ANTITEZĂ
= Provine din fr. antithčse, gr. antithesis "opozitie". 1. În filozofia kantiana A. este o judecata opusa altei judecati, aceasta numita teza. La Hegel, A. (denumita si negatie sau opozitie) constituie treapta a doua a triadei 19419r173t , formata din teza, A. si sinteza. În filozofia materialist-dialectica, continutul notiunii de A. este exprimat de notiunea negatiei dialectice, care se refera atât la aspectul antologic, cât si la cel gnoseologic al realitatii. 2. Ca figura de stil, derivând dintr-un procedeu de gândire, A. consta în alaturarea a doua expresii (cuvinte) cu sensuri contrarii, care se pun reciproc în lumina, cu scopul de a sublinia si mai mult opozitia dintre ele. A. este cultivata cu stralucire de Petrarca. Sonetul Pierduta-mi este pacea. N-am arme sa ma bat e construit pe o serie de A. ce corespund unei viziuni mai generale: "Pierduta-mi este pacea: n-am arme sa ma bat, / si sper, si ard, si-s gheata, si ma cuprinde frica, / si-n ceruri zbor, si-n tarna zac pururi nemiscat; / La piept strâng lumea-ntreaga si n-am la piept nimica" (trad. Lascar Sebastian). Pentru poetii si gânditorii romantici mai ales, A. pare sa fie expresia unui principiu universal de dualitate: ideal-real, viata-vis, bine-rau, cer-pamânt, suflet-materie etc. Opera lui V. Hugo, de ex., redusa la schema, e o A. Ea releva o conceptie care se bizuieste pe "ubicuitatea antinomiei", cum spune însusi autorul, dar si situatii si eroi antitetici, ca aceia din Mizerabilii sau Notre Dame de Paris, unind puritatea cu josnicia, frumusetea morala cu monstruozitatea fizica, potrivit ideilor exprimate în celebrele sale manifeste literare. Eminescu foloseste si el A., ca principiu de structurare a poemului (Venere si Madona, Înger si demon, Împarat si proletar) ori ca figura de stil propriu-zisa: "Ea un înger ce se roaga - El un demon ce viseaza; / Ea o inima de aur - El un suflet apostat; / El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic razemat - / La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza" (Înger si demon). Organica, precum la V. Hugo, este A. în opera lui Tudor Arghezi, bazata si ea pe o permanenta dualitate interioara: "Sunt înger, sunt si diavol si fiara si-alte asemeni / si ma framânt în sine-mi ca taurii-n belciug" (Portret), care se extinde, analogic, la raportarea fata de cosmos: "Eu veneam de sus, tu veneai de jos. / Tu soseai din vieti, eu veneam din morti" (Morgenstimmung).
|
