ARTA CU TENDINŢa. EPIGONII LUI EMINESCU
ANTIJUNIMISMUL IEsAN
Dupa plecarea lui Titu Maiorescu, încerca sa atraga în jurul catedrei
sale de la Universitate pe tineri înfocatul antijunimist Aron Densusianu.
Atitudinea lui de lupta era nationalista. Poet fara talent, autor al unei
epopei ilizibile, Negriada, Densusianu are meritul de a fi semnalat
valoarea Ţiganiadei. Detractor crud si el al lui Eminescu.
Tot acum, prin Contemporanul lui Ioan Nadejde, încep sa se iveasca
în scena literara evreii, de altfel alaturi de cei mai autentici români în
cautare de promovari pe cai ideologice. Bântuiti mereu de problema
rasei lor si de chestiuni sociale puse totdeauna pe plan international,
evreii nu puteau accepta indiferentismul maiorescian si estetica artei
metafizice. Prin urmare, Nadejde, om foarte inteligent si cultivat,
sprijinit pe un grup de simpatizanti evrei, facu socialism cu cel mai
mare efect. Elevii de liceu refuzara sa se mai închine "la idoli", altii
calcara icoane în picioare. Nadejde lua apararea scolarilor împotriva
profesorilor, facea caz mare de anume asa-zise persecutii, era chiar
de parere ca copilul nu trebuie sa se supuna tatalui când este mai
cult decât el. Sofia Nadejde polemiza cu Maiorescu pe chestiunea
capacitatii intelectuale a femeii. În general Contemporanul se preocupa
de drepturile omului, de ridicarea taranului, cu un umanitarism fanatic
ce nu ramase si fara unele bune urmari.
SOFIA NaDEJDE
Ca prozatoare, Sofia Nadejde, urmarita de probleme sociale, cauta
sa împartaseasca "din chinurile vietii", trista soarta a copiilor de
orfelinat, mizeria, alcoolismul, în f 333h78d ine, înapoierea taranimii, secerata
de boli din ignoranta si superstitie. Scriitoarea e dotata cu umor si cu
George Calinescu 188
o expresie caragialiana de dialect moldovan, cu care stenografiaza
pitoresc dialogul suburban si rural.
N. BELDICEANU
Un convorbirist vechi, care, fiindca se învârtea în medii socialiste,
fu multa vreme cultivat ca poet al grupului, este N. Beldiceanu (1844-
1896). În poezia lui nu gasim nimic doctrinar, ci doar tablouri
etnografice (taranca la razboi, femeie torcând lânga moara etc.), în
cadrul unor pasteluri de factura alecsandriana, dar cu mai mult
amanunt. Merita atentia schitarea unei atmosfere de urât provincial
cu tipicul iarmaroc al poetilor simbolisti:
Pe stâlp înalt în vârf cu steag
Momita cea usoara
Ca matelotul pe catarg
Se suie, se coboara;
si jos apoi o vezi sarind,
Din ochi iute clipind.
La cortul voltijerilor
Lung tobele rasuna;
La trompetul trompetelor
Multimea se aduna;
Paiatii costumati bizar
În aer tumba sar.
C. MILLE
Atmosfera de la Contemporanul facuse din C. Mille (1861-1927)
un adversar al casatoriei religioase. Când însa îi veni rândul si lui sa-si
întemeieze o familie, consimti la toate ceremoniile burgheze, nu fara
a se apara prin comice sofisme. Poeziile strânse într-un "caiet rosu"
ar fi fost pretuite de Eminescu, dar ele sunt proza curata. Numai Dinu
Millian, autobiografie acoperita în spiritul seriei Jacques Vingtras a
lui Jules Vallčs, constituie o interesanta imagine a tumultuoasei epoci
(Iasul fantomatic în parasire, suferintele de internat, tatal nebun,
mama bolnava si alterata de lipsuri, utopiile de tinerete).
C. DOBROGEANU-GHEREA
Criticii "metafizice" a lui Maiorescu încearca a-i opune o critica
naturalista, stiintifica, "aratând pricina... cea mai apropiata" a operei
literare, C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz, 1855-1920). No-
Istoria literaturii române 189
tiunile de rasa, mediu si moment din estetica lui Taine sunt înlocuite
cu patru etape metodologice: 1) de unde vine creatiunea artistica;
2) ce influenta va avea ea; 3) cât de sigura si vasta va fi acea influenta,
si 4) prin ce mijloace aceasta creatiune artistica lucreaza asupra
noastra. Gherea, ca fanatic partizan socialist, întoarce aceste metode
cu aspect nevinovat investigativ si le da o miscare finalista. Orice artist
e cauzat în opera lui de propria sa existenta fiziologica, sociala, arta
nefiind decât o forma mai intensa de viata. Concluzia? Artistul trebuie
sa fie înrâurit numai de problemele momentului sau istoric. A te izola
de prezent înseamna a absenta de la orice interes artistic. Azi idealul
este înlaturarea ordinii burgheze si înlocuirea ei prin societatea de
tip marxist, întemeiata pe comunitatea proprietatii, pe abolirea
inegalitatilor de rasa si de sex etc. Un artist trebuie sa îmbratiseze
acest ideal, altfel e contra stiintei care cere ca arta sa fie determinata
de mentalitatea vremii. De aci urmeaza la Gherea un sectarism teribil.
O opera în contrazicere cu aceste idealuri nu e buna si criticul se cuvine
s-o respinga. O poezie ce glorifica societatea feudala ori burgheza e
condamnabila: "...o revista redactata de un om religios nu va tipari,
si nu trebuie sa tipareasca vreo poezie în care se înjura religia, deci
îndreptata împotriva ideilor, si idealului, care sunt scumpe redactiei...
Astfel eu n-as putea publica niciodata partea în care unul din cei mai
însemnati fii ce-a avut vreodata România e numit broasca veninoasa,
pocitura, si alte epitete de acest soi." Sub motiv ca arta e un "product",
"o manifestare, ca oricare alta, a spiritului omenesc", si ca atare
"folositoare ori vatamatoare", Gherea mai profesa un puritanism rigid.
În fond dar, criticul socialist nu are nici o notiune a artei si considera
literatura ca un simplu mijloc de propaganda. Critica, în acest caz, se
reduce la o politie de idei: "...o data creata o opera artistica e supusa
criticei, si critica va constata tendintele pe care ea le contine. Daca
criticul e contra acestor tendinte, natural ca se va spune ca e contra.
Asemenea e foarte natural ca un critic, având anumite convingeri, sa
aiba dorinta ca aceleasi convingeri si simtiminte sa le aiba si poetii,
George Calinescu 190
cu atât mai mult cu cât poetii sugereaza simtimintele, pe care le au,
cititorilor lor". Aplicând aceasta inchizitoriala estetica, Gherea osândeste
Doina lui Eminescu pentru xenofobie si se extaziaza în fata unei palide
Doine de O. Carp, pentru ca e "generoasa". Alecsandri e condamnat
fiindca ne înfatiseaza un trecut razboinic fata de un prezent las, si e
stiut ca razboiul e un lucru grozav. Caragiale e aprobat ca biciuieste
burghezia capitalista de la 1848, dar cenzurat ca ironizeaza pe Mita
"republicana" si pe Didina "nifilista", când e lucru evident ca revolut
ionarele sunt întruparea idealului feminin. În schimb Vlahuta e
ridicat în slava cerului, declarat genial, deoarece înfiereaza pe
capitalisti. Parerile strict literare ale lui Gherea sunt nule, prozatorul
are însa un incontestabil umor al volubilitatii si o simpatica efervescenta
intelectuala.
RONETTI ROMAN
Numai Manasse, drama în patru acte, pluteste peste restul operei,
de altminteri restrânse, a lui Ronetti Roman. E drama constiintelor
ebraice. Leea s-a îndragostit de un magistrat român si vrea sa se
casatoreasca cu el. Parintii se silesc sa-i schimbe gândul, o logodesc
cu un evreu, apoi, zdruncinati de durerea Leei, sunt biruiti si marturisesc
cazul batrânului Manasse. Manasse e implacabil si reactioneaza
cu o habotnicie salbateca, întrupare a iudaismului milenar. Incapabil
a întelege sentimente în afara de lege, el crede ca poate cumpara cu
bani pe iubitul Leei. Respins cu indignare, conjura pe Leea în numele
dumnezeului parintilor, într-o revarsare de aprig si orb fanatism.
Pentru ca noua generatie, mai acomodata, sa poata trai, e necesar ca
batrânul sa dispara. Ceea ce se si întâmpla. Cu toate imperfectiile
dramei, figura lui Manasse e o creatie puternica, grandioasa. În
antipatia batrânului pentru crestini se repeta dispretul Marei pentru
sasi. Amândoua operele reiau dealtfel ideea din Romeo si Julieta,
înlocuind conflictul de familii cu ura de rasa. De retinut si figura lui
Zelig sor, evreu cu familie grea, cam betiv, adaptabil si sugubat ca un
Istoria literaturii române 191
Cilibi Moisi, facând legatura între traditionalismul lui Manasse si
liberalismul tinerei generatii.
Neînsemnati sunt ca poeti evreii A. Steuerman-Rodion si Giordano
(B. Goldner), cel din urma, autor de epigrame.
A. VLAHUŢa
Epigon al lui Eminescu, A. Vlahuta (1858-1918) s-a bucurat de
o reputatie aproape de neînteles, superioara modestelor lui merite.
Era mai degraba un gazetar care raspundea nevoii de atitudine a
publicului. Nationalistii admirau campania lui în favoarea taranimii,
antisemitismul sau, în vreme ce evreii, trecând peste amanuntul ca I.
Nadejde era numit Perciunus internationalis, constatau cu satisfactie
ca poetul se preocupa de "vieata" (e titlul unei reviste vlahutiene),
de soarta proletarilor. Ion se duce, în cutare schita, nedumerit de
socoteala ce-l scoate mereu dator, la boier. Vataful îi face "rafuiala"
batându-l pâna la sânge. "- Da' ce-i asta, Ioane? - întreaba femeia
lui. - Da, nevasta, vezi si tu ce-i... socoteala boierului, nu l-ar mai
rabda Cel-de-sus!" În alta parte vedem grozavele conditii sanitare în
care moare taranul, dupa ce am aflat si felul lui de hrana (mamaliga
rece si mojdei). Ţaranul e urmarit apoi la oras, ca recrut, în puterea
sergentului de la cazarma. Prin asta Vlahuta atingea punctul cel mai
scump socialistilor, chestiunea bataii în armata, pe care unii voiau s-o
dezvolte, nu din umanitarism, ci pentru a câstiga aderenti la sate si a
trezi oroarea de serviciul militar. Izbucnise tocmai afacerea Dreyfus.
Vlahuta cultiva nu numai scena zdrobirii soldatului-taran în batai, ci
si aceea a învatatorului bataus. Instigatia scolarimii de la Contemporanul
e reluata literar. "Domnu" e o fiara cu voluptatea turnatului la
banca, si scriitorul nu-si aduce aminte trainic din epoca bancilor decât
de o strasnica bataie. Vlahuta are în fond oroare de violenta si toate
schitele lui sunt obsedate de figura omului care sufera. Se pare a se
zari si un dostoievskism pe cale secundara, dupa Zola si fratii de
Goncourt.
George Calinescu 192
Vlahuta nu e creator si opera lui e mai mult un reportaj scris curat,
un album de "icoane sterse", de "file rupte", de impresii luate "din
goana vietii". A si formulat o estetica a instantaneului. Doar amintirile
(Parintele Nil, Un Craciun, De la sezatoare, Mogâldea) au un anume
farmec simplu. Cu Un batrân, schita armonioasa, Vlahuta deschidea
portile nuvelisticei lui Bratescu-Voinesti, bazate pe observarea mecaniza
rii sufletului, d-l Peiu fiind un maniac blând, fixat, departe de chiotul
lumii, la executarea unui cupeu-miniatura.
Ca poet, Vlahuta copiaza servil arhitectonica liricii lui Eminescu,
însa cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vina.
Vlahuta e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface într-o discutie
de idei. Ce e mai interesant este de a constata ca eminescianul Vlahuta
nu-i decât un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toti cei umbriti
de gloria poetului Luceafarului primira cu satisfactie observatia ca
opera aceluia era o moda periculoasa pentru tinerime, putând duce
la sinucidere (concluzie sofistica pe nimic întemeiata):
Când am înteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Sa s-abata lasând mortii în odihna lor de veci.
Poeziile, venerate în scoala Unde ni sunt visatorii?, La icoana sunt
doar niste versificatii corecte. O anume atmosfera personala se gaseste
în câteva creionari ale vietii satesti, într-un idilic mai nesilit:
Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremuratoare,
Suspina lin, misterios.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridica-n cer,
si caii la pasune suna
Din piedicile lor de fier,
Mai descoperim un lirism intim, familiar si bonom, foarte rar în
epoca eminesciana. O fetita se joaca cu papusa si poetul o ademeneste
cu o pasarica, prilej de filozofie discreta si surâzatoare, o alta a ajuns
domnisoara si poetul si-aduce aminte usurinta cu care putea sa sarute
pe fiinta acum asa de serioasa. În Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie.
Poetul se întâlneste cu o fata de tara:
Istoria literaturii române
(Frumos îi mai miroase parul,
Miroase toata ca o floare)...
În sat cocosii prind sa cânte,
Deasupra stelele clipesc.
Miscarea lumii - întrerupta -
Reintra-n mersul ei firesc.
si când a doua zi, pe haina,
Mirat, gasesc un fir de par,
Pricep ca visul ce visasem
S-a petrecut în adevar.
si culege dimineata un fir de par feminin pe haina, semn al realitatii
fericirii:
În timpul razboiului, Vlahuta schita în câteva versuri un început
de evocare a fortelor oarbe, masiniste:
Ard, zi si noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale mortii.
Din mii de cosuri - funerare tortii -
Se nalta limbi de flacari infernale.
TRAIAN DEMETRESCU
Din grupul poetilor de mentalitate socialista era si Traian Demetrescu
(1866-1896), autodidact cu lecturi înaintate pentru acea
epoca. El e un precursor al simbolismului, în acea forma a sentimentalismului
lugubru pe care o va dezvolta cu douazeci de ani mai târziu
Bacovia. Simbolista e nostalgia de tinuturi misterioase, spleen-ul.
Nordicii din tinuturile pluvioase viseaza tarmurile meridionale:
si, rar, când cerul le trimite
O raza calda, o zâmbire,
În loc sa cânte, sa renasca,
Ei mor de fericire...
La nord, în tarile ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visatori ce plâng si sufar
De nostalgii de soare...
în vreme ce marinarul batrân, abia întors pe uscat, pleaca din nou,
devorat de chemarile acvatice. Ninsorile cad monotone, punctate de
funebrele ciori si însotite de tipete sinistre:
Cârduri-cârduri, ciori de toamna
Pleaca...
Desfrunzite crengi de arbori
De sub vifor se apleaca...
Cârduri, cârduri, ciori de toamna
Pleaca...
Boi si vaci, cu raget umple
Valea...
Ceata peste deal s-asterne,
Cânta încet din Weber: "gândirile din urma"-
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curma
Pe-o trista armonie cu sunet dureros!
si degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmladiau alene, în ochii mei privind -
Erau în miez de noapte târzii si tainici ore...
Parca simteam pe Weber lânga clavir murind!...
si-am plâns - precum ar plânge amantul dupa dricul
Iubitei fidantate purtat spre cimitir;
si-am plâns - precum ar plânge murindul în delir.
Sufletul poetului se umple de plictis, orologiul masoara satanic cu
compasul insomnia, din cimitirele "cu mari si negre porti" se ridica în
arome de flori atomii mortilor descompusi. Înainte de Bacovia si
aproape în spiritul lui Rollinat, poetul cultiva un patetic sfâsietor, în
care elementele tipice sunt "simfoniile", "aiurarile", "delirurile",
"sarcasmele", plânsetele de nebun pe strada, dansurile macabre,
muzica dureroasa (Weber, Chopin):
Printre atâtea versuri prozaice, întâlnim uneori fraze poetice deloc
banale:
Alunec, în luntre, pe lac
si umbra pe apa s-asterne;
În juru-ne Alpii-si desfac
George Calinescu
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi si vaci, cu raget umple
Valea...
Ninge! Ninge!... Alb e satul!...
Ninge!
Ca un cântec de iubire
Soarele în nori se stinge...
Ninge! Ninge!... Alb e satul...
Ninge!
Privelisti eterne.
si cerbii pe râpe se suie
Aiurea pierzându-se-n cete.
Istoria literaturii române 195
Nuvelele, poemele în proza sunt simple notatiuni lirice, impresii
de lectura, chiar comentarii jurnalistice, strabatute însa de tipica
nostalgie. "Refractarii" sunt avangarde ale inadaptabililor de mai
târziu, si Costin, care e nenorocit fiindca un copil i-a rupt o camelie,
pare un erou al lui Bratescu-Voinesti. Compatimirea se întinde si asupra
animalelor, cal bolnav, bou melancolic, leu în cusca. Tuberculos, Traian
Demetrescu are o mare ascutime senzoriala, si betia pâna la lesin de
trandafiri într-o gradina pare o pagina a unui Anghel delirant:
"La cea mai usoara adiere, rozele se scuturau, colorând pamântul
cu petalele lor albe, rosii, galbene.
Gradina era plina de aceste flori care cresteau si mureau cu o
repeziciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lasate în pace; sa
traiasca si sa moara, atât cât le era dat.
Când vântul se pornea mai tare, lua în zbor foile risipite, învârtindu-
le într-un dant fantastic, ducându-le departe, azvârlindu-le peste
zidul gradinii, în praful de pe drum."
Romanele aceluiasi sunt elegiace, vaporoase, reeditând cu mai
multa vibratie wertherianismul lui Grandea.
Frigga germanica:
N. BURLaNESCU-ALIN
Boem provincial, alcoolic si tuberculos, N. Burlanescu-Alin (1869-
1912) a cântat singuratatea proletara, facând un curios apel catre
Frigga, Frigga, Frigga, Amor te cheama!
Lasa tristul rest al vietii umane;
Chiar pe-Odin tradeaza-l: Dragostea noastra
Fi-va mai divina cât un Valhalla...
si lasând un interesant testament liric:
Face-m-as o frunza-n vânt,
Pân' la ea s-ajung sa-i cânt
Doina mea, doina de dor
si în bratele-i sa mor.
si sa ma-ngroape-n zavoi,
Sub velinta cea de foi,
Nimeni a nu ma jeli
Decât apele de Jii.
George Calinescu 196
ANTON C. BACALBAsA, PAUL BUJOR
Socialistul Anton C. Balcalbasa (1865-1899) s-a risipit în "mofturi"
ubu-esti, într-un spirit de enormitate, cu care întelegea sa mistifice
pe burghezi. Popularitatea i-a facut-o Mos Teaca, imitatie dupa Le
colonel Ramollot de Charles Leroy, bufonada antimilitarista placuta
dreyfusarzilor, dar pe care umoristul român o mentine în limitele unei
simple satire moderatoare. Dealtfel, în alta parte (Din viata militara),
a zugravit cazarma cu brutalitatile dar si cu veseliile ei.
Antimilitarist sever este si Paul Bujor, osândind razboiul de orice
natura, fara talent.
|
