ALUZIE

ALUZIE

= Termenul provine din fr. allusion, it. allusione, lat. allusio "gluma, joaca". Figura de stil constānd īn a exprima un lucru cu intentia de a face sa se īnteleaga un altul: "Bate saua sa priceapa iapa", spune lapidar si sugestiv īn&# 11311p1513l 355;elepciunea populara. A. este de fapt o comparatie subīnteleasa, un fel de alegorie (v.), care mai curānd insinueaza decāt numeste apropierea dintre cei doi ter­meni. Ea trebuie sa fie discreta, spre a oferi cititorului si ascultatorului placerea de a o dezvolta el īnsusi, dar īn acelasi timp si destul de transparenta, spre a nu risca sa cada īn gol. Producānd efectele cele mai diverse si mai neasteptate, A. este familiara mai cu seama genu­rilor īn care autorul se adreseaza direct publicului, cu intentii mora­lizatoare, polemice, satirice. Astfel, ea abunda īn fabula (v.), īn teatrul comic (v. Comedie), īn vodeviluri (v.), operete, reviste, īn parodie (v.) si īn foiletonul (v.) ziaristic, devenind uneori o arma foarte peri­culoasa pentru adversar. Publicul reactioneaza īn raport cu gradul sau de cultura si de informare privind obiectul pe care-1 vizeaza A. Uneori, el aplica singur ideile operei unor realitati ce nu erau īn vede­rile autorului. Dictionarele de retorica si stilistica poetica ajung sa reconstituie o gama foarte īntinsa de categorii ale A., clasificate mai īntāi dupa origine si sens: istorica, mitologica, nominala, verbala, literara, politica, sociala, anticlericala etc.; apoi, dupa caracterul functional: de circumstanta, de transfer, formala, simbolica. Acest clasament, avānd un scop demonstrativ, e arbitrar, pentru ca īn rea­litate categoriile apar mai putin īn stare pura, ele prezentāndu-se de obicei cumulate si interferente. Īn Scrisoarea III, Eminescu folo­seste o A. nominala (aceea care se sprijina pe un nume propriu avānd putere insinuant-evocatoare), care, prin natura si obiectul ei, e īn acelasi timp simbolica, politica si satirica: "Dintr-acestia tara noastra īsi alege astazi solii / Oameni vrednici ca sa saza īn zidirea sfintei Golii !". De asemeni, īntrunind mai multe caracteristici (politica, satirica, polemica, de circumstanta) este A. si mai transparenta care-1 vizeaza pe C.A. Rosetti īn cunoscutele versuri: "si deasupra tuturora oastea sa si-o recunoasca / Īsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca". Proverbele (v.), zicatorile (v.), istorioarele populare, fabulele lui Gr. Alexandrescu, teatrul lui I. L. Caragiale, parodiile lui G. Topārceanu sunt pline de A. Iata un exemplu din Povestea vorbii de A. Pann, definind o fizionomie morala, cu valoare generali­zatoare: "Sa vorbeasca si nea Chilom ca si el e om". De la mānia sarcastica pāna la usorul calambur (v.), parcurgānd diverse grade de intensitate, fiind mai directa sau mai ocolita, A. este īn esenta o exprimare eufemistica, una dintre figurile de stil cele mai productive, cu mari posibilitati de conservare si de īnnoire. Spre deosebire de comparatie (v.) sau antiteza (v.), ea cunoaste īntr-o mult mai mica masura procesul caderii īn desuetudine. Poezia moderna, mai ales de la simbolism (v.) īncoace, o foloseste īn mod frecvent, transformānd-o īntr-un adevarat principiu de individualizare a expresiei, de īncifrare a ei. Mallarmé discuta despre limbajul aluziv īn volumul Divaga­tions (Divagatii).