AMBIGUITATE

AMBIGUITATE

= Termenul provine din fr. ambiguité, lat. ambiguitas. Ceea ce exprima doua sau mai multe sensuri posibile, a caror interpretare ramâne echivoca, obscura. În stilistica, termenul se refera la utilizarea unui cuvânt cu o pluralitate de sensuri, oferita de contextul poetic al comunicarii, imediate 17517j924r sau îndepartate. A. poate fi considerata ca o conditie fundamentala a limbajului poetic (v.), având un efect de obscurizare (comunicarile oracolelor erau în mod voluntar obscure), sau de revelatie imaginativa. De la poezia antica la cea moderna, de la Homer la Mallarmé, cuvântul poetic dobândeste în context o multitudine de sensuri. A., cu întelesul de confuzie, este totodata conditia fundamentala a comicului de limbaj (v. Comedie). În critica, termenul e introdus de primele studii bazate pe metoda explicarii semantice si psihanalitice a textului ("explication du texte"). Dupa lucrarile lui I. A. Richards si ale diversilor cercetatori freudisti ai limbajului artistic, W. Empson studiaza termenul într-un sistem închegat de actiuni în celebra carte: Seven Types of Ambi­guity (sapte tipuri de ambiguitate), 1930. Ideea fundamentala a lui Empson este ca A. distinge poezia de limbajul cotidian sau de cei explicativ al prozei. Teoria A. propusa de Empson se bazeaza pe o reconsiderare a naturii si functionalitatii tropilor (v.) si mai precis a metaforei (v.). Dupa Empson, cuvântul poetic este subiectiv si ambiguu atât pentru modul de reprezentare a imaginii, cât si pentru ca deschide posibilitati multiple de interpretare. Teoria A. poeziei, ale carei rada­cini se pot afla înca în poetica romanticilor germani, este expusa de Manifestele simboliste (v. Simbolism) si imagiste (v. Imagism) de la sfârsitul secolului XIX si începutul celui urmator. Constiinta polivalentei semantice a cuvântului poetic si a utilizarii sale gramaticale este prezenta în teoria mallarméana a sugestiei (v.), în eseurile lui P. Valéry despre simbol (v.), în teoretizarile lui Ezra Pound si T.S. Eliot asupra poeziei moderniste (v. Modernism). De asemenea, estetica romanului la Proust sau James Joyce dovedeste constiinta explorarii minutioase a plurisemnificatiei verbale. În arta abstracta si estetica existentialista (v. Existentialism), A. este cultivata ca o stare de neli­niste, de incertitudine, însotita de precaritatea valorilor si de constiinta ca nu exista numai un singur adevar, asa cum o atesta operele lui Franz Kafka, A. Camus, E. Ionesco, pictura lui Mondrian, Picasso etc., muzica lui Stravinski, Webern etc. Metodologia critica recenta a reluat aceasta tentativa a receptarii mesajului ambiguu. Teoria lui Umberto Eco, expusa în Opera aperta (Opera deschisa), 1962, dezvolta A. ca receptare critica. Teoretizarile în jurul conceptului A. tind sa depaseasca domeniul literaturii si al criticii propriu-zise, cum demonstreaza si studiul Simonei de Beauvoir, Pour une morale de l'ambiguité (Pentru o morala a ambiguitatii), unde este deosebita notiunea A. de aceea, mult dezbatuta de existentialisti, a absurdului (v.). Deplasarea discutiei din planul tehnicii poetice si al cercetarii stilistice în acela al moralei si filozofiei determina, prin extindere, o particularizare ideologica a sensurilor A., fata de care filozofia si etica marxista au adoptat o atitudine critica.