism reprezentabil, o poezie teatrala. Miscarea nu este exterioara, epica, simbolizand acte de vointa, ci interioara. Gherea a vazut aici psihologie, ca si cand poezia s-ar bizui pe analiza, nu insa fara un punct de plecare just''.
Retin din aprecierile lui Calinescu centrele de interes ca organizeaza viziunea criticului: ''lirism reprezentabil'', ''poezie teatrala'', ''poezii cu structura dramatica, adevarate mici acte reprezentabile''. Se acrediteaza ideea unui poet ce-si regizeaza creatia, disimulandu-si sentimentele in spatele unei masti. Ajungem la celebra formula de ''lirica a mastilor'' pusa in circulatie de Vianu in interpretarea poemului ''Luceafarul'' de M. Eminescu.
Ceea ce inseamna ca dincolo de aparenta epicitate, lirismul este disimulat printr-o masca sau un personaj dramatizat. Poetul este in cautarea altui tip de limbaj capabil sa-i cuprinda sentimentele.
Nicolae Manolescu obiecteaza, aducand in sprijinul ideii sale exemple din Eminescu, Augustin Doinas sau Radu Stanca, impotriva acestei viziuni ''pe motivul ca spre deosebire de poetii citati anterior care se exprima prin intermediul personalului baladesc, exprimand propriile obsesii, propriile stari de spirit ori idei, la Cosbuc subiectivitatea lirica este absenta, inlocuita fiind cu subiectivitatea personajului pus in scena.
''In ''La oglinda'' se exprima copila instinctiv-cocheta'', in ''Pe langa boi'' - femeia cuprinsa de remuscare, in cutare ''Gazel'' sau in ''Rea de plata'' - flacaul si asa mai departe. In spatele lor ghicim, desigur, pe poet. Numai ca nicaieri poetul nu profita de personajele respective spre a se dezvalui indirect pe sine. Cu alte cuvinte, interpreteaza niste roluri. Hyperion fiind o postura a lui Eminescu, fata ori flacaul raman independenti de Cosbuc in felul in care personajul dramatic ramane independent de actor. George Cosbuc e un actor, un interpret, intrand in pielea unor personaje spre a le reproduce comportamentul si vorbirea. Intentia lui este de a realiza o suprapunere, o fidelitate, de a crea iluzia autenticitatii, prin simularea desavarsita''.
Ducand mai departe demonstratia lui Manolescu, as spune ca in poeziile la care acesta face referinta se simte vocatia unui dramaturg sau prozator ratat, care a optat - ne intrebam de ce - pentru poezie. Raspunsul il poate furniza structura prin excelenta auditiva, muzicala a temperamentului poetic, tentatia nestapanita spre versificaie. Ca si in cazul lui Toparceanu sau Minulescu, se pare ca tocmai talentul de versificator cu totul iesit din comun l-a impiedicat pe Cosbuc sa devina un poet de prima marime. Am putea spune ca s-a lasat sedus de tentatia facilului.
S-a vorbit mult despre caracterul declamativ al versurilor lui Cosbuc si aceasta calitate pare sa se fi intjros impotriva poetului, conducandu-l la banalizare (cum s-a intamplat, de altfel, cu romantele cantabile eminesciene).
In caracterul declamativ eu tind sa vad mai mult decat o simpla capcana in care a cazut talentul poetului, asigurandu-i succesul rapid, dar, din pacate, conducand la saturatie. Vad o alta fateta a clasicitatii sale in sensul intoarcerii catre izvoarele lirismului cntic. In ''Poetica'' lui Aristotel se vorbeste despre genul liric ca fiind cel care are nevoie de acompaniament la lira, versul menit sa fie recitat si ascultat. In poeziile sale cele mai populare (cunoscute), Cosbuc este in mod vadit un poet al verbalului, al non-scripturalului. De aceea ne vine si greu sa-i analizam ''scriitura'', pentru ca poezia lui invita, cel mult, la o analiza de tip metric. Ea se naste in mintea poetului, ca melos, si nu in contact cu foaia de hartie. Nu sunt versuri scrijelite cu pana sau cu unghia pe peretele firidei (precum la Arghezi - scriptural prin excelenta) ci sunt versuri declamate de poetul insusi si imortalizate in scris. Chestiunea nu ramane insa la acest nivel simplu, ea se complica intrucat exista la Cosbuc o contradictie de fond intre conditia poeziei ca recitativ si atractia unei scripturalitati savante, ce izvoraste din contactul permanent cu pagina scrisa a altuia (Cosbuc fiind totodata un excelent traducator, un om de o vasta cultura filologica).
Se poate intui in opera lui o alta contradictie interna pe care as formula-o drept contradictia dintre plin si vid.
Poezia lui Cosbuc e la prima vedere o poezie a plinului (chiar a prea-plinului), a vitalitatii, a ''energetismului'' cum o numea Octava Sulutiu.
Ea e plina de sentimente, de suferinta, de splendoarea naturii. Intrebarea care se naste este cui apartin toate acestea. Cine ''priveste'' si ''asculta'' natura ? Plinul este de fapt o disimulare a vidului. Poetul, in viziunea antica (a lui Platon, de pilda), e locuit de un zeu, se goleste de propria incarcatura sufleteasca pentru a da glas zeului ce-l salasluieste temporar. Un astfel de ''posedat'' e si Cosbuc, golit de sine pentru a face loc lumii.
Manolescu intuieste si el acest aspect, exprimandu-l metaforic: ''Cand este mai mult el insusi, G.Cosbuc este un altul''.
Conceptul recitativ/scriptural si plin/vid se suprapun la Cosbuc intr-o dialectica subtila reusind sa se constituie in veritabile axe ale poeziei lui.
O a treia axa ce ordoneaza creatia si viziunea clasica a poetului este aceea constituita de raportul dintre inspiratia folclorica si cea savanta.
Ca multi dintre poetii sec. XIX, Cosbuc isi pune problema crearii unei mitologii nationale, fie utilizand elemente folclorice, fie initiind mituri noi.
In ordinea crearii unei mitologii nationale, Cosbuc oscileaza, precum in aspectele discutate anterior intre doua tendinte. Una caracterizeaza perioada de tinerete, cealalta - a doua parte a creatiei poetului.
In prima etapa isi alege ca sursa de inspiratie pentru metodologia propusa basmul popular. In conceptia lui, ca si a altor oameni de cultura ai sec. 19, basmul era vazut ca depozitar in forme simbolice al vechilor mituri populare. Poeme titpice pentru aceasta viziune sunt ''Atque nos'' sau ''Nunta Zamfirei''. Poetul imprumuta din basme o intreaga reusita laolalta cu principalele personaje, carora le atribuie virtuti mitice: Piparus, Viteazul, imparatii Rosu si Verde, Sf. Luni, Marti, Miercuri, Sf. Soare, baba Dochia, Ileana Cosanzeana, Cal-Galben, zanele (un poem de interes pornind de la acest motiv este Craiasa Zanelor - de comparat cu ''Craiasa din povesti'' a lui Eminescu sau cu ''Miron si frumoasa fara corp''), Murgila, Zorila, Ursitoarele, Ceasul-rau, Statu-palma-barba-cot, n-aude - n-a vede, ielele, strigoii, moroii, gerul, ciuma, foametea.
Comparand din perspectiva folcloristica galeria de personaje populare propuse de Cosbuc, Adrian Fochi afirma ca foarte putine din ele au caracter mitologic, celelalte fiind personaje de conventie literara, produse ale fanteziei artistului.
Marele folclorist evidentiaza confuzia pe care Cosbuc (ca mai toti contemporanii sai) o face intre basm si mit. ''Mitul e sacru; basmul numai simbolic, si aceste doua planuri sunt cu totul diferite. Fantasticul nu poate fi omologat cu miticul; in mit trebuie sa crezi; in basm ti se atrage atentia, prin formule speciale de debut si de incheiere, ca nu trebuie sa crezi''.
Fiind un erudit, Cosbuc transfera personajele basmelor romanesti pe taramul mitologiei clasice - aceasta fiind cea de-a doua tendinta decelabila in creatia lui si caracterizand mai ales perioada tarzie.
Acum
mitologismul operei lui Cosbuc nu mai e de sorginte folclorica ci livresca.
Influentat de Max Muller, el gaseste echivalente in mitologia greaca pentru
majoritatea faptelor de folclor din traditia romaneasca. Astfel: Piparus Petru
este, dupa el, Tezeu, Fat-Frumos e Apollo, Ileana Cosanzeana e Diana.
Situatiile clasice din basmul romanesc (zmeul fura fata de imparat) sunt
identificate in situatii mitice ale antichitatii (
Citind in aceasta cheie, multe din poeziile sale receptate in mod curent drept simple idile sau pasteluri, a caror principala calitate este spiritul decorativ, isi capata seminificatii noi. Un poem precum ''Atque nos'' pune in evidenta un intreg sistem mitologic de conotatii.
Sursele liversti il conduc pe Cosbuc catre o mitologie a soarelui. Faptul e in deplina concordanta cu structura lui temperamentala. Daca il supunem unei critici arhetipale, pe urmele lui Gaston Bachelard sau ale lui Gilbert Durant, Cosbuc e in mod evident un poet al carui imaginar se aseaza sub regimul diurnului. S-a si vorbit despre el, ca si despre Alecsandri, ca peot solar, Garabet Ibraileanu afimand despre poezia ''Vara'' ca este ''un triumf al soarelui in poezia romana''.
In realitate e vorba de mai mult decat un ''temperament de soparla'' ce se incalzeste la soare (cum atat de plastic il prezenta Calinescu pe Alecsandri), e vorba de un drum al poetului catre propria sa interioritate, in acord cu ritmurile lumii exterioare.
Iar centrul spre care inainteaza poetul este chiar focul sacru al soarelui, un soare perceput in mod extatic (in natura) si identificat cu propriul astru interior (o inima soare).
Soarele ilumineaza micro-cosmosul uman, spatiul inchis al fiintei, asociindu-se unei alte metafore cu valente mitologice (si puternice implicatii in planul imaginarului) - apa.
''Mi-e inima de lacrimi plina
Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei si-o sa ma-ngrop si eu
O mare e, dar mare lina.
Natura, in mormantul meu,
E totul cald, ca e lumina''.
Poezia lui Cosbuc construieste - adesea constant (influentat de surse livreste), uneori inconsient (fascinat de porpria lumina ce-l incalzeste din interior) - in opera sa o mitologie a soarelui.
Vom lua in discutie in continuare cateva din poeziile cele mai reprezentative pentru acest aspect.
In poemul ''Cicoarea'' soarele e prezentat, ca in folclor, drept un tanar frumos si stralucitor, care se pregateste de insuratoare. La fel apare in poezii precum ''Braul Cosanzenei'' sau ''Pastorita'', unde soarele intinereste de dragul fetei.
Ne surprinde la lectura poemului ''Un Piparus modern'' faptul ca soarele e parodiat, ca prim pas spre demitizare. Situatiile sunt inedite: soarele citeste cu greu, buchiseste o carte scrisa cu chirilice, are inclinatii spre anecdote si farse, drept pentru care a mustrat de mama sa.
In''Chindia'' soarele este un batran, atotstapanitor si sursa a energiei vitale. Personificarile din aceste situatii nu sunt simple figuri stilistice ci reflexul unei conceptii mitologice.
Adrian Fochi depisteaza mai multe izvoare de inspiratie pentru motivul calatoriei soarelui: poezia imnica sanscrita, mitologia clasica greco-latina si motivele ornamentale din arta populara romaneasca.
Soarele e frecvent asociat cu moartea prin combustie si cu renasterea in lumina. Metafora solara, cu puternice radacini mistice se va intalni si la alti poeti romani (O. Goga, L. Blaga, I. Barbu), dar nicaieri cu atata percutanta ca in poezia lui Cosbuc.
In spiritul cercetatorului de folclor, Adrian Fochi analizeaza doua piese de rezistenta din creatia lui Cosbuc - ''Nunta Zamfirei'' si ''Moartea lui Fulger'' (pentru amanunte recomandam cartea lui ''G. Cosbuc si creatia populara'', ''Universitas'', Ed.Minerva).
Se stie ca, pe langa activitatea de poet, Cosbuc a fost si un traducator de exceptei. Alaturi de volumele de versuri originale (''Balade si idile'', ''Fire de tort'', ''Cantice de vitejie'', ''Ziarul unui pierde vara''), impresioneaza diversitatea si calitatea traducerilor lui Cosbuc. A tradus ''Eneida'' si ''Georgicele'' lui Vergiliu, ''Mazepa'' lui Byron, a alcatuit o antologie sanscrita cu fragmente din ''Rig-Veda'', ''Mahabharata'', ''Ramayana'', ''Don CArlos'' de Schiller si ''Divina Comedie'' a lui Dante Alighieri.
Lista nu e completa ci doar orientativa. Dintre toate traducerile efectuate se pare ca ''Georgicele'' lui Vergiliu si ''Divina Comedie'' au exercitat influenta cea mai puternica asupra traducatorului. De altfel, Cosbuc a scris si un ''Comentariu la Divina Comedie''.
Viziunea dantesca i-a influentat propria opera in care putem descoperi (nu suntem primii - o incercare similara a facut si Laurentiu Ulici) cele trei teritorii (infernul, purgatoriul si paradisul) transfigurate in poezia lui Cosbuc. Mai intai el isi plaseaza personajele idilelor intr-unul din celel trei cercuri (din care le poate transmite ulterior, schimbandu-le conditia), apoi se plaseaza pe sine, pe rand, in fiecare dintre spatii.
Voi urmari in ceea ce urmeaza, in paralelt, ''comedia'' scrisa si cea traita de Cosbuc.
A. In opera a) Infernul: acopera chipul erotic, umilinta provocata de prejudecati sociale, teama, durerea pierderi fiintei iubite.
Sa analizam cate o situatie exemplara:
''Azi ard hainele pe mine, E tarziu si nu mai vine,
Mi-e greu capul ca de lut, Si ma mir ce i-am facut ?''
Stau in prag si ea nu vine
Nu mai vine !
sau:
''Mama sunt silita eu Ca sa uit ce-am invatat
Sa-i tot vad in vis mereu Tu mi-ai asternut in pat
Ochii de jaratec ? Troscot si sulfine;
Sar prin somn, mi-e somnul greu Dar in zori m-am desteptat
Visul mi-e salbatic Tot cu focu-n mine.''
(Cantec)
Se mai pot cita aici exemple din ''Dusmancele'', ''Trei doamne si toti trei'', ''Noi vrem pamant''.
Imaginea purgatoriului, ca liman al sipasirii situat intre paradis si infern acopera o mare parte din sfera eroticului, in care ludicul se incadreaza ambivalent intre suferinta si voluptate.
In fine, Paradisul este prezent in pastelurile poetului, natura avand infatisare paradisiaca; ea participa totodata si la ritualul purificarii, primavara fiind simtita ca moment al purgatoriului, spre deosebire de vara care e perceputa edenic.
Desigur aceasta impartire e schematica si reductiva, dar ea pun in evidenta deosebitul spirit arhitectonic al poetului si o coincidenta de viziune cu Dante, pe care, traducandu-l, l-a asimilat.
Ion Negoitescu aprecia ca pasiunea cea mai mare a lui Cosbuc a fost talmacirea ''Divinei Comedii'' si cita cu incantare versuri total atopice pentru Cosbuc, dar care prefigureaza abstractiunea poeziei lui Ion Barbu.
Iata spre exemplificare versurile 64-75, atat de straine de spiritul lui Cosbuc prin intrebuintarea neologismelor, dar simtite de editorul de azi atat de moderne:
''Divina mila ce din ea goneste
orice invidii-arzand scanteie-n sine
si-eterne frumuseti din Ea starneste.
Nemijlocit orice din ea ne vine
perpetuu e, caci dupa ce-l patrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l tine.
Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, ca-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.
Ce-i este mai conform mai mult ii place,
caci focult sfant ce-n toate radiaza
in ce e mai egal e mai vivace''.
Luat un etalon al versului ''cuminte'', al lexicului simplu, taranesc, Cosbuc e totusi capabil de surprize si poate ca daca n-ar fi avut un atat de mare talent de versificator, daca ar fi simtit macar pe alocuri impotrivirea limbii (cum i se intampla in traduceri), ar fi reusit sa depaseasca facilul si locul comun, devenind un mare poet.
Spuneam anterior ca si biografia i s-a aflat sub semnul triadic al spiritului dantesc. Purgatoriul s-a legat pentru destinul poetului de debut, de lungul si penibilul proces ce i l-a intentat Lazu pentru plagiat, avandu-l ca aliat la un moment dat pe Macedonschi (etern amestecat in astfel de procese literare - lucru ce a contribuit simtitor la compromiterea imaginii lui in epoca).
Viata a fost apoi darnica si la fel contemporaneitatea, care i-a recunoscut unanim meritele, consfintindu-i popularitatea prin premii ale Academiei si prin integrarea rapida in circuitul scriitorilor studiati si declamati in scoli. Acesta a fost Paradisul lui Cosbuc, pentru ca, spre sfarsitul vietii sa urmeze o lovitura de pe urma careia poetul nu si-a mai putut reveni - moartea unicului sau fiu. Arghezi isi aminteste despre aceasta perioada in care Cosbuc a traversat infernul.
''De la un timp George Cosbuc ramasese o schema palida si fregara. Il zaream ascuns in palaria lui mare, trasa pe frunte. Isi pierduse baiatul, un flacau. Lovitura fatalitatii n-a crutat nici pe tata, nici pe poet. Fara voie, tarat de sufletul lui de o tulburare instinctiva, l-am salutat o data, facandu-i loc pe o margine de bulevard si ochii lui s-au uitat la mine speriati. I-as fi sarutat mainile. De atunci, de cate ori m-am incrucisat cu el, m-am descoperit cu inchinaciune. Un om se alatura in treacat de neimpacata lui suferinta si oamenii se rarisera din viata lui de tot'' (Tudor Arghezi - ''Bilete de papagal'').
|
